Ioan 20, 1-17: În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis de dimineață la mormânt, pe când era încă întuneric; și a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt. A alergat la Simon Petru și la celălalt ucenic, pe care-l iubea Isus, și le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt și nu știu unde L-au pus”. Petru și celălalt ucenic au ieșit și au plecat spre mormânt. Au început să alerge amândoi împreună. Dar celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru și a ajuns cel dintâi la mormânt. S-a plecat și s-a uitat înlăuntru, a văzut fâșiile de pânză jos, dar n-a intrat. Simon Petru, care venea după el, a ajuns și el, a intrat în mormânt și a văzut fâșiile de pânză jos. Iar ștergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâșiile de pânză, ci făcut sul și pus într-un alt loc, singur. Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat și el; și a văzut și a crezut. Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus trebuia să învie din morți. Apoi ucenicii s-au întors acasă. Dar Maria ședea afară lângă mormânt și plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Și a văzut doi îngeri în alb, șezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap și altul la picioare. „Femeie ” i-au zis ei, „pentru ce plângi?”. Ea le-a răspuns; „Pentru că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”. După ce a zis aceste vorbe, s-a întors și a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu știa că este Isus. „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauți?”. Ea a crezut că este grădinarul și I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau”. Isus i-a zis: „Marie!”. Ea s-a întors și I-a zis în evreiește: „Rabuni!”, adică „Învățătorule!”. „Nu mă ține”, i-a zis Isus; „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”.
Ceasurile nopții de sâmbătă au trecut în tăcere, până la ora cea mai întunecată dintre toate, chiar înainte de zorii zilei. În tot acest timp, Isus zăcea în mormânt, ca ostatic al morții. Piatra cea mare stătea neclintită la locul ei, sigiliul roman era neatins, iar gărzile romane continuau să stea de pază. Deodată, la apropierea unui înger din cer, înconjurat de slava lui Dumnezeu, un mare cutremur a zguduit pământul. Toți soldații au căzut de parcă ar fi fost morți.
Garda a văzut cum a fost rupt sigiliul oficial al Romei, cu care era sigilat mormântul, când îngerul a rostogolit lespedea grea de parcă ar fi fost o pietricică. Apoi au auzit cum îngerul rostea la intrarea în peșteră: „Fiul lui Dumnezeu, ieși! Tatăl Tău Te cheamă.” Isus S-a ridicat îndată, a ieșit din mormânt și a spus: „Eu sunt învierea și viața”.
Printre zguduiturile pământului, lumina fulgerelor și bubuitul tunetelor, ochii soldaților au rămas ațintiți asupra chipului radios al lui Hristos. Oare era Același cu Cel pe care-L văzuseră arestat și stând fără să opună nici un fel de rezistență, în sala de judecată, înaintea lui Pilat și Irod? Cel pentru care împletiseră o cunună de spini? Cel al cărui spate fusese sfârtecat de bici? Cel pe care-L răstigniseră pe cruce? Cel de care-și bătuseră joc? Cel pe care îl insultaseră preoții, spunând în timp ce clătinau ironic din cap: „Pe alții i-a salvat; dar pe Sine nu Se poate salva!” (Matei 27, 42)?74.
Plini de uimire și teamă, soldații știau că nimic nu-L mai putea ține pe Isus în captivitatea morții. Chiar dacă ar fi îngrămădit munți peste munți peste mormântul Său, Isus ar fi ieșit totuși viu din el!
Când slava îngerilor s-a contopit cu primele licăriri ale zorilor, soldații s-au ridicat cu greu în picioare, împleticindu-se ca niște bețivi, și s-au îndreptat spre Ierusalim, spunându-le tuturor celor pe care-i întâlneau în cale ce se petrecuse. În timp ce ei erau pe drum spre Pilat, raportul a ajuns la autoritățile evreilor, iar mai marii preoților au trimis după ei, pentru ca soldații să fie aduși mai întâi în fața lor.
Încă tremurând în urma evenimentelor de la mormânt, cu chipurile încă palide, gărzile romane au dat o mărturie convingătoare că Isus fusese înviat din morți. Au istorisit totul exact așa cum văzuseră. Nu avuseseră nici timp și nici vreo motivație pentru a spune altceva decât adevărul. Pe când ascultau, fețele preoților au căpătat o paloare de moarte. Caiafa a încercat să vorbească. Buzele i se mișcau, dar nu putea scoate nici un sunet. În cele din urmă, când soldații s-au întors să plece, Caiafa și-a regăsit glasul și a spus: „Așteptați! Să nu spuneți nimănui ce ați văzut”.
Apoi preoții au inventat o minciună pe care s-o spună soldații. „Să raportați că în timpul nopții au venit ucenicii Lui și l-au furat trupul în timp ce voi dormeați”. Ce minciună de necrezut! Dacă soldații dormeau când ucenicii au furat trupul, atunci de unde ar fi putut să știe că așa se întâmplase? Iar dacă ucenicii furaseră trupul lui Isus, cu siguranță că primii care aveau să-i acuze pe soldați erau chiar preoții! Soldații erau îngroziți la gândul de a-și aduce singuri asupra lor acuzația de a fi dormit în post. Aceasta era o crimă pentru care ar fi putut plăti cu viața. Pentru a-i liniști, preoții le-au promis protecție și bani, dacă aveau să le asculte instrucțiunile.75
Între timp, foarte devreme în acea duminică dimineață, femeile care stătuseră lângă cruce s-au îndreptat spre mormântul din grădină, aducând miresme pentru a unge trupul lui Isus. Gândul că El poate înviase nici nu le trecea prin minte. Apropiindu-se de grădină, se întrebau una pe alta cine va rostogoli piatra cea mare care bloca intrarea. Știau că ele n-ar fi putut. Atunci au simțit cum pământul începea să se cutremure sub picioarele lor și au văzut cerul iluminat de slavă. Când au ajuns la mormânt, lespedea fusese deja dată la o parte și n-au mai găsit trupul înăuntru.
Maria Magdalena, care ajunsese prima la mormânt, n-a mai pierdut timpul și a alergat să le spună și ucenicilor. După câteva clipe, când au ajuns și celelalte femei, ele au simțit că nu erau singure. Uitându-se în jur, au zărit pe cineva așezat lângă mormânt. Era îngerul care rostogolise piatra.
Lumina strălucitoare care-l înconjura le-a înspăimântat și s-au întors să plece. Dar cuvintele îngerului le-au oprit din drum. „Nu vă temeți; știu că îl căutați pe Isus, El nu este aici! Este viu! Veniți și uitați-vă la locul în care S-a odihnit trupul Său. Apoi duceți-vă și spuneți ucenicilor.”
Abia atunci și-au amintit femeile cuvintele lui Isus despre învierea Sa și și-au dat seama că nu aveau nevoie de mirodeniile costisitoare pe care le aduseseră pentru ungere.
Maria, care nu auzise de învierea lui Isus, a ajuns la Petru și Ioan înaintea celorlalte femei și le-a dat vestea cutremurătoare că cineva luase trupul Lui. Așadar, cei trei au alergat înapoi la mormânt și au văzut că era așa cum le spusese Maria. Au văzut giulgiul, însă nu L-au văzut și pe Isus.
Când Petru și Ioan au plecat de la mormânt și s-au întors la Ierusalim, Maria a rămas în urma, copleșită de durere și întrebându-se cine i-ar putea spune ce se întâmplase cu trupul lui Isus. În mijlocul nedumeririi ei, cu ochii plini de lacrimi, a auzit un glas, întrebând-o: „De ce plângi? Pe cine cauți? (Ioan 20, 15.)” 76
Printre lacrimi, Maria a zărit o siluetă și a presupus că era grădinarul. A întrebat: „Dacă ați luat trupul, spuneți-mi unde l-ați pus”. Maria se temea că grădinarul s-ar fi putut gândi că mormântul acelui om bogat era un loc prea de cinste pentru cineva răstignit ca un criminal. Dacă ar fi fost așa, ar fi găsit ea un alt loc potrivit. Gândul i s-a îndreptat îndată spre mormântul în care ea și sora ei îl înmormântaseră pe Lazăr înainte ca Isus să-l fi înviat din morți.
Atunci Isus i s-a adresat din nou, spunându-i de această dată pe nume. „Marie!”
Ea a știut de îndată că nu grădinarul îi vorbea -- era Isus, înviat! Pentru o clipă, Maria a uitat că El fusese răstignit și s-a repezit să-I îmbrățișeze picioarele, exclamând: „Stăpâne!”.
Isus și-a ridicat mâna și a spus: „Nu acum, trebuie să mă sui la Tatăl Meu. Du-te la ucenicii Mei și spune-le că mă duc la Tatăl Meu, Tatăl vostru; la Dumnezeul Meu, Dumnezeul vostru.”
Maria a plecat iute să le ducă acest mesaj de necrezut.77
Câtă vreme a zăcut Isus în mormânt, Satana a sperat că El nu va mai reveni la viață. Vineri după amiază, Satana a cerut trupul Domnului și i-a pus de pază la mormânt chiar pe îngerii lui. Duminică dimineața, când a sosit îngerul din cer și i-a gonit pe îngerii lui, a simțit o amară mânie! Privindu-L pe Isus cum ieșea viu din mormânt, Satana a știut că împărăția lui era condamnată la pieire și că în cele din urmă el însuși avea să moară.
Preoții au devenit uneltele lui Satana când au aranjat ca Isus să fie omorât, iar duminică dimineața ei se aflau încă în puterea lui. Când au auzit raportul despre înviere, s-au temut de reacția poporului și au simțit că propriile lor vieți erau în primejdie. Singura lor speranță era să încerce să-L prezinte pe Isus drept un impostor și să nege învierea Sa. Așa că i-au mituit pe soldați, s-au asigurat și de tăcerea lui Pilat și și-au răspândit minciunile cât de departe au putut.
Cu toate acestea, erau și martori pe care nu i-au putut face să tacă. Mulți auziseră povestirea uimitoare spusă de soldați pe drumul spre cetate. De asemenea, mai erau și alții care fuseseră înviați în același timp când înviase și Isus. Apoi, Isus însuși li S-a arătat unora, confirmând faptul că era viu. Astfel, începând din ziua aceea, cea mai mare groază a preoților a fost că ei înșiși s-ar putea întâlni cândva față în față cu El.
La fel cum se împliniseră cuvintele lui Isus despre moartea Sa, se împlineau acum și cuvintele Sale despre învierea Sa. El le spusese ucenicilor: „Eu îmi dau viața, ca s-o iau iarăși.... Am puterea s-o dau și am puterea s-o iau din nou.” Iar preoților le spusese: „Distrugeți templul acesta și în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 10, 17.18; 2, 19.)
Afară, lângă mormântul deschis al lui Iosif din Arimateea, Isus afirmase biruitor: „Eu sunt învierea și viața”. Numai Dumnezeu putea rosti asemenea cuvinte. Toate ființele trăiesc prin voința și prin puterea lui Dumnezeu, care le-a creat. Noi toți depindem de El; toți primim viață de la Dumnezeu. Numai Isus singur putea spune: „Am puterea să-Mi dau viața și am puterea s-o iau iarăși”. În divinitatea Sa, El își dovedise puterea de a sfărâma cătușele morții.
La învierea Sa, Isus a înviat și un mare număr de oameni morți de mult. Aceștia erau cei care lucraseră pentru Dumnezeu și își dăduseră viața pentru a spune adevărul despre El. Cutremurul de la moartea lui Isus le deschisese mormintele, iar când a înviat El au înviat și ei. În timpul lucrării Sale, Isus a înviat morții în mai multe ocazii. El l-a înviat pe fiul văduvei din Nain, a înviat-o pe fiica fruntașului, l-a înviat pe Lazăr. Dar nici unul dintre aceștia n-a fost înviat pentru viața veșnică. Cu timpul, toți au murit din nou. Însă oamenii care au revenit la viață odată cu învierea lui Isus au înviat spre nemurire și s-au înălțat la cer odată cu El, ca semne ale biruinței Sale asupra morții și asupra mormântului.
Pentru cel credincios, Isus este și învierea, și viața. El a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viața și ... ca s-o aibă din belșug.” (Ioan 10, 10.) Prin El, tot ce s-a pierdut din cauza păcatului va fi restaurat. În El se află viața și El îi va readuce la viață pe toți care Îl aleg ca Mântuitor. De fapt, în clipa în care Îl acceptăm pe Isus, noi avem viața veșnică.
Referindu-se la Cina Domnului, Isus a spus: „Cei care mănâncă trupul Meu și beau sângele Meu au viața veșnică, iar Eu îi voi învia în ziua din urmă.” (Ioan 6, 54.) Pentru creștin, moartea este un somn, un timp de odihnă. Toți prietenii lui Isus se află în siguranță, în grija Sa, iar când Se va întoarce vor fi împreună cu El, în slava Sa, pentru totdeauna.
În ziua din urmă, se va auzi din cer glasul lui Isus. Va pătrunde în morminte și le va deschide, iar cei care „dorm în Isus” vor reveni la viață. La învierea Sa, s-au deschis doar câteva morminte, dar la a doua Lui venire toți prietenii Săi adormiți îi vor auzi glasul și vor învia pentru viața veșnică.78
Promisiunea celei de-a doua veniri a lui Isus a rămas proaspătă în mintea ucenicilor cât au trăit. Ei știau că același Isus, pe care-L urmăriseră cu privirea pe când Se înălța la cer, avea să Se întoarcă. Aceeași voce care rostise: „Eu sunt totdeauna cu voi, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20) avea să-i întâmpine într-o zi în împărăția cerurilor.79
Ucenicii înțelegeau acum lucrarea ce le fusese încredințată. Știau că trebuiau să spună și altora adevărurile pe care îi învățase Isus. Trebuiau să istorisească viața lui Isus, moartea și învierea Sa, trebuiau să vorbească despre tainele mântuirii și despre puterea lui Dumnezeu de a ierta păcatele. Prin puterea Duhului Sfânt, ei aveau să propovăduiască pretutindeni aceste subiecte.80