Născută sub îndemnul Duhului Sfânt la timpul hotărât de cuvântul profetic, întinzându-și astăzi ramificațiile până la marginile pământului, potrivit planului divin, mișcarea adventă nu este o mișcare de origine omenească. Ea își înfige adânc rădăcinile în pământul rodnic al Cuvântului lui Dumnezeu și al scrierilor Spiritului profetic, de unde își scoate puterea care o hrănește, nădejdea care o susține și lumina care o conduce.
Dacă măsurăm adevărurile fundamentale ale soliei cu frânghia Sfintei Scripturi, sau dacă ne amintim de providențele extraordinare, care au prezidat la nașterea mișcării, la formarea și la extinderea ei neîncetată, mai ales în, cursul ultimilor ani de primejdie și criză, putem să ne spunem și noi împreună cu apostolul Petru: „Nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite”.
Prin evenimentele actuale, vocea divină proclamă cu putere că Fiul lui Dumnezeu e „La ușă”. Prin credință noi putem întrevedea de pe acum venirea în curând a Regelui regilor și ziua glorioasă a veșniciei. Totuși un lucru ne desparte de ora mult dorită a supremei libertăți: Lucrarea neterminată. Către împlinirea acestei mari însărcinări misionare trebuie să se îndrepte toată energia Bisericii: „Cele mai mari fapte din istoria acestei mișcări nu sunt în trecut, ci ele aparțin viitorului. Însuflețiți de o nouă și mai deplină consacrare, mai multă supunere față de Dumnezeu, având Biserica instruită și organizată în vederea serviciului, să răspundem chemării cerului și să mergem ca un singur om spre a duce lucrarea la bun sfârșit. În toate orașele din țara noastră, ca și în câmpurile misionare, ocazii fără precedent ni se oferă pentru predicarea soliei. Fără îndoială este în planul lui Dumnezeu ca Departamentul Misiunii Interne să accentueze în mod deosebit asupra rolului evanghelizării laice. Fiecare credincios trebuie să fie un misionar. Cea mai mare grijă a Bisericii, la această oră, trebuie să fie de a-și strânge forțele și resursele în vederea terminării lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Apelul divin, invitându-ne să terminăm lucrarea, răsună cu o putere mai mare ca oricând la urechile noastre”. (J. L. McElhany, Președintele Conferinței Generale).
Dar succesul acestei mari lucrări misionare este strâns legat de starea spirituală a poporului lui Dumnezeu. Pentru motivul acesta ne propunem să studiem viitorul pregătit Bisericii și condițiile biruinței sale, în lumina Bibliei și Mărturiilor.
Intenția noastră este de a studia temeinic scrierile sorei White, prin care Dumnezeu a găsit cu cale să avertizeze, să mustre, să învețe și să îndemne pe poporul Său în vederea pregătirii impusă de evenimentele care vor încheia istoria Bisericii luptătoare și istoria omenirii.
Ultimele evenimente
„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare și a zis: «A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, și împărații pământului au curvit cu ea, și negustorii pământului s-au îmbogățit prin risipa desfătării ei».
«Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: »«Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până la cer; și Dumnezeu și-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiți-i cum v-a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei: Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăși și s-a desfătat în risipă, pe atât dați-i chin tânguire! Pentru că zice în inima ei: șed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, și nu voi ști ce este tânguirea! Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea și foametea. Și va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare»”. (Apocalipsa 18, 1-8.)
Partea cea mai mișcătoare și mai glorioasă din istoria poporului advent nu este în trecut. Ea este cu adevărat înaintea noastră. Încă noi putem vedea umbra sa întinzându-se de-a lungul drumului nostru.
Sub înfățișarea fiarei cu șapte capete și zece coroane, capitolul, treisprezece din Apocalips ne descrie activitatea extraordinară a acestei formidabile puteri politico-religioase, care este sufletul istoriei lumii. Capodopera lui Satana, balaurul cel mare, ea și-a primit de la el autoritatea. Ea își deschide gura spre a rosti cuvinte semețe și hule contra lui Dumnezeu și contra templului. Ea primește puterea de a lucra timp de patruzeci și două de luni, de a face război sfinților și de a-i birui. După aceea vine un timp întunecos: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte”. Acesta este sfârșitul marii perioade profetice de 1260 de ani, epoca Revoluției franceze și începutul vremii sfârșitului. Această eclipsă politică din istoria fiarei trebuie să fie urmat de o nouă perioadă de dominație: „Rana de moarte fusese vindecată”. Profeția ne îngăduie să întrevedem împrejurările în care are loc această vindecare și consecințele ei teribile. Cele scrise în capitolul treisprezece din Apocalips sunt completate în capitolul șaptesprezece, în care profetul este transportat în vremea noastră spre a contempla noile aspecte ale ultimelor evenimente.
„Fiara pe care ai văzut-o, era, și nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc și are să se ducă la pierzare. Și locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este și va veni”. (17, 8.)
„Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat”. (13, 8.)
„Și fiara care era și nu mai este, ea însăși este al optulea împărat: este din numărul celor șapte și merge la pierzare.
Cele zece coroane pe care le-ai văzut, sunt zece împărați care n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui”. (Apocalipsa 17, 11-14.)
Profeția este clară, Cele zece coarne care, după profetul Daniel, știm că sunt puterile europene care ocupă teritoriul vechiului imperiu roman, trebuie să primească în ultimele zile o formă de guvernământ sub influența căreia vor face împreună planul de a da autoritatea lor fiarei pentru a domina cu ea. Această combinație politico-religioasă va inaugura venirea celui de-al optulea rege. Acesta va însemna vindecarea completă, dar de scurtă durată a rănii de moarte. Babilonul cel mare, se va uni din nou cu fiara, după cum s-a întâmplat și în timpul lungii perioade de 1260 ani.
Chipul fiarei va fi astfel refăcut. Peste ocean fiara are două coarne, care vorbesc ca un balaur, și ajutată de puterea sa ocultă, se va manifesta prin minuni și semne, punând greutatea formidabilă a influenței sale în serviciul iscusitei înșelăciuni satanice: „Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel și vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; și făcea ca pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârșea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor. Și amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în fața fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Și a făcut ca toți, mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei”. (Apocalipsa 13, 11-17.)
Moment îngrozitor! Cetatea cea mare a Babilonului, așezată ca regină, va învârti din nou sceptrul intoleranței și al persecuției. Ea va impune semnul ei lumii îngenunchiată în umilință la picioarele sale. Atunci, în cele mai întunecoase ore ale conflictului, prințul acestei lumi va face un ultim și disperat efort pentru a șterge numele și legea lui Dumnezeu, de pe fața pământului. El va arunca o ultimă sfidare în fața Suveranului universului, întorcând în profitul său ascultarea și adorația datorată Celui care a făcut cerurile și pământul. Mica rămășiță a fiilor femeii va rezista eroic și va ridica sus de tot stindardul adevărului. Dumnezeu va descoperi în favoarea Sa „brațul sfințeniei sale în ochii tuturor neamurilor”. Netulburați în mijlocul furtunii, gata să sufere mai degrabă chinul și moartea decât să se lase intimidați, sau să-și tăgăduiască credința, „cei chemați, aleși și credincioși”, vor birui prin puterea Mielului. Adâncurile întunecoase ale pământului vor fi luminate de slava lui Dumnezeu, care se va reflecta pe fața sfinților. Vocea lor va duce apelul cerului, care va proclama cu putere ultima chemare: „Ieșiți din Babilon, poporul Meu!” Aceste scene extraordinare se vor petrece în ultimele ore din timpul de har, chiar înainte ca plăgile să fie vărsate asupra marelui și tiranului apostat și asupra lumii robită de puterea răului. În vederea acestor evenimente trebuie să grăbim noi pregătirea noastră personală. Aprofundarea acestor serii de studii asupra viitorului Bisericii ne ajută să ieșim biruitori din ultima strâmtorare.
Spiritul profeției
Manifestarea specială a mărturiei lui Isus sub inspirația Spiritului profetic este una din caracteristicile bisericii sfârșitului. (Apocalips 12, 17.19.10.) Viitorul bisericii este în strânsă legătură cu poziția pe care o ia fiecare membru față de acest dar al providenței divine.
Așa după cum a făcut totdeauna în decursul perioadelor grele din istoria poporului Sau, Dumnezeu a căutat un instrument special pentru a conduce Biserica Sa prin evenimentele întunecoase din ultimele zile. Dacă a fost vreodată mai imperioasă nevoia de un astfel de ajutor, atunci este tocmai în vremurile primejdioase în care trăim noi.
Cei care studiază în mod serios istoria manifestării Spiritului profetic în viața și slujba sorei E. G. White și mai ales acei care cercetează îndeaproape scrierile sale, nu cu un spirit de îndoială și critică, dar cu o inimă însetată după dreptate, adevăr și lumină, își dau imediat seama că aici este vorba de inspirație de sus. Nu voi uita niciodată experiența pe care am făcut-o la câtva timp după ce am primit botezul, în cursul unei călătorii în Canada. Descoperisem un colț liniștit, departe de mulțimea trecătorilor, înapoia corăbiei; Mă retrăgeam acolo în fiecare zi și citeam cartea Patriarhi și Profeți, Era, ca să zicem așa, primul meu contact cu Spiritul profetic. E foarte greu a descrie impresiile și binefacerile primite în cursul acestor ore de lectură și de meditație. O lumină necunoscută țâșnea deodată din textele Sfintei Scripturi; noi orizonturi se deschideau înaintea mea și de multe ori îmi veneau lacrimi în ochi. Îmi simțeam sufletul atras către Dumnezeu și o nouă sete de ideal și de consacrare cobora în inima mea. Clipele acelea au lăsat în viața mea urme neșterse. De câte ori n-am primit de atunci din studiul Mărturiilor, lumină, încurajare, trezirea conștiinței și zel nou, atunci când aveam nevoie! De câte ori n-am găsit eu în ele solia de care sufletul meu, avea neapărat nevoie și aceea, care era hrana la timpul potrivit pentru Biserică. După orele petrecute în meditație asupra Bibliei, acelea care au fost consacrate studiului Spiritului profetic, au fost cea mai mare putere pentru viața mea și totdeauna izvorul unui experiențe noi cu Dumnezeu. Țin să dau cu această ocazie slava Aceluia care este autorul oricărui dar desăvârșit pentru moștenirea sfântă pe care a încredințat-o poporului Său prin slujba și misiunea sorei White.
Sunt mii de cazuri când oamenii din lume, cu totul străini de mișcarea noastră, au recunoscut inspirația profetică, citind scrierile sale.
O doamnă cu influență, specialistă în științele pedagogice, cărora își consacrase cariera sa, zări odată cartea „Educație” pe masa uneia dintre infirmierele care o îngrijeau. Primi imediat propunerea de a o citi. Înapoind cartea după câteva zile, ea făcu această mărturisire: „Am citit multe cărți asupra acestui subiect. Aceasta le întrece însă pe toate. Doamna White trebuie să fi făcut studii îndelungate pentru a scrie o lucrare atât de remarcabilă”. Când infirmiera îi spuse că nu așa stau lucrurile, ea răspunse: „Atunci cu siguranță trebuie să fi fost inspirata de sus”. O observație asemănătoare a fost făcută de un avocat, după ce a citit cartea „Hristos, Lumina lumii”, în timp ce se afla bolnav într-unul din sanatoriile noastre.
Unul dintre lucrătorii noștri călătorea odată prin Statele Unite. Revenind la locul său după ce stătuse câtva timp în alt vagon, el găsi un domn citind unul din, volumele din Mărturii pentru Comunitate pe care el îl lăsase pe bancă. Îl lasă să se uite prin carte netulburat. După ce citi mai multe pagini, acest domn își exprimă admirația sa vie: „Eu sunt profesor la universitatea din New-York, zise el, și toată viața mea am colecționat cele mai bune cărți. Aceasta însă este o carte extraordinară”. Se interesă asupra originii ei. Apoi adăugă: „Denominațiunea care posedă asemenea cărți are un privilegiu”. Și el își exprimă dorința de a-și procura cărțile Ellenei White.
A neglija acest dar al lui Dumnezeu înseamnă să azvârli o comoară de preț. Cu cât mai bună, mai fericită și mai curată ar fi viața noastră de creștini și cu cât mai rodnice și mai vii ar fi străduințele lucrătorilor noștri, dacă, renunțând la atâtea alte cărți fără prea mare valoare, ne-am lua timp să studiem cu credință și rugăciune soliile atât de felurite venite de la Dumnezeu pe calea aceasta.
Nimeni nu poate citi aceste pagini cu inima dornică după o comuniune cu Dumnezeu, fără ca să nu fie întărit în credință, fără ca să nu simtă născându-se în el o nevoie mai profundă de a cunoaște și de a iubi pe Dumnezeu, de a studia mai cu credincioșie Cuvântul Său, de a I se preda cu totul și de a-și concentra toată energia sa către ținta glorioasă, pe care Dumnezeu a pus-o în fața acelora care sunt chemați să treacă biruitori ultimele zile de strâmtorare, salutând cu bucurie pe Mântuitorul la venirea Sa. Cine studiază în sinceritate Mărturiile, își dă imediat seama că singurul lor scop este de a îndemna pe oameni să studieze Biblia și de a face pe oameni să se lase cu totul în brațele Mântuitorului, de a se pregăti cu frică și cutremur pentru viață veșnică și a se așeza cu totul în slujba lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor.
Într-adevăr, roadele acestea sunt roadele unui pom divin. Noi n-avem nimic a pierde, ci numai de câștigat, dacă cercetăm cu umilință paginile mișcătoare ale suflului de sus, pentru a bea cu încetul din acest izvor înviorător.
Una din greșelile cele mai frecvente și cele mai grave ale poporului Israel fu aceea că nu recunoscu pe profeții trimiși de Dumnezeu și luă o poziție de indiferență sau de împotrivire dârză față de soliile lor. Aceasta a fost cauza decăderii sale. „Ci iată porunca pe care le-am dat-o: «Ascultați glasul Meu și Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi veți fi poporul Meu; umblați pe toate căile pe care vi le-am poruncit, ca să fiți fericiți». Dar ei n-au ascultat și n-au luat aminte, ci au urmat sfaturile și pornirile inimii lor rele, au dat înapoi și n-au mers înainte. Din ziua când au ieșit părinții voștri din Egipt, până în ziua de azi, v-am trimis pe toți slujitorii Mei, prooroci, i-am trimis în fiecare zi de dimineață. Dar ei nu M-au ascultat, n-au luat aminte; și-au înțepenit gâtul și au făcut mai rău decât părinții lor. Și chiar dacă le vei spune toate aceste lucruri, tot nu te vor asculta; și dacă vei striga la ei, nu-ți vor răspunde”. (Ieremia 7, 23-27.) „Fiindcă v-am vorbit dis-de-dimineață și n-ați ascultat, fiindcă v-am chemat și n-ați răspuns, ... vă voi lepăda de la fața Mea.” (13, 15.)
Și noi suntem expuși astăzi aceleiași primejdii. Îndoiala și necredința sunt în mod deosebit bolile spirituale caracteristice ale mentalității credincioșilor din timpul sfârșitului. Germenii acestor boli sunt răspândiți chiar în aerul pe care îl respirăm. E ușor, dar foarte primejdios, de a lua față de Spiritul profetic o atitudine de scepticism distrugător, de critică subtilă — fățiș sau ascuns — de indiferență sistematică, potrivit cu raționalismul și cu modernismul la modă în secolul nostru, când adevărata credință și ascultarea tinde să dispară din ce în ce mai mult.
„Mi-a fost arătat că necredința față de Mărturii a sporit mereu în măsura în care oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu. Aceasta se întâmplă în rândurile noastre peste tot. Dar puțini știu prin ce experiențe vor trece Comunitățile noastre. Eu văzui că noi trăim astăzi sub îngăduința divină, dar nimeni nu poate spune cât timp va mai dura această îngăduință. Nimeni nu-și poate da seama cât de mare este mila care a fost dovedită față de noi. Puțini însă sunt aceia care s-au devotat cu totul lui Dumnezeu. Puțini mai sunt aceia care, asemenea stelelor într-o noapte furtunoasă strălucesc ici și colo printre nori”. — Mărturii pentru comunitate 5:76.
Invit cu ocazia aceasta pe lucrătorii Întregii Biserici de a reciti, sub ochii lui Dumnezeu paginile 7 până la 48 din volumul 1 din Mărturii. Aici este expus cu multă claritate subiectul acesta în toată amploarea sa, scoțând la lumină importanța lui capitală. Acolo se găsește și fraza aceasta: „Tactica constantă a lui Satana este de a slăbi credința poporului lui Dumnezeu în Mărturii”. Și ea se termină prin acest îndemn stăruitor:
„Și acum, fraților, vă rog să nu vă interpuneți între mine și popor spre a îndepărta lumina pe care Dumnezeu le-o dă. Nu luați, prin criticile voastre, toată forța, valoarea și puterea Mărturiilor. Să nu credeți că le puteți dezmembra spre a le potrivi propriilor voastre idei, pretinzând că Dumnezeu v-a dat iscusința de a deosebi ce este lumina din cer și ce este simpla expresie a înțelepciunii omenești. Dacă Mărturiile nu vorbesc potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, lepădați-le. Hristos și Belial nu pot fi uniți. Pentru numele lui Hristos, nu încurcați mințile oamenilor cu sofistărie omenească și scepticism și nu faceți stearpă lucrarea pe care vrea s-o îndeplinească Domnul. Nu faceți — prin lipsa voastră de discernământ spiritual — din acest mijloc al lui Dumnezeu o piatră de poticnire, de care mulți să se lovească și să cadă, să fie prinși în cursă și să fie luați”, ( 48).
O nouă viață, o nouă iubire, o nouă bucurie în slujba lui Dumnezeu va fi partea tuturor acelor care vor primi din toată inima îndemnul lui Iosafat adresat poporului său, când se afla în primejdie: „Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți fi întăriți; încredeți-vă în proorocii Lui, și veți izbuti”. (2 Cronici 20, 20.)
Conflictul final
Un cuvânt inspirat descrie conflictul final în termeni mișcători: „în viziune am văzut două oștiri în luptă îngrozitoare. Una din oștiri purta în fruntea ei steaguri pe care erau semnele lumii; cealaltă purta în frunte steagul pătat de sânge al Prințului Emanuel. Steag după steag era lăsat să se plece în țărână, când grupă după grupă din oastea Domnului se unea cu vrăjmașul, și seminție după seminție din rândurile vrăjmașului se unea cu poporul lui Dumnezeu care ținea poruncile. Un înger zbura în mijlocul cerului și punea steagul lui Emanuel în multe mâini, în timp ce un general puternic striga cu voce tare: «Intrați în rânduri! Aceia care sunt credincioși față de poruncile lui Dumnezeu și față de mărturia: lui Hristos, să-și ocupe pozițiile. Ieșiți din mijlocul lor și fiți deosebiți, și nu vă atingeți de ce este necurat, și vă voi primi, și vă voi fi Tată, iar voi îmi veți fi fii și fiice. Toți cei care vor să vină să ajute Domnului, să dea ajutor Domnului împotriva celui tare.»”
„Lupta era în toi. Biruința era când de o parte, când de alta. Deodată ostașii crucii dădură înapoi, ca atunci când un stegar leșină”. Isaia 10, 18 (ed. engl.). Dar retragerea lor aparentă avea loc numai pentru ca să câștige o poziție mai avantajoasă. Se auzeau strigăte de bucurie. Se înălța un imn, de slavă pentru Dumnezeu și glasuri de îngeri se uniră în cântec, când ostașii lui Hristos înfipseră steagul Lui pe zidurile cetățuii stăpânită până atunci de vrăjmașul. Căpitanul mântuirii noastre conducea lupta și trimitea ajutor ostașilor Lui. Puterea Lui se desfășura cu mare tărie, încurajându-i să împingă lupta până la porți. El îi învăța lucruri mari în ce privește dreptatea, în timp ce-i călăuzea pas cu pas, biruitor și ca să biruiască.
„În cele din urmă lupta a fost câștigată. Oastea care venea după steagul cu inscripția: «Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus», era strălucitor de biruitoare. Ostașii lui Hristos erau chiar lângă porțile cetății și cetatea a primit cu bucurie pe împăratul ei. Împărăția păcii, bucuriei și a dreptății veșnice a fost întemeiată”. — Mărturii pentru comunitate 2:276, 277.
În cursul acestei lupte va fi cernut poporul lui Dumnezeu. „Căci iată, voi porunci și voi vântura casa lui Israel între toate neamurile, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ! Toți păcătoșii poporului Meu vor muri de sabie, cei ce zic; «Nu ne va ajunge nenorocirea și nu va veni peste noi». În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile, și-l voi zidi iarăși ca în zilele de demult”. (Amos 9, 9-11.)
În capitolul 8 și 9 este arătat lămurit că aici este vorba de experiența poporului lui Dumnezeu în ultimele zile. „Zilele curățirii Bisericii se apropie. Dumnezeu dorește un popor curat și credincios. În examenul amănunțit care va avea loc în curând, noi vom putea măsura mai bine puterea lui Israel. Semnele ne povestesc că s-a apropiat vremea când Domnul va arăta că vânturătoarea este în mâna Sa și că atunci Își va curăți Biserica Sa”. — Mărturii pentru comunitate 5:80. Spiritul profetic nu lasă să se strecoare nici o îndoială asupra acestei alegeri. „Una după alta, cete din oștirea Domnului treceau de partea vrăjmașului”. Declarația aceasta ar trebui să umple cu o teamă sfântă orice inimă sinceră. Unde va fi fratele și sora mea? În rândurile credincioșilor sau în rândurile rătăcirii?
Să medităm la avertismentele care urmează și să cumpănim fiecare frază: „Nu mai este mult timp până când încercarea va veni peste fiecare suflet. Ni se va cere ca să primim semnul fiarei. Acelora care au cedat puțin câte puțin cerințelor lumești și s-au potrivit obiceiurilor ei, nu le va fi greu să cedeze puterilor veacului acestuia, mai degrabă decât să se expună batjocurii, insultelor, amenințărilor, închisorii și morții. Lupta se dă între poruncile lui Dumnezeu și poruncile oamenilor. În timpul acesta aurul va fi despărțit de zgura care se găsește în Biserică. Adevărata evlavie, se va deosebi clar de evlavia aparentă și falsă. Multe stele pe care le admirăm pentru strălucirea lor, vor pleca atunci în întunerec. Asemenea unui nor, pleava va fi purtată de vânt departe, chiar din locurile unde acum vedem numai arii bogate de grâu. Toți aceia care își asumă podoabele templului, dar nu sunt îmbrăcați cu dreptatea lui Hristos, se vor arăta atunci în rușinea goliciunii lor”. — Mărturii pentru comunitate 5:81.
„Lucrarea pe care biserica a neglijat s-o facă într-un timp de pace și prosperitate, o va face într-o criză grozavă, în împrejurările cele mai descurajatoare și cele mai grele. Avertizările pe care acomodarea cu lumea le-a adus la tăcere sau le-a împiedicat, trebuie să fie date sub cea mai aprigă împotrivire din partea dușmanilor credinței. În vremea aceasta cei superficiali și egoiști, a căror influență a întârziat foarte mult progresele lucrării, se vor lepăda de credință și vor trece de partea dușmanilor ei vădiți, către care de multă vreme se îndreptau sentimentele lor. Acești decăzuți vor da atunci pe față cea mai aprigă dușmănie, făcând tot ce le stă în putere ca să apese și să asuprească pe frații lor de mai înainte, și să ațâțe nemulțumirea împotriva lor. Vremea aceasta este chiar în fața noastră”. — Mărturii pentru comunitate 5:463.
„La apropierea furtunii, un mare număr dintre aceia care au profesat credința în solia celui de al treilea înger, dar care n-au fost sfințiți prin ascultarea de adevăr, vor părăsi pozițiile lor și vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea și luând parte la spiritul ei, ei au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeași lumină, și când vine încercarea ei sunt pregătiți să primească partea ușoară și populară. Oameni de talent și cu vorbire frumoasă, care s-au bucurat odată de adevăr, își vor întrebuința puterile lor spre a înșela și a pierde sufletele și vor deveni cei mai înverșunați vrăjmași ai fraților lor de mai înainte. Când păzitorii Sabatului vor fi târâți înaintea tribunalelor ca să dea socoteală de credința lor, acești rătăciți sunt cei mai activi agenți al lui Satana, ca să-i ponegrească și să-i învinuiască și vor căuta să ațâțe pe conducători împotriva lor”. — Marea Luptă, 650. 651.
Urmările lepădării luminii
Acela care neglijează interesele sale veșnice face o greșeală fatală. El suferă o pierdere nemăsurat de mare. Mai târziu el va vedea nebunia purtării sale și va cădea într-o disperare fără margini. „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foametea în țară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foamete și sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miază-noapte la răsărit, vor umbla istoviți încoace și încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, și tot nu-l vor găsi în ziua aceea se, vor topi de sete fetele frumoase și flăcăii”. (Amos 8, 11-13.)
Tineri ai bisericii advente! Poziția voastră de acum față de Mântuitorul hotărăște experiența voastră, căci va veni fără de veste vremea strâmtorării, așa cum n-a fost niciodată.
Astăzi este timpul potrivit de a căuta în Isus adăpost sigur contra furtunii care se anunță.
Apoi am văzut că cele șapte plăgi urmau să fie curând vărsate asupra acelor ce n-au acoperământ: totuși lumea nu le dădea mai multă atenție decât unor picături de apă, care au să cadă în curând. Am fost apoi făcută în stare să suport teribila vedere a celor șapte plăgi ale mâniei lui Dumnezeu.
„Văzui că mânia Lui este înspăimântătoare și teribilă, și cât dacă El și-ar întinde mâna Sa, ori dacă ar ridica-o cu mânie, atunci locuitorii lumii vor ajunge să fie ca și cum n-ar fi fost niciodată, sau vor suferi de boli de nevindecat și de plăgi pustiitoare venite asupra lor, fără putință de scăpare, ci urmând a fi distruși de ele. Groaza mă cuprinse, și căzui cu fața înaintea îngerului și îl rugai să facă să se îndepărteze viziunea aceasta, să o ascundă din fața mea, căci era îngrozitoare. Atunci înțelesei ca niciodată importanța cercetării cu îngrijire a Cuvântului lui Dumnezeu, ca să știm cum sa scăpăm de plăgile care — zice Cuvântul — vor veni asupra tuturor netemătorilor de Dumnezeu, care se închină fiarei și chipului ei și primesc semnul ei pe frunțile și pe mâinile lor. Mi se părea o mare minune, ca oamenii să-și îngăduie să calce legea și Sabatul lui Dumnezeu, când așa mânie și urgie este rostită contra lor”. — Experiențe și viziuni, 66-67.
Viața veșnică
„Apoi privirile îmi fură îndreptate asupra măririi cerurilor și asupra comorilor păstrate acolo pentru credincioși. Toate erau plăcute și strălucite. Îngerii intonau cântări plăcute, apoi încetau cântarea, își luau coroanele de pe cap și le depuneau strălucind la picioarele iubitului Domn Isus și cu voce melodioasă strigau: «Mărire, Aleluia!» Mă unii cu ei în cântările lor de laudă și mărire aduse Mielului, și de fiecare dată când deschideam gura să laud pe Domnul, simțeam în nespus de mare măsură mărirea care mă înconjura. Era foarte multă, nespusă și veșnică mulțime de mărire. Îngerul zise: «Puținii rămași, care iubesc pe Dumnezeu și țin poruncile Sale și sunt credincioși până la urmă, se vor bucura în mărirea aceasta, și vor fi totdeauna înaintea Domnului Isus, cântând cu sfinții îngeri».” — Experiențe și viziuni, 66.
Iubiți frați și surori, recitiți, cu rugăciune în inimile voastre, ultimul capitol din Marea Luptă: „Sfârșitul luptei”. Ascultați vocea Domnului. Puneți-vă în fața grozavei realități a judecații și a lacului de foc și, de altă parte, în fața asigurării glorioase a veșniciei pe noul pământ,
„Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii și inima!” Psalmii 26, 2. Unde este viața mea spirituală? Sunt eu gata pentru ținta divină? Voi fi și eu printre aceste grăunțe păstrate cu grijă și din care niciunul nu se va pierde?; Sau printre pleava care va fi arsă în foc veșnic?
Starea bisericii
„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i; Iată ce zice Cel ce e Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii, lui Dumnezeu: «știu faptele tale: că nu ești nici rece nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici; »Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic”, și. nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; doftorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii, și să vezi. Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te! Iată Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit; și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie». (Apocalipsa 3, 14-21.)
În ce stare ne aflăm noi? E de absolută nevoie să ne facem iarăși și iarăși, cu multă grijă, bilanțul stării noastre spirituale. Care este sentința divină? «știu că îți merge numele că trăiești, dar ești mort». (Apocalipsa 3, 1), «Dar, fiindcă ești căldicel, ... am să te vărs din gura Mea», «Te crezi bogat ... și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol».
Ce stare grozavă! Să te amăgești singur cu privire la starea ta! Să trăiești nepăsător și fără grijă într-o siguranță înșelătoare, atunci când totul e sortit pieirii! Să rămâi liniștit și fără grijă, cufundat într-o indiferență de moarte, sătul de predici, surd de îndemnuri, și poate chiar plin de mândrie sau obișnuit să răspândești vești rele și să critici, atunci când flăcările judecății au cuprins deja clădirea! Această amorțire a sufletului, această orbire spirituală care duce o mare parte dintre membri într-o prăpastie fără fund, reprezintă foarte bine starea Bisericii advente. În zadar caută unii să-și acopere ochii ca să nu vadă realitatea. Dimpotrivă, este de absolută nevoie să pipăi bine rana și să te cercetezi bine pe tine însuți, înainte de a fi prea târziu. Aceia care se cercetează sincer și pe deplin și care se îngrijesc de starea lor spirituală mai mult decât de alții, pot avea speranța mântuirii. Pentru starea acelora care rămân nepăsători, indiferenți și mulțumiți de ei înșiși, nu mai e nici o îndoială de a rămâne simpli membri sau vestitori ai Evangheliei.
«Văzui că spiritul lumesc pătrunde repede în Biserică. Mergeți pe aceeași cale, ca și Israelul din vechime».” — Mărturii pentru comunitate 5:75-76.
„Mulți care ascultă cu plăcere adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu sunt morți spiritual, în timp ce mărturisesc că trăiesc. Ani de zile au luat parte la adunările noastre, dar ei par a fi din ce în ce mai puțin simțitori față de valoarea adevărului descoperit. Ei nu flămânzesc și nici nu însetează după dreptate. N-au nici o plăcere de lucrurile spirituale sau dumnezeiești. Ei aprobă adevărul, dar nu sunt sfințiți prin el. Nici Cuvântul lui Dumnezeu și nici mărturiile Spiritului Său nu fac vreo impresie dăinuitoare asupra lor. Ei vor fi osândiți chiar potrivit cu lumina, privilegiile și ocaziile pe care le-au lepădat. Rugăciunea Spiritului lui Dumnezeu, ca și muzica divină, făgăduințele Cuvântului Său așa de bogate și îmbelșugate, amenințările împotriva idolatriei și neascultarea, toate sunt fără putere să înmoaie inima lor lumească împietrită.
Mulți dintre membrii noștri sunt împietriți. Ei sunt în situația lui Meroza: nici pentru, nici contra, nici reci, nici în clocot. Ei ascultă cuvintele lui Hristos, dar nu le împlinesc. Dacă rămân în starea aceasta, El îi va arunca cu scârbă”. — Idem 76-77.
„Biserica este decăzută din pricină că membrii ei își mânjesc trupurile și își pângăresc sufletele.
«Dacă toți cei care se strâng la adunările de edificare și de rugăciune, ar fi priviți ca adevărați închinători, am nădăjdui mai mult, deși ar mai rămâne mult pentru noi. Dar e zadarnic să ne înșelăm pe noi înșine. Lucrurile sunt departe de a fi așa cum ni se par nouă. De la distanță mulți par frumoși, dar dacă îi cercetăm mai aproape, sunt plini de defecte»”. — Idem, 79.
„Știu că mulți au păreri prea bune despre timpul nostru. Aceste suflete mulțumite de ele vor fi înghițite de ruina generală. Totuși noi nu disperăm. Am fost înclinați să credem că acolo unde nu sunt predicatori credincioși, nu pot fi adevărați, creștini; dar lucrurile nu stau astfel. Dumnezeu a făgăduit că acolo unde păstorii nu sunt credincioși, va purta El însuși grijă de turmă. Dumnezeu n-a lăsat niciodată turma să depindă în totul de instrumentele omenești. Dar vremea curățirii Bisericii vine cu grăbire. Dumnezeu dorește un popor curat și credincios. În cernerea cea mare care va avea loc în curând, vom fi mai în stare de a măsura tăria lui Israel. Semnele ne arată că este aproape clipa când Domnul va dovedi că are în mâna Sa ciurul și că va curăța în mod desăvârșit Biserica Sa”, — (pag. 80.)
„Aceia care trăiesc pe urma slăbiciunilor și lipsurilor altora și care strâng pentru ei miasmele vătămătoare ale neglijenței și greșelilor, se fac gunoierii Comunității. Ei nu sunt de nici un folos pentru societatea din care fac și ei parte, ci sunt mereu o povară pentru Comunitatea în care s-au vârât”.
„Biserica n-are trebuință de greutăți, ci de lucrători zeloși; nu de căutători de greșeli la alții, ci de oameni care să ajute la zidirea Sionului”. — Mărturii pentru comunitate 4:194.
Îngerul va zice: „Lipsa de iubire și credință sunt cele mai mari păcate ale poporului lui Dumnezeu de astăzi”. Lipsa de credință duce la neglijență și la iubire de sine și de lume....
Mulți se dedau la pofte și la plăceri, cu toată lumina care le arată primejdia, și mai ridică încă vocea, dând avertismente. Fiți cu luare aminte! Fiți stăpâni pe voi! Renunțați la plăceri! Plata păcatului este moartea!...
O! Câți se măgulesc că sunt buni și drepți, pe când lumina adevărata a lui Dumnezeu dezvăluie că toată viața lor au trăit numai spre a-și place lor! Toată purtarea lor este urâtă de Dumnezeu....
Cât de trist și cât de grozave sunt greșelile pe care le săvârșesc mulți! Ei își au temelia pe nisip și se înșeală pe ei crezând că o au pe Stânca eternă. Mulți dintre cei care practică binele se avântă fără teamă și sunt atât de nesimțitori față de primejdie, ca și cum niciodată n-ar mai veni judecata. O răspântie grozavă îi așteaptă și cu toate acestea ei stau sub controlul pornirilor lor și a plăcerilor lor necioplite; ei își scriu un raport întunecat al vieții lor pentru judecată. Îmi „ridic glasul și avertizez pe toți aceia care mărturisesc numele lui Hristos să se dea în lături de la orice nelegiuire. Curățiți-vă de orice necurățire a cărnii și a spiritului, desăvârșind sfințirea voastră în temere de Dumnezeu. Aceia pentru care se potrivesc cuvintele pe care le-am spus, știu ce vreau să spun. Și chiar voi care v-ați stricat căile voastre față de Domnul, luând parte la nelegiuirile care abundă și întunecă sufletele voastre de păcat. Isus vă cheamă să vă întoarceți de la căile voastre, cerând de la El putere și a găsi în El pacea, puterea și harul acela care vă face mai mult decât biruitori în numele Său. Păcatele veacului acestuia decăzut au mânjit multe suflete care au slujit lui Dumnezeu”....
„Câmpul trebuie curățat. Toți aceia care cheamă numele lui Hristos, trebuie să vegheze, să se roage și să păzească intrările sufletului; pentru că Satana este la lucru ca să nimicească și să strice, dacă îi este dată cea mai mică posibilitate”.
„Domnul nu lucrează acum spre a aduce multe suflete la adevăr, pentru că sunt membri care n-au fost niciodată convertiți și alții care au fost cândva convertiți, dar care au dat înapoi. Ce influență vor avea acești membri neconsacrați asupra noilor convertiți? Nu vor face ei fără efect solia pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său spre a o vesti?”.
Solia Martorului credincios este serioasă și hotărâtoare. Dar nu este aceasta cuțitul Marelui Medic care ne este de folos astăzi?
„Căci așa vorbește Domnul către oamenii din Iuda și din Ierusalim: «Desțeleniți-vă un ogor nou, și nu semănați între spini! Tăiați-vă împrejur pentru Domnul, tăiați-vă împrejur inimile, oamenii lui Iuda și locuitori ai Ierusalimului, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca un foc, și să se aprindă, fără să se poată stinge, din pricina răutății faptelor voastre»”. Ieremia 4, 4.
„Curăță-ți inima de rău, Ierusalime, ca să fii mântuit! Până când vei păstra gânduri nelegiuite în inima ta?” — Ieremia 4, 14.
„Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi, zice Domnul oștirilor”, Maleahi 3, 7.
„Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, și vă voi ierta abaterile”.
„Iată-ne, venim la Tine, căci Tu ești Domnul, Dumnezeul nostru”. Ieremia 3, 22.
„Întoarce-mă Tu, și mă voi întoarce, căci Tu ești Domnul Dumnezeul meu!”. Ieremia 31, 18.
„Vindecă-mă, Tu, Doamne, și voi fi vindecat; mântuiește-mă Tu, și voi fi mântuit; căci Tu ești slava mea!” Ieremia 17, 14.
„Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”.
Răspunderile lucrătorilor
Oricât ar fi de însemnată sau neînsemnată însărcinarea ce ne-a fost încredințată în lucrarea Domnului, noi avem datoria ca să ne cercetăm și să ne judecăm pe noi înșine. E lucru lămurit că o mare parte din păcatele Bisericii se datorește lipsei de spiritualitate a lucrătorilor. Dumnezeu și-a ales un popor binevoitor și dornic de a umbla în căile Domnului și de a face lucrarea Sa. Dar suntem noi la înălțimea chemării creștine ca conducători și ca păstori ai turmei?
„Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, și caută neprihănirea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea. Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat”. 1 Timotei 6, 11.12.
Suntem noi într-adevăr vrednici să purtăm acest titlu de noblețe: „Oameni ai lui Dumnezeu”? Fugim noi în fiecare clipă cu hotărâre de tot ce vine de la lume și de poftele sale, de poftele cărnii și de stricăciunile sale, de inima noastră din, fire decăzută, de caracterul nostru rău cu nedesăvârșirile sale, cu înclinațiile sale către mândrie, către egoism, necredință, critică și rău sub toate formele lui atrăgătoare și înșelătoare?
Căutăm noi cu stăruință, în lupte lungi pe genunchi, în meditații, în examene serioase ale conștiinței, harul spiritual care va face din noi adevărate modele pentru turmă?
Suntem noi cu adevărat îmbrăcați în dreptatea lui Hristos, nu cum am fi cu o haină, ce ascunde murdăria, ci ca și cu o putere care transformă caracterul și viața, sfințește voința și întreaga ființă, Luptăm noi în fiecare clipă lupta cea bună a credinței pe câmpul de luptă al inimii noastre, până când ea ajunge să fie locuită de Duhul Sfânt? Am apucat noi viața veșnică în așa măsură ca să ajungem „morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu”, astfel că eul să fie răstignit în fiecare zi, să fim liberați de orice idolatrie, ca Hristos să trăiască în noi și să domnească în noi ca suveran?
Întrebări serioase și grozave chiar, care cer un examen lăuntric al inimii noastre, un examen al vieții noastre de familie, ca și un examen al nostru aparte, precum și un examen al slujbei pe care o îndeplinim. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că suntem expuși atacurilor celor mai înverșunate și mai iscusite ale vrăjmașului.
„Satana vine cu ispite speciale la predicator. El știe că predicatorii nu sunt decât oameni, că nu au o dreptate și o sfințenie a lor proprie; că comorile Evangheliei au fost așezate în vase de lut, pe care numai puterea divină le poate face vase de cinste. «El știe că Dumnezeu a rânduit ca predicatorii să fie un mijloc puternic pentru salvarea sufletelor și că ei, vor avea succes în lucrarea lor, numai dacă vor lăsa ca Tatăl ceresc să conducă viața lor. De aceea el folosește toată iscusința sa, ca să-i atragă în păcat, știind că slujba lor face ca păcatul în ei să fie cu atât mai păcătos, căci, săvârșind păcatul, ei se fac singuri slujitori ai păcatului».” — Slujitorii evangheliei, 124.
Ce mărturie răspândim noi?
Să facem față cu mult curaj și căință mustrării aspre pe care ne-o adresează îndurarea divină. Ochiul cercetător care pătrunde străfundurile inimii, care cunoaște tainele vieții noastre ascunse și care cântărește până și cele mai ascunse motive, nu se înșeală niciodată în judecățile Sale.
„Ar trebui să fie de o sută de ori mai multe întoarceri la Dumnezeu, de cum arată astăzi raportul, dacă lucrătorii ar fi fost ceea ce trebuie să fie; o mare parte din superficialitatea lucrării se datorește superficialității lucrătorilor”. — E.G. White, The Review and Herald, 14 noiembrie, 1889.
„Cum aș putea vorbi ca să trezesc poporul nostru? Vă mărturisesc că nu sunt puțini lucrătorii, care stau înaintea poporului spre a le explica Scripturile și care sunt mânjiți. Inimile lor sunt stricate și mâniile lor necurate. Și cu toate acestea mulți strigă: «Pace, pace!» și lucrătorii nelegiuirii nu sunt alarmați”. — Mărturii pentru comunitate 5:78.
„Se apropie zilele când va avea loc o mare confuzie și încurcătură. Satana îmbrăcat în haine de înger va înșela, dacă se poate, chiar și pe cei aleși. Mulți vor fi dumnezeii și domnii. Vor sufla felurite vânturi de doctrină. Acei care au adus un omagiu suprem, «științei, pe nedrept numită astfel», nu vor mai fi atunci conducători. Acei care și-au pus încrederea în știința lor, în geniul și talentul lor, nu vor mai sta în capul rândului și să pășească înainte. Ei nu au ținut pas cu lumina. Acelora care s-au dovedit necredincioși, nu li se va mai încredința atunci conducerea turmei. În lucrarea solemnă din timpul sfârșitului puțini oameni mari vor lua parte. Ei — sunt încrezuți în ei înșiși, fără o legătură cu Dumnezeu, și El nu-i poate folosi”. — Idem 80.
„Mulți au ridicat în slăvi știința și au pierdut din vedere pe Dumnezeu oricărei științe. Nu așa se întâmplă în vremurile de curățire ale bisericii. Dumnezeu va face în zilele noastre o lucrare la care puțini se gândesc. El va ridica din mijlocul nostru pe aceia care sunt învățați mai mult prin ungerea Duhului Sfânt, decât printr-o altă educație științifică din școli. Aceste înlesniri nu trebui disprețuite sau condamnate, căci ele sunt de la Dumnezeu, dar nu pot să dea decât rezultate exterioare. Dumnezeu va arăta că nu depinde de savanții, muritori și îngâmfați.
«Sunt puțini oameni cu adevărat consacrați printre noi: puțini care au luptat și au câștigat biruința în eul personal. Adevărata pocăință este o schimbare completă a sentimentelor și a adâncurilor inimii; o deplină rupere față de tovărășiile lumești, fugind de atmosfera lor spirituală și o scăpare de sub puterea care stăpânește gândurile, ideile și influențele lor».” — Idem 82-83.
Lucrătorii de care are nevoie Dumnezeu
„Noi nu suntem poporul lui Dumnezeu dacă nu suntem în întregime ai Săi. Orice povară și orice păcat trebuie dat la o parte”. — Idem 83.
„Influența divină face sarea creștinismului să aibă gust. Mulți predică doctrinele și teoriile credinței noastre, dar predica lor este ca și sarea care și-a pierdut gustul, căci Duhul Sfânt nu activează în lucrarea lor lipsită de credință. Ei nu și-au deschis inima ca să primească harul lui Hristos; ei nu cunosc lucrarea Duhului; ei sunt ca și o frământătură fără aluat, căci nici un principiu activ nu există în lucrarea lor și nu pot să câștige suflete pentru Hristos; aceasta este o haină pe care ei n-o poartă, o plinătate pe care ei n-o cunosc, o fântână din care ei nu beau.
O, dacă ar cerceta ei cu mai mult interes lucrarea de ispășire a lui Hristos! Dacă ar adânci toți Cuvântul lui Dumnezeu cu interes și cu rugăciune, nu pentru a ști să răspundă în discuții asupra doctrinei, ci ca unii care flămânzesc și vor să fie săturați, care însetează și vor să-și potolească setea la fântâna vieții. Numai atunci Se descopere Isus în sufletele noastre în toată frumusețea Sa, când cercetăm Scripturile cu inimi smerite, dându-ne seama de slăbiciunea și nimicnicia noastră.
Atunci când devenim părtași ai firii dumnezeiești, vom privi cu scârbă orice înălțime de sine și ceea ce noi vom fi socotit drept înțelepciune, ne va apărea ca zgură și noroi”. — E. G. White, The Review and Herald, 29 noiembrie, 1893.
„Lucru de care are nevoie Biserica în aceste zile grele, este o armată de lucrători care, asemenea lui Pavel, să se fi educat pentru o slujbă cu folos, care au o temeinică experiență în cele ale lui Dumnezeu și care să fie plini de zel și entuziasm.
Dumnezeu are nevoie de oameni sfinți și gata a se lepăda de ei înșiși, oameni în a căror inimă Hristos a devenit, «nădejdea slavei» și care cu buzele atinse de focul sfânt propovăduiesc Evanghelia. Din pricina lipsei de asemenea lucrători, lâncezește lucrarea lui Dumnezeu, și rătăciri mari, asemenea unei otrăvi de moarte, mânjesc morala și întunecă speranța unei mari părți din omenire”. — Slujitorii evangheliei, 61.
„Vremurile acestea cer o mai mare activitate rodnică și o mai deplină consacrare. Eu strig către Dumnezeu: Scoate și trimite soli cuprinși de simțământul răspunderii, oameni în a căror inimă idolatria egoismului — test care stă la temelia oricărui păcat — a fost răstignită: oameni care sunt gata să se consacre în slujire lui Dumnezeu, fără nicio rezervă; lucrători care își dau seama de sfințenia misiunii lor și de răspunderile chemării lor; hotărâți a nu aduce lui Dumnezeu o jertfă schilodită, care să nu-i coste nici o sforțare și nici o rugăciune”. — Idem, 114.
Fraților, în această lucrare binecuvântată, Dumnezeu ne-a încredințat slujba sfântă și glorioasă a împăcării. Dar suntem noi înșine împăcați cu El? Cu toate păcatele și relele noastre din trecut, El mai nădăjduiește încă și astăzi în noi. Să-L dezamăgim noi până într-atât încă să fie silit a mișca sfeșnicul nostru din locul său și a da privilegiile noastre, altor instrumente mai umile și mai ascultătoare? Sau vrem să cădem astăzi la picioarele Sale cu inima plină de simțământul adânc al nimicniciei noastre și slăbiciunii noastre, implorându-L ca să ne învețe să răstignim eul nostru și să ne conducă la o consacrare mai deplină și mai statornică?
„Când cineva este golit cu totul de el însuși, când orice idol este scos din suflet, golul acesta este umplut de revărsarea Duhului lui Hristos”. — Slujitorii evangheliei, 287. Aceasta este experiența la care trebuie să ajungem fiecare dintre noi care purtăm vasele Domnului.
„Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” Psalmii 42, 1.
„Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”. Geneza 32, 26.
Bunul Dumnezeu să ajute ca Biserica să urmeze îndemnurile Sfintei Scripturi și să mijlocească, să stăruiască cu dragoste și râvnă pentru conducătorii pe care Dumnezeu i-a pus în mijlocul ei.
Ceasul Judecații
„El zicea cu glas tare: «Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui»”. (Apocalipsa 14, 7.)
„În curând se împlinesc 164 (acum e 2008) de ani de când ceasornicul ceresc a sunat ceasul judecății. În acel timp a avut loc împlinirea scenei descrisă în viziunea lui Daniel: «Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îl slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile. Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc, ca să fie ars. Și, celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea tor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit. M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată». Daniel 7, 9-14. Judecata se continuă în cer în timp ce pe pământ națiunile se frământă, încă până când Fiul omului după ce-și va fi terminat lucrarea de mijlocire Se va scula ca să primească stăpânirea veșnică.”
Din anul 1844 a început să se facă la tribunalul ceresc apelul tuturor oamenilor care au locuit pe pământ în decursul veacurilor. Numele înscrise în cartea vieții sunt revizuite în fața martorului, după faptele fiecăruia, înscrise în amănunt în cărțile din cer. Aceasta este ora solemnă în care sunt aduse în fața lui Dumnezeu de trei ori sfânt, lucrurile ascunse, gândurile cele mai tăinuite și orice faptă a omului. În acea clipă numai sângele și dreptatea lui Hristos ne poate șterge orice greșeală, nevrednicia, ori fapta rea și nedesăvârșirile firii. Acolo unde se găsește acest remediu singur, marele Mijlocitor intervine, dreptul Judecător primește sângele vărsat pentru plata păcatului și astfel păcătosul este iertat. Apoi numele său rămâne pentru totdeauna înscris în cartea vieții. Dar vai de acela care în această clipă supremă nu este îmbrăcat cu haina dreptății a sfintei jertfe! Numele său este șters pentru totdeauna din cartea vieții și nu mai rămâne pentru el decât să aștepte judecata grozavă.
Judecata Celor Vii
„De aceea și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți”. Matei 24, 44.
Această oră necunoscută este înainte de aceea în care numele noastre în parte vor fi chemate înaintea tribunalului ceresc. După declarația apostolului Petru, judecata va începe cu casa lui. Dumnezeu, adică de la acei credincioși azi în viață. Acest ceas al judecății va veni pe neașteptate pentru noi, fără o înștiințare de mai înainte. Cine poate ști? Această serie de articole sau o alta asemănătoare poate că sunt ultima sforțare a Spiritului Sfânt pentru a ne trezi și a ne cerceta starea noastră și a primi harul înainte de a fi prea târziu. Odată timpul sosit, ceasul judecății sună, iar numele sunt chemate înaintea Judecătorului. După ce fiecare dosar este cercetat, este dată o hotărâre fără recurs și ale cărei urmări sunt veșnice. O! Dumnezeu să ne ajute să înțelegem solemnitatea și importanța de temut a ceasului în care trăim. Dacă noi am putea să ne deschidem ochii și să contemplăm scenele care se desfășoară astăzi în cer, inimile noastre s-ar umple de teamă. Atunci am striga către Dumnezeu zi și noapte: „Doamne, spală-mă, transformă-mă primește-mă, ia-mă Tu cu totul”. Ioel descrie starea care ar trebui să se găsească în biserică la apropierea zilei celei mari a Domnului: „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima.... Sfâșiați-vă inimile nu hainele. Sunați cu trâmbița în Sion! Vestiți un post, chemați o adunare” de sărbătoare! Strângeți poporul, țineți o adunare sfântă!... Slujitorii Domnului, să plângă între tindă și altar, și să zică: „Doamne îndură-Te de poporul Tău”!... (Ioel 2, 12-17.) Iar țefania adăugă (2, 3): „Căutați pe Domnul, toți cei smeriți din țară, care împliniți poruncile Lui! Căutați dreptatea, căutați smerenia! Poate că veți fi cruțați în ziua mâniei Domnului”.
Ceasul Judecății este aproape
Noi nu știm când va suna, dar știm că nu mai e mult. În timp ce vânturile războiului sunt ținute, se face cernerea. Sigiliul lui Dumnezeu este pus pe fruntea celor credincioși. Dar nu întreaga biserică îl primește, ci numai acei care îl caută pe Dumnezeu din toată inima lor; nu aceia care vorbesc de rău și critică pe frații lor, ci aceia care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc în Ierusalim. Ceilalți, cei drepți în ochii lor proprii, fățarnicii, nepăsătorii și cei care sunt mânjiți de păcat sunt sortiți sabiei și nimicirii. (Ezechiel 9, 1-7.) Ce deșteptare grozavă pentru aceia care și-au astupat urechile și și-au închis inima față de apelurile iubirii divine!
„Văzui că mulți neglijează pregătirea cea atât de necesară și privesc spre timpul «reînsuflețirii» și spre «ploaia cea târzie», ca aceasta să-i facă în stare să stea în ziua Domnului și să trăiască înaintea Sa. O, cât de mulți văzui în ziua strâmtorării fără nici un adăpost! Ei neglijaseră pregătirea necesară, de aceea nu putură primi «reînsuflețirea» pe care toți trebuie să o aibă, ca să-i pună în stare să trăiască în prezența Dumnezeului prea sfânt. Cei ce refuză a fi mustrați de profeți și nu-și curăță sufletele lor prin ascultarea de întreg adevărul, și care sunt gata să creadă că starea lor e mult mai bună, decât e în adevăr, vor ajunge în timpul venirii plăgilor și atunci vor vedea, că aveau nevoie să fie mustrați și să fie șlefuiți pentru clădire. Dar atunci nu mai este timp pentru o asemenea lucrare și nu mai este Mijlocitor, care să apere cauza lor înaintea Tatălui. Încă înainte de timpul acesta s-a vestit solemna declarație: «Cine este nedrept să rămână tot nedrept; cine este murdar să rămână tot murdar; dar cine este drept să rămână mai departe drept, și cine e sfânt să rămână tot sfânt»”. — Experiențe și viziuni, 72.
Omul îmbrăcat în haine de in, ținând în mâna sa sigiliul Dumnezeului celui viu, e gata să-și împlinească lucrarea sa. După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Și am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, și care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea, zicând; „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru”. Apocalipsa 7, 1-3. În timp ce neamurile sunt mâniate, îngerul al șaptelea trebuie să se scoale să sune din ultima trâmbiță. Apocalipsa 11, 13-19.
„Văzui patru îngeri care aveau o lucrare de făcut pe pământ, și erau pe cale de a o face. Domnul Isus era îmbrăcat cu veșminte preoțești. El Se uită cu milă la cei numiți rămășiță; apoi ridicând mâinile, cu o voce de foarte adâncă mila, strigă: «Sângele Meu, Tată, sângele Meu, sângele Meu, sângele Meu!» Atunci văzui o nespus de strălucitoare lumină venind de la Dumnezeu care ședea pe tronul cel mare, alb și revărsându-se asupra Domnului Isus. Apoi văzui un înger cu însărcinare de la Domnul Isus, zburând repede la cei patru îngeri, care aveau de făcut o lucrare pe pământ și — fluturând ceva cu mâna sa — striga cu glas tare: «Opriți! Opriți! Opriți! Opriți!», până când servii lui Dumnezeu vor fi sigilați pe frunțile lor.
Întrebai pe îngerul meu însoțitor de înțelesul celor ce auzeam și ce lucrare urmau să facă cei patru îngeri. El îmi spuse, că însuși Dumnezeu oprea puterile și că El dădea îngerilor Săi însărcinări cu privire la cele pământești; că cei patru îngeri aveau putere de la Dumnezeu să țină cele patru vânturi și că era aproape să le dea drumul; dar, pe când mâinile lor slăbeau frânele, și cele patru vânturi erau aproape să sufle, ochiul milos al Domnului Isus se uită la cei ai rămășiței încă nesigilați și El ridică mâinile către Tatăl și interveni în favoarea lor, căci El și-a vărsat sângele pentru ei. Atunci un alt înger fu trimis să zboare repede la cei patru îngeri, să le spună să țină vânturile până ce servii lui Dumnezeu aveau să fie sigilați cu sigiliul viului Dumnezeu pe frunțile lor”. — Experiențe și viziuni, 43, 44.
Fără nici o îndoială, noi trăim în timpul descris în aceste rânduri. Dacă noi primim cu ușurătate îndemnurile Spiritului Sfânt, ne primejduim salvarea noastră veșnică. Să nu abuzăm de răbdarea lui Dumnezeu
„Iubiți frați și surori, căutați ca poruncile lui Dumnezeu și mărturia lui Isus Hristos să fie continuu în ființele voastre, pentru ca astfel cugetele și grijile lumești să fie date afară. Cugetați la ele când vă culcați și când vă sculați. Trăiți și lucrați cu totul în vederea venirii Fiului omului. Timpul sigilării este foarte scurt și se termină repede. Acum este timpul, în vreme ce, cei patru îngeri mai țin cele patru vânturi, acum să facem sigură chemarea și alegerea noastră”. — Experiențe și viziuni, 61.
Vremea potrivită
„De aceea, cum zice Duhul Sfânt: Astăzi dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” Evrei 3, 7.
„Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii”. 2 Corinteni 6, 2.
Cel ce studiază în mod serioși starea lumii în lumina Bibliei și a Spiritului Profetic, nu poate să nu se convingă — că am ajuns la punctul hotărâtor al istoriei bisericii și lumii. Trăim în clipa când Dumnezeu își prelungește mila încă pentru puțină vreme. În îndelunga Sa răbdare, dorind ca niciunul să nu piară, El face o supremă încercare spre a trezi pe poporul Său și a-l smulge din ruina care îl amenință. Ne pândește primejdia de a rămâne adormiți și mulțumiți și de a lăsa să treacă momentul potrivit.
„Noi stăm dar la marginea lumii veșnice. Fiind în posesia unor adevăruri atât de solemne, având o lumină atât de mare și o lucrare atât de importantă de făcut, noi trebuie să dublăm silința noastră. Fiecare trebuie să facă tot ce stă în puterile sale. Iubite frate, tu ești în primejdie cu propria ta mântuire dacă rămâi în urmă acum”. — Mărturii pentru comunitate 5:460, 461.
„Satana, acum în timpul sigilării, folosește tot felul de viclenii ca să abată cugetele poporului lui Dumnezeu de la adevărul prezent și să-l determine să se clatine. Văzui un acoperământ pe care Dumnezeu îl întinsese deasupra poporului Său, să-l acopere în timpul strâmtorării; și fiecare suflet care era hotărât pentru adevăr și cu inima curată, avea să fie acoperit cu acoperământul Atotputernicului.
Satana știe aceasta și el lucrează cu putere, să țină mințile a cât mai multora în îndoială și nehotărâre pentru adevăr”. — Experiențe și viziuni, 48.
În clipa de față, efortul principal al arhivrăjmașului constă în a ne menține într-o stare sufletească de toropeală.
„Ce să mai spun ca să trezesc poporul rămășiței? Mi-a fost arătat că scene teribile stau în fața noastră. Satana și îngerii săi folosesc toată puterea lor spre a zdrobi pe poporul lui Dumnezeu. El știe că dacă ei mai dorm încă puțină vreme, el este sigur de ei, căci ei vor fi învinși cu siguranță.... Iubite frate și iubită soră, dacă aceste prețioase clipe de har nu sunt folosite, voi nu veți avea nici o scuză. Dacă, voi nu depuneți eforturi deosebite spre a vă trezi, dacă nu arătați zel în a vă pocăi, aceste clipe de aur vor trece în curând iar voi veți fi puși în balanța și veți fi găsiți prea ușori! Atunci strigătul vostru de deznădejde nu va mai sluji la nimic”. — Mărturii pentru comunitate 1:263.
O alta metodă a celui rău constă în a ispiti în diferite chipuri sau a pune piedici progresului în viața spirituală.
„Văzui că Satana lucrează prin agenții săi în numeroase feluri.... Unii dintre acești agenți ai Satanei atacau corpurile unora dintre sfinți, — pe aceia pe care ei nu-i puteau amăgi, ca să-i abată de la adevăr prin influența satanică. O, dacă ar putea toți să înțeleagă toate acestea, așa cum mi le-a descoperit mie Dumnezeu, ca să cunoască mai multe din amăgirile Satanei și să știe să se ferească! Văzui că Satana e la lucru prin mijloacele acestea, ca să abată, să amăgească și să rătăcească pe poporul lui Dumnezeu, chiar acum în timpul sigilării. Văzui pe unii, care nu stăteau hotărâți pentru adevărul prezent. Genunchii lor tremurau, picioarele le alunecau, pentru că ei nu erau hotărât clădiți pe adevăr, iar acoperământul Atotputernicului Dumnezeu nu putea fi tras peste ei cât timp ei tremurau așa.
Satana încercă toate meșteșugurile sale, să-i țină în starea în care se aflau, până ce va trece sigilarea și până ce acoperământul se va trage peste poporul lui Dumnezeu, iar ei să fie lăsați fără adăpost în fața mâniei arzătoare a Lui Dumnezeu, în timpul celor șapte plăgi. Dumnezeu a început să tragă acoperământul acesta peste poporul Său, iar în curând el va fi tras deasupra tuturor care trebuie să aibă un adăpost în ziua măcelului. Dumnezeu lucrează cu putere pentru poporul Său; dar se va permite și Satanei să lucreze și el”. — Experiențe și viziuni, 48, 49.
„Se povestește despre experiența unui predicator al Evangheliei care se pregătea să vorbească asupra textului: «Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii».” „În timp ce studia, el adormi și visă că era transportat în iad și așezat într-o enclavă a spiritelor rele adunate pentru a cerceta mijloacele de care să se folosească pentru a ispiti pe oameni. Unul dintre ele zise: «Mă voi duce eu pe pământ și voi spune oamenilor că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu». Asta, fu socotită ca fără efect. Un altul spuse: «Lăsați-mă să mă duc eu și voi spune oamenilor că nu există Dumnezeu, nici Mântuitor, nici iad». Și aceste cuvinte fură primite cu un zâmbet răutăcios. Nu, nici asta nu va fi potrivit. «Noi niciodată, nu vom reuși să facem pe oameni să creadă așa ceva», zise unul dintre ei. Imediat se sculă un alt spirit. Pe figura sa era întipărită înțelepciunea. Ca un șarpe viclean își dete și el părerea: «Voi pleca eu pe pământ la oameni; le voi spune că există un Dumnezeu, că există un Mântuitor, că există un cer care se poate câștiga, și chiar un iad de care să se ferească, dar le voi mai spune că nu e nevoie să se silească și că mai este timp de pregătire și mâine»”. Atunci îl trimiseră pe acesta pe pământ. — „Pescari de oameni”, Patriarchs and Prophets, 55-56.
Observați de câte ori repetă Mărturiile în citatul următor cuvântul astăzi: „Astăzi trebuie să ne ținem pe noi și pe copiii noștri nemânjiți de lume. Astăzi trebuie să ne spălăm hainele caracterului nostru și să le albim în sângele Mielului. Astăzi trebuie să biruim mândria, pasiunile și lenevia spirituală. Astăzi trebuie să ne trezim și să facem eforturi hotărâtoare pentru formarea unui caracter desăvârșit.... Ne găsim într-o situație foarte critică în așteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.... Astăzi este timpul să ne pregătim”. — Mărturii pentru Biserică 5:215-216.
Momentul e grav. Timpul ne constrânge. Lucrarea de renaștere a inimii e grabnică. Glasul divin repetă cu o gingașă neliniște: ASTĂZI „dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!”
Sigiliul lui Dumnezeu
Când se va închide timpul de har, omenirea se va despărți în două tabere cu totul deosebite.
„Și toți locuitorii pământului i se vor închina (fiarei), toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la, întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat”. Apocalipsa 13, 8.
Numai biruitorii păcatului și ai eului personal vor trece victorioși încercarea judecății și își vor avea numele scrise în cartea vieții în ziua conflictului final. Ceilalți vor fi șterși din registrul ceresc. Apocalipsa 3-5. Ajunși cu studiul nostru până aici, putem trage foarte bine concluzia că sigiliul divin este definitiv așezat pe fruntea credincioșilor, în clipa când ei vor trece biruitori încercarea judecății. Ei sunt sigilați pentru slavă. Ei primesc semnul distinctiv care le va asigura protecția în timpul plăgilor și al încercărilor finale. Fără îndoială că sigiliul lui Dumnezeu este adăpostul acesta și el este acoperământul protector întins asupra acelora care în mod credincios au căutat adevărata pregătire, după cum am văzut din viziunile Spiritului Profeției, citate mai înainte.
Viziunea din capitolul 9 din Ezechiel confirmă, de asemenea, acest fapt. Cât de grabnic este să ne asigurăm că experiența noastră este potrivită cu îndemnurile divine și că inimile noastre și frunțile noastre sunt gata a primi pecetea cerului.
Ce este sigiliul lui Dumnezeu?
Avem multe dovezi biblice pe baza cărora putem spune că Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu. Acesta este un adevăr, dar el nu este decât o parte a adevărului. Păzirea Sabatului este semnul ascultării de poruncile lui Dumnezeu, spre deosebire de semnul care caracterizează spiritul răzvrătirii.
Totuși păzirea numai de formă a Sabatului nu va reprezenta sigiliul divin. Asupra acestei chestiuni trebuie să ne păzim de a săvârși o greșeală fatală, pe care Mărturiile o scot în evidență: „Nu toți cei care mărturisesc că păzesc Sabatul vor fi sigilați. Sunt mulți printre cei care învață pe alții adevărul dar care nu vor primi sigiliul lui Dumnezeu pe frunțile lor. Ei au lumina adevărului, ei cunosc voia Stăpânului, ei au înțeles fiecare punct al credinței, dar faptele lor nu corespund cu mărturisirea lor de credință. Acei care cunoșteau atât de bine profeția și comorile înțelepciunii divine, ar fi trebuit să pună în practică credința lor. Ei ar fi trebuit să-și conducă familiile lor potrivit cu lumina primită și prin exemplul lor să exercite în numele adevărului o influență mai mare asupra inimii omenești”. — Mărturii pentru Biserică 5:213-214.
Sabatul este sigiliul, dar Spiritul lui Dumnezeu este acela prin care suntem sigilați. Efeseni 4, 30. Lucrarea Duhului constă în a schimba inima, și a înscrie în ea legea lui Dumnezeu. Aceasta vrea să spună că spiritul răzvrătirii din inima de carne este înlocuit cu spiritul supunerii de bună voie și cu plăcere al inimii renăscute. Păzirea poruncii a patra devine atunci un semn al sfințirii și un simbol al iertării în Odihna lui Dumnezeu, alcătuită din bucuria și pacea în dragoste și sfințenie, care aduc în viața omului armonia și asemănarea cu Dumnezeu, așa cum au fost ele în. primul Sabat de la creațiune când primii noștri părinți adorau pe Creator față în față în sfânta comuniune a familiei cerești și când în fața slavei operei lui Dumnezeu și stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie. Tocmai lucrul acesta iese în evidență când studiem cu atenție capitolul patru din epistola către Evrei și mai ales versetele nouă și, zece: „Deci dar rămâne încă repaos de Sâmbătă pentru poporul, lui Dumnezeu. Căci cine a intrat în repaosul Lui, acela s-a și odihnit de lucrurile sale, după cum Dumnezeu de ale Lui”.
Am înțeles noi bine că porunca a patra are ca scop de a așeza întreaga viață sub controlul divin, în primul rând cele șase zile de lucru și apoi ziua de odihnă? Într-adevăr, atâta timp cât eu n-am lucrat șase zile făcând tot lucrul meu, adică tot ceea ce Dumnezeu e în drept să ceară de la mine, trupește, sufletește și spiritual, pentru a mă odihni apoi în ziua șaptea în bucurie și comuniune cu Dumnezeul meu, eu n-am păzit cu adevărat porunca patra și prin urmare nu pot primi sigiliul divin. Aceasta implica controlul în întregime al vieții prin Duhul Sfânt. Fără această experiență integrală, care va avea ca roade sfințirea întregii vieți, nu poate fi vorba de adevărata păzire a poruncii și deci nici de „sigiliul lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul adânc și măreț al poruncii a patra și se înțelege că el constituie un punct fundamental al ultimei solii și că Satana și-a îndreptat totdeauna atacurile sale îndârjite în mod deosebit asupra acestui adevăr evanghelic pe care încearcă să-l strice și să-l facă să dispară cu orice preț.
Semnul exterior al sigiliului lui Dumnezeu este deci păzirea poruncii a patra dar semnul lui interior și adânc este făptura nouă în Isus Hristos, este o viața renăscută” și sfințită, rodul ascultării, iubirii, credincioșiei, adorării Creatorului și Mântuitorului, într-un cuvânt o viață pusă în întregime sub controlul și conducerea Duhului Sfânt. „Sigiliul lui Dumnezeu nu va fi pus niciodată pe fruntea unui bărbat sau unei femei necurate. El nu va fi pus niciodată pe fruntea bărbaților și femeilor a căror limbă este mincinoasă și a căror inimă este înșelătoare. Toți acei care primesc sigiliul lui Dumnezeu trebuie să fie fără pată înaintea Lui — candidați la împărăția lui Dumnezeu”. — Mărturii pentru comunitate 4:210.
„Acei care primesc sigiliul viului Dumnezeu și care vor fi apărați în timpul strâmtorării, trebuie să arate pe fața lor chipul deplin al Domnului Isus”. — Experiențe și viziuni, 72.
Fără această experiență, nici un sigiliu nu va fi pus pe frunțile noastre, nici un loc nu va fi pentru numele nostru pe paginile cărții vieții, nici un loc de scăpare nu se va găsi în ziua strâmtorării, ci numai înfricoșătoarea deznădejde a celor care vor striga munților și stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine poate sta în picioare”. Apocalipsa 6, 16-17.
Încet și neîndurător ușa harului se închide. Minutele prețioase ale milei dispar în abisul fără fund al trecutului. Fecioarele înțelepte se zoresc să iasă în întâmpinarea mirelui pentru a intra cu el în camera de nuntă. Numai acei care sunt gata, au un loc rezervat la masa Stăpânitorului. În sfârșit sala s-a umplut, ultimul loc a fost ocupat. Stăpânul casei se ridică.
„Și s-a încuiat ușa!”
O, cât de mare era durerea și întristarea fecioarelor nebune! Nepăsătoare, mulțumite cu starea lor, legate de plăcerile lor, de ambițiile lor, de nenumăratele forme ale iubirii de lume, de păcatele favorite, de josniciile caracterelor lor stricate, credința lor nu era decât o simplă teorie, untdelemnul credinței și al iubirii care renaște viața și o transformă după chipul Mântuitorului făcut, fără putere. În zadar încearcă acum îngrozite să mai găsească un loc de scăpare de furtuna care se dezlănțuie. Ușa harului este pentru totdeauna închisă. În neliniștea adâncă a deznădejdii lor ele ascultă acum vocea care le chema atât de des cu gingășie rostind cuvintele fatale: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!”
„Oamenii sunt cernuți și încercați un timp oarecare spre a se vedea dacă ei sunt gata să sacrifice idolii lor și să ia seama la sfatul Martorului Credincios. Dacă unii nu vor fi curățiți prin ascultarea de adevăr și nu vor birui egoismul, mândria și poftele lor rele, îngerii lui Dumnezeu au însărcinarea aceasta cu privire la ei: Ei s-au unit cu idolii lor; lăsați-i singuri, și ei își văd mai departe de treabă, lăsând pe aceștia cu trăsăturile lor păcătoase, sub stăpânirea îngerilor răi. Acei care se ridică până la un anumit punct, care trec cu bine toate încercările și biruiesc oricât de mare ar fi prețul pe care trebuie să-l plătească, au luat aminte la sfatul Martorului Credincios”. — Mărturii pentru comunitate 1:187.
Să grăbim pasul înainte de a fi prea târziu! ASTĂZI mila divină ne mai cheamă. Să ne grăbim a căuta un refugiu sub protecția sigiliului divin, spre a fi apărați până când va trece îngerul păzitor și de a ne găsi un loc în ceata care va fi luată la venirea Domnului pe norii cerului.
Lucrarea Duhului Sfânt
„Cereți de la Domnul ploaie, ploaie de primăvară! Domnul scoate fulgerele și vă trimite o ploaie îmbelșugată, pentru toată verdeața de pe câmp”. (Zaharia 10, 1.)
Există în lucrarea Duhului Sfânt două aspecte foarte lămurite. Cel dintâi este reprezentat prin ploaia timpurie.
Ea s-a revărsat peste prima biserică din abundență la Rusalii. Aceasta a fost instaurarea Duhului Sfânt care și-a continuat lucrarea sa prin diferite manifestări și diferite grade de intensitate în decursul veacurilor. Această lucrare blândă și tainică asupra inimilor se continuă și astăzi în lume și în biserică. Duhul convinge de păcat, descoperă pe Hristos Mântuitorul, lucrează pocăința, conduce în adevăr, învață și conduce Biserica. Această influență zilnică este fundamentală. Noi de multe ori nu ne dăm seama de ea. Câteodată suntem prea orbiți și nepăsători pentru a-L recunoaște, prea leneși sau prea indiferenți pentru a-L căuta, prea lipiți de păcat sau adoratori ai eului personal pentru a ne supune Lui. Noi întristăm Duhul Sfânt, iar urmarea este viață ticăloasă, pipernicită, schimonosită, șubredă, nemernică, searbădă, câteodată chiar primejdioasă, pentru care de multe ori trebuie să ne batem pieptul.
Duhul este acela care așteaptă, care suspină, care mijlocește, care pledează pentru a învinge învârtoșarea inimilor necredincioase, răzvrătite, mândre și egoiste.
O, dacă am ști noi să ne umilim înaintea lui Dumnezeu, să deschidem cu adevărat inimile noastre, să ne rugăm mai mult și să medităm mai mult la Cuvântul și la Mărturiile Duhului Său, cât de cu totul alta ar fi experiența noastră și viața noastră!
Cereți de la Domnul ploaie! Cu fiecare zi care se scurge în veșnicie ne apropiem tot mai mult de sfârșitul timpului de har. Să ne rugăm, ca niciodată mai înainte, ca Duhul Sfânt să pună cu totul stăpânire pe noi și ca influența Sa sfințitoare să cuprindă pe toți lucrătorii noștri. Astfel, aceia pentru care ei se jertfesc, vor vedea că ei au umblat cu Isus și că au învățat de la El.
„Noi avem nevoie de o nouă viziune spirituală care ne va îngădui să dăm pe față mai bine planurile vrăjmașului și ca niște santinele credincioase să anunțăm primejdia. Noi avem nevoie de putere de sus pentru a pătrunde mai bine doctrinele adânci ale creștinismului și lărgimea cea mare a principiilor lor”. — Slujitorii Evangheliei, 288-289.
Este timpul să căutăm ungerea Duhului Sfânt, să învățam a-L cunoaște. Primul său efect este de a descoperi păcatele în viața noastră și greșelile din caracterul nostru, în sfârșit, el trebuie ascultat, adică să murim față de lume, față de păcat și față de noi înșine. Al doilea efect va fi acela de a ne învăța să veghem, să fugim de rău, să ne supunem inimile, a cere cu o credință vie puterea și biruința care sunt în Hristos.
„Noi nu putem folosi Duhul Sfânt; Duhul Sfânt vrea să ne folosească pe noi.... Prin mijlocirea Duhului, Dumnezeu lucrează în poporul Său, și dă, «după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea». (Filipeni 2, 13.9.) Dar mulți nu vor să se lase conduși. Ei preferă să se conducă singuri. Acesta este motivul pentru care nu pot primi ei darul ceresc. Numai acelora care așteaptă cu umilință totul de la Dumnezeu, care așteaptă conducerea și harul Său, le este dat Duhul Sfânt. Această binecuvântare făgăduită se primește prin credință și va aduce cu ea tot felul de binecuvântări”. — Slujitorii evangheliei, 285.
„Astfel lucrarea crescândă a sfințirii se va continua în inimile noastre și noi vom fi pregătiți pentru sigiliul lui Dumnezeu și pentru o nouă zi a Rusaliilor. Numai prin mărturisirea și părăsirea păcatului, prin rugăciune arzătoare și prin consacrarea față de Dumnezeu a ființei lor s-au pregătit primii ucenici pentru revărsarea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii. Aceeași lucrare, dar într-o măsură mult mai mare, trebuie să se aducă acum la îndeplinire....” — The Review and Herald, 2 martie, 1897.
Ploaia târzie
Isus a lucrat timp de trei ani și jumătate și a terminat lucrarea pe Cruce fără ca să vadă roadele muncii Sale. Dar în ziua Cincizecimii, sămânța aruncată un timp atât de îndelungat printr-o muncă grea, sacrificiu, lacrimi și sânge, a răsărit în curând și a dat un seceriș bogat.
Măsurând marea lucrare ce rămâne s-o facem noi, piedicile în aparență imposibil de trecut, care se ridică în fața noastră, ne întrebăm uneori: cum poate fi vestită solia în lumea întreagă în această generație; și suntem ispitiți să credem că trebuie să mai treacă mult timp până să vină Domnul Hristos.
Ne înșelăm amar! Dumnezeu poate termina lucrarea foarte repede, El a spus că o va face. Vorbind despre încheierea lucrării Sale în ultimele zile ale sfârșitului, El zice: „Eu, Domnul, voi grăbi aceste lucruri la vremea lor”. Isaia 60, 22.
„Căci Domnul va împlini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Lui”. Romani 9, 28.
„Voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne”. Ioel 2, 29-30.
„După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; și pământul s-a luminat de slava lui”. Apocalipsa 18, 1.
„Marea lucrare a Evangheliei nu se va încheia cu o mai mică manifestare a puterii lui Dumnezeu decât s-a observat la început. Profețiile care s-au împlinit prin revărsarea ploii timpurii la începutul predicării Evangheliei, se vor împlini din nou prin ploaia târzie la încheierea ei. Acestea vor fi vremile de înviorare, pe care Petru le văzuse mai dinainte când zicea: «Pocăiți-vă dar, și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare». Faptele Apostolilor 3, 19.” — (Marea Luptă, 611-612.)
„Prezența Duhului trebuie să rămână cu Biserica Sa până la sfârșitul timpului. Aproape de terminarea secerișului pământului, este făgăduită o revărsare specială de putere spirituală ca să pregătească Biserica pentru venirea Fiului Omului. Această revărsare a Spiritului este asemănată cu căderea ploii târzii; și tocmai pentru această putere mare, creștinii trebuie să înalțe cererile lor la Domnul secerișului «în vremea ploii târzii»”. — Faptele Apostolilor, 55.
Remarcăm un alt lucru de seamă:
„Niciunul din noi nu va primi vreodată sigiliul lui Dumnezeu, atâta timp cât caracterele noastre au pete sau zbârcituri pe ele. Rămâne pe seama noastră ca să lecuim defectele din caracterele noastre, să curățim templul sufletului nostru de orice mânjitură. Atunci ploaia cea târzie va cădea asupra noastră așa cum ploaia timpurie a căzut de Rusalii”. — Mărturii pentru comunitate 5:214.
„Cei care primesc sigiliul viului Dumnezeu și care vor fi apărați în timpul strâmtorării, trebuie să arate pe fața lor chipul deplin al Domnului Isus.... «Văzui că niciunul nu poate primi „reînsuflețirea” dacă n-a dobândit biruința asupra oricărui păcat, asupra mândriei, asupra egoismului, asupra iubirii de lume și asupra oricărui cuvânt rău și faptă rea»”. — Experiențe și viziuni, 72.
Aceste declarații leagă strâns laolaltă sigiliul lui Dumnezeu și vremile de înviorare, cel dintâi fiind calificarea pentru cel de al doilea și acesta fiind sfârșitul firesc al celui dintâi. Prin urmare, așa după cum am văzut mai sus, că nu toți păzitorii Sabatului vor primi sigiliul lui Dumnezeu, ci numai aceia care au experiența cerută, tot astfel nu toți vor avea parte de ploaia târzie. Numai aceia o vor primi, care au pe frunțile lor pecetea cerului. Biruința lor este sigilată pentru viața veșnică. Cu o putere și mai mare ca la Rusalii Duhul Sfânt va fi revărsat asupra acelora care s-au predat cu totul lui Dumnezeu pentru a fi sfințiți. Cu un glas puternic „ei vor face să răsune ultima solie. Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: «Ieșiți din mijlocul ei (lumii) poporul Meu!»”. (Apocalipsa 18, 4.) Mii de suflete sincere răspândite în lume răspund la chemare și vin să ocupe în rândurile poporului lui Dumnezeu locul lăsat gol de mulțimea celor indiferenți și a celor nelegiuiți care apostaziază în momentul când sunt zdruncinați de ciurul ceresc al persecuției și strâmtorării. Ei au săvârșit marea greșeală de a nesocoti pe Dumnezeu și avertismentele solemne atât de des repetate, neglijând pregătirea necesară.
„Dacă nu progresăm în fiecare zi cu punerea în practică a virtuților creștine, noi nu vom recunoaște manifestările Duhului Sfânt în ploaia târzie. Această ploaie va putea cădea peste cei din jurul nostru fără ca noi s-o recunoaștem sau s-o primim.... Dacă noi nu progresăm, dacă nu ne punem în poziția aceea care să ne facă în stare să primim ploaia timpurie și târzie, «noi ne vom pierde sufletele și răspunderea va cădea asupra noastră»”. — The Review and Herald, 2 martie, 1897.
„Văzui că mulți neglijează pregătirea cea atât de necesară și privesc spre timpul «reînsuflețiri» și spre «ploaia târzie», ca aceasta să-i facă în stare să stea în ziua Domnului și să trăiască înaintea Sa. O, cât de mulți văzui în ziua strâmtorării fără nici un adăpost! Ei neglijează pregătirea necesară, de aceea nu putură primi «reînsuflețirea» pe care toți trebuie s-o aibă, ca să-i pună în stare sa trăiască în prezența Dumnezeului prea sfânt”. — Experiențe și viziuni, 72.
„Mi-a fost arătat că dacă poporul lui Dumnezeu nu face și el eforturi din partea sa, ci așteaptă ca să vină înviorarea asupra lor și să îndrepteze lipsurile lor și să repare greșelile lor; dacă ei așteaptă ca numai acel eveniment să-i curețe de toate mânjiturile corpului și ale spiritului și să-i facă vrednici a se angaja în strigarea cea mare a îngerului al treilea, vor fi găsiți prea ușori. Reînsuflețirea sau puterea de la Dumnezeu vine numai asupra acelora care s-au pregătit pe ei înșiși, făcând lucrul pe care Dumnezeu li l-a dat să-l facă și anume, să se curețe de orice mânjitură a trupului și a spiritului, desăvârșindu-se în sfințenie și în temere de Dumnezeu. Toți aceia care sunt indiferenți și care se sustrag de la aceasta lucrare ... vor fi găsiți prea ușori”. — Mărturii pentru comunitate 1:619.
Este timpul nimerit a fugi de mânia viitoare și a ne asigura un loc în rândurile celor care câștigă în fiecare zi biruința credinței și a consacrării.
Credincioșii biruitori vor fi îmbrăcați cu armătura cerească ca și cu un scut protector în ceasul strâmtorării și al plăgilor. Ei nu se vor mai teme de nimic, Dezlănțuirea furioasă a puterilor răului nu va avea nici o putere asupra lor. Ei au văzut mai dinainte liberarea care le stă în față și fericirea cerească și chiar moartea le va fi plăcută pentru a slăvi pe Isus, pe Care ei îl așteaptă.
Unde voi fi eu în ziua aceea? Iubite frate și iubită soră unde vei fi tu? Să căutăm pe Domnul cât încă nu e prea târziu. Să strigăm la Dumnezeu zi și noapte cu strigătul celor aleși care însetează și flămânzesc după dreptate și sfințenie. Aceasta este ora conflictului final. Vai de cei nelegiuiți! Vai de cel ce întârzie! Ferice de cel ce ia aminte la vocea Martorului credincios, care Îl ascultă:
„Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te! Iată Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.
Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”. Apocalipsa 3, 19-22.
Redeșteptare și transformare
Dacă membrii bisericii Laodicea nu vor să fie vărsați din gura lui Dumnezeu și să piară în ticăloșie, este clar că au nevoie de o transformare. Redeșteptarea este prima condiție de absolută trebuință pentru o adevărată reformă. Persoana care, spiritual vorbind, se deșteaptă, dorește și primește influența și înrâurirea Spiritului Sfânt. Ea devine conștientă, și își dă seama de starea sa și de lipsurile sale. Este cuprinsă de sete și foame după dreptate și viață adevărată. Împins de o dorința arzătoare să atingă idealul divin, se duce să cumpere haina alba a dreptății lui Hristos ca să-și acopere ticăloșia lui, aurul credinței care lucrează în iubire ca să-i îmbogățească viața sa păcătoasă și nevrednică, alifia Duhului Sfânt ca să-i deschidă ochii spre a contempla pe Mântuitorul său, pentru ca să fie transformat după chipul Său și făcut în stare să împlinească planurile Sale. O astfel de persoană nu va mai fi căldicică și lipsită de viață. O transformare din ce în ce mai mare va avea loc în caracterul și viața sa. Ea va deveni înflăcărată de iubire și de zel și se va consacra cu totul Domnului său pentru salvarea sufletelor. Nu este, oare, aceasta experiența care ne lipsește astăzi și de care avem o nevoie urgentă?
„Predicatorii și copiii lui Dumnezeu sunt chemați să se trezească. Cerul întreg este în mișcare. Scenele istoriei lumii acesteia sunt pe sfârșite. Ne găsim azi în mijlocul primejdiilor din zilele de apoi. Primejdii și mai mari ne stau în față, dar totuși nu ne-am trezit. Această lipsă de activitate și de seriozitate din partea noastră în lucrarea lui Dumnezeu este teribilă. Această împietrire de moarte este de la Satana”. — Mărturii pentru comunitate 1:260-261.
„Ce trebuie să spun spre a deștepta rămășița poporului lui Dumnezeu? Mi-a fost arătat că înaintea noastră stau scene îngrozitoare; Satana și îngerii săi pun la lucru toate puterile lor ca să nimicească pe copiii lui Dumnezeu. El știe că dacă ei dorm puțin mai mult, el este sigur de ei, căci vor fi învinși”. — Idem, 263.
De aceea vrăjmașul cel mare folosește toate mijloacele sale ca să ne țină într-o stare de îngreunare și de indiferență, care ne va aduce moarte veșnică. În timpul acesta dacă zi după zi, ne trezim din nepăsarea noastră, căutăm pe Dumnezeu cu zel fierbinte, ne dăm toate străduințele pentru a deschide inimile noastre influenței Spiritului Sfânt și a supune Lui voința noastră, Satana nu poate să ne răpească binecuvântarea cerească:
„De nimic nu se teme Satana atât de mult ca de aceea ca poporul lui Dumnezeu să libereze calea, îndepărtând orice piedică, astfel încât Domnul să poată turna Duhul Său asupra bisericii lâncezite și asupra unei adunări nepocăite. Dacă ar fi după Satana, n-ar mai avea loc niciodată o redeșteptare, mare sau mică, până la vremea sfârșitului. Dar noi n-am fost lăsați în necunoștință în ce privește amăgirile sale. Este cu putință să ne împotrivim puterii sale. Când calea pentru Duhul lui Dumnezeu este pregătită, va veni și binecuvântarea. Dacă Satana nu poate să închidă ferestrele cerului ca ploaia să nu mai poată veni pe pământ, cu atât mai mult nu va putea împiedica o ploaie de binecuvântare de a cădea asupra poporului lui Dumnezeu. Nelegiuiții și demonii nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu, și nici nu pot opri prezența Sa de la adunările poporului Său, dacă ei, cu inimile supuse și smerite, își vor mărturisi și îndepărta păcatele lor, și se vor prinde cu credință de făgăduințele Sale”. — Solii pentru tineret, 102.
Redeșteptarea aceasta va avea loc, și trebuie să fim siguri că am ajuns în timpul când trebuie să o căutăm mai presus de orice.
„Înainte de ultima revărsare a judecăților lui Dumnezeu asupra pământului, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va fi o asemenea redeșteptare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Spiritul și puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate asupra copiilor Săi”. — Marea luptă, 464.
„Am fost foarte mult mișcată de scenele care mi-au trecut prin fața ochilor în timpul veghilor de noapte. Părea că o mare lucrare — o lucrare de redeșteptare — se făcea în multe locuri. Poporul nostru înainta ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Frații mei. Domnul ne vorbește. Vom asculta noi glasul Său? Ne vom pregăti noi oare candelele, și ne vom purta ca niște oameni care așteaptă pe Domnul lor să vină? A venit timpul când să ducem lumina și să lucrăm”. — Mărturii pentru predicatori, 514-515.
Studiul aprofundat al Bibliei și în deosebi al luminii cuprinse în Apocalipsa, trebuie să ocupe un loc precumpănitor în pregătirea pentru redeșteptarea personală a fiecăruia.
„Să ne luăm mai mult timp pentru studierea Bibliei. Noi nu înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu, după cum ar trebui. Cartea Apocalipsa începe cu o porunca ca să înțelegem învățămintele cuprinse în ea. Ferice, de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” Când noi ca popor vom înțelege că această carte este scrisă pentru noi, atunci va avea loc printre noi o mare redeșteptare. Noi nu înțelegem pe deplin învățăturile pe care ea ni le dă, cu toate că ne este dată porunca să o cercetăm și să o studiem....
„Scenele solemne descoperite prin profeție să nu fie lăsate în umbră. Dacă poporul nostru ar fi pe jumătate trezit și dacă și-ar da seama cât de aproape sunt scenele descrise în Apocalipsa, atunci s-ar produce o reformă în Comunitățile noastre și mult mai mulți ar crede în solie”. — Idem, 113-118.
Reformațiune
Dar redeșteptarea nu-i de nici un folos dacă nu este însoțită de o schimbare deplină a vieții. Această reformă este scopul sau ținta fundamentală a ultimei solii. Se cuvine să-i dăm o atenție cu totul deosebită. Vom aprofunda acest subiect în studiile noastre care vor urma cu privire la viitorul Bisericii. Acum vom studia câteva pasaje din Spiritul Profeției, care vorbesc de această reformă. Există nenumărate pasaje care amintesc reforma sanitară și îi atribuie un rol însemnat în pregătirea noastră spirituală în vederea manifestării făgăduite a puterii lui Dumnezeu. Totuși, oricât de plin de învățăminte ar fi acest punct special, trebuie să ne mărginim deocamdată la ceea ce privește reforma în general. Ce găsim noi în Biblie și în Mărturii, cu privire la aceasta?
Reforma continuă
Ea este de absolută, trebuință în toate Comunitățile noastre, și trebuie să fie continuă. „Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: «Îndreptați-vă căile și faptele, și vă voi lăsa să locuiți în locul acesta»”. Ieremia 7, 3. „Semănați potrivit cu neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea. Desțeleniți-vă un ogor nou! Este vremea să căutați pe Domnul, ca să vină și să ploaie mântuire”. Osea 10, 12.
„Reformă, o reformă continuă, trebuie prezentată cu tărie poporului, iar prin exemplul nostru să dăm tărie învățăturilor noastre”. — Sfaturi pentru sănătate, 445.
„Avem nevoie de o reformă deplina în fiecare din Comunitățile noastre”. — Mărturii pentru predicatori, 443. De această reformă continuă este nevoie „în fiecare din Comunitățile noastre”, iar nu în organizație, după cum pretind unii.
„Dacă Comunitatea care acum este cuprinsă de aluatul alunecării spirituale, nu se va pocăi și întoarce, ea își va mânca rodul propriilor sale fapte, până ce se va scârbi ea însăși. Dacă ea se împotrivește răului și alege binele, dacă caută pe Dumnezeu în toată umilința și dacă răspunde chemării sale în Isus Hristos; dacă rămâne statornică adevărului veșnic, și dacă prin credință aduce la îndeplinire planurile pregătite pentru ea, atunci ea va fi vindecată. Ea va apare în simplitatea și curățenia date de Dumnezeu, ferită de încurcături pământești, arătând că adevărul a făcut-o într-adevăr liberă. Atunci membrii ei vor fi aleși într-adevăr de Dumnezeu, pentru a fi reprezentanții Săi. A venit timpul când să aibă loc o reformă totală”. — Mărturii pentru Biserică 8:250-251. Prin cuvintele „alunecarea spirituală” redăm expresia din original. Trebuie a observa că în mod intenționat sora White l-a folosit în limba originală. Deci trebuie stabilit aceasta, contra abuzurile făcute de unii asupra acestei fraze spre a da impresia că Biserica se află într-o stare de completă apostazie. Studierea originalului interzice o interpretare atât de tendențioasă. Biserica este fără nici o îndoială Laodicea, dar ea nu este și nu va fi niciodată Babilon.
Partea soliei
Predicatorii ar trebui să fie în capul acestei mișcări de reformă care are ca scop părăsirea păcatului și sfințirea vieții: „Plecați, plecați, ieșiți din Babilon! Nu vă atingeți de nimic necurat! Ieșiți din mijlocul lui! Curățiți-vă, cei ce purtați vasele Domnului!” Isaia 52, 11.
„Când predicatorii vor înțelege nevoia unei reforme depline în ei înșiși, și când își vor da seama că trebuie să atingă un nivel spiritual mai înalt, influența lor în Comunități va fi spre zidire și curăție. Între predicatori sunt și păcătoși. Ei nu se frământă ca să intre pe poarta cea strâmtă. Dumnezeu nu colaborează cu ei, căci El nu poate suferi prezența păcatului. Acesta este singurul lucru pe care-l urăște El. Chiar pe îngerii care înconjurau tronul Lui și pe care El îi iubea, dar care nu și-au păstrat prima lor poziție de credincioșie, Dumnezeu îi goni din cer, împreună cu conducătorul lor răzvrătit. Sfințenia este temelia tronului lui Dumnezeu; păcatul este opus sfințeniei; păcatul a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă oamenii ar putea vedea cât este de respingător păcatul, nu l-ar tolera și nu l-ar cultiva în inimile lor. Ei și-ar schimba viața și caracterul. Greșelile ascunse vor fi biruite. Dacă vreți să fiți sfinți în cer, trebuie să fiți mai întâi sfinți pe pământ”. — Mărturii pentru predicatori, 145.
În familie
„Căci Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit”. Geneza 18, 19. „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua acea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii, și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem”. Maleahi 4, 5-6.
Această lucrare trebuie să înceapă din cămin, și pe temelia ascultării de legea lui Dumnezeu.
„Noi am vorbit de o serie de adunări care să se țină în acest loc, și de lucrarea ce trebuie făcută pentru popor, dar nu îndrăznim să întindem brațele spre a vă ridica noi. Dorim ca voi să începeți această lucrare de reformare în propriile voastre cămine. Dorim ca aceia care au rămas în urmă să înainteze. Trebuie să începeți să lucrați, și când noi vom vedea că ați început să lucrați pentru voi înșivă, vom veni în ajutorul vostru. Sperăm că veți putea să schimbați pe copiii voștri, ca ei să se întoarcă la Hristos, și ca spiritul reformei să pătrundă în toate rândurile voastre. Dar atâta timp cât voi vă veți dovedi de două ori morți și gata să fiți dezrădăcinați, nu îndrăznim să întreprindem lucrarea.
Domnul să vă ajute să simțiți lipsa voastră, așa cum n-ați simțit-o niciodată mai înainte, și să vă ajute să muriți pentru voi înșivă și să primiți spiritul reformei în căminele voastre, pentru ca îngerii, lui Dumnezeu să vină în mijlocul vostru spre a sluji pentru voi, ca să fiți pregătiți pentru a fi ridicați la cer”. — Mărturii pentru comunitate 2:376.
„Legea, lui Dumnezeu este temelia oricărei reforme durabile. Noi trebuie să prezentăm lumii, în cuvinte clare și precise, nevoia de a asculta de lege. Ascultarea de legea lui Dumnezeu este marea forță care împinge la activitate, la economie, la sinceritate, la legături bune între om și semnul său”. — Sfaturi pentru sănătate, 359.
„Aceia care duc ultima solie de har lumii, trebuie să simtă datoria lor de a învăța pe părinți în ceea ce privește religia în familie. Marea mișcare de reformă trebuie să înceapă prezentând taților, mamelor și copiilor, principiile legii lui Dumnezeu”. — Mărturii pentru comunitate 2:110.
Declarațiile Spiritului Profeției sunt clare. Ele ne dau o idee precisă despre lucrarea pe care Domnul vrea s-o facă în sânul poporului Său. În momentul de față, vedem că e nevoie de reforma Bisericii și că această reformă este dorită de Dumnezeu, că ea trebuie făcută prin studiul adevărurilor solemne descoperite prin Spiritul profetic, că predicatorii trebuie să predice prin exemplul lor și prin cuvinte, că părinții au răspundere deosebită pentru ei înșiși și pentru copiii lor, că această reformă are ca temelie legea lui Dumnezeu săpată în inima credinciosului și ca țintă, părăsirea păcatului și sfințirea vieții. S-ar putea cita pagini întregi din Mărturii, care arată că reforma este o lucrare individuală și interioară, ea având loc, sau producându-se în fundul inimii tuturor acelora care iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice și se predau Lui fără nici o rezervă, în niciun loc Biblia sau Spiritul profetic nu o prezintă sub forma unei mișcări de abatere de la preceptele Bisericii, sau potrivnică organizației pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său, lucrând alăturea sau în afara Bisericii. Dar ea nu trebuie făcută cu forța sau votând un program, sau dând în capul altora cu „Mărturiile”, criticând pe lucrători, organizația, faptele nesocotite sau păcatele pretinse sau chiar adevărate ale unuia sau altuia. Reforma aceasta nu-și poate avea izvorul decât în lucrarea Spiritului Sfânt asupra inimii fiecăruia în parte, fie predicator sau simplu membru al Bisericii, care ascultă glasul Domnului când vorbește inimii sale și se umilește adânc înaintea Lui, spre a fi schimbat după chipul divin prin supunerea voinței sale și prin lăsarea întregii sale ființe sub controlul marelui Vicar al lui Dumnezeu pe pământ, și anume, Spiritul Sfânt. În cele ce urmează vom vedea aceasta mai bine. Dumnezeu ne cheamă azi din nou, iubiți frați și surori, după cum ne-a mai chemat de atâtea ori în trecut, la această reformă personală, cea mai binecuvântată experiență, care lucrează ca și aluatul în plămădeală, având ca scop să ne pregătească pentru sigiliul lui Dumnezeu și pentru ploaia târzie.
Ce poziție luăm noi, zi după zi, ca răspuns la invitațiile stăruitoare pe care Martorul Credincios nu încetează să ni le adreseze?
„Ferice de poporul, care cunoaște sunetul trâmbiței, care umblă în lumina feței Tale. Doamne!” Psalmii 89, 16.
Spre a evita greșeli, fatale și spre a deosebi cursele viclene ale vrăjmașului, e nevoie, înainte de a trece mai departe, să scoatem în evidență anumite principii fundamentale pentru viața Bisericii, spre a așeza întreaga reformă pe o bază sănătoasă și solidă.
Ce este Biserica?
Biserica lui Dumnezeu pe pământ este „trupul lui Hristos”. (Efeseni 5, 23.) Această definiție atât de surprinzătoare prin simplitatea ei, a fost inspirată sfântului apostol Pavel prin Duhul Sfânt. Botezul este ușa de intrare a acestui organism viu. Membru formează un tot cu acest corp și prin diferite funcțiuni, toți au parte obștească la privilegiile și răspunderile sale. Capitolele 12 din epistola întâia către Corinteni și 4 din epistola către Efeseni arată clar condițiile după care se conduce viața acestui organism: organizația sa și legăturile dintre diferitele sale părți. Subiect edificator, înălțător, demn de cele mai serioase gânduri din partea noastră.
În Biserică Dumnezeu este autoritatea suverană, necontestată, sub scutul căreia poporul se așează și trebuie să rămână. Dumnezeu este Acela care învață și conduce prin mijloacele alese de El: 1. Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, locțiitorul legitim al lui Hristos învestit cu autoritatea divină, reprezentând pe pământ și în inimi pe Capul Bisericii, pe când Acesta își îndeplinește misiunea Sa de unic mijlocitor în Sanctuarul ceresc până la revenirea Sa în slavă. 2. Instrumentele omenești „rânduite de Dumnezeu” în Biserică, după nevoile organismului și pentru folosul obștesc: 1 Corinteni 12, 27-30; 7-11. Să nu ne înșelăm cu gândul că Biserica lui Dumnezeu pe pământ este un organism anarhic, unde fiecare poate să facă tot ce i se pare lui că e bine și să tulbure după bunul său plac viața Comunității, impunând vederile sale deosebite, spiritul său tiranic, pizmuirile sale personale sau reaua sa dispoziție, altor membre ale corpului.
Fiecare membru primește bunurile materiale și spirituale, împărțite după buna plăcere și înțelepciune a Duhului, pentru folosul obștesc. Fiecare este dăruit cu un loc potrivit cu priceperea sa și trebuie să îndeplinească funcțiunea pe care i-o cere locul său pentru clădirea întregului organism. Unii au primit daruri deosebite și sunt rânduiți ca apostoli, medici, conducători, administratori, etc., iar alții pot să nu fie decât simple celule răspândite în masa organismului, dar care conlucrează tot atât de mult la sănătatea și creșterea întregului corp. Fiecare parte sănătoasă își ocupă cu plăcere locul ei, fără nici o invidie, fără murmur, fără gelozie și fără ambiție dăunătoare. Chiar dacă suferă de un rău care ataca organismul ea se obosește fără încetare, fără nici o precupețire de sine, ținând spre împlinirea rolului ei, și asigurând continuarea funcțiunii sale deosebită pentru prosperitatea corpului. În înțelepciunea Sa, Domnul a potrivit lucrurile în așa fel, că prin legăturile strânse care trebuie să fie păstrate între toți credincioșii, creștin să fie unit cu creștin și biserică cu biserica. În felul acesta instrumentul omenesc va fi făcut în stare să conlucreze cu divinul. Fiecare orânduire va fi pusă sub conducerea Duhului Sfânt și toți credincioșii vor fi uniți într-un efort organizat și bine condus pentru a aduce lumii vestea cea fericită a harului lui Dumnezeu. — Istoria Faptelor Apostolilor, 164.
Sublim tablou, dar vai, atât de puțin pus în practică de un corp încovoiat sub blestemul mizeriei nedesăvârșirilor omenești și în care membrele nu se dăruiesc în totul curentului sângelui divin pentru a-i îngădui să le învioreze. Să nu căutăm greșeala la fratele nostru, ci la noi înșine. Să nu uităm că fiecare va avea să dea socoteală pentru el însuși în ceasul judecății de felul cum a folosit ocaziile, talentele și privilegiile și de felul cum s-a achitat de funcțiunea sa deosebită Atunci cea mai din urmă celulă va putea fi spre onoare sau spre întristare în aceeași măsură ca și cel mai de cinste dintre membre.
Și atunci când simțim greutatea propriei noastre nedesăvârșiri și aceea a infirmităților care slăbesc corpul, să nu dăm ocazie descurajării, așa după cum ar dori diavolul, ci să privim la Isus, izvorul vieții nestricăcioase și îmbelșugate și să venim la El. Iată ce ne spune El: „Nimic altceva în lume nu este atât de scump pentru Dumnezeu ca Biserica Sa. Nimic nu ofensează pe Dumnezeu atât de mult ca o faptă care strică influența acelora care sunt în slujba Sa. El va cere socoteala tuturor acelora care ajută pe Satana în lucrarea sa de critică și de descurajare.”. — Mărturii pentru comunitate 6:42.
„Așa slabă și nedesăvârșită cum ar putea să pară, Biserica este totuși singurul obiect asupra căruia Hristos își îndreaptă în chip deosebit atenția Sa. Ea este locul dezvăluirii harului Său în care El își găsește plăcerea să-și descopere puterea Sa pentru transformarea inimilor.” — Faptele Apostolilor 12.
Autoritatea în biserică
Suveranitatea aparținând Duhului Sfânt, Hristos a putut să învestească fără nici o teamă Biserica Sa cu deplină autoritate, Dumnezeu consfințind în ceruri hotărârile poporului Său. Matei 18, 18. Ne este dat, între multe altele, un exemplu minunat în cap. 5 din Faptele Apostolilor prin moartea lui Anania și Safira, loviți pentru faptul de a fi „mințit pe Duhul Sfânt” reprezentat prin apostoli în capul Bisericii. Pentru ea, pentru bunul mers al lucrării lui Dumnezeu, cât și pentru binele nostru personal, este absolut necesar să înțelegem bine aplicarea principiului autorității în ceea ce ne privește pe noi.
Autoritatea divină este dată corpului în întregime. O simplă celulă în China, în Africa sau în altă parte își are partea sa de autoritate în cadrul și armonia ansamblului. Principiul acesta fundamental, atâta timp cât este respectat și recunoscut, exclude din capul locului introducerea tiraniei. Dumnezeu n-a stabilit nici o putere dominatoare în biserica adventă spre a controla întregul corp sau spre a controla vreo ramură oarecare a lucrării. El nu S-a îngrijit ca răspunderea administrării să stea numai asupra unei mici grupe de persoane. Răspunderile sunt împărțite între un mare număr de persoane competente.
„Fiecare membru al Comunității are un vot la alegerea slujbașilor Comunității. Comunitatea prin delegații ei alege pe slujbașii Conferinței. Delegații aleși de Conferințe aleg slujbașii Uniunii; și delegații aleși de Uniune aleg pe slujbașii Conferinței Generale. Prin această orânduială, fiecare Comunitate și fiecare persoană aparte, fie direct sau prin reprezentanți, are un vot; în alegerea persoanelor care să poarte răspunderile cele mai mari ale Conferinței Generale”. — Mărturii pentru Biserică 8:230-237.
Dar cum trebuie exercitată autoritatea? Un corp este o structură organizată în care toate părțile legate între ele se completează, se susțin și se ajută între ele. O armonie și o ordine desăvârșită domnește în toate funcțiunile sale. El își primește ordinele de la cap și viața de la inimă. Întregul organism este susținut de sistemul osos, scheletul edificiului; ordinele și viața sunt transmise prin sistemul nervos și circulator.
Prin asemănare regăsim aceleași principii și în corpul Bisericii. El este supus unei organizații precis voită și stabilită de Dumnezeu, a cărei necesitate este vădită. E imposibil să se poată concepe întinderea soliei în toată lumea, progresul lucrării, unitatea credinței, continuitatea și armonia eforturilor, fără o organizație minuțioasă. Cugetați la acest corp imens, la manifestările nenumărate, atât de variate și asemănătoare în același timp, întinzându-și ramificațiile sale până la marginile pământului. Dumnezeu în înțelepciunea Sa a prevăzut lucrul acesta de la început. El este acela care a rânduit în Biserică diferitele daruri și slujbe raportate în 1 Corinteni 12 și Efeseni 4 pentru desăvârșirea sfinților și pentru zidirea corpului lui Hristos. Biserica nu poate prospera decât în măsura în care ea recunoaște și respectă organizația și autoritatea pe care Dumnezeu a stabilit-o în sânul ei.
Ce zice martorul credincios
„Dumnezeu a așezat în Biserică un glas care trebuie să îndrume pe membrii ei”. — Mărturii pentru comunitate 5:108.
„Biserica este autoritatea lui Dumnezeu delegată pe pământ.... Majoritatea Bisericii este o putere care trebuie să călăuzească pe fiecare dintre membrii ei”. — Idem, 107.
„Dumnezeu are pe pământ o Comunitate, care e formată din aleșii Săi, care țin poruncile Sale. El nu conduce indivizi răsăriți la întâmplare, unul ici, altul colo, ci El conduce un popor”. — Mărturii către Predicatori, 61.
„Hristos este capul Bisericii, Biserica este a Lui; și dacă din fiecare o mie de membri 999 ar încerca să distrugă organizația din sânul Bisericii advente de ziua a șaptea, ei n-ar reuși. Dezorganizatorii ar fi dați afară, și lucrarea ar continua să înainteze în mod glorios”. — General Conference Daily Bulletin, 1899, 93.
„Nu vă temeți că ar putea fi distrusă lucrarea lui Dumnezeu”. — Idem, 63.
Respect fața de autoritate
„Mulți nu-și dau seama de caracterul sfânt al legăturilor Bisericii și sunt îndărătnici în a se supune restricției și disciplinei. Felul lor de a fi, arată că ei înalță judecata lor proprie mai presus decât aceea a obștii Bisericii, și nu caută să ia seama asupra lor înșile ca să nu încurajeze un spirit de împotrivire față de glasul ei. Cei care au o poziție de răspundere în Biserică pot avea defecte obișnuite ca și ceilalți oameni și pot greși în hotărârile lor; dar cu toate acestea Biserica lui Hristos pe pământ le-a dat o autoritate care nu poate fi ușor desconsiderată”. — Mărturii pentru comunitate 4:17.
„După cum toate membrele corpului nostru se unesc pentru a forma corpul întreg, și după cum fiecare își îndeplinește funcțiunea sa ascultând de inteligența care guvernează întregul corp, tot astfel membrii Bisericii lui Hristos trebuie să fie uniți într-un corp simetric, supus conducerii sfinte a întregului corp”. — Idem, 16.
„Părerile personale să fie supuse autorității Bisericii”. — Idem, 19.
„Voi sunteți înclinați neîncetat către independență personală. Voi nu vă dați seama că independența este un lucru dăunător dacă ea vă duce sa aveți prea multă încredere în voi înșivă, și să vă încredeți în propria voastră judecată mai mult decât să respectați sfatul și să prețuiți judecata fraților voștri, în mod deosebit a acelora care ocupa funcțiunile pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru mântuirea poporului sau. Dumnezeu a învestit Biserica cu o autoritate specială și cu o putere pe care nimeni nu este îndreptățit s-o nesocotească, căci făcând aceasta, vocea lui Dumnezeu este disprețuită”. — Mărturii pentru comunitate 3:11.
„Cei care sunt înclinați să considere judecata lor personală ca supremă, sunt în mare primejdie. Satana face eforturi studiate pentru a despărți asemenea persoane de aceia care sunt canale de lumină prin care Dumnezeu a lucrat la zidirea și la întinderea lucrări Sale pe pământ. A neglija și a disprețui pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să poarte răspunderile de conducere în raport cu înaintarea adevărului, însemnează a lepăda mijloacele pe care El le-a stabilit pentru siguranța, încurajarea și tăria poporului Său”. — Istoria Faptele Apostolilor, 164.
„În aceste vremuri din urmă s-au ridicat printre noi oameni care mărturisesc că sunt slujitori ai lui Hristos, dar a căror lucrare este potrivnică unității pe care Domnul a stabilit-o în Biserică.... Sunt unii care supraveghează pe conlucrătorii lor și se străduiesc cu mare grijă să le arate greșelile, când ar trebui să caute în mod serios să-și pregătească propriul lor suflet pentru lupta ce le stă în față”. — Mărturii pentru comunitate 5:238.
La aceste citate deja destul de numeroase, am putea adăuga multe pagini subliniind aceleași principii de autoritate a Bisericii, unitatea și respectul care le datorează acelora care ocupă funcțiunile de conducere, răspunderea stabilită de Dumnezeu pentru zidirea corpului lui Hristos.
Am spus deja: Biserica adventă este chiar Laodicea. Corpul pastoral, ca și membrii, sunt departe a fi la nivelul spiritual al luminii primite, al solemnității soliei și nevoilor timpului actual. Ea merită toate reproșurile, toate mustrările pe care i le adresează Biblia și Spiritul profeției. Dar această Biserică nu este și nu va fi niciodată Babilon. Nu există nici cel mai mic loc în cadrul profeției pentru o a opta biserică, pentru o nouă mișcare, pentru o nouă organizație. Aceasta este deci Laodiceea care va termina programul divin. Ea este cea din urmă cohortă a Bisericii luptătoare, după care vine Biserica triumfătoare, împărăția veșnică a Sfinților.
În lumina Mărturiilor pe care le-am citat, o concluzie este de neînlăturat.
Orice mișcare, oricare ar fi pretențiile ei, care se organizează în cadrul său în afara Bisericii, refuzând să recunoască autoritatea sa și să i se supună, nu poate fi de la Dumnezeu, pentru că ea calcă în picioare principiile divine arătate lămurit în Biblie și Spiritul profeției. O asemenea mișcare are un caracter subversiv. Cu cât ar părea mai nevinovate și atrăgătoare motivele ei, cu, atâta cursa este mai subtilă. Satana nu poate reuși în planurile sale decât deghizându-se în înger de lumină. O asemenea mișcare, în loc de a aduce reforma vestită în Mărturii, va face ceea ce au făcut și alte mișcări asemănătoare înaintea ei. Ea va sfârși prin dezbinare, schismă, slăbind lucrarea lui Dumnezeu și pierzând sufletele pe care Satana le caută. Să nu ne dăm înapoi așa ușor de la calea noastră cea dreaptă, ci să studiem cu liniște și cu rugăciune îndrumările Spiritului profeției, spre a vedea ce spune el de fapt în ansamblul învățăturii sale, și nu ceea ce unii au interesul să spună pentru a ajunge la tainicele lor răstălmăciri.
Am redat în aceste câteva rânduri o piatră de încercare. Vom mai da și altele prin glasul Martorului Credincios ce vorbește Bisericii, în studiile noastre care vor urma, și vom avea ocazia a lămuri diferitele aspecte ale mărețului subiect al Reformei în sânul poporului lui Dumnezeu.
Prin slăbiciunile sale, prin neajunsurile sale prin greșelile sale atât de evidente, Biserica își urmărește lucrarea ei și înaintează în îndeplinirea planului divin. Dumnezeu care a făcut să se nască această mișcare, care a condus-o până astăzi prin furtuni și împrejurări grele, o va conduce în mod victorios și în mijlocul încercărilor strâmtorărilor și al luptei teribile care se anunță. Dincolo de stâncile care acopăr drumul, dincolo de furtuna care va izbucni în curând pentru curățirea Bisericii, se zărește portul. Curaj, fraților, să ne adunăm puterile pentru ultima etapă.
Evitați contrafacerile
În materie de religie, autenticitatea este fundamentală și de absolută trebuință. Dumnezeu este Dumnezeul adevărului, Autorul realităților veșnice, a principiilor neschimbătoare ce cârmuiesc universul. Adevărul luminează, dezrobește și sfințește. Omul este mântuit în măsura în care primește Adevărul și umblă în Adevăr. Satana este tatăl minciunii, prin care reuși să orbească și să târască după el o treime din stelele cerului. Prin minciună amăgi el pe Eva, minciună pe care a întronat-o și a cărei stăpânire o menține pe globul nostru pământesc. De la răzvrătirea lui Satana, universul asistă la o luptă înverșunată între lumina Adevărului și întunericul minciunii.
Departe de a se înfățișa totdeauna sub aspectul vizibil de amăgire și înșelăciune, minciuna se ascunde pretutindeni în lumea aceasta, sub înfățișările cele mai diferite și cele mai iscusite. Dar dintre toate formele acestei arme de temut, cea mai primejdioasă este contrafacerea, imitarea adevărului, reproducerea frauduloasă, ce trece drept realitate. Întreg sistemul satanic de amăgire se bazează pe principiul contrafacerii.
Lucifer a prezentat îngerilor o contrafacere a guvernării divine, prin care spera să ia locul Fiului lui Dumnezeu. El a oferit Evei, și oferă și oamenilor, o speranță înșelătoare, având înfățișarea și atracția realității. El propune aspirațiilor sufletului omenesc diferite forme de religie falsă. El a așezat alături de creștinismul adevărat, autentic, o contrafacere: astfel caută a pune o altă divinitate, tatăl, mama și copilul, în locul Tatălui, Fiul și Spiritul Sfânt, o lege ciuntită și schimbată, în locul Decalogului, înlocuind Ziua de odihnă, piatra de amintire a Puterii creatoare și sfințitoare a Dumnezeului celui viu, cum și Spiritul Sfânt; un mijloc de mântuire fals, o răscumpărare falsă; o contrafacere în toate amănuntele, imitând toate fazele planului de mântuire, o capodoperă a marelui amăgitor, ascunzând sub înfățișarea adevărului, sfințeniei, dreptății și iubirii, înșelăciunile ipocriziei și violențele prigoanei.
Principiul contrafacerii îl găsim în istoria întreagă a poporului lui Dumnezeu, de la Moise, până în zilele noastre, sub formă de profeți falși, hristoși falși și mișcări false de reformă. După ce amintește progresul lucrării începută de Luther, sora White scrie: „Dar Satana nu a rămas inactiv. El încearcă, după cum făcuse totdeauna în asemenea împrejurări, să înlocuiască lucrarea de Reformă printr-o contrafacere prin care să amăgească și să piardă sufletele. După cum și în primul secol al Bisericii au fost hristoși falși, tot așa se ridică și în secolul șaptesprezece profeți falși”. — Marea Luptă, 187.
Primul „reformator”
Știți care este numele lui? El se numește Lucifer. Dar schimbându-și și stricându-și caracterul, poziția și rolul său, a devenit Satana, vrăjmașul. Ros de ambiție, invidie și nemulțumire, el a întreprins o pseudoreformă. Dând la o parte autoritatea legitimă a lui Dumnezeu, ascunzând planul său sub o îmbrăcăminte de lumină, înfățișându-se ca un apărător al dreptului și dreptății, el și-a atribuit misiunea de a îndrepta abuzurile, pretinsele nelegiuiri, ale căror victime zicea că sunt oamenii. Prin acuzările și calomniile sale, învăluite cu dibăcie sub o aparență de adevăr, el a lucrat în ascuns, ca să dărâme încrederea ca astfel să-și stabilească opera lui de anarhie și distrugere. O, și noi cunoaștem rezultatele dureroase! Și în felul acesta, primul „reformator” a devenit marele „DEFORMATOR”, iscusitul semănător al criticii neîncrederii, vrăjmășiei și dezorganizării. El este părintele tuturor pretinselor reforme care s-au așezat de-a curmezișul lucrării lui Dumnezeu, Numai o singură literă deosebește Reformațiunea de Deformațiune. Acest fapt este foarte semnificativ: deformațiunea poate contraface până într-atât Reformațiunea, încât este greu să deosebești de la început cursele.
În acest timp ai sfârșitului, vreme de cea mai mare primejdie pentru Biserică. Satana se folosește de arma sa favorită. Isus anunță hristoși falși și profeți falși. Vrăjmașul va contraface venirea Domnului, ca să amăgească, dacă e cu putință, chiar și pe cei aleși. (Matei 24, 23-25.) Spiritul profeției descrie o redeșteptare măreață a Bisericii, prin care lumea va fi luminată de slava cerească. El prevede, de asemenea, și redeșteptări false, care să împiedice planul divin.
Înainte de ultima revărsare a judecăților lui Dumnezeu va fi o asemenea redeșteptare a evlaviei de la început, — cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice.... Vrăjmașul sufletelor vrea să pună stavilă acestei lucrări, și înainte ca timpul unei astfel de mișcări să fi sosit, el va depune toate sforțările să o împiedice prin contrafacerile sale. — Idem, 464.
Chiar de la începutul mișcării advente, această prezicere s-a dovedit ca adevărată. Ajunși în ajunul ultimilor evenimente, noi suntem martorii sforțărilor de temut ale marelui vrăjmaș, pentru a amăgi sufletele prin contrafacerea prezentată sub forma înșelătoare de pseudoreformă. Încă odată, după cincisprezece ani, am avut personal de dat piept cu mișcări de reformă în diferite câmpuri ale Diviziunii, noastre. De curând chiar, am primii din Statele Unite, din America de Sud, Olanda, Africa și din alte părți, scrieri de-ale unor persoane sau grupe care pretind că au o lumină nouă și care își iau pe nedrept misiunea de a reforma biserica. De diferite forme și înfățișări, toate aceste mișcări au aceleași tendințe și aceleași caracteristici. Dacă aceasta n-ar fi primejdia care-i urmărește pe frații și surorile puțin avertizate, n-ar merita să ne oprim nici măcar o clipă asupra acestor lucruri. În general, aceste mișcări sunt conduse de oamenii care își atribuie rolul de „reformatori” ce pretind autoritatea stabilită de Dumnezeu în Biserică și lucrează, după cum spun ei, în numele Mărturiilor prin armele înșelătoare ale criticii, vorbirii de rău, bârfirii și nemulțumirii.
Exemple din trecut
Asemenea tendințe nu sunt ceva nou. Iată cum sunt ele judecate prin spiritul profeției:
„Biblia ne atrage atenția în mod deosebit să ne păzim ca în mod ușuratic să aducem învinuire contra acelora pe care Dumnezeu i-a chemat să fie trimișii Lui. Apostolul Petru, vorbind despre o anumită clasă de oameni, spunea: «Ca niște îndrăzneți și încăpățânați ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii care sunt mai mari în tărie și putere nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor». Și apostolul Pavel, în instrucțiunile sale pentru cei care au fost puși peste biserici, zice: «Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori». El care a pus asupra oamenilor greaua răspundere de conducători și învățători ai poporului Său, va trage la socoteală pe popor de felul în care se poartă ei cu servii Lui. Noi trebuie să onorăm pe cei pe care Dumnezeu i-a onorat. Judecata căzută asupra Mariei ar trebui să fie o avertizare pentru toți care se lasă stăpâniți de gelozie, și murmură contra acelora asupra cărora Dumnezeu a pus sarcinile lucrării Sale”. — Patriarhi și profeți, 386.
Răscoala lui Core este, din acest punct de vedere, plină de învățăminte: „Dar nu-și vor trage decât osândă acești oameni, care se ridică să vestească lumina nouă și totuși se dezbină de acei servi pe care Dumnezeu îi conduce. Aceasta a fost calea apucată de Core, Datan și Abiram, iar răscoala și acțiunea acestora stă scrisă ca avertisment pentru toți ceilalți. Noi nu trebuie să facem ca ei, ca să învinuim și să osândim pe cei asupra cărora Dumnezeu a pus sarcina și răspunderea lucrării Sale”. — Biserica celor rămași nu este Babilon, 20.
Cei care au urmărit de aproape falsele mișcări de reformă, cunosc originea lor și au putut observa caracterul conducătorilor lor, știu cu câtă exactitate aceștia sunt descriși în istoria lui Core și a tovarășilor săi.
„Învinuirile lor erau primite cu atâta căldură, încât ei au mers mai departe, și în cele din urmă ei credeau cu adevărat că ar fi mânați de un zel pentru Dumnezeu.... Gelozia a dat naștere la invidie, și apoi invidia la răscoală. Ei discutase atât de mult asupra dreptului pe care-l avea Moise la o așa mare autoritate și onoare, încât ajunseră să creadă că el ocupa o poziție foarte de invidiat, și că oricare dintre ei ar fi putut s-o îndeplinească tot atât de bine ca și el. Pe de altă parte, ei se făcuse unul pe altul să creadă că Moise și Aaron își asumare aceste poziții pe care le aveau. Nemulțumiții ziceau că, luând asupra lor preoția și conducerea, acești conducători se ridicaseră deasupra adunării Domnului, pe când familia lor nu avea nici un drept la această distincție în Israel; ei nu erau mai sfinți decât poporul, și că ar fi trebuit să se mulțumească să fie pe aceeași treaptă cu frații lor, care erau ca și ei favorizați de prezența specială și de protecția lui Dumnezeu”. — Patriarhi și Profeți, 396-397.
Vorbind de atitudinea față de conducătorii lucrării, atât de disprețuiți, spionați și criticați de reformiști, iată ce spune Martorul Credincios: „Este peste putință oamenilor să aducă o mai mare insultă lui Dumnezeii decât disprețuind și alungând pe acei de care El Se servește spre mântuirea, noastră”. — (Idem, 402.) Care este originea unei astfel de dispoziții?
Rebeliunea lui Core reprezintă, într-o formă mai mică, manifestările spirituale care duse la răscoala lui Satana în ceruri. Mândria și ambiția împinseră pe Lucifer să se plângă de guvernarea lui Dumnezeu și să caute să răstoarne ordinea care fusese stabilită în ceruri. De la căderea lui, scopul său a fost să infiltreze același spirit de invidie și de nemulțumire, aceeași ambiție după poziții înalte și onoare în mințile oamenilor. El fu acela care lucră asupra spiritelor lui Core, Datan și Abiram, ațâțând în ei iubirea de mărire, invidia, neîncrederea și revolta. Împingându-i să înlăture pe oamenii pe care Dumnezeu îi alesese, Satana îi îndemna să lepede pe Dumnezeu ca conducător al lor. Și cu toate acestea, în timp ce ei defăimau pe Dumnezeu și murmurau împotriva lui Moise și a lui Aaron, ei se înșelau pe ei înșiși crezându-se neprihăniți și socoteau pe aceia care condamnase cu îndrăzneală păcatele lor, ca fiind împinși de Satana.
„Dar oare acum nu mai există relele care pregătiră nimicirea lui Core? Mândria și ambiția sunt pretutindeni: și când acestea sunt nutrite în inimă, ele deschid ușa invidiei și umblării după onoare; atunci sufletul se depărtează de Dumnezeu și intră fără să-și dea seama în rândurile lui Satana. Asemenea lui Core și tovarășilor săi, chiar printre cei care pretind a fi urmași ai lui Hristos, sunt mulți care plănuiesc, gândesc și lucrează cu atâta încordare pentru înălțare de sine, încât spre a obține simpatia și sprijinul oamenilor, sunt gata să schimbe adevărul, să calomnieze pe slujitorii lui Dumnezeu și chiar să-i învinuiască de motivele mârșave și egoiste de care sunt stăpânite propriile lor inimi. Tot repetând mereu minciuna, și aceasta împotriva oricărei dovezi contrarii, ei sfârșesc prin a o crede adevărată. Și tot slăbind încrederea oamenilor în oamenii lui Dumnezeu, ei se cred într-adevăr că sunt angajați într-o lucrare bună, aducând serviciul lui Dumnezeu”. — Idem, Patriarchs and Prophets, 403-404.
Foarte adesea, aceia care predică cu credincioșie adevărul, condamnând în felul acesta păcatele lor, își atrag ura lor. Nedispuși să îndure suferințele și sacrificiile pe care le cer o reformă, ei se întorc împotriva servilor Domnului și socotesc mustrările lor ca nechemate și aspre. Ca și Core, ei declară că poporul nu are nici o vină, și că cel care mustră este acela care pricinuiește tot răul. Și nutrindu-și conștiința lor cu această amăgire, invidioșii și nemulțumiții se unesc spre a semăna neînțelegere în biserică și a slăbi eforturile acelora care caută să o întărească.
„Orice progres realizat de aceia pe care Dumnezeu i-a numit să conducă în lucrarea Sa, a trezit bănuială; orice faptă de-a lor a fost prezentată în rău de invidioși și de bârfitori. Tot așa a fost și pe vremea lui Luther, a lui Wesley și a altor reformatori. Și tot astfel este și astăzi”. — Idem, 404.
Cu toate acestea, Dumnezeu făgăduiește că va feri de amăgire pe aceia care sunt legați cu tărie de adevăr: „Satana poate prezenta o contrafacere care să semene atât de bine cu adevărul ca să amăgească pe aceia care vor să fie amăgiți, și care vor să fie scutiți de renunțarea de sine și de sacrificiul cerut de adevăr: dar este cu neputință pentru el să aibă sub puterea sa nici măcar un suflet sincer care dorește cu orice preț să cunoască adevărul....”
Urmașii lui Hristos nu au decât o slabă idee despre uneltirile pe care Satana și agenții săi le pregătesc împotriva lor. Dar Acela care locuiește în ceruri va întoarce toate aceste uneltiri pentru împlinirea marilor Sale planuri....
„Nici oamenii cei rai și nici demonii nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu, sau să îndepărteze prezența Sa din mijlocul poporului Său, dacă având o inimă supusă și smerită ei își mărturisesc și leapădă păcatele lor și în credință cer împlinirea făgăduințelor Sale. Orice ispită, orice influență potrivnică, fie deschisă sau în ascuns, poate fi înfruntată cu succes «nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu», zice Domnul oștirilor”. — Marea Luptă, 528, 529.
Studierea acestor fapte, descoperă că mișcările reformiste aproape toate iau naștere în același fel. Un om sau o grupă de oameni încep o acțiune împotriva organizației, pentru că frații conducători s-au văzut nevoiți să reziste uneltirilor lor tendențioase, să înfrâneze exagerările lor, să îndrepte pe cei care manifestau un spirit distrugător și care vroiau să-și impună vederile lor extremiste. Refuzând să-și recunoască hotărârile lor rău voitoare și să-și reformeze căile și inimile lor, acești oameni sfârșesc prin a-și închipui că trebuie să ia armele împotriva bisericii și organizației ei. Pentru a-și ajunge scopurile, ei își iau rolul de „reformatori”, fără să-și dea seama că sunt orbiți de înclinațiile rele ale inimii lor lipsită de umilință, dragoste, milă și de sinceritate, care trebuie să caracterizeze pe aceia care sunt cu adevărat inspirați și conduși de Spiritul Domnului.
Astfel s-a întâmplat cu Core și cu tovarășii săi, care fură aduși să ațâțe în mijlocul poporului răscoala împotriva lui Moise și lui Aaron. Inima firească a avut totdeauna aceleași înclinații primejdioase. Spiritul profeției subliniază faptul că, în privința aceasta, istoria s-a repetat și se repetă și astăzi.
Câteva caractere ale prefacerii
Diferite mișcări de pseudoreformație, dacă se deosebesc în anumite puncte, ele se aseamănă toate în ceea ce privește spiritul, metodele și roadele. De regulă generală, ele se împart: în două categorii. Unele declară deschis că Biserica adventă a devenit Babilon și că trebuie să se despartă de aceasta, iar alții mai șireți, mai subtili și prin urmare mai periculoși, se păzesc foarte mult a da poporului lui Dumnezeu numele marii desfrânate, dar se trudesc pe toate căile a stabili că Biserica, în frunte cu conducătorii, s-au abătut de la Dumnezeu, că este compusă în cea mai mare parte din apostaziați, oameni lumești și orbi. Ei nădăjduiesc să distrugă astfel încrederea în organizația și conducerea mișcării și, sub pretext ca reformează Biserica, strâng ucenici în jurul lor și întorc în folosul lor încrederea și fondurile atât de necesare lucrării lui Dumnezeu.
Ei se feresc a recomanda părăsirea Comunității, știind că prin aceasta ar fi condamnați de către Mărturii. Ei rămân deci aici pentru formă, dar se trudesc să organizeze grupe care se adună separat, a căror membri iau Sfânta Cină între ei, care sunt ostili organizației, care critică tot ce nu se potrivește cu părerile lor personale. Ei încearcă să formeze un fel de Biserică în Biserică, semănând în jurul lor un spirit de dizarmonie și neîngăduință. Ei spionează îndeosebi pe predicatori și pe cei cărora Dumnezeu le-a încredințat conducerea lucrării Sale, pentru a găsi prilejuri să vorbească de rău și să calomnieze. Acești „prea curați” își închipuie a fi primit din cer misiunea de a judeca, a critica și a condamna pe toți cei care refuză să împărtășească vederile lor și să se supună pretențiilor lor. Într-adevăr e curioasă reforma care dă astfel de rezultate.
Spiritul Profeției a condamnat în chip sever aceste manifestări, într-un șir de articole adunate în broșura „Biserica celor rămași nu e Babilon”. Faptul că aceste articole au fost scrise cu ocazia unui fapt anumit nu le reduce nimic din forță. Sora White stăruiește din contră asupra aplicației generale a Mărturiilor personale. Este o trăsătură distinctă a mișcărilor în chestiune de a da dovadă de o iscusință — consumată în arta de a se sustrage Mărturiilor care le condamnă. Fiecare manifestare reformistă constituie un gen nou, dar speța rămâne aceeași. Anumite amănunte diferă, dar spiritul și scopul rămân identice și metodele nu se schimbă. Broșura indicată conține Principii fundamentale pentru viața Bisericii. Aceste principii interesează, iar nu Cadrul în care au fost date. Ele sunt care ne permit să deosebim adevărul de înșelăciune. Oricine vrea să fie lămurit, trebuie să facă studii foarte amănunțite în această direcție. Ele ne lămuresc cu privire la toate manifestările deviate și separatiste ale reformismului, oricare ar fi pretențiile lor. De îndată ce un om sau o mișcare își îngăduie să calce în picioare unul din principiile acestea, oricare ar fi și sub orice pretext, nu-i dați crezare. Oricât de atrăgătoare ar părea cauza prezentată, șarpele cel vechi își vâră coada; nu vă lăsați prinși în cursă! Este de-ajuns să citiți pasajul următor pentru a fi asigurați că Mărturiile în chestiune nu se mărginesc la un caz anume care le-a prilejuit, ci ele dau principii aplicabile tuturor adevărurilor despre reformism:
„Asemenea soli vor veni și vor susține că au fost trimiși de Dumnezeu; dar aceste susțineri ale lor nu sunt adevărate; căci nu sunt pline de lumină ci de întuneric. Vor fi rostite împotriva poporului lui Dumnezeu solii acuzatoare,” asemenea lucrării lui Satana, când pâra pe poporul lui Dumnezeu și aceste solii se vor auzi tocmai în timpul când Dumnezeu va zice poporului Său: „Scoală-te, luminează! Căci lumina ta a venit”. — Biserica celor rămași nu este Babilon, 10.
Natura acestor mișcări și timpul lor sunt definite aici. Este vorba de solii de învinuire în timpul când slujitorii lui Dumnezeu se trudesc să facă pe popor a înțelege că ceasul celor vii este la ușă și că trebuie să fie gata pentru arătarea slavei lui Dumnezeu. Un examen atent al soliilor prezentate în adunările, în scrierile și în îndemnurile noastre, din Săptămâna de Rugăciune, ne dovedesc că reforma inimii, indispensabilă pentru a sta în fața marelui Judecător, este preocuparea de căpetenie a fraților conducători. Mișcările reformiste au marele rău prin aceea că voiesc să spargă o ușă deschisă sub pretext că este închisă.
Sub mască
Slujirea apostolului Pavel a avut mult de suferit de pe urma veninului „reformismului”, într-atâta încât el a trebuit să se apere prin scris și prin viu grai. Urmele acestei lupte se găsesc în mai multe din epistolele sale. Oameni ambițioși, vicleni, plini de sine, îi spionau lucrările. Chiar în viața marelui apostol care putea să spună: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos”. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, acești mânuitori abili au reușit să descopere pretinse capete de acuzație, cu ajutorul cărora ei au născocit aparența apostaziei și necredinței față de învățăturile divine, iar în mai multe cazuri, ei au reușit să molipsească Biserica, să submineze influența slujitorilor lui Dumnezeu, puși să vegheze asupra bunului mers al Bisericii, să o apere contra tiraniei apostolului mânat „de firea pământeancă” (2 Corinteni 10, 1-2), și să o conducă pe culmi mai înalte. Ei pretindeau sfințenia și o reformă „după propria lor măsură”. Apostolul i-a mustrat după cum o meritau: „Oamenii aceștia sunt niște apostoli mincinoși, niște lucrători înșelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Și nu este de mirare căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârșitul lor va fi după faptele lor”. (2 Corinteni 11, 13-15.)
Sora White dezvăluie originea acestei mișcări în contra apostolului Pavel. Ea se datora luptei contra hotărârilor luate de Biserica de la început și spiritului de ambiție și de încredere în sine a acestor profeți falși. Astfel ni se spune:
„Oamenii aceștia își asumau dreptul de a lua parte în lucrare pe răspunderea lor proprie. Ei își îngăduiau multe murmure și critici, propunând planuri noi și căutând să dărâme lucrarea oamenilor pe care Dumnezeu îi chemase să propovăduiască solia Evangheliei. De la început Biserica a avut de dat piept cu astfel de obstacole, care vor dura până la sfârșitul vremii”. — Istoria Faptelor Apostolilor, 196-197.
Lucrurile nu s-au schimbat. Reformiștii umblă încă sub masca virtuții, socotindu-se chemați a fi promotorii unei înălțări spirituale pe care ei înșiși n-au încercat niciodată. Acum câțiva ani, unul dintre ei umbla prin Comunitățile noastre din Alsacia cu un caiet de Mărturii alese în mod iscusit, ciuntite, potrivite, așa încât să dea o înfățișare legitimă mișcării sale de reformă. După ce prin cuvinte meșteșugite strecura în spiritul fraților otrava defăimărilor sale cum și a vorbirilor de rău în contra conducătorilor lucrării și a organizației, el se prosterna cu fața la pământ și se ruga cu lacrimi în glas. Strângând Biblia la piept, el pleca zicând: „Eu mă duc cu Isus al meu”.
O întreită falsificare
Întâiul venit își poate da titlul de „Campion al Spiritului Profeției”. Dar între profesiunea de credință, aparență și realitate, este în cazul reformismului o depărtare ca de la cer la pământ. Prima condiție de apărare a Mărturiilor este fără îndoială o respectare riguroasă a integrității și totalității învățămintelor lor. Această însușire alcătuiește în chip dureros defectul acelora care, în numele unei pretinse reforme, își dau aere de adânci cunoscători în materie de Mărturii. Sora White dă precizări asupra metodelor și abuzurilor comune tuturor acestor manifestări; „Eu știu că solia lor este amestecată cu adevăr, dar adevărul este rău întrebuințat și sucit, pentru că este combinat cu rătăcire și fals”. — Biserica celor rămași nu este Babilon, 4.
„Domnul a dat poporului Său corespunzătoare solii de avertizare, de mustrare, de sfătuire și de învățare; dar nu e lucru potrivit a se scoate aceste solii din cadrul lor, a le separa de împrejurările în care ele au fost date și a le pune acolo, unde ele ar părea că dau putere soliei rătăcirii și minciunii”. — Idem, 6.
Mărturiile alcătuiesc mai multe volume mari. Ele tratează sub înfățișări deosebite subiectele cele mai variate. Așa după cum cineva poate să mânuiască Biblia și să găsească sprijin pentru greșelile cele mai grave, la fel nu trebuie decât puțină îndemânare pentru a face același lucru cu Mărturiile.
Înfățișarea unui munte se schimbă cu desăvârșire atunci când îl privim dintr-o parte. Pentru a avea o idee clară despre Biblie sau Mărturii este neapărat trebuincios să facem tot înconjurul muntelui, adică să luăm totalitatea declarațiunilor care tratează un subiect. Fără de aceasta se ajunge în mod fatal la contraziceri, la necumpănire și la fanatism. Acei care citesc cu atenție scrieri reformiste sunt izbiți de un fapt. Aproape toate citatele lor din Mărturii au un înțeles unic. Un spirit neatent îndeajuns, poate fi rătăcit. Dar cineva care este obișnuit cu scrierile sorei White, știe că ele conțin altceva, și își dă numaidecât seama că această manevră dibace, această prezentare unilaterală a Mărturiilor nu este nimic altceva decât o falsificare a învățăturii Martorului Credincios. Pentru a-și ajunge scopul, aceștia scotocesc cărțile sorei White, nu pentru a se clarifica sau a lua de acolo lumină, ci pentru a descoperi acolo arme cu care să lovească pe alții. Ei adună tot ce poate servi cauzei lor și lasă cu religiozitate deoparte tot ce-i condamnă sau răstoarnă clădirea lor. Sub titlul: „O lucrare de amăgire”, Mărturiile condamnă cu asprime acest fel de a lucra: „Veți vedea că acei care răspândesc vești neadevărate, nu au idei prea înalte despre cinste și integritate. Ei vor amăgi pe oameni și vor amesteca rătăcirea lor cu Mărturiile sorei White și vor întrebuința acest nume, ca să dea putere lucrării lor. Ei aleg din Mărturii partea care le pare mai ușor de sucit, ca să întărească punctul lor de vedere, și vâră textul într-un cadru de neadevăr, pentru ca rătăcirea lor să capete greutate și să fie primită de oameni. Ceea ce Dumnezeu a dat Comunității ca sfat, avertizare, mustrare, mângâiere și îmbărbătare pentru aceia care vor forma ultima Comunitate a lui Dumnezeu a celor rămași, ei expun fals și aplică în chip fals. Cei care primesc Mărturiile ca solie a lui Dumnezeu, trebuie să simtă prin ele sprijin și binecuvântare; cei care însă iau numai bucăți, ca să-și întărească propriile lor teorii și presupuneri, și să justifice calea lor rătăcită, nu vor trage nici un folos și nici o binecuvântare din învățăturile lor”. — Idem, 11.
„Am văzut că mulți s-au folosit de cele ce Dumnezeu a arătat cu privire la păcatele și greșelile altora. Ei au exagerat înțelesul celor ce mi-au fost arătate în viziune, și l-au forțat până ce acesta a căpătat tendința de a slăbi credința multora în cele ce Dumnezeu a arătat și a descuraja și mâhni Biserica”. — Mărturii pentru comunitate 2:166.
Veți întâlni persoane care aleg Mărturii uneori rău traduse pentru ca să arate că Biserica a apostaziat în 1890, 1900, 1905, sau în alte vremi. Astfel de afirmații sunt fanteziste. Ele alcătuiesc o curată FALSIFICARE a Spiritului Profetic. Mulțumită lui Dumnezeu, sora White a trăit până în anul 1915. Ea a primit numeroase solii și a publicat mai multe volume după aceste date. Cercetarea acestor volume condamnă definitiv afirmațiile acestor falsificatori ai Mărturiilor. Ca și precedentele, ultimele volume publicate continuă să mustre Biserica și pe predicatori, dar de asemenea și să-i îndemne și să-i încurajeze. Ele insistă tot atât cât și primele asupra autorității conducerii organizației și conducătorilor puși în fruntea lucrării.
Mai mult decât atât, deși ele stăruie ca și mai înainte asupra lipsurilor lucrătorilor, dau totuși mărturie despre o încredere completă în acest corp pastoral, care, dacă am voi să dăm crezare interpretărilor defăimătorilor organizației, trădează cauza lui Dumnezeu de treizeci, patruzeci de ani, sau mai mult. Până în ultima clipă, sora White a dat pe față credința ei în conducerea pe care Dumnezeu a pus-o în fruntea poporului Său, și ea a declarat că El va conduce lucrarea până ce ea se va sfârși în glorie. Este deci o deplină contrazicere între Spiritul profeției și acei care își iau calitatea de apărători ai adevărului.
O altă formă foarte subtilă de falsificare a Mărturiilor vădește intențiile rău voitoare ale acestor persoane. Aceasta este introducerea unor expresii care nu se găsesc în original, dându-i un înțeles tendențios, cel mai adesea pentru a arunca bănuieli asupra acelor care poartă răspunderea lucrării. Acestea sunt adesea simpli termeni adăugați între paranteze. Aproape în toate cazurile restul conținutului contrazice în chip formal lămuririle aduse prin aceste adăugiri. Este deci din nou vorba de FALSIFICĂRI izbitoare a învățăturii Spiritului Profeției. Este tocmai cazul să cităm pilda paiului și a bârnei. Acești pretinși campioni ai Mărturiilor, așa de înfocați în a acuza pe alții că disprețuiesc lumina primită, nu văd bârna din propriul lor ochi când voiesc să nu țină seama de toate cele ce, în scrierile sorei White, condamnă lucrarea lor, îngăduindu-și falsificări vădite ale soliilor Domnului.
Ne este greu că trebuie să vorbim atât de aspru. Iubim pe toți frații și surorile noastre, și suferim la gândul primejdiei în care aleargă cei care s-au apucat să ridice armele împotriva Bisericii luptătoare. Regretăm mai ales faptul că dânșii refuză să țină socoteală de îndemnurile și sfaturile care le sunt dăruite cu răbdare, în nădejdea de a-i vedea întorcându-se din calea lor cea rea și plecându-se în fața învățămintelor și înștiințărilor Mărturiilor.
Față de rămânerea lor mai departe, noi continuăm să cerem lui Dumnezeu a le deschide ochii înainte de a fi prea târziu, și noi nu ne putem da înapoi de la datoria pe care ne-o pune în față Stăpânul turmei: „După întâia și a doua mustrare, depărtează-te de cel ce aduce dezbinări, căci știm că este un stricat și păcătuiește, de la sine fiind osândit”. Tit 3, 10.11.
„Învățătorii falși se pot arăta foarte zeloși pentru lucrarea tui Dumnezeu și pot face sacrificii și cheltuieli foarte mari pentru a aduce teoriile lor la cunoștința lumii și a Comunității; dar, pentru că ei amestecă minciuna cu adevărul, solia adusă de ei este o amăgire și duce sufletele pe calea pierzării. Trebuie să ne împotrivim lor și să-i combatem, nu pentru că ei personal ar fi oameni răi, dar pentru că sunt învățători de teorii false și caută să pună ștampila adevărului pe minciună”. — Biserica celor rămași, 1.
Vom continua să dezvăluim relele acestei înșelăciuni. Spiritul Profeției nu se mulțumește să pună în gardă pe poporul lui Dumnezeu, el dă o linie de conduită precisă: „Nu credeți lor.... Nu-i primiți, căci lucrarea lor nu este de la Dumnezeu”. — Idem, 17.
Mărturiile ne sfătuiesc a nu avea nimic a face cu mișcările de acest fel. Este totdeauna primejdios ca cineva să sădească la el acasă o plantă veninoasă. Să ne plecăm mai degrabă asupra paginilor Bibliei și Mărturiilor, și să le studiem cu rugăciune. Ele ne vor aduce lumina cerului și vor conduce pașii noștri pe cărările dreptății și ale reînviorării. Bunul Dumnezeu să apere pe poporul Său de spiritul dezbinării, anarhiei și nemulțumirii care lucrează astăzi în lume și în Biserică. Uniți în aceeași iubire, aceeași credință, același scop, să căutăm cu înfocare reforma inimii prin puterea Spiritului Sfânt. Numai așa vom putea rezista tuturor curselor celui rău și a fi găsiți pretutindeni drept credincioși, având parte la triumful soliei și putând intona imnul biruinței în fata tronului Celui veșnic.
Reformism și reformațiune
Între aceste două concepții este o depărtare ca de la pământ, la cer. Una este din lume și este o falsificare — care vine de jos. Cealaltă este din cer. Ea își trage obârșia în lucrarea ce dă viață, a Spiritului Sfânt. Cea dintâi are ca autor pe prințul întunericului, și ca scop să submineze pe a doua, răpind copiilor lui Dumnezeu transformarea pe care ea putea s-o aducă în viața lor. Să le examinăm în lumina regulii infailibile arătată în predica de pe munte.
„După roadele lor”
Isus însuși ne dă această piatră de încercare cu privire la profeții mincinoși. Matei 7, 1.3-20.
Discutând acest pasaj, sora White scrie: „Nu ni se spune să-i judecăm după cuvântările lor frumoase sau după mărimea manifestărilor de evlavie. Ei trebuie să fie judecați după cuvântul lui Dumnezeu. La lege și la mărturie”. — Cugetări de pe Muntele Fericirilor, 208.
„Sunt oameni care cred că au dreptate când n-au. În timp ce ei iau pe Isus ca Domnul lor și fac de ochii lumii lucruri mari în numele Său, ei sunt lucrători ai neliniștii”. — Idem, 209.
Sunt două puteri care se luptă a stăpâni lumea, două înțelepciuni absolut potrivnice:
„Cine dintre voi este înțelept și priceput? Să-și arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea înțelepciunii. Dar dacă aveți în inima voastră pizmă amară și un duh de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului. Înțelepciunea aceasta nu vine de sus ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă și un duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele. Înțelepciunea care vine de sus, este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare, de roade bune, fără părtinire, nefățarnică. Și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace”. Iacob 3, 13-18.
Ați văzut roadele reformismului? Aduc ele în sânul bisericii lui Hristos, blândețea, un spirit ușor de înduplecat, conlucrarea, respectul față de alții și față de autoritate, umilința, mila, unirea, roadele pașnice ale dreptății și iubirii? Sau din contră, pizmă, duh de ceartă, de condamnare, de neîngăduință, de judecată, de critică, de necredință, înălțarea eului, fanatism, exagerare, fariseism, murmur, nemulțumire, descurajare, învrăjbire, despărțire, pierderea sufletelor?
Când bunăvoința, bunătatea, duioșia și simpatia se dau pe față în viața noastră; când bucuria de a lucra cu dreptate este în inimile noastre; când Hristos, și nu eul, este înălțat, putem cunoaște că credința noastră este de o bună calitate.
Ne-am referit în ultimul nostru studiu la unul din aceste personaje, lăudându-se că reformează biserica și care parcurgea, acum câțiva ani, diferite părți ale câmpului nostru făcând mare caz de milă și sfințenie și ascunzând pilula veninoasă cu bănuielii în citate culese cu îndemânare din Mărturii. Cu ceilalți tovarăși, el avu un succes care produse desigur strigăte de triumf în sfatul marelui răzvrătit, dar care făcu pe îngeri să plângă. La Strassbourg, o străduință de evanghelizare care promitea, fu ruinată în câteva săptămâni. Surprinse și rătăcite, ne mai știind ce să creadă, mai multe zeci de persoane, care urmau conferințele cu un interes viu, se îndepărtară pentru a nu mai reveni; clasa de botez se goli. Câțiva membri cu putere de înrâurire, molipsiți, luară după ei pe alții. Douăzeci și cinci până la treizeci de membri ai bisericii, dacă mi-aduc bine aminte, se lăsară momiți. Totul nou, totul frumos! Timp de oarecare vreme ei trăiră în exaltare, strângându-se laolaltă de o parte, scoțând la iveală superioritatea lor, și adăpând pe ceilalți cu criticele lor. Câteva luni mai târziu, acești „reformatori” se subîmpărțiră în trei grupe. Erau sfinții, preasfinții și supersfinții. Rezultate asemănătoare se produseră la Mulhouse și în alte locuri. Unde sunt ei astăzi? Au prosperat și au întemeiat ei o biserică mai bună sau mai curată decât Laodiceea? Foarte rari au fost cei care își înțeleseră greșeala, în timp ce solzii mândriei spirituale și ai criticii căzură de pe ochii lor. Alții dispărură încetul, și astăzi sunt despărțiți de poporul lui Dumnezeu și pierduți în lume. În loc să aducă lumină asupra unor lucruri dăinuitoare, promisiunile frumoase ale reformismului se traduseră în practică printr-o fărâmițare și o pierdere a sufletelor. Cum nu ne vom ridica cu toată puterea în contra unei înșelăciuni atât de ascunsă și atât de periculoasă? Față în față cu acești rătăciți nenorociți, am simțit de mai multe ori puterea de amăgire care întovărășește propaganda lor. Am observat întortocherile, schimbările și felul special de judecata ce falsifică învățătura Mărturiilor, în numele cărora pretind că lucrează. Ele sunt de neobservat, ca ceva alunecos ce trece printre degete mai înainte de a-l prinde. Îmbrăcându-se cu haina reformatorilor trimiși ai cerului pentru a mântui Biserica din apostazie, ei se dau drept singurii tâlcuitori care nu dau greș ai Mărturiilor, sustrăgându-se în chip sistematic de la învățăturile lor cele mai limpezi. Cu o neîngăduință aspră ca un drug de fier, ei aplică altora, și îndeosebi fraților conducători, ideile lor preconcepute și deducțiile lor fără temei.
Unul dintre cei pe care ei îl câștigaseră, reîntors la simțămintele mai bune ne istorisi experiențele sale; ele erau într-adevăr lămuritoare pe deplin. Într-unul din comitetele la care luase parte, acești „reformați” petrecură o bună parte a nopții pentru a se certa. „Eu am găsit la ei”, ne-a spus el, „toate greșelile, toate slăbiciunile, toate pornirile pe care ei le mustrau la alții, dar într-o măsură de zece ori mai mare”.
Alfabetul reformei
O soră îngrijitoare de bolnavi, târâtă de aceeași mișcare, făcu ravagii în Biserică. Prin criticile și înrâurirea ei, ea molipsi pe mai multe persoane care porniră la război împotriva membrilor credincioși ordinii stabilite de Dumnezeu. Reforma sanitară era calul ei principal de bătaie. Ea învinuia pe predicator de a fi călcat, cutare principiu, de a fi făcut aceasta, de a fi neglijat pe aceea, etc.... Era dojana personificată. Urmă o ofilire fatală a vieții spirituale. La câtăva vreme după aceea, ea se căsători în bună regulă cu un om din lume, cu un cârnățar și putea fi văzută vânzând carne de porc în piață în ziua Sabatului. Cazuri asemănătoare nu sunt rare în istoria reformismului.
„Toți reformatorii au nevoie a se pune sub disciplină față de Dumnezeu. Propriile lor vieți au nevoie de a fi reformate, inimile lor supuse de harul lui Hristos. Orice obicei sau idee lumească, care nu sunt în armonie cu felul de a gândi al lui Dumnezeu trebuie să fie părăsite”. — Fundamentele educației creștine, 517.
Reformismul începe cu partea cea rea. El se așează deasupra reformei individuale a inimii. Urcând treptele tronului de judecată, el pretinde că este șeful de orchestră pus să dea tonul, măsura, intrările, nuanța și ritmul reformării ALTORA. Dar el nu a înțeles alfabetul reformei. El nu cunoaște abisul din propria sa inimă, nici nevoia cea mare a unei făpturi noi, a iubirii divine, umilinței indispensabile pentru a conduce pe alții la o treaptă mai ridicată prin înrâurirea dulce și pașnică a unei vieți sfințite. El n-a înțeles vocea Martorului Credincios care spune: „Voi aveți o foarte bună părere despre voi înșivă, dar aveți o lucrare de făcut pe care nimeni altul nu o poate face pentru voi. Firea voastră trebuie să fie schimbată și trebuie să aibă loc o transformare a întregii ființe”. — Mărturii pentru comunitate 2:686.
Pseudoreforma are efectul temut de a abate spiritele de la singura reformă cunoscută de Biblie și Mărturii, și anume nașterea din nou a inimii, transformarea caracterului, sfințirea vieții, pregătirea pentru clipa solemnă a judecății, și de a le înlocui prin mișcarea de dezbinare întemeiată pe învinuirea fraților, spiritul de critică, sămânța de discreditare, abuzul de Mărturii, tăgăduirea autorității stabilite de Dumnezeu în Biserică, răscoala, pe față sau ascunsă împotriva acelora care poartă răspunderile administrației. Am arătat cum mișcări, care cu buzele dădeau dovadă de mari apărători ai Spiritului profetic și tăgăduiau o seamă de principii fundamentale, și călcau declarațiile cele mai evidente. Iată unele care se adaugă la exemplele numeroase amintite deja: „Dacă nu ar fi disciplină și conducere, Biserica s-ar fărâmița și n-ar mai putea rămâne unită pentru ca să alcătuiască un corp”. — Mărturii pentru comunitate 3:428.
„Când se ridică oameni, pretinzând că au o solie de la Dumnezeu, dar, în loc să lupte contra domniilor și puterilor și stăpânirilor întunericului acestei lumi, ei formează un cerc fals, și întorc armele de luptă contra bisericii luptătoare, ferește-te de ei. Ei nu au împuternicire divină. Dumnezeu nu ne-a dat nici o însărcinare pentru o lucrare ca aceasta. Ei vor să dărâme ceea ce Dumnezeu vrea să reclădească prin solia bisericii din Laodicea. El rănește ca să vindece, dar nu aduce pieire. Domnul nu dă nimănui o solie care să descurajeze și să slăbească bărbăția bisericii”. — Biserica celor rămași nu este Babilon, 27.
„Aceia care se ridică să vestească o solie pe propria lor răspundere, și care — deși pretind că sunt învățați și conduși de Dumnezeu — nu fac decât lucrarea specială de a dărâma ceea ce a clădit Dumnezeu timp de ani de zile; unii ca aceștia nu fac voia lui Dumnezeu. Să fie știut, deci, că acești oameni sunt de partea marelui amăgitor, diavolul. Nu credeți lor. Ei s-au unit cu dușmanii lui Dumnezeu și ai adevărului.... Depărtați-vă de astfel de oameni și să nu aveți nici un contact și nici o însoțire cu solia lor, oricât de mult vă vor cita din Mărturii, căutând să se retranșeze ei înapoia Mărturiilor. Nu-i primiți, căci lucrarea lor nu este de la Dumnezeu. Rezultatul lucrării lor va fi în cele din urmă necredința în Mărturii și, pe cât le va fi posibil, ei vor face fără efect lucrarea pe care am făcut-o eu de atâția ani de zile”. — Idem, 17.
O profesiune osândită
Cu toate osândirile repetate, și opririle cele mai aspre ale Scripturii și Mărturiilor, ea este foarte des reprezentată în Biserică. Aproape pretutindeni dăm de înrâurirea ei vătămătoare care mistuie vitalitatea, distruge iubirea frățească și unitatea, desparte părțile care alcătuiesc trupul lui Hristos, paralizează viața spirituală. Foarte rari sunt cei care, într-o clipă sau alta, nu se fac vinovați de odiosul păcat al clevetirii și al criticii. Și prea numeroși sunt cei care fac parte din tribul lui Dan, „O năpârcă pe cărare” (Geneza 49, 17), și se complac în exercitarea slujbei de judecător și cenzor al păcatelor altora. Din nenorocire, oamenii aceștia își dau rareori seama de starea sufletului lor și de înrâurirea lor otrăvitoare. Ba din contră, ca și musca din fabulă, își închipuie că datorită lor diligența adevărului urcă culmea și va ajunge în vârful muntelui reformei.
Să ascultăm din nou glasul inspirat: „ÎNTRE TOȚI PÂRÂTORII FRAȚILOR, SATANA STĂ ÎN FRUNTE”. — Biserica celor rămași nu este Babilon, 9.
„Biserica are nevoie nu de sarcini, ci de lucrători zeloși; nu de oameni care, să caute greșeli, ci de clăditori în Sion”. — Mărturii pentru comunitate 4:194.
Mulți în vegherea lor de aproape de a descoperi greșelile fraților lor, trec cu vederea cercetarea propriilor lor inimi și curățirea vieții lor. Aceasta aduce nemulțumirea lui Dumnezeu.... Rădăcina amărăciunii, invidiei, neîncrederii, geloziei și chiar ura care există în inimile unora dintre membrii bisericii, este lucrarea lui Satana. Astfel de elemente exercită o înrâurire otrăvitoare asupra Bisericii. „Puțin aluat dospește toată plămădeala”. Zelul religios care se manifestă printr-un atac asupra fraților nu este un zel conform cu cunoștința. Hristos n-are nimic a face eu o astfel de mărturie. — Mărturii pentru comunitate 4:489.
„Invidia, gelozia, bănuiala și vorbirea de rău sunt de la Satana și ele închid în mod efectiv drumul lucrării Spiritului Sfânt. Nimic altceva în lumea aceasta nu-I este atât de scump lui Dumnezeu decât Biserica Sa. Nimic nu este păzit de El cu o grijă atât de geloasă. Nimic nu-L mâhnește atât de mult pe Dumnezeu ca vreo faptă care vătăma înrâurirea acelora care împlinesc serviciul Lui. El va chema să dea socoteală, pe toți aceia care ajută pe Satana în lucrarea lui de critică și descurajare”. — Mărturii pentru comunitate 6:42.
„Nu există nici o cale mai sigură de a slăbi spiritualitatea noastră, decât a fi invidioși, bănuitori unul față de altul, plini de spiritul de critică și bănuială”. — Mărturii pentru comunitate 5:242.
„O străduință deosebită trebuie să fie depusă în fiecare biserică pentru a da la o parte vorbirea rea și spiritul de critică, ca fiind printre păcatele producătoare ale celor mai mari rele în Biserică. Asprimea și căutarea de a găsi greșelile altora trebuie să fie osândite ca fiind lucrurile lui Satana”. — Mărturii pentru comunitate 5:609.
„Inimile nerenăscute socotesc că pot discerne greșeli mari la alții, unde nu există niciuna, și se vor opri asupra unor lucruri mărunte, până ce ele vor apărea peste măsură de mari.... Când Hristos va locui în inimă, ea va fi atât de blândă și supusă de iubirea față de Dumnezeu și om, încât supărarea, spiritul de critică și discordie nu vor mai fi acolo”. — Mărturii pentru comunitate 4:610.
„Când adevărul locuiește în inimă, nu mai este loc pentru criticarea slujbașilor lui Dumnezeu, sau pentru a găsi greșeli în solia pe care El o trimite”. — Mărturii pentru predicatori, 88.
„Nu faceți din părerile și din vederile voastre cu privire la datorie, din chipul vostru de a înțelege Scriptura, o măsură de judecată pentru alții; și nu-i condamnați în inima voastră dacă ei nu se conformează idealului vostru. Nu criticați pe alții, punându-le intențiile la încercare sau judecându-i”. — Cugetări de pe Muntele Fericirilor, 178.
Isus spunea: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” Cuvintele Sale descriu pe cel care este gata să vadă greșeli la alții. Când socotește că a descoperit o pată în caracter sau în viață, el își îndoiește râvna de a o face cunoscut; dar, Isus declară că trăsătura de caracter dezvoltată prin săvârșirea unei lucrări atât de nepotrivite cu principiile lui Isus, este în comparație cu, criticile mincinoase ca o bârnă față de un pai. Lipsa spiritului e îngăduită și iubirea îl mână să facă o lume dintr-un atom. Cei care n-au încercat niciodată pocăința unei predări depline față de Hristos, nu pot da pe față în viața lor influența alinătoare a iubirii Mântuitorului. Ei înfățișează în chip rău spiritul blând și curtenitor al Evangheliei și rănesc suflete prețioase pentru care a murit Hristos. După ilustrația de care se folosește Mântuitorul nostru, cel care nutrește un spirit de critică aspră este vinovat de un păcat mai mare decât cel pe care îl învinuiește; căci el nu numai că săvârșește același păcat, ci adaugă la el îngâmfare și critică....
„Acești pretinși judecători și critici se așează de partea lui Antihrist, potrivnicul, care se înalță mai pe sus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. 2 Tesaloniceni 2, 4.
Păcatul care duce la rezultatele cele mai nenorocite este acest spirit rece, critic neiertător care caracterizează fariseismul. Când trăirea credinței este lipsită de iubire, Isus nu este acolo; strălucirea soarelui prezenței Sale nu este acolo. Nici o activitate intensă sau zel fără de Hristos nu poate să înlocuiască această lipsă. Poate să existe o deosebită iscusință în a descoperi defectele altora, dar fiecăruia din cei ce nutresc acest spirit, Isus le spune: „Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău”.
Acest spirit de învinuire pe care îl îngădui, este un fruct rău, arată că pomul este rău. Nu vă este de folos să vă întemeiați pe propria voastră neprihănire. Lucrul de care aveți nevoie este o schimbare a inimii. Vă trebuie această experiență înainte de a fi în stare să îndreptați pe alții; „căci din prisosul inimii vorbește gura”. Matei 12, 34.
Voi trebuie să fiți buni înainte de a putea face bine. Voi nu veți putea exercita o înrâurire care să transforme pe alții înainte ca inima voastră să fi umilit, să se fi curățat și să se fi făcut mai blândă prin harul lui Hristos. Atunci când această schimbare a fost înfăptuită în voi, va fi tot atât de firesc pentru voi ca să trăiți pentru a binecuvânta pe alții, cum este pentru trandafir de a da florile lui mirositoare, sau pentru viță ciorchinii aurii.
„Dacă Hristos, — nădejdea slavei este în voi, nu veți mai avea nici un fel de plăcere a pândi pe alții pentru a le descoperi greșelile....”.
„Acela care privește adesea asupra Crucii de pe Golgota, amintindu-i că păcatele sale au așezat pe Mântuitorul acolo, nu va mai încerca niciodată să evalueze gradul vinovăției sale în comparație cu aceea a altora. El nu se va mai urca pe scaunul de judecată pentru ca să aducă învinuiri împotriva altora. Nu poate fi nici un spirit de critică sau înălțare de sine din partea acelora care umblă în umbra Crucii Golgotei”.
„Un spirit blând, o purtare nobilă și atrăgătoare vor mântui pe păcătoși și vor acoperi o mulțime de păcate. Descoperirea lui Hristos în propriul vostru caracter va avea o putere transformatoare asupra tuturor acelora cu care veniți în legătură. Fie ca Hristos să Se manifeste zilnic în voi și El va descoperi prin voi energia creatoare a Cuvântului Său — o influență blândă, convingătoare și totodată puternică pentru a crea din noi alte suflete după frumusețea Domnului Dumnezeului nostru”. — Idem, 180-185.
Isus ne invită să ne suim pe muntele Golgota. Pentru cei care trăiesc la piciorul crucii, spiritul de condamnare face loc iubirii; problema reformei altora și aceea a Bisericii nu se mai pune. Nu mai rămâne decât aceea a înnoirii inimii. Ea se traduce printr-o dorința arzătoare de a muri față de sine însuși, pentru a fi găsit în Hristos, pentru a iubi, a trăi și a lucra ca El simțind abisul propriei lui stări nenorocite, sufletul strigă la Dumnezeu, suspină după prezența Sa, și dorește pe deasupra o deplină biruință și sfințenie. Mereu mai adânc, Spiritul Crucii pătrunde acest suflet până ce îl inundă și îl învăluiește când va veni vremea Rusaliilor de pe urmă a ploii târzii.