Pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos
Toți adventiștii de ziua a șaptea așteaptă cu nerăbdare și tânjesc după clipa când Domnul Isus va reveni să-i ia cu El în căminul ceresc, pe care S-a dus să-l pregătească pentru ci. În acea țară mai bună, nu va mai fi păcat, dezamăgire, foamete, sărăcie, boală și moarte. Când apostolul Ioan contempla bucuriile care îi așteaptă pe cei credincioși, el a exclamat: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem.... Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3, 1.2).
A fi asemenea lui Isus în ceea ce privește caracterul este ținta Iui Dumnezeu pentru poporul Său. De la început, planul Iui Dumnezeu a fost ca membrii familiei omenești, creați după chipul Său, să-și formeze caractere asemenea lui Dumnezeu. Pentru a realiza acest lucru, primii noștri părinți din Eden a trebuit să primească sfaturi de la Domnul Hristos și îngeri, prin discuții față către față. Însă după ce Adam și Eva au păcătuit, ei nu au mai putut vorbi în acest mod direct ființelor cerești.
Pentru ca familia omenească să nu fie lăsată fără călăuzire, Dumnezeu a ales alte căi pentru a-Și descoperi voia poporului Său, iar una dintre acestea a fost prin intermediul profețiilor. Dumnezeu îi explicase lui Israel: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12, 6.)
Scopul Iui Dumnezeu este ca poporul Său să fie informat și luminat, crescând și înțelegând nu numai timpul în care trăiește, dar și vremurile care vor veni. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3, 7). Aceasta îi pune în contrast pe cei care sunt ai lui Dumnezeu, „copiii luminii” (1 Tesaloniceni 5, 5), cu oamenii din lume.
Lucrarea unui profet cuprinde mult mai mult decât a face preziceri. Moise, un profet al lui Dumnezeu, care a scris șase cărți ale Bibliei, a scris foarte puțin despre ceea ce avea să fie în viitor. Lucrarea lui a fost descrisă de Osea într-un sens mai larg: „Printr-un prooroc a scos Domnul pe Israel din Egipt și printr-un prooroc a fost păzit Israel” (Osea 12, 13
Profet nu este acela care se numește singur astfel. Alegerea unei persoane ca profet este cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Atât bărbați, cât și femei au fost aleși de Dumnezeu, din când în când, pentru a vorbi din partea Lui.
Acești profeți, acești bărbați și femei, aleși de Dumnezeu ca niște canale de comunicare, au vorbit și au scris ceea ce Dumnezeu le-a descoperit în viziune sfântă. Cuvântul prețios al lui Dumnezeu cuprinde soliile lor. Prin intermediul acestor profeții, membrii familiei omenești au fost conduși la o înțelegere a conflictului care se desfășoară pentru sufletele oamenilor, conflictul dintre Hristos și îngerii Săi și Satana și îngerii lui. Noi suntem conduși să înțelegem acest conflict în zilele de pe urmă și mijloacele puse la dispoziție de Dumnezeu pentru lucrarea Sa și desăvârșirea caracterului poporului Său.
Apostolii, ultimii scriitori ai Bibliei, ne-au dat o imagine clară a evenimentelor finale. Pavel scria despre „vremuri primejdioase”, iar Petru avertiza în legătură cu batjocoritorii care-și făceau propriile lor pofte și întrebau: „Unde este făgăduința venirii Lui?” (2 Petru 3, 4). Biserica din acest timp va fi în luptă, pentru că Ioan l-a văzut pe Satana „mergând să facă război cu rămășița”. Apostolul Ioan îi identifică pe membrii bisericii din timpul din urmă ca fiind „rămășița”, cei care „țin poruncile lui Dumnezeu” (Apocalipsa 12, 17), ceea ce face ca biserica aceasta să fie biserica păzitoare a poruncilor. Această biserică a rămășiței va avea, de asemenea, „mărturia lui Isus”, care este „Spiritul profeției” (Apocalipsa 19, 10). Pavel declară că biserica ce este în așteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos nu duce lipsă de nici un dar (1 Corinteni 1, 7.8). Aceasta va fi binecuvântată cu darul mărturiei lui Hristos.
Este clar atunci că, în planul lui Dumnezeu, biserica din timpul din urmă avea să aibă în mijlocul ei, atunci când avea să ia ființă, Spiritul Profeției. Cât de drept este că Dumnezeu va vorbi poporului Său din timpul din urmă exact așa cum a vorbit poporului Său la vreme de nevoie, în secolele trecute.
Când această biserică profetică -- Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea -- a luat ființă la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a auzit printre noi o voce care zicea așa: „Dumnezeu mi-a arătat în viziune sfântă”. Acestea nu au fost cuvintele unei persoane care se lăuda, ci declarația unei fete de 17 ani, care fusese chemată să vorbească. Timp de 70 de ani de slujire credincioasă, această voce a fost auzită îndrumând, îndreptând și instruind. Și acest glas se aude încă și astăzi prin intermediul miilor de pagini scrise de solul ales al Domnului, Ellen G. White.
Viziunea despre marea luptă dintre Hristos și Satana
Micuța clădire a școlii dintr-un sat din estul Americii s-a umplut de bărbați și femei în acea zi de duminică după-amiază, de la mijlocul lui martie 1858, când aceștia se adunaseră pentru un serviciu divin. Fratele James White a condus funeraliile unui tânăr, rostind predica. După ce el a terminat de vorbit, Ellen G. White s-a simțit îndemnată să rostească câteva cuvinte celor care plângeau. S-a ridicat în picioare, a vorbit un minut sau două, apoi s-a oprit. Oamenii o priveau ca să prindă următoarele cuvinte de pe buzele ci. Ei au fost puțin surprinși de exclamația: „Slavă lui Dumnezeu!” repetată de trei ori, tot mai accentuat. Sora White era în viziune.
Fratele White a vorbit oamenilor despre viziunile date lui Ellen White. El a explicat că ea primise viziuni încă de când era foarte tânără, de numai 17 ani. Le-a spus că, deși ochii ei erau deschiși și se părea că urmărea ceva în depărtare, ea era cu totul inconștientă de ceea ce se petrecea în jurul ei. El a făcut referire la Numeri 24, 4 și 16, unde citim despre cineva care „aude cuvintele lui Dumnezeu, vede vedenia Celui Atotputernic, cade cu fața la pământ și ai cărui ochi sunt deschiși”.
El a explicat oamenilor că ea nu respira în timp ce era în viziune. Apoi, a deschis la Daniel 10, 17 și a citit experiența acestuia în timp ce avea vedenia: „Puterile m-au părăsit și nu mai am nici o putere”. Apoi, fratele White i-a invitat pe cei care doreau să vină în față și să o examineze pe Ellen G. White. El permitea totdeauna acest lucru și era mulțumit când era prezent vreun medic care o putea examina în timp ce se afla în viziune.
Pe când se îngrămădeau mai aproape, oamenii au văzut că sora White nu respira, totuși inima ci continua să bată normal, iar culoarea obrajilor ei era naturală. A fost adusă o oglindă și a fost ținută înaintea feței ei, însă nici un pic de umezeală nu s-a adunat pe oglindă. Apoi, au adus o lampă pe care au aprins-o și au ținut-o aproape de nasul și gura ei. Flacăra era dreaptă, fără să pâlpâie. Oamenii au putut vedea că ea nu respira. Ea a mers prin cameră, mișcându-și brațele cu grație în timp ce rostea în scurte exclamații ceea ce îi descoperise Domnul. Ca și în cazul lui Daniel, la început a fost o părăsire a puterii naturale, apoi i-a fost dată o putere supranaturală (Vezi Daniel 10, 7.8.18.19).
Timp de două ore, Ellen White a fost în viziune. în tot acest timp, ea nu a respirat. Apoi, când viziunea s-a apropiat de încheiere, a inspirat profund, s-a oprit cam un minut, a respirat din nou, apoi a respirat normal, în același timp, a început să recunoască ceea ce era în jurul ei și să devină conștientă de ceea ce se petrecea.
O persoană care a văzut-o adesea pe Ellen White în viziune, sora Martha Amadon, face următoarea descriere: „În timpul viziunii, ochii ei erau deschiși. Ea nu respira, ci făcea mișcări grațioase cu umerii, brațele și mâinile, expresie a ceea ce vedea. Era imposibil ca altcineva să-i miște mâinile sau brațele. Adesea rostea cuvinte separate, alteori propoziții care exprimau celor din jurul ci natura viziunii pe care o avea despre cer sau pământ.
Primul cuvânt pe care îl rostea în viziune era: «Slavă», care răsuna la început, ca fiind rostit de aproape, iar apoi se stingea în depărtare, părând a fi foarte departe. Așa se petrecea uneori....
Nu era excitare între cei prezenți în timpul unei viziuni; nimic care să producă teamă. Era o scenă solemnă, liniștită....
Când viziunea se termina, iar ea nu mai vedea lumina cerească și se afla din nou pe pământ, exclama cu un suspin adânc, în timp ce își relua respirația naturală, «Î-N-T-U-N-E-R-I-C». Apoi era fără vlagă și fără puteri.” Însă trebuie să ne întoarcem la întâmplarea noastră despre viziunea de două ore din clădirea școlii. În legătură cu această viziune, Ellen White a scris mai târziu:
„Majoritatea lucrurilor pe care le văzusem cu zece ani înainte, cu privire la marea luptă a veacurilor dintre Hristos și Satana, au fost repetate și am fost instruită să le scriu.”
În viziune, i se părea că era prezentă la scenele care treceau prin fața ei. La început, se părea că era în ceruri, unde era martoră la căderea lui Lucifer. Apoi, a fost martoră la crearea lumii și i-a văzut pe primii noștri părinți în căminul lor din Eden. I-a văzut cedând în fața ispitirilor șarpelui și pierzând căminul lor din grădină. Într-o succesiune rapidă, istoria Biblici a trecut prin fața ei. A văzut experiența patriarhilor și profeților lui Israel. A fost martoră la viața și moartea Mântuitorului nostru Isus Hristos și la înălțarea Lui la cer, unde de atunci ne slujește ca Mare Preot.
După aceea, i-a văzut pe ucenici pornind să vestească solia Evangheliei până la capătul pământului. Imediat după aceasta, a urmat apostazia din Evul Mediu. A văzut în viziune Reforma religioasă când bărbați și femei nobile au stat de partea adevărului cu prețul vieții lor, și a fost condusă până la scenele judecății care a început în ceruri, în 1844, și durează până în zilele noastre; apoi, a fost luată în viitor și a văzut revenirea lui Hristos pe norii cerului. A fost martoră la scenele din timpul mileniului și de pe pământul reînnoit.
După ce a avut în fața ei aceste reprezentări vii și s-a întors acasă, sora White a înțeles că trebuie să scrie ceea ce a văzut și a auzit în viziune. Cam la șase luni după aceea, a ieșit de sub tipar o carte mică, de 219 pagini, purtând titlul The Great Controversy Between Christ and His Angels and Satana and his Angels (Marea lupta dintre Hristos și îngerii Săi și Satana și îngerii lui).
Cărticica a fost primită cu entuziasm, deoarece descria viu experiența pe care o avea înainte biserica și demasca planurile lui Satana și modul în care el avea să încerce să inducă în eroare biserica și lumea în ultimul conflict de pe pământ. Cât de mulțumiți erau adventiștii că Dumnezeu le vorbea în aceste timpuri din urmă prin Spiritul Profetic, așa cum El promisese că o va face.
Relatarea despre marea luptă, redată pe scurt în micul volum Spiritual Gifts (Daruri spirituale) a fost mai târziu retipărită în partea a doua a lucrării Early Writings (Scrieri Timpurii) unde poate fi găsită și astăzi.
Însă pe măsură ce biserica creștea și timpul se scurgea, Domnul a descoperit în multe viziuni succesive istoria marii lupte, cu mai multe detalii, iar Ellen White a scris-o din nou, între anii 1870 și 1884, în patru volume, numite The Spirit of Profecy (Spiritul Profeției). Cartea The Story of Redemption (Istoria Mântuirii) prezintă cele mai importante părți ale istoriei marii lupte, extrase din aceste cărți. Această carte, publicată în multe limbi, aduce înaintea multor oameni ceea ce a fost arătat în aceste viziuni ale marii lupte, Mai târziu, și cele cinci volume din Conflict of the Ages Series (seria Conflictul veacurilor) -- Patriarhi și profeți; Profeți și regi; Hristos, Lumina lumii; Istoria Faptelor apostolilor și Tragedia veacurilor -- Ellen White a prezentat în detaliu întreaga istorie a conflictului dintre bine și rău.
Aceste volume, care sunt o relatare paralelă a Bibliei de la creațiune până la perioada creștină și care duc istoria până la încheierea timpului, dau o mare lumină și încurajare. Ele îi ajută pe adventiști să devină „copii ai luminii” și „copii ai zilei”. Noi vedem în această experiență împlinirea făgăduinței: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Și descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3, 7).
Scriind despre felul cum a ajuns lumina la ea, Ellen White spune: „Prin luminarea Duhului Sfânt, scenele îndelungatului conflict dintre bine și rău i-au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi-a fost îngăduit să privesc, în diferite veacuri, la lucrarea marii lupte dintre Hristos, Prințul vieții, Autorul mântuirii noastre și Satana, prințul răului, autorul păcatului, cel dintâi care a călcat Legea sfântă a lui Dumnezeu.... Pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu a prezentat în fața minții mele marile adevăruri ale Cuvântului Său și scenele din trecut și viitor, mi s-a poruncit să fac cunoscut și altora ceea ce mi-a fost descoperit astfel, să scriu pe îndelete istoria luptei din veacurile trecute și în special să o prezint în așa fel, încât să arunc o lumină asupra apropiatei lupte din viitor.”
Cum a venit lumina la profet
La un moment dat, în experiența copiilor lui Israel, așa cum am văzut deja, Domnul a spus poporului că avea să comunice cu el prin profeți. El a spus: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12, 6).
Am afirmat mai sus că viziunea despre marea luptă din anul 1858 a fost însoțită de anumite fenomene fizice. Cineva ar putea întreba, foarte logic, de ce au fost date viziuni în modul acesta. Fără îndoială, aceasta a avut loc pentru a întări încrederea poporului și a-l asigura că Domnul vorbea cu adevărat profetului. Ellen White nu se referea prea des și în detaliu la starea ci, în timp ce era în viziune, ci, cu o ocazie, a spus: „Aceste solii au fost date în acest fel pentru a întări credința tuturor, pentru ca, în aceste timpuri din urmă, să putem avea încredere în Spiritul Profetic.”
Pe măsură ce lucrarea lui Ellen White înainta, aceasta putea fi testată prin rezultatele ei. „După roadele lor îi veți cunoaște”. Însă este nevoie ca roadă să se dezvolte, iar Domnul a dat încă de la început dovezi legate de darea viziunilor, care i-au ajutat pe oameni să creadă.
Însă nu toate viziunile au fost date în public, însoțite de fenomene fizice pronunțate. Domnul a promis că va comunica cu profeții și prin vise (Numeri 12, 16). Acestea sunt vi se profetice, de felul celor pe care le-a avut Daniel. El declară: „în anul dintâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui pe când era în pat. În urmă, a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie” (Daniel 7, 1).
Când vorbește despre ceea ce i-a fost descoperit, Daniel spune de câteva ori: „În vedeniile mele de noapte am văzut”. În același fel, Iui Ellen White i-au fost date viziuni în timp ce mintea ei se odihnea noaptea. Scrierile ei conțin adesea declarația introductivă: „În viziuni de noapte, unele lucruri mi-au fost prezentate în mod clar”. Dumnezeu a vorbit în mod frecvent profetului într-un vis profetic. S-ar putea ridica întrebări cu privire la relația dintre un vis profetic sau o viziune din timpul nopții și un vis obișnuit. Cu privire la aceasta, Ellen White a scris în 1868: „Sunt multe vise care vin din lucrurile obișnuite ale vieții, cu care Duhul Iui Dumnezeu nu are nimic de a face. Există, de asemenea, vise false, cât și viziuni false, care sunt inspirate de spiritul lui Satana. însă visele de la Domnul sunt așezate în Cuvântul lui Dumnezeu în aceeași categorie cu viziunile. Astfel de vise, luând în considerație persoanele care le au și împrejurările în care au fost date, conțin propriile dovezi ale autenticității lor.”
Odată, spre sfârșitul vieții lui Ellen White, fiul ei, W.C. White, căutând informații pentru cei care erau mai puțin informați, a întrebat-o: „Mamă, tu vorbești adesea despre lucruri care ți-au fost descoperite în timpul nopții. Tu vorbești de vise prin care lumina a venit la tine. Noi toți avem vise. Cum știi că Dumnezeu îți vorbește în visele despre care tu vorbești atât de des?”
„Pentru că”, a răspuns ea, „același înger mesager, care în timpul zilei stă lângă mine și-mi dă instrucțiuni stă lângă mine și-mi dă instrucțiuni și în timpul nopții”. Ființa cerească la care făcea referire era prezentată uneori ca fiind „îngerul”, „călăuza mea”, „instructorul meu” etc.
Nu există confuzie în mintea profetului și nici un semn de întrebare cu privire la revelația primită în timpul nopții, căci aceleași circumstanțe legate de aceasta făceau foarte clar faptul că sfaturile erau de la Dumnezeu.
Alteori, lui Ellen White, i-au fost date viziuni în timp ce se ruga, vorbea sau scria. Cei din jurul ei nu erau conștienți că era în viziune decât dacă făcea o scurtă pauză în timp ce vorbea sau se ruga în public. Cu o ocazie, ea a scris:
„Pe când mă rugam fierbinte, n-am mai știut nimic despre ceea ce se întâmpla în jurul meu; camera a fost umplută de lumină și am auzit o solie pentru o adunare care se părea a fi cea a Conferinței Generale.” Dintre multele viziuni date lui Ellen White, pe parcursul îndelungatei sale lucrări de 70 de ani, cea mai lungă viziune a durat patru ore, iar cea mai scurtă doar o clipă. Adesea, acestea erau de jumătate de oră sau puțin mai mult. Însă nu poate fi stabilită o singură regulă pentru toate viziunile, după cum scrie Pavel: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri” (Evrei 1, 1).
Lumina era dată profetului prin viziuni, însă profetul nu scria în timp ce se afla în viziune. Lucrarea lui nu era o sarcină mecanică. Cu excepția unor ocazii rare, Domnul nu i-a dat chiar cuvintele pe care avea să le spună. Și nici îngerul nu i-a călăuzit mâna profetului asupra anumitor cuvinte precise, pe care să le raporteze. Profetul vorbea sau scria din minte, iluminată prin viziune, cuvintele care aveau să transmită lumină și sfat auditoriului său, fie că citea solia, fie că o auzea oral.
Ne putem întreba cum era iluminată mintea profetului și cum obținea el informațiile și sfaturile pe care trebuia să le împartă oamenilor? După cum nu se poate stabili o regulă în ceea ce privește darea viziunilor, la fel nu se poate stabili o regulă cu privire la modul în care profetul primea solia inspirată. În fiecare caz, totuși, era vorba de o experiență vie, care făcea o impresie de neșters asupra minții profetului. Și tot așa, după cum ceea ce vedem și experimentăm face o impresie mult mai profundă asupra minții noastre decât ceea ce este doar auzit, la fel reprezentările pe care le primeau profeții și în care se părea că ei experimentează evenimente dramatice, făceau o impresie profundă și de durată asupra minții lor. Ellen White a scris odată: „Atenția mea este îndreptată adesea către scene care se petrec pe pământ. Uneori, sunt dusă departe în viitor și mi se arată ce va avea loc. Apoi, din nou, mi se arată lucruri care s-au întâmplat în trecut.”
De aici, este vădit că Ellen White a văzut aceste evenimente petrecându-se în mod clar, ca un martor ocular, Acestea erau reconstituite înaintea ei în viziune și astfel făceau o vie impresie asupra minții ei.
Alteori, i se părea că ia parte efectiv la scena care i se prezenta și că simțea, vedea, auzea și asculta, când, de fapt, nu se întâmpla astfel, ci impresia făcută asupra minții ei era de neuitat. Cea dintâi viziune a ei, prezentată în capitolul 1, a fost de acest fel.
Cu alte ocazii, pe când se afla în viziune, Ellen White părea că este prezentă la adunări, în case sau în instituții situate în locuri îndepărtate. Era atât de viu simțământul acesta că este prezentă la aceste adunări, încât ea putea raporta în detaliu faptele și cuvintele rostite de diferite persoane. Odată, pe când se afla în viziune, Ellen White a avut senzația că a fost dusă într-una din instituțiile noastre medicale, a vizitat camerele bolnavilor, văzând tot ce se petrecea acolo. În legătură cu această experiență, ea a scris:
„Vorbirea ușuratică, glumele proaste, râsul fără rost mi-au străpuns cu durere urechile.... Am fost uluită când am văzut gelozie, când am ascultat cuvinte invidioase, vorbe nesăbuite, care i-au făcut pe îngerii lui Dumnezeu să se rușineze.”
Apoi, au fost descoperite alte stări de lucruri, mai plăcute, în cadrul aceleași instituții. Ea a fost condusă în camerele „de unde se înălța glasul rugăciunii. Cât de binevenit era acel glas!” Pe baza acestei vizite și a cuvintelor îngerului care o călăuzea prin diferite departamente și camere, a fost scris un mesaj cu sfaturi.
Adesea, lumina era dată lui Ellen White în reprezentări simbolice vii. O astfel de reprezentare este descrisă clar în următorul pasaj, luat dintr-un mesaj personal, trimis unui lucrător conducător, care a fost văzut că este în pericol.
„Altădată, tu mi-ai fost prezentat ca un general urcat pe un cal și duceai un steag. Cineva a venit și a luat din mâna ta steagul care purta cuvintele: Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus și acesta a fost călcat în picioare. Te-am văzut înconjurat de oameni care te uneau cu lumea.”
Erau, de asemenea, ocazii când îi erau prezentate sorei White tablouri diferite, contrastante, unul care ilustra ce s-ar fi întâmplat, dacă erau urmate anumite planuri sau metode, iar altul, dacă se urmau alte planuri sau metode. O ilustrație excelentă pentru aceasta poate fi găsită în legătură cu găsirea locului pentru fabrica de alimente sănătoase de la Loma Linda, din partea de vest a Statelor Unite. Directorul și asociații lui făceau planuri să ridice o clădire mare, foarte aproape de clădirea principală a sanatoriului. În timp ce se făceau aceste planuri, lui Ellen White, care se afla acasă la ea, la sute de mile depărtare, i-au fost date într-o noapte două viziuni. În legătură cu prima viziune, ea spune:
„Am văzut o clădire mare, în care se preparau multe alimente. Erau, de asemene, alte câteva clădiri mai mici lângă brutărie. Pe când mă aflam acolo, am auzit mai multe persoane care se certau în legătură cu lucrarea care se făcea. Era o lipsă de armonie între lucrători și o mare confuzie.”
L-a văzut apoi pe director supărat, încercând să facă armonie între lucrători. Ea a văzut pacienții care au auzit aceste certuri și care „rosteau cuvinte de regret că urma să se construiască o fabrică de alimente în acel loc frumos”, atât de aproape de sanatoriu. Apoi, a apărut Cineva pe scenă și a spus: „Toate acestea s-au întâmplat ca să vă fie o pildă, ca să puteți vedea ce se întâmplă, dacă faceți anumite planuri.”
Apoi, scena s-a schimbat și ea a văzut fabrica de alimente, „la o anumită distanță de clădirile sanatoriului, pe drumul spre calea ferată”. Aici lucrarea era condusă în umilință și în armonie cu planul lui Dumnezeu. La doar câteva ore de la viziune, Ellen White scria lucrătorilor din Loma Linda și astfel s-a putut elucida problema locului unde să se construiască fabrica de alimente. Dacă s-ar fi îndeplinit planul lor inițial, o clădire mare, comercială, lângă sanatoriu, ne-ar fi încurcat mult în anii care au urmat. În acest fel, se poate vedea că solul Domnului a primit informații și instrucțiuni în diferite moduri, prin viziuni în timpul zilei sau în timpul nopții.
Doar după ce i se lumina mintea, profetul vorbea sau scria, transmițând solia cu instrucțiuni și informații pentru popor. În acest lucru, Ellen White era ajutată de Duhul Domnului, însă nu era vorba de un control mecanic. Ea a fost lăsată să-și aleagă cuvintele prin care să transmită solia. În anii de început ai lucrării sale, Ellen White a scris:
„Deși sunt la fel de dependentă de ajutorul Duhului lui Dumnezeu atunci când îmi scriu viziunile, ca și atunci când le primesc, totuși, cuvintele pe care le folosesc sunt ale mele, cu excepția acelora care sunt rostite de un înger și pe care le delimitez între ghilimele.”
Ca și mulți scriitori ai Bibliei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, Ellen White a ales uneori să folosească limbajul altor autori, la care a apreciat în special cuvintele și expresiile lor.
Viața și lucrarea lui Ellen White
Ellene G. Harmon și sora ei geamănă s-au născut la 26 noiembrie 1827, la Gorham, Maine, în partea de nord-est a Statelor Unite. Pe când avea nouă ani, Ellen a avut un accident fiind lovită de o piatră aruncată de o colegă de clasă neatentă. Vătămarea gravă a feței era să o coste viața și a lăsat-o atât de slăbită, încât nu a fost în stare să mai meargă la școală.
La vârsta de unsprezece ani, și-a predat inima Domnului. La 14 ani, a fost botezată prin scufundare în mare și a fost primită ca membră în Biserica Metodistă. împreună cu alți membri ai familiei ei, a participat la adunările adventiste din Portland, Maine, acceptând în totalitate punctele de vedere privind revenirea foarte curând a Domnului Hristos, prezentate de William Miller și asociații săi.
Într-o dimineață de decembrie, în 1844, în timp ce se ruga împreună cu alte patru femei, puterea lui Dumnezeu a luat-o în stăpânire. La început, a fost desprinsă de lucrurile pământești; apoi, printr-o descoperire figurată, ea a fost martoră a călătoriei poporului advent până în cetatea lui Dumnezeu și a răsplătirii celor credincioși. Cu frică și cutremur, această fată de 17 ani, a relatat viziunea avută și pe cele următoare credincioșilor apropiați din Portland. Apoi, pe măsură ce se iveau ocazii, ea povestea din nou viziunea sa grupurilor de adventiști din Maine și din alte state din apropiere. În august 1846, Ellen Harmon s-a unit prin căsătorie cu James White, un tânăr pastor adventist. în următorii 30 de ani, viața ei a fost strâns legată cu cea a soțului ei, în lucrare asiduă pentru Evanghelie, până la moartea acestuia, la 6 august 1881. Ei au călătorit foarte mult în Statele Unite, predicând și scriind, sădind și clădind, organizând și administrând.
Proba timpului a dovedit cât de solide și vaste au fost temeliile pe care le-au pus James și Ellen White și asociații lor și cu câtă înțelepciune și cât de bine au clădit ei. Tot ei i-au pregătit pe adventiștii păzitori ai Sabatului să inaugureze lucrarea de publicații în 1849 și 1850 și să întocmească în cadrul organizației bisericii un sistem financiar bisericesc eficient, la sfârșitul anului 1850. Aceasta a culminat prin organizarea, în 1863, a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Anul 1866 a marcat începutul lucrării noastre medicale, iar marea lucrare educațională a denominațiunii a debutat la începutul anilor 1870. Planul ținerii de adunări anuale în corturi a fost elaborat în 1868, iar în 1874, adventiștii de ziua a șaptea au trimis peste ocean cei dintâi misionari.
Toate aceste realizări au beneficiat de călăuzirea multor sfaturi orale sau scrise, pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său prin Ellen White.
Majoritatea dintre primele ei lucrări au fost scrise sub forma unor scrisori personale sau articole publicate în Prezent Truth (Adevărul prezent), prima noastră publicație periodică. Doar în 1851, Ellen White a scos prima sa carte, de 64 de pagini, intitulată „A Sketch of the Christian Experience and Views of Ellen White” (Schiță a experienței creștine și a viziunilor lui Ellen White).
Începând cu 1855, au fost publicate o serie de broșuri, fiecare purtând titlul „Testimonies for the Church” (Mărturii pentru comunitate). În acest fel, au fost puse la dispoziție solii ce cuprindeau sfaturi și mustrări pe care, din timp în timp, Dumnezeu le trimitea poporului Său. Pentru a veni în întâmpinarea cerințelor continue pentru aceste sfaturi, primele treizeci de broșuri au fost republicate în 1885, sub forma a patru cărți legate. Adăugându-se apoi alte volume, care au apărut între 1889-1909, acestea constituie acum setul de nouă volume, cunoscute sub numele de Mărturii pentru comunitate.
În familia White, s-au născut patru copii. Cel mai mare dintre băieți, Henry, a trăit până la vârsta de 16 ani; cel mai mic, Herbert, a murit la vârsta de trei luni. Cei doi mijlocii, Edson și William, au ajuns la vârsta maturității. Fiecare dintre ci s-a angajat în mod activ în lucrarea denominațiunii adventiste de ziua a șaptea.
Ca răspuns la solicitarea Conferinței Generale, Ellen White a plecat în Europa, în vara anului 1885. Aici a petrecut doi ani, întărind lucrarea nou întemeiată pe continent. Stabilindu-se la Basel, în Elveția, ea a călătorit foarte mult în partea de sud a Europei, în Europa centrală și în partea de nord, participând la adunările generale ale bisericii.
La patru ani după întoarcerea în Statele Unite, la vârsta de 63 de ani, ca răspuns Ia solicitarea Conferinței Generale, Ellen White a plecat cu vaporul în Australia. Acolo, a lucrat timp de nouă ani, sprijinind lucrarea de pionierat și ajutând-o să înainteze, în special în domeniul educației și în cel medical. Ellen White s-a întors în 1900, stabilindu-se în partea de vest a Statelor Unite, la St. Elena, California, unde a trăit până la moartea sa, în 1915.
Pe parcursul îndelungatei sale slujiri, timp de 60 de ani în America și 10 ani peste ocean, i-au fost date aproximativ 2000 de viziuni care, prin efortul ei neobosit de sfătuire a diverselor persoane, a comunităților, a adunării or publice și a sesiunilor Conferinței Generale, au contribuit foarte mult la dezvoltarea acestei mari mișcări. Sarcina de a prezenta tuturor celor interesați soliile pe care i le-a dat Dumnezeu nu a fost niciodată lăsată deoparte.
Scrierile ei cuprind aproape 100.000 de pagini. Soliile care au pornit din penița ci au ajuns la oameni, fie transmițându-le personal, fie prin articole apărute în revistele denominațiunii și prin numeroasele sale cărți. Subiectele au fost cu privire la istoria biblică, experiența creștină zilnică, sănătate, educație, evanghelizare și alte subiecte practice. Multe din cărțile ci sunt tipărite în principalele limbi ale lumii și au fost vândute milioane de exemplare. Din cartea Calea către Hristos s-au vândut, între 1892-l990, aproape 50.000.000 exemplare, în 127 de limbi.
La vârsta de 81 de ani, Ellen White a străbătut continentul american pentru ultima oară pentru a participa la sesiunea Conferinței Generale din 1909. Restul de șase ani de viață i-a petrecut încheindu-și lucrarea literară. Spre sfârșitul vieții, a scris aceste cuvinte: „Fie că viața mea va fi sau nu cruțată, scrierile mele vor vorbi continuu, iar lucrarea lor va merge înainte cât va dura timpul.”
Cu un curaj neînfricat și având deplină încredere în Mântuitorul ei, Ellen White a murit în casa ei din California, Ia 16 iulie 1915, și a fost așezată la odihnă, alături de soțul și copiii ei, în cimitirul Oak Hill din Battle Creek, Michigan.
Ellen White a fost considerată și prețuită de colegii ei lucrători, de biserică și de membrii familiei ei, ca o mamă devotată și consacrată. Ea nu a deținut niciodată o slujbă oficială în biserică; potrivit celor mărturisite de ea însăși, în biserică, a fost cunoscută ca „un sol” cu o solie de la Dumnezeu pentru poporul Său. Ea nu a cerut niciodată nimănui să privească la ea și nici nu și-a folosit vreodată darul pentru a prospera din punct de vedere financiar sau pentru popularitate. Viața ei și tot ce a avut au fost dedicate cauzei lui Dumnezeu.
La moartea, ei, redactorul unei reviste săptămânale îndrăgite, The Independent, și-a încheiat comentariile cu privire la viața ci rodnică, în numărul din 23 august 1915, cu aceste cuvinte: „Ea a fost în mod absolut cinstită în credința ei și în revelațiile ei. Viața ei a fost demnă de ele. Ea nu a manifestat mândrie spirituală și nu a căutat câștigul murdar. A trăit viața și a făcut lucrarea unei autentice profețesc”
Cu câțiva ani înainte de a muri, Ellen White a înființat un comitet, alcătuit din conducători ai bisericii, cărora le-a încredințat scrierile ei, dându-le responsabilitatea de a se îngriji de ele și de publicarea lor în continuare. Având birouri la sediul central al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, acest comitet se ocupă de publicarea continuă a cărților E.G. White în limba engleză și încurajează publicarea lor, în întregime sau în parte, și în alte limbi. Comitetul a elaborat, de asemenea, numeroase compilații din articolele apărute în publicațiile periodice și din manuscrise, acest lucru fiind făcut potrivit cu instrucțiunile lăsate de Ellen White. Și volumul de față a apărut tot prin autorizația acestui comitet.
Ellen White, așa cum au cunoscut-o alții
Aflând de experiența neobișnuită a lui Ellen White, ca sol al Domnului, unii s-au întrebat: Ce fel de persoană a fost ea? A avut ea aceleași probleme ca și noi? A fost ea bogată sau săracă? A zâmbit ea vreodată?
Ellen White a fost o mamă grijulie. Ea a fost o gospodină iscusită. A fost o gazdă amabilă, primindu-i adesea pe membrii bisericii în casa ei. A dat ajutor aproapelui în nevoie. A fost o femeie hotărâtă, un temperament plăcut, cu o voce și gesturi blânde. Nu a fost deloc cu o față lungă, lipsită de zâmbet sau de bucurie. Oricine se simțea în largul lui în prezența ei. Poate cel mai bun mod de a face cunoștință cu Ellen White este acela de a o vizita în căminul ei din 1859, primul an în care și-a ținut un jurnal zilnic.
Descoperim că familia White locuia la periferia Battle-Creek-ului într-o căsuță mică, așezată pe un teren mare, care le oferea o grădină, câțiva pomi fructiferi, o vacă, câteva găini și un loc pentru fiii lor, unde să lucreze și să se joace. Pe atunci, Ellen White avea 31 de ani. James White avea 36. La data aceea, în căminul lor erau trei băieți, de patru, nouă și doisprezece ani.
Găsim în acel cămin o femeie tânără, bună creștină, angajată să se ocupe de gospodărie, căci Ellen White era adesea plecată de acasă, deseori fiind necesar să vorbească și să se ocupe de scrierile ei. Chiar și în aceste condiții, Ellen White s-a îngrijit de treburile casei, de gătit, curățenie, spălatul rufelor și de cusut. în anumite zile, mergea la casa de editură, unde avea un loc liniștit pentru a putea să scrie. În alte zile, o găsim în grădină, sădind flori și legume, iar uneori făcând schimb de flori cu vecinii. Era hotărâtă să facă din casa ei un loc cât mai plăcut pentru familie, astfel încât copiii să considere căminul locul cel mai de dorit.
Ellen White era o cumpărătoare pricepută, iar vecinii ci adventiști erau fericiți când puteau merge cu ea, căci ea cunoștea bine valoarea lucrurilor. Mama ei fusese o femeie foarte practică și își învățase fiicele multe lecții valoroase. Ea a descoperit că lucrurile ieftine erau, pe termen lung, mult mai scumpe decât mărfurile de calitate bună.
Sabatul era făcut cea mai plăcută zi pentru copii. Desigur că familia participa la serviciul divin de la biserică, iar dacă fratele și sora White nu aveau responsabilitatea predicării Cuvântului, familia stătea împreună în timpul serviciului divin. La masă, aveau un anume fel de mâncare preferat, pe care nu îl aveau în celelalte zile, iar după aceea, dacă era o zi frumoasă, Ellen White se plimba cu copiii în pădure sau pe malul râului, admirând frumusețile naturii și studiind creația lui Dumnezeu. Dacă ziua era ploioasă sau friguroasă, ea îi aduna pe copii în jurul focului, în cămin, și le citea din anumite materiale pe care le aduna de ici de colo, în călătoriile ei. Unele dintre aceste povestiri au fost mai târziu tipărite în cărți, pentru ca și alți părinți să le poată citi copiilor lor.
Pe vremea aceea, Ellen White nu se simțea prea bine, adesea ea avea leșinuri în timpul zilei, însă aceasta nu a împiedicat-o să-și continue treburile în cămin ca și lucrarea pentru Domnul. Câțiva ani mai târziu, în 1863, i-a fost dată viziunea cu privire la reforma sănătății și îngrijirea bolnavilor. I-a fost arătat în viziune care este îmbrăcămintea cea mai potrivită de purtat, hrana care trebuie mâncată, nevoia de mișcare fizică adecvată, cât și însemnătatea încrederii în Dumnezeu, în vederea menținerii unui corp puternic, sănătos.
Lumina primită de la Dumnezeu cu privire la alimentație și la cât este de vătămătoare mâncarea de carne a fost cu totul opusă părerii personale a lui Ellen White, care credea că mâncarea de carne era esențială pentru sănătate și vigoare. O dată ce a primit viziunea care i-a luminat mintea, ea a instruit-o pe tânăra care o ajuta la pregătirea hranei pentru familie să pună pe masă numai alimente sănătoase, simple, alcătuite din cereale, legume, nuci, lapte, smântână și ouă. De asemenea fructe din belșug. La data aceea, familia White a adoptat în esență o alimentație vegetariană. În anul 1894, Ellen White a îndepărtat definitiv de pe masa ei carnea. Reforma sănătății a fost o mare binecuvântare pentru familia White, așa cum a fost pentru mii de familii adventiste de pretutindeni în lume.
După viziunea cu privire la reforma sănătății, din 1863 și adoptarea metodelor simple de tratare a bolnavilor, familia White a fost adesea chemată de vecinii care erau bolnavi pentru a-i ajuta cu tratamente, iar Domnul le-a binecuvântat mult eforturile. Alteori, bolnavii era aduși în casa lor și ei îi îngrijeau cu atenție până când se însănătoșeau pe deplin.
Ellen White se bucura, de asemenea, de perioade de relaxare și recreere, petrecute fie în munți, lângă vreun lac, fie la mare. Pe la mijlocul vieții, pe când locuia lângă Pacific Press, în nordul Californiei, i s-a propus să petreacă o zi odihnindu-se și recreându-se. Lui Ellen White și familiei ei de acasă și de la birou, li s-a cerut să se alăture familiei de la editură și ea a acceptat degrabă invitația. Soțul ei era plecat în Est cu treburi ale denominațiunii. Relatarea acestor experiențe o avem dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o lui.
După ce s-au bucurat de un prânz sănătos, pe malul mării, tot grupul a făcut o călătorie cu vaporul în golful San Francisco. Căpitanul vaporului era membru al bisericii și a fost o după-amiază plăcută. Apoi, s-a propus să se meargă la ocean. Relatând această experiență, Ellen White a scris:
„Valurile erau mari, iar noi eram legănați în sus și în jos, atât de impresionant. Simțămintele pe care le-am trăit au fost profunde, însă nu am avut cuvinte ca să le exprim față de cineva. Cât de măreț era! Picăturile de apă se revărsau peste noi. Vântul era puternic dincolo de Golden Gate și nu m-am bucurat niciodată de ceva în viața mea atât de mult ca atunci!”
Apoi, ca a observat ochiul veghetor al căpitanului și promptitudinea cu care echipa era gata să-i asculte comenzile și a comentat astfel: „Dumnezeu ține vânturile în mâinile Sale. El are stăpânirea peste ape. Noi suntem doar o picătură față de apele nemărginite și adânci ale Pacificului; cu toate acestea, îngerii cerului sunt trimiși să poarte de grijă acestei mici bărci cu pânze, care plutește deasupra valurilor. O, cât de minunate sunt lucrările lui Dumnezeu! Cât de departe de înțelegerea noastră! Dintr-o privire, El poate cuprinde cerurile înalte și mijlocul mării!”
Ellen White a adoptat încă de timpuriu o atitudine de voioșie. Odată, ea a întrebat: „Mă vedeți vreodată posomorâtă, deznădăjduită și că mă plâng? Am o credință care nu permite acest lucru. Concepția greșită cu privire la adevăratul ideal al caracterului creștin și la slujirea creștină este cea care conduce la aceste concluzii.... Slujirea plină de zel și entuziasm a lui Isus dă naștere unei religii senine. Cei care îl urmează pe Domnul Hristos cel mai îndeaproape nu sunt văzuți posomorâți.”
Cu o altă ocazie, ea a scris: „În unele cazuri s-a susținut ideea că voioșia nu este compatibilă cu demnitatea caracterului creștin; însă acest lucru este o greșeală. Cerul este numai bucurie”. Ea a descoperit că, dacă oferi zâmbete, ți se vor întoarce zâmbete; dacă rostești cuvinte amabile, ți se vor rosti cuvinte amabile.
Cu toate acestea, au fost vremuri când ea a suferit foarte mult. O astfel de perioadă a fost la puțin timp după ce s-a dus în Australia pentru a ajuta lucrarea de acolo. A fost foarte bolnavă aproape un an și a suferit teribil. Timp de luni de zile, a fost țintuită la pat și putea dormi doar câteva ore pe noapte. În legătură cu această experiență, ea a scris următoarele cuvinte într-o scrisoare adresată unei prietene:
„Când m-am trezit pentru prima dată într-o stare atât de neajutorată, am regretat profund că am trecut oceanul. De ce nu eram în America? De ce mă aflam în această țară cu un astfel de preț? Nu o dată îmi puneam capul sub plapumă și plângeam cât puteam. Dar nu mi-am putut permite mult timp luxul de a vărsa lacrimi. Mi-am spus în sinea mea: Ellen G. White ce înseamnă asta? Nu ai venit tu în Australia pentru că ai simțit că este de datoria ta să mergi acolo unde hotărăște conferința că este cel mai bine să te duci? Nu ai făcut așa întotdeauna?
Am spus: «Da».
Atunci de ce te simți aproape părăsită și descurajată? Nu este aceasta oare lucrarea vrăjmașului? Am spus: cred că este!
Mi-am șters lacrimile cât am putut de repede, și am spus: Ajunge. N-am să mai privesc partea întunecată a lucrurilor. Vie sau moartă, încredințez sufletul meu Aceluia care a murit pentru mine.
Apoi, am avut încrederea că Domnul va avea grijă ca totul să fie bine și, pe parcursul celor opt luni de neputință, nu am fost deznădăjduită și nici nu m-am îndoit. Acum socotesc că această parte și-a avut rostul în planul cel mare al Domnului, spre binele poporului Său din această țară și al celor din America și spre binele meu. Nu pot explica de ce sau în ce fel, însă cred acest lucru. Și sunt fericită în necazul meu. Pot să mă încred în Tatăl meu ceresc. Nu mă voi îndoi de dragostea Lui.”
În perioada cât a locuit în casa din California, în ultimii 15 ani ai vieții, deși înainta în vârstă, era preocupată de lucrul care se făcea la ferma aceea mică și de bunăstarea familiilor care o ajutau în lucrarea ei, O găsim preocupată cu scrierile ei, adesea începând la puțin timp după miezul nopții, deoarece ea se retrăgea la culcare devreme. Dacă ziua era frumoasă și dacă îi permitea lucrarea, pleca la o mică plimbare în zonă, oprindu-se să vorbească cu vreo mamă pe care o vedea în vreo grădină pe lângă care trecea. Uneori, descoperea că este nevoie de hrană sau de îmbrăcăminte și se ducea acasă și lua câte ceva. Timp de mai mulți ani după moartea ei, vecinii din valea în care a locuit și-o aminteau ca micuța bătrânică ce vorbea întotdeauna cu plăcere despre Isus.
Când a murit, a avut doar cu puțin mai mult decât ce îi era strict necesar pentru a trăi. Ea a fost o creștină adventistă de ziua a șaptea, care s-a încrezut în meritele Mântuitorului ei înviat și s-a străduit cu credincioșie să facă lucrarea pe care Domnul a rânduit-o pentru ea. Astfel, cu deplină încredere în inima ei, ea s-a apropiat de încheierea unei vieți depline, o viață consecventă în experiența ei creștină.
Solii care au schimbat vieți
Un evanghelist ținea o serie de adunări la Bushnell, în statul Michigan. Curând după botez, el i-a lăsat totuși pe oameni fără a-i consolida în convingerile soliei. Încetul cu încetul, oamenii s-au descurajat și și-au reluat obiceiurile lor rele. În cele din urmă, biserica a rămas atât de mică, încât cei zece sau doisprezece membri care au rămas au hotărât că nu mai are rost să continue. Imediat după ce au plecat de la ceea ce ei au numit ultima lor întâlnire, a sosit poșta și printre scrisorile primite a venit și revista Review and Herald. La partea despre călătorii, era o consemnare, în care se anunța că James și Ellen White aveau să fie la Bushnell pentru adunarea din data de 20 iulie 1867. Mai era doar o săptămână până atunci. Au fost trimiși copii să îi cheme pe oamenii care se întorceau spre casele lor. S-a hotărât să se pregătească un loc într-un crâng și fiecare să invite pe vecini, iar membrii apostaziați să fie invitați în mod special.
În Sabat dimineața, în data de 20 iulie, soții White au sosit în crâng, unde erau adunate șaizeci de persoane. Fratele White a vorbit dimineața. După-amiaza, sora White s-a ridicat să vorbească, însă, după ce a citit textul, părea nedumerită. Fără să comenteze ceva, și-a închis Biblia și a început să vorbească oamenilor într-un mod foarte personal.
„Acum, când stau în fața voastră în această după-amiază, privesc fețele celor care mi-au fost arătați în viziune acum doi ani. Când vă privesc chipurile, experiența voastră îmi apare clar în minte și am o solie pentru voi de la Domnul.
Lângă pinul acesta se află un frate. Nu pot să-ți spun pe nume, căci nu mi-ai fost prezentat, însă fața ta îmi este cunoscută, iar experiența ta îmi este de asemenea cunoscută”. Apoi, a vorbit acestui frate despre apostazia lui. Ea l-a încurajat să se întoarcă și sa se alăture poporului lui Dumnezeu.
Întorcându-se spre o femeie dintr-o altă parte a auditoriului, ca a spus: „Această soră a stat lângă sora Maynard din biserica din Greenville -- nu îți pot spune pe nume, căci nu mi s-a spus care îți este numele, însă acum doi ani, cazul tău mi-a fost arătat în viziune, iar experiența ta îmi este cunoscută”. Apoi, sora White a încurajat-o și pe această soră.
„Apoi, este fratele de acolo din spate, de lângă stejar. Nici ție nu îți pot spune pe nume, căci nu am făcut cunoștință încă, însă cazul tău mi-e clar”. Și, a vorbit despre acest om, făcând cunoscut tuturor gândurile lui personale și experiența lui.
Astfel a trecut de la unul la altul, la cei prezenți în acea adunare, vorbind despre ceea ce i-a fost arătat în viziune, cu doi ani în urmă. După ce și-a terminat predica, rostind nu numai cuvinte de mustrare, ci și încurajări, s-a așezat jos. Cineva dintre cei de față s-a ridicat în picioare. „Eu vreau să știu dacă ceea ce ne-a spus sora White în această după-amiază este adevărat. Fratele și sora White n-au mai fost niciodată aici; ei nu ne cunosc deloc. Sora White nici măcar nu cunoaște numele celor mai mulți dintre noi și, cu toate acestea, vine aici în după-amiaza aceasta și ne spune ce i-a fost dat în viziune acum doi ani, în legătură cu cazurile noastre, și apoi ne ia unul câte unul și ne vorbește în mod individual, dezvăluind tuturor celor de aici modul nostru de viețuire și gândurile noastre lăuntrice. Sunt toate aceste lucruri adevărate, în fiecare caz, sau a făcut sora White vreo greșeală? Vreau să știu.”
Unul câte unul, oamenii s-au ridicat în picioare. Bărbatul de lângă pin s-a ridicat în picioare și a spus că sora White a descris cazul său mai bine decât l-ar fi putut descrie el. El și-a mărturisit trecutul. Și-a exprimat hotărârea de a se întoarce și a se alătura poporului lui Dumnezeu. Femeia care stătuse lângă sora Maynard la biserica din Greenville a depus și ea mărturie, spunând că sora White a spus experiența ei mai bine decât ar fi putut să o spună ea. Bărbatul de lângă stejar a spus că sora White a descris cazul lui mai bine decât l-ar fi putut descrie el. S-au făcut mărturisiri. Au fost părăsite păcate. Duhul lui Dumnezeu a fost prezent acolo și a avut loc o redeșteptare în Bushnell.
Fratele și sora White au venit iarăși și în Sabatul următor, când a avut loc un botez și a fost înființată comunitatea Bushnell.
Domnul i-a iubit pe credincioșii Săi din Bushnell și îi iubește pe toți cei care privesc la El. „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!” trebuie să fi fost textul care a trecut prin mintea câtorva dintre cei prezenți. Când oamenii și-au văzut propriile lor inimi așa cum le vede Domnul, ei au înțeles adevărata lor stare și au dorit cu ardoare o schimbare în viețile lor. Acesta este adevăratul scop al multora dintre viziunile care i-au fost date lui Ellen White.
La scurt timp după moartea lui James White, în 1881, sora White locuia aproape de colegiul Healdsburg. în casa ei, stăteau mai multe tinere în perioada cât frecventau școala. La data aceea, era obiceiul de a se purta un fileu simplu pe cap, astfel ca părul să stea adunat și aranjat frumos pe tot parcursul zilei. într-o zi, pe când trecea prin camera sorei White, una dintre fete a văzut un fileu de păr, foarte frumos lucrat, pe care și l-a dorit. Gândind că nu i se va observa lipsa, ea l-a luat și l-a pus în cufărul ei, deasupra. Puțin mai târziu, pe când se îmbrăca să plece, Ellen White a observat dispariția fileului ei și nu a avut ce să-și pună pe cap. Seara, când s-a adunat toată familia, sora White a întrebat de fileul care îi lipsea, însă nimeni nu a dat vreun indiciu că ar ști unde este.
La câtva timp după aceea, în timp ce sora White trecea prin camera acelei fete o voce i-a spus: „Deschide cufărul acela”. Deoarece cufărul nu era al ei, ea nu a vrut să facă așa ceva. La a doua poruncă, ea a recunoscut vocea îngerului. Când a ridicat capacul, și-a dat seama de ce îi vorbise îngerul, căci acolo se afla fileul ei. Când familia s-a întâlnit din nou, sora White a întrebat iarăși de fileu, spunând că acesta nu putea dispărea așa el singur. Nimeni nu a spus nimic, așa că sora White nu a mai vorbit despre acel lucru.
Câteva zile mai târziu, pe când se odihnea după ce scrisese, i-a fost dată o viziune foarte scurtă. Ea a văzut mâna unei fete care apropia un fileu de păr de o lampă cu petrol. Când fileul a atins flacăra, acesta s-a topit în foc. Acesta a fost sfârșitul viziunii.
Când familia s-a adunat iarăși data următoare, sora White a vorbit iarăși despre dispariția fileului de păr, însă nu s-a făcut nici acum nici o mărturisire și se părea că nimeni nu știe despre ce este vorba. Apoi, puțin mai târziu, sora White a chemat-o deoparte pe fata aceea și i-a spus de voce și despre ce a văzut în cufăr, iar după aceea i-a povestit viziunea foarte scurtă în care văzuse fileul arzând în flacăra lămpii. Când i s-au spus aceste informații, fata a mărturisit că a luat fileul și că l-a ars ca să nu fie descoperită. Ea s-a împăcat cu sora White și cu Domnul.
Poate gândim că un fileu de păr e un lucru prea mărunt, pentru care să Se deranjeze Dumnezeu. Însă acesta a fost un lucru de o importanță mult mai mare decât valoarea obiectului furat. Era vorba despre o tânără, o membră a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Ea considera că stă bine, însă nu vedea defectele din propriul ei caracter. Ea nu a văzut acolo egoismul acela care o condusese să fure și să înșele. Acum, când ea și-a dat seama cât de importante sunt lucrurile mici, că Dumnezeu a dat o viziune solului Său atât de ocupat, de aici de pe pământ, doar pentru un fileu de păr, această tânără a început să vadă lucrurile în adevărata lor lumină. Această experiență a constituit punctul de cotitură din viața ei.
Acesta este un alt motiv pentru care i-au fost date viziuni lui Ellen White. Deși multe dintre mărturiile scrise de sora White au avut aplicații speciale, totuși ele prezintă principii care vin în întâmpinarea nevoilor bisericii din toate țările lumii. Sora White a arătat foarte clar scopul și locul mărturiilor prin aceste cuvinte:
„Mărturiile scrise nu sunt pentru a da o lumină nouă, ci pentru a întipări în inimă adevărurile inspirate, deja revelate. Datoria omului față de Dumnezeu și față de semenii săi a fost arătată clar în Cuvântul lui Dumnezeu, însă au fost foarte puțini cei care au ascultat de lumina care a fost dată. Nu se aduce un adevăr în plus; însă, prin Mărturii, Dumnezeu a simplificat adevărurile mari, care au fost date deja.... Mărturiile nu sunt ca să minimalizeze Cuvântul lui Dumnezeu, ci ca să-l înalțe și să atragă mintea spre acesta, pentru ca frumoasa simplitate a adevărului să-i poată impresiona pe toți.”
Pe tot parcursul vieții ei, sora White a ținut Cuvântul lui Dumnezeu înaintea poporului. Când și-a încheiat cea dintâi carte, ea a declarat: „Îți recomand, iubite cititor, Cuvântul lui Dumnezeu ca regulă a credinței și viețuirii tale practice. După acest Cuvânt vom fi noi judecați. Dumnezeu a promis în acest Cuvânt că va da viziuni în «zilele din urmă», nu pentru o nouă regulă de credință, ci pentru mângâierea poporului Său, și pentru a-i îndrepta pe cei care se abat de la adevărul Bibliei.”
Viziunea care nu a putut fi istorisită
În timpul unei serii de adunări din Salamanca, statul New York, din noiembrie 1890, când a ținut câteva cuvântări publice, sora White era destul de slăbită și s-a ales cu o răceală severă în călătoria spre acel oraș. După una dintre acele adunări, ea s-a dus în camera ei, descurajată și bolnavă. Se gândea să-și verse sufletul înaintea lui Dumnezeu și să-L implore să Se îndure de ea și să-i dea sănătate și putere. Ea a îngenuncheat lângă scaun și iată, relatat cu propriile ei cuvinte, ceea ce s-a întâmplat:
„N-am apucat să rostesc nici un cuvânt, când întreaga cameră părea că s-a umplut cu o lumină blândă, argintie și durerea deznădejdii și descurajării mele a fost îndepărtată. Am fost umplută de mângâiere și nădejde, de pacea lui Hristos.”
Iar apoi, i-a fost dată o viziune. După viziune, nu a simțit nevoia să se culce. Nu a simțit nevoia să se odihnească. Era vindecată -- era odihnită.
Dimineața trebuia să ia hotărârea. Va putea merge în continuare în locul unde se țineau adunările sau trebuia să se întoarcă acasă în Battle Creek? A.T. Robinson, care avea responsabilitatea acelei lucrări, și William White, fiul sorei White, au sunat la ușa ei pentru a primi răspunsul. Au găsit-o pregătită, îmbrăcată și simțindu-se bine. Era gata de plecare. Ea le-a spus despre vindecare. Le-a spus despre viziune: „Vreau să vă spun ce mi-a fost descoperit noaptea trecută. În viziune, se părea că mă aflam în Battle Creek, iar îngerul mesager mi-a spus. Urmează-mă!” Apoi a ezitat. Nu a putut să-și mai aducă aminte. A încercat de două ori să spună, însă nu și-a putut aminti ceea ce îi fusese arătat. În zilele care au urmat, a scris despre ceea ce a văzut. Era vorba despre niște planuri făcute pentru ziarul nostru pentru libertate religioasă, numit pe atunci American Sentinel.
„În timpul nopții, mă aflam în mai multe consilii, iar acolo am auzit cuvintele repetate de oameni influenți în legătură cu faptul că, dacă publicația American Sentinel ar reduce tot mai mult cuvintele «adventist de ziua a șaptea», din coloanele ei și nu va spune nimic despre Sabat, oamenii mari ai lumii l-ar sprijini, ar deveni popular și ar face o lucrare mai mare. Acest lucru părea foarte atrăgător.
Am văzut fețele lor strălucind și au început să lucreze după o metodă care să asigure succes ziarului. Toată acea chestiune a fost inițiată de oameni care aveau nevoie de adevăr în cămăruțele minții și ale sufletului lor.”
Este clar că ea a văzut un grup de oameni discutând politica editorială a acestui ziar. Când s-au deschis lucrările Conferinței Generale, în martie 1891, sorei White i s-a cerut să vorbească lucrătorilor în fiecare dimineață la ora cinci și jumătate și să se adreseze întregii conferințe care cuprindea patru mii de oameni în Sabat după-amiază. Textul ei din Sabat după-amiază a fost: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. întreaga cuvântare a fost un apel către adventiștii de ziua a șaptea, ca să susțină trăsăturile distincte ale credinței lor. De trei ori în timpul adunării a început să spună viziunea de la Salamanca, însă de fiecare dată a fost reținută. Evenimentele din viziune îi dispăreau pur și simplu din minte. Apoi, a spus: „În legătură cu aceasta, vă voi spune mai mult mai târziu”. Și-a scurtat predica la aproximativ o oră, iar apoi adunarea s-a încheiat. Toți și-au dat seama că nu a fost în stare să-și amintească viziunea.
Președintele Conferinței Generale a venit la ea și a întrebat-o dacă vrea să preia adunarea de dimineață.
„Nu”, a răspuns ea. „Sunt istovită. Mi-am prezentat mărturia. Trebuie să faceți alte planuri pentru adunarea de dimineață”. Și s-au făcut alte planuri.
Când s-a întors acasă, Ellen White a spus membrilor familiei ei că nu va participa la adunarea de dimineață. Era istovită și trebuia să se odihnească bine. Urma să doarmă mai mult duminică dimineața, iar planurile s-au făcut în conformitate cu aceasta.
În seara aceea, după încheierea sesiunii Conferinței Generale, un grup mic de oameni s-a întrunit într-unui din birourile clădirii editurii Review and Herald. La acea întâlnire erau prezenți reprezentanți ai casei de editură, care tipărea ziarul American Sentinel și, de asemenea, reprezentanți ai Asociației pentru Libertatea religioasă. Ei s-au întâlnit ca să discute și să definitiveze o chestiune foarte controversată -- politica editorială a ziarului American Sentinel. Ușa a fost încuiată și toți au convenit să nu fie descuiată până ce nu se va rezolva acea problemă.
Cu puțin timp înainte de ora trei dimineața, duminică, întâlnirea s-a încheiat în impas, cu impunerea din partea Asociației pentru Libertate religioasă că, dacă editura Pacific Press nu va fi de acord cu cererile lor și dacă expresiile „adventist de ziua a șaptea” și „Sabat” nu vor fi scoase din coloanele ziarului, atunci ei nu îl vor mai folosi ca organ la Asociației pentru Libertate religioasă. Aceasta însemna uciderea ziarului. Ei au descuiat ușa și s-au dus în camerele lor și s-au culcat.
Însă Dumnezeu, care nu dormitează și nici nu doarme niciodată, a trimis pe îngerul său mesager în camera lui Ellen White la ora trei dimineața. Ea a fost trezită din somn și instruită că trebuie să meargă la întrunirea lucrătorilor de la ora cinci și jumătate și că trebuie să prezinte acolo ceea ce a văzut în viziunea de la Salamanca. S-a îmbrăcat și s-a dus la biroul ei și a luat de pe acesta jurnalul în care scrisese ceea ce îi fusese arătat la Salamanca. Scena i-a revenit cu claritate în minte, a mai scris ceva, și a plecat cu ceea ce avea scris. Pastorii tocmai se ridicaseră de la rugăciune, în tabernacol, când sora White a intrat pe ușă cu un maldăr de manuscrise sub braț. Vorbitorul era președintele Conferinței Generale, care i s-a adresat astfel:
„Sora White”, a spus el, „suntem bucuroși să te vedem. Ai o solie pentru noi?”
„Într-adevăr am” a spus ea și a pășit în față. Apoi, a început exact de acolo unde se întrerupsese cu o zi înainte. Le-a spus că la ora trei dimineața a fost trezită din somn și instruită să se ducă la adunarea lucrătorilor, la cinci și jumătate, și să prezinte acolo ceea ce i-a fost arătat la Salamanca.
„În viziune”, a spus ea, „se părea că mă aflam la Batle Creek. Am fost luată la biroul de la Review and Herald, iar îngerul mesager mi-a poruncit: Urmează-mă. Am fost dusă într-o cameră în care un grup de bărbați discutau foarte serios o problemă. Erau zeloși, dar nu potrivit cu cunoștința pe care o aveau”. Le-a istorisit cum discutau despre politica editorialului American Sentinel și a spus: „Am văzut pe unul dintre bărbați cum a luat un exemplar din ziar și l-a ținut sus deasupra capului, zicând: «Dacă aceste articole despre Sabat și a doua venire nu vor dispărea din ziar, noi nu îl vom mai putea folosi ca organ al Asociației pentru Libertate religioasă»”. Ellen White a vorbit timp de o oră, discutând despre întâlnirea care îi fusese arătată în viziune, cu luni de zile înainte, și a dat sfaturi conform cu revelația primită. Apoi s-a așezat.
Președintele Conferinței Generale nu știa ce să creadă despre aceasta. El nu a auzit niciodată despre o asemenea întrunire. Însă nu au așteptat prea mult timp pentru o explicație, căci un bărbat din fundul camerei s-a ridicat în picioare și a început să vorbească:
„Eu am fost la acea întrunire noaptea trecută.”
„Noaptea trecută!”, a remarcat sora White. „Noaptea trecută? Am crezut că întâlnirea a avut loc acum câteva luni atunci când mi-a fost arătat acest lucru în viziune.”
„Eu am fost la întrunirea aceea noaptea trecută”, a spus el, „și eu sunt bărbatul care a făcut remarcile cu privire la articolele din ziar, ținându-l deasupra capului meu. Îmi pare rău că am fost de partea greșită, însă mă folosesc de această ocazie, ca să trec de partea cea bună”. Apoi s-a așezat.
S-a ridicat un alt bărbat să vorbească. El era președintele Asociației pentru Libertate religioasă. Iată cuvintele Sale: „Am fost la acea întrunire. Seara trecută, după încheierea Conferinței, câțiva dintre noi ne-am întâlnit în biroul meu de la Review and Herald, unde ne-am încuiat și am discutat chestiunile care ne-au fost prezentate în aceasta dimineață. Am rămas în încăperea aceea până la ora trei dimineața. Dacă aș vrea să încep să fac o descriere a ceea ce a avut loc și a atitudinii persoanelor care erau prezente în cameră, nu aș putea să o fac atât de exact și corect cum a fost făcută de sora White. Văd acum că am greșit și că poziția pe care am luat-o nu a fost corectă. Potrivit cu lumina care a fost dată în această dimineață, recunosc că am greșit.”
Și alții au vorbit atunci. Fiecare dintre bărbații care au participat la întrunirea aceea, pe timpul nopții, s-a ridicat în picioare și a depus mărturie, spunând că Ellen White a descris cu acuratețe întrunirea și atitudinea celor din cameră. Înainte ca să se încheie acea adunare de duminică dimineața, grupul pentru Libertate religioasă a fost adunat și s-a anulat ceea ce se făcuse doar cu câteva ore înainte.
Dacă Ellen White n-ar fi fost reținută și dacă și-ar fi prezentat viziunea în Sabat după-amiază, solia ei nu ar fi servit scopului pe care l-a intenționat Dumnezeu, deoarece întrunirea aceea încă nu se ținuse.
Într-un anumit fel, bărbații nu au ținut seama de sfatul general dat în Sabat după-amiază. Credeau că ei știu mai bine. Poate că și ei au gândit așa cum gândesc unii azi: „Ei bine, poate sora White nu a înțeles” sau „Astăzi trăim în vremuri diferite” sau „Sfatul acela a fost valabil cu mulți ani în urmă, însă acum nu se potrivește”. Gândurile pe care ni le șoptește Satana în aceste zile sunt aceleași cu cele prin care a ispitit pe pastorii noștri în 1891. Dumnezeu, la timpul hotărât de El și în modul hotărât de El, a arătat clar că este lucrarea Sa; El era Cel care călăuzea; El era Cel care ocrotea; mâna Lui este asupra mecanismului cel complicat. Ellen White ne spune că Dumnezeu „a îngăduit adesea ca lucrurile să ajungă într-o criză, pentru ca intervenția Sa să poată fi remarcată. Apoi, El a făcut cunoscut că există un Dumnezeu în Israel.”
Mărturiile și cititul
Timp de 70 de ani, Ellen White a vorbit și a scris despre lucrurile pe care i le-a descoperit Dumnezeu. De multe ori, sfaturile au fost date pentru a-i îndrepta, pe cei care se abăteau de la adevărul Bibliei. De multe ori, acestea scoteau în evidență calea pe care Dumnezeu voia ca poporul Său să o urmeze. Uneori, Mărturiile vorbeau despre felul de viețuire, despre cămin și despre biserică. Cum au primit membrii bisericii aceste solii?
Încă de la începutul lucrării ei, conducătorii responsabili i-au examinat lucrarea pentru a se asigura ei înșiși că manifestarea darului profeției era autentică. Apostolul Pavel îndeamnă: „Nu disprețuiți proorociile. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” (1 Tesaloniceni 5, 20.21.). Testele biblice cu privire la un profet au fost aplicate la lucrarea lui Ellen White. Iată cum vede ea acest lucru, căci a scris:
„Aceasta ori este lucrarea lui Dumnezeu, ori nu este. Dumnezeu nu face nimic în asociere cu Satana. Lucrarea mea din ultimii treizeci de ani poartă ori pecetea lui Dumnezeu, ori a vrăjmașului. Nu poate exista compromis în această privință.”
Biblia ne dă patru teste de bază, prin care trebuie examinat un profet. Lucrarea sorei White trece fiecare test.
1. Solia profetului adevărat trebuie să fie în armonie cu Legea lui Dumnezeu și cu soliile profeților (Isaia 8, 20). Scrierile lui Ellen White înalță Legea Iui Dumnezeu și chiar îi conduc pe oameni la Biblie, în totalitatea ei. Ea îndreaptă către Biblie, ca spre singura regulă de credință și practică și ca lumina cea mare către care scrierile ei, „lumina mai mică”, conduc.
2. Prezicerile adevăratului profet trebuie să se împlinească, ținându-se cont dacă au fost date condiționat (Ieremia 18, 7-10; Ieremia 28, 9). În timp ce lucrarea sorei White se aseamănă mult cu cea a lui Moise, prin faptul că a condus și a călăuzit poporul, totuși ea a scris într-o manieră predictivă despre multe evenimente care aveau să aibă loc. La începutul lucrării noastre de publicații, în 1848, ea a vorbit despre felul cum aceasta avea să crească și să înconjoare lumea cu lumină. Astăzi adventiștii de ziua a șaptea publică literatură în două sute de limbi, în valoare de mai mult de 100.000.000 de dolari pe an.
În 1890, când lumea declara că nu va mai fi război și că va începe mileniul, Ellen White scria: „Furtuna se apropie, iar noi trebuie să fim pregătiți să facem față furiei ei.... Vom vedea nenorociri peste tot. Mii de vapoare vor fi azvârlite în fundul mării. Flote întregi vor fi scufundate și vieți omenești vor fi sacrificate cu milioanele”. Aceste lucruri s-au împlinit în primul și al doilea război mondial.
3. Adevăratul profet va mărturisi că Isus Hristos a venit în trup, că Dumnezeu S-a întrupat în trup omenesc. (1 Ioan 4, 2).
Citirea cărții Hristos, Lumina lumii arată clar că lucrarea lui Ellen White corespunde acestui test. Notați aceste cuvinte:
„Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. El S-ar fi putut bucura mai departe de slava cerească și de omagiul îngerilor. Însă a ales să dea înapoi sceptrul în mâinile Tatălui și să coboare de la tronul Universului, ca să poată aduce lumină celor aflați în întuneric și viață celor care pier.
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificație tainică s-a auzit din cer, de la tronul lui Dumnezeu: «Iată, Eu vin. Tu n-ai voit nici jertfa, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup.... Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule» (Evrei 10, 5-7)! În aceste cuvinte, se anunță împlinirea scopului ce fusese ascuns din veacuri veșnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră și să Se întrupeze.... În ochii lumii, El nu poseda o frumusețe de dorit; totuși, El a fost Dumnezeul întrupat, lumina cerurilor și a pământului. Slava Sa a fost acoperită. Măreția și maiestatea Lui au fost ascunse, pentru ca El să Se poată apropia de oamenii necăjiți și ispitiți.”
4. Poate că testul cel mai important al adevăratului profet se găsește în viața, lucrarea lui și influența învățăturilor sale. Acest test este enunțat în Matei 7, 15.16: „După roadele lor îi veți cunoaște.”
Când privim roadele, așa cum s-au manifestat ele în viețile celor care au urmat sfaturile Spiritului Profetic, vedem că sunt bune. Mărturiile au produs roade bune. Dacă privim la biserică, știind că am fost călăuziți în diverse domenii ale activității prin aceste sfaturi, trebuie să recunoaștem că lucrarea lui Ellen White corespunde și acestui test. De asemenea, unitatea învățăturii din scrierile sale, scrise într-o perioadă de mai bine de șaptezeci de ani, aduce o mărturie pozitivă cu privire la integritatea darului.
Teste practice ale unui adevărat profet
Pe lângă aceste patru teste biblice majore, Domnul ne-a dat și alte dovezi care arată clar că această lucrare a fost călăuzită de El. Printre acestea, amintim:
1. Oportunitatea soliei. Poporul lui Dumnezeu se află într-o anumită nevoie, iar solia vine exact la timpul potrivit pentru a veni în întâmpinarea nevoii, așa cum a fost cazul viziunii date lui Ellen White.
2. Natura practică a soliilor. Informațiile descoperite lui Ellen White în viziuni au avut o valoarea practică, venind în întâmpinarea unor nevoi practice. Priviți felul cum sfaturile din Mărturii se interpun într-un mod practic în viețile noastre de zi cu zi.
3. Nivelul spiritual înalt al soliilor. Ele nu se ocupa de lucruri copilărești sau comune, ci de subiecte mărețe, înălțătoare. Însuși limbajul este sublim.
4. Felul în care au fost date viziunile. Multe dintre viziuni au fost însoțite de fenomene fizice, așa cum a fost cel descris mai înainte. Experiența lui Ellen White în timpul viziunii este asemănătoare celei a profeților Bibliei.
5. Viziunile au fost experiențe deslușite, clare, nu doar impresii. În viziune, Ellen White a văzut, a auzit, a simțit și a primit instrucțiuni de la îngeri. Viziunile nu pot fi puse pe seama excitării sau a imaginației.
6. Ellen White nu a fost controlată de cei din jurul ei. Ea a scris astfel unui om: „Tu crezi că anumite persoane mi-au prejudiciat mintea. Dacă aș fi în această stare, nu aș fi potrivită să mi se încredințeze lucrarea lui Dumnezeu”.
7. Lucrarea ei a fost recunoscută de contemporanii săi. Atât cei din biserică, care au trăit și au lucrat împreună cu Ellen White, cât și mulți alții din afara bisericii au recunoscut-o pe Ellen White, ca fiind „solul Domnului”. Cei care au fost cel mai aproape de ea au avut cea mai mare încredere în chemarea și lucrarea ei.
Aceste patru teste biblice, cât și dovezile în plus, subliniate mai sus, ne asigură că lucrarea lui Ellen White a fost a lui Dumnezeu și este demnă de o încredere incontestabilă.
Numeroasele sale cărți sunt pline de sfaturi și instrucțiuni de valoare permanentă pentru biserică. Fie că aceste mărturii au fost de natură mai generală sau personală, fiind adresate unor familii sau indivizi, ele ne sunt de folos și nouă astăzi. Cu privire la aceasta, Ellen White spune:
„Deoarece avertizările și sfaturile date în Mărturii, pentru cazuri individuale, se potrivesc în egală măsură pentru mulți alții care nu au fost în mod special atenționați în problema respectivă, se pare că este de datoria mea să public mărturiile personale pentru folosul bisericii.... Nu cunosc o cale mai bună de a-mi prezenta punctele de vedere în legătură cu pericolele și greșelile de ordin general și datoria tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui, decât dând aceste mărturii. Un mod greșit de a folosi Mărturiile este acela de a le citi pentru a găsi un punct pe baza căruia să se poată condamna un membru al bisericii. Mărturiile nu trebuie folosite niciodată ca o nuia prin care să-l aducem pe un frate sau pe o soră să vadă lucrurile exact așa cum le vedem noi. Există lucruri care trebuie lăsate pe seama individului, pe care trebuie să le rezolve el singur cu Dumnezeu.
Sfaturile trebuie studiate pentru a descoperi principiile de bază, care se pot aplica la viața noastră de astăzi. Inima omenească este aproape la fel oriunde în lume; problemele unuia sunt adesea și problemele altuia. „Mustrând greșelile unei persoane”, scria Ellen White, „Dumnezeu are ca scop să-i îndrepte pe mai mulți. El arată cu claritate greșelile unora, pentru ca și alții să fie astfel avertizați.”
Aproape de încheierea vieții sale, Ellen White a dat următorul sfat: „Glasul lui Dumnezeu a ajuns la noi continuu, prin Duhul Său cel Sfânt, prin avertizări și sfaturi.... Timpul și necazurile nu au făcut fără efect sfaturile date.... Sfaturile care au fost date în zilele de început ale soliei trebuie socotite la fel de sigure de urmat în aceste zile ale încheierii ei.”
Sfaturile care urmează sunt extrase dintr-un număr de cărți ale lui Ellen White, însă în principal din cele trei volume Testimonies Treasures (Comori ale Mărturiei), care constituie ediția internațională a Mărturiilor pentru Comunitate, și reprezintă categorii de sfaturi care sunt de cel mai mare ajutor pentru biserică, pentru acele zone în care este imposibil a se publica pentru membri mai mult decât un volum de mărime medie. Lucrarea de selectare și aranjare a acestor sfaturi a fost făcuta de către un comitet mare, care a lucrat, fiind autorizat de Comitetul însărcinat cu patrimoniul lui Ellen G. White, căruia i-a fost desemnată responsabilitatea sfaturilor Spiritului Profeției. Selecțiile sunt adesea scurte și limitate uneori la o singură declarație a principiilor practice de bază, astfel putând fi inclusă o mare varietate de subiecte.
„Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru și veți fi întăriți; încredeți-vă în proorocii Lui și veți izbuti.” (2 Cronici 20, 2). Comitetul însărcinat cu patrimoniul E.G. White, Washington D.C., 22 iulie 1957. Revizuit, Silver Spring, MD, 1 ianuarie 1990.