Sfaturi pentru biserică

Capitolul 4

Unirea cu Hristos și dragostea frățească

[AUDIO]

Una cu Hristos în Dumnezeu

Scopul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este ca ei să fie uniți. Nu așteaptă ei să trăiască împreună în ceruri? Este Domnul Hristos împărțit împotriva Lui însuși? Va da El succes poporului Său înainte ca ei să îndepărteze gunoiul presupunerilor rele și al discordiei, înainte ca lucrătorii, într-o unitate, în ce privește scopul, să-și devoteze inima, mintea și puterea lucrării atât de sfinte în ochii lui Dumnezeu? Unitatea aduce tărie; lipsa de unitate, slăbiciune. Fiind uniți unii cu alții, lucrând în armonie pentru mântuirea oamenilor, vom fi cu adevărat „împreună lucrători cu Dumnezeu”. Cei care refuză să lucreze în armonie, îl dezonorează mult pe Dumnezeu. Vrăjmașul sufletelor se delectează privindu-le cum lucrează unele împotriva altora. Astfel de persoane trebuie să cultive dragostea frățească și blândețea inimii. Dacă ei ar putea să dea la o parte perdeaua care acoperă viitorul și să vadă rezultatul lipsei lor de unitate, cu siguranță că s-ar hotărî să se pocăiască.4

Unirea cu Hristos și unul cu celălalt -- Unica noastră siguranță

Lumea privește cu satisfacție lipsa de unitate care există între creștini. Infidelitatea este mult îndrăgită. Dumnezeu cheamă la o schimbare în mijlocul poporului Său, unirea cu Hristos și unul cu altul este unica noastră siguranță în aceste zile din urmă. Să nu-i dăm ocazia lui Satana să arate cu degetul spre membrii bisericii noastre și sa zică: „Priviți acești oameni care stau sub stindardul lui Hristos, cum se urăsc unul pe altul. Nu avem de ce să ne temem de ei atâta timp cât petrec mai mult tip certându-se unii cu alții decât în luptă cu forțele mele.”

După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au pornit să-L proclame pe Mântuitorul înviat, unica lor dorință fiind salvarea de suflete. Ei s-au bucurat de dulceața comuniunii cu sfinții. Ei erau blânzi, atenți, își sacrificau propriile interese, plini de abnegație, fiind gata de orice sacrificiu de dragul adevărului. În asocierea lor zilnică unii cu alții, au dat pe față acea dragoste pe care Domnul Hristos le-a poruncit să o facă cunoscut. Prin cuvinte și fapte altruiste, ei s-au luptat să aprindă această dragoste și în inimile altora.

Credincioșii trebuia să nutrească acea dragoste care umpluse inimile apostolilor după coborârea Duhului Sfânt. Ei trebuia să pornească în deplină ascultare de noua poruncă: „Cum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți și voi unii pe alții”. (Ioan 13, 14). Trebuia să fie atât de uniți cu Hristos, încât să fie în stare să îndeplinească cerințele Lui. Trebuia înălțată puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăți prin neprihănirea Lui.

Însă cei dintâi creștini au început să privească la defectele unora și ale altora. Zăbovind asupra greșelilor, dând loc criticii rele, ei L-au pierdut din vedere pe Mântuitorul și marea Lui dragoste pe care a arătat-o față de păcătoși. Au început să arate mai multă strictețe pentru ceremoniile exterioare, să fie mai scrupuloși față de teoria credinței și mai severi în criticele lor. În zelul lor de a-i condamna pe alții, ei au uitat de propriile lor greșeli. Au uitat lecția de iubire frățească, pe care i-a învățat Domnul Isus. Și, cel mai trist lucru dintre toate, ei nu erau conștienți de ceea ce pierduseră. Nu își dădeau seama că fericirea și bucuria se îndepărtau din viețile lor și că, în curând, aveau să umble în întuneric, izgonind afară din inimile lor dragostea lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan și-a dat seama că dragostea frățească pălea în biserică și a zăbovit în mod special în acest punct. Până în ziua morții sale, el i-a tot îndemnat pe credincioși să exercite continuu dragoste unul față de altul. Scrisorile sale către biserici sunt pline de acest gând. „Prea iubiților, să ne iubim unii pe alții”, scrie el, „căci dragostea este de la Dumnezeu.... Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.... Prea iubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, și noi trebuie să ne iubim unii pe alții”. (1 Ioan 4, 7-11).

În biserica lui Dumnezeu de astăzi, dragostea frățească lipsește în mare măsură. Mulți din cei care susțin că îl iubesc pe Mântuitorul neglijează să-i iubească pe cei care sunt uniți cu ei în părtășie creștină. Noi suntem de aceeași credință, membri ai aceleași familii, toți copii ai aceluiași Tată ceresc, cu aceeași binecuvântată nădejde a nemuririi. Cât de strânsă și duioasă ar trebui să fie legătura care ne leagă laolaltă! Oamenii din lume privesc la noi să vadă dacă credința noastră exercită o influență sfințitoare asupra inimilor noastre. Ei văd degrabă orice defect din viețile noastre, fiecare inconsecvență din faptele noastre. Să nu le dăm ocazia să arunce ocară asupra credinței noastre.5

Armonia și unitatea constituie cea mai puternică mărturie a noastră

Nu opoziția lumii este cel mai mare pericol pentru noi; ci răul nutrit în inimile așa-zișilor credincioși, care lucrează cel mai mare dezastru și întârzie cel mai mult programul cauzei lui Dumnezeu. Nu există o cale mai sigură de a ne slăbi spiritualitatea decât prin a fi invidioși, suspicioși unul față de altul, căutând greșeli și făcând presupuneri rele. „înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele. înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică.” (Iacov 3, 15-18).

Armonia și unitatea care există între oameni cu caractere diferite constituie cea mai puternică mărturie care poate fi adusă, că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-i mântui pe păcătoși. Este privilegiul nostru să aducem această mărturie. însă, pentru a face acest lucru, trebuie să ne așezăm sub comanda lui Hristos. Caracterele noastre trebuie modelate în armonie cu caracterul Său, voința noastră trebuie supusă voinței Lui. Atunci vom lucra împreună fără nici un gând de conflict.

Micile deosebiri asupra cărora se zăbovește conduc la acțiuni care distrug părtășia creștină. Să nu îngăduim vrăjmașului să câștige astfel avantaj asupra noastră. Să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu și unii de alții. Atunci vom fi ca niște pomi ai neprihănirii, sădiți de Domnul și udați de râul vieții; și cât de roditori vom fi! Nu a spus Hristos: „Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”! (Ioan 15, 8).

Când rugăciunea Domnului Hristos este crezută pe deplin, când sfaturile Sale sunt aduse în viața de zi cu zi a poporului lui Dumnezeu, unitatea de acțiune va fi văzută în rândurile noastre. Frate va fi legat cu frate prin legăturile de aur ale dragostei lui Hristos. Numai Spiritul lui Dumnezeu poate produce această unitate. Cel care S-a sfințit pe Sine însuși îi poate sfinți și pe ucenicii Săi. Uniți cu El, ei vor fi uniți și unii cu alții, în cea mai sfântă credință. Când ne vom da toată silința pentru această unitate, așa cum dorește Dumnezeu să ne străduim pentru ea, aceasta va veni la noi.6

Dumnezeu nu cere un număr mare de instituții, clădiri mari, etalare exterioară, ci o acțiune armonioasă a poporului Său deosebit, un popor ales de Dumnezeu și prețios, ai cărui membri sunt uniți unii cu alții, viața lor fiind ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Fiecare om trebuie să stea în partea lui și la locul lui, exercitând o influență bună în gând, cuvânt și faptă. Când toți lucrătorii lui Dumnezeu vor face acest lucru, numai atunci lucrarea Lui va fi un întreg simetric.7

Domnul cheamă oameni cu credință autentică și cu minți sănătoase, oameni care să facă distincție între ceea ce este adevărat și ceea ce este fals. Fiecare ar trebui să fie în gardă, să studieze și să pună în practică lecțiile date în capitolul 17 din Ioan și să păstreze o credință vie în adevărul pentru acest timp. Noi avem nevoie de acea stăpânire de sine, care să ne facă în stare să ne aducem obiceiurile în armonie cu rugăciunea lui Hristos.8

Inima Mântuitorului dorește ca urmașii Săi să îndeplinească scopul lui Dumnezeu în toată mărimea și profunzimea sa. Ei trebuie să fie una cu El, chiar dacă sunt răspândiți pretutindeni pe fața pământului. Însă Dumnezeu nu îi poate face una în Hristos decât dacă ei sunt dispuși să renunțe la calea lor pentru calea Lui.9

Cooperare

Când se înființează instituții în câmpuri noi, adesea este necesar să se așeze responsabilități asupra unor persoane care nu cunosc în totalitate detaliile cu privire la lucrare. Aceste persoane sunt mult dezavantajate în lucrarea lor și, dacă ele și colegii lor lucrători nu ar dovedi un interes neegoist pentru instituția Domnului, ar rezulta o stare de lucruri care ar împiedica prosperitatea ei.

Mulți socotesc că domeniul lucrării pe care o fac ei le aparține numai lor și că nimeni altcineva nu ar trebui să dea nici o sugestie în legătură cu aceasta. Tocmai aceștia s-ar putea să fie cu totul în necunoștință față de cele mai bune metode de conducere a lucrării; totuși dacă cineva se aventurează să le ofere sfaturi, ei se simt ofensați și devin mai hotărâți în a-și urma judecata lor independentă. Unii dintre lucrători nu voiesc să ajute sau să-i învețe pe colegii lor lucrători, iar alții, care nu au experiență, nu doresc ca ignoranța lor să fie cunoscută. Ei fac greșeli, cheltuind mult timp și material, deoarece sunt prea mândri ca să ceară sfat.

Nu este greu să descoperi cauza necazului. Lucrătorii au fost niște firi independente, când ar fi trebuit să se considere asemenea unor fire care trebuie țesute împreună pentru a ajuta la formarea modelului.

Aceste lucruri întristează pe Duhul Sfânt. Dumnezeu dorește ca noi să învățăm unii de la alții. Independența nesfințită ne așază într-o poziție în care El nu poate lucra împreună cu noi. Satana este foarte mulțumit cu astfel de stări de lucruri.

Fiecare lucrător va fi testat dacă el lucrează pentru înaintarea instituției lui Dumnezeu sau pentru a sluji propriilor sale interese.

Păcatul cel mai aproape de a fi de deznădăjduit și incurabil este mândria propriei păreri și îngâmfarea. Aceasta stă în calea oricărei creșteri. Când un om are defecte de caracter însă nu își dă seama de acest lucru; când este atât de plin de sine, încât nu își poate vedea greșeala, cum ar putea fi el curățat? „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9, 12). Cum poate cineva să-și îmbunătățească starea când socotește că ceea ce face el este perfect? Doar creștinii cu totul sinceri pot fi cu adevărat oameni.10