Simbolurile casei Domnului sunt simple și ușor de înțeles, iar adevărurile reprezentate de ele sunt de cea mai adâncă semnificație pentru noi.545
Domnul Hristos Se afla în punctul de trecere dintre două sisteme și între cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul Cel fără pată al lui Dumnezeu, era gata să Se aducă pe Sine ca jertfă pentru păcat și astfel avea să aducă la un final sistemul tipurilor și ceremoniilor care, timp de patru mii de ani, au arătat către moartea Sa. Pe când mânca Paștele cu ucenicii Săi, El a instituit, în locul acestuia, serviciul care avea să constituie memorialul marelui Său sacrificiu. Sărbătoarea națională a iudeilor avea să fie dată la o parte pentru totdeauna. Rânduiala pe care a instituit-o Domnul Hristos avea să fie îndeplinită de urmașii Săi din toate țările și din toate veacurile.
Paștele fusese rânduit ca o comemorare a eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu a poruncit ca, an de an, când copiii aveau să întrebe ce înseamnă această rânduială, să li se prezinte ce s-a întâmplat în acel moment în istorie. Astfel, minunata eliberare avea să fie păstrată proaspătă în mintea tuturor. Rânduiala Cinei Domnului a fost dată pentru a se comemora marea eliberare care s-a realizat prin moartea lui Hristos. Până când El va veni a doua oară cu putere și mare slavă, va fi sărbătorită această rânduială. Ea este mijlocul prin care marea Sa lucrare pentru noi este menținută proaspătă în mintea noastră.
Exemplul Domnului Hristos ne arată că nu trebuie interzisă participarea la Cina Domnului. Este adevărat că păcatul pe față îi exclude pe cei vinovați. Aceasta ne învață cu claritate Duhul Sfânt. (Vezi 1 Corinteni 5, 11). însă, în afară de aceasta, nimeni nu trebuie să fie judecat. Dumnezeu nu a lăsat pe seama oamenilor cine se poate prezenta la aceste ocazii. Căci cine ar putea citi inima? Cine poate deosebi neghina de grâu? „Fiecare să se cerceteze pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta”. Căci „oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului. Căci cine mănâncă și bea, își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului”. (1 Corinteni 11, 27.28.29).
Nimeni nu trebuie să se lipsească de participarea la ceremonialul comuniunii, dacă s-ar putea să fie prezenți unii din cei care sunt nevrednici. Fiecare ucenic este chemat să participe în mod public și astfel să dea mărturie că îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor personal,
Împărțind ucenicilor Săi pâinea și vinul, Domnul Hristos S-a angajat să le fie El însuși Mântuitor. El le-a încredințat noul legământ, prin care toți cei care îl primesc pe El devin copii ai lui Dumnezeu și moștenitori împreună cu Hristos. Prin acest legământ, orice binecuvântare pe care cerul o poate acorda pentru această viață și viața viitoare era a lor. Acest legământ avea să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar rânduiala acestui sacrament avea să mențină viu în mintea ucenicilor sacrificiul infinit, făcut pentru fiecare dintre ei în mod individual, ca parte a marelui întreg al omenirii decăzute.
Servul servilor
Când ucenicii au intrat în camera pentru cină, inima lor era plină de resentimente. Iuda se înghesuia lângă Hristos în partea stângă; Ioan era în partea dreaptă. Dacă exista un loc înalt, Iuda ar fi fost hotărât să-l aibă pe acela și el se gândea că acel loc trebuie să fie lângă Hristos. Iar Iuda era un trădător.
S-a stârnit o altă cauză de disensiune. La sărbători, se obișnuia ca slujitorii să spele picioarele musafirilor și cu această ocazie s-au făcut pregătiri pentru această ceremonie. Ulciorul, ligheanul și prosopul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor; însă nu era nici un slujitor și s-ar fi cuvenit ca ucenicii să facă acest lucru. Dar fiecare dintre ucenici, cedând în fața mândriei rănite, erau hotărâți să nu îndeplinească rolul de slujitor. Toți manifestau o nepăsare stoică și păreau indiferenți față de ceea ce aveau ei de făcut. Prin liniștea lor, ei au refuzat să se umilească.
Ucenicii nu au făcut nici o mișcare pentru a-și sluji unii altora. Domnul Isus a așteptat un timp ca ei să vadă. Apoi, El, divinul învățător, S-a ridicat de la masă. Dând la o partea veșmântul pe care-l purta pe deasupra, care L-ar fi împiedicat în mișcări, El a luat un ștergar și S-a încins cu el. Surprinși, ucenicii priveau și așteptau în liniște să vadă ce va urma. „După aceasta El a turnat apă în lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins”. Această faptă a deschis ochii ucenicilor. Rușinea amarnică și umilința le-au cuprins inimile. Ei au înțeles mustrarea nerostită și s-au văzut pe ei înșiși într-o lumină cu totul nouă.
În acest fel, Domnul Hristos Și-a exprimat dragostea față de ucenicii Săi. Spiritul lor egoist L-a umplut de durere, însă nu a intrat în dispută cu ei cu privire la acest neajuns al lor. În loc de aceasta, le-a dat un exemplu pe care n-aveau să-l uite niciodată. Dragostea Lui pentru ei nu putea fi ușor tulburată sau năruită. El știa că Tatăl I-a dat în mâini toate lucrurile și că El a venit de la Dumnezeu și Se ducea la Dumnezeu. El era pe deplin conștient cu privire la divinitatea Sa; însă a lăsat deoparte coroana Sa regală și veșmintele Sale regești și S-a făcut slujitor. Una din ultimele fapte pe care le-a făcut pe pământ a fost aceea de a Se încinge ca rob și de a face lucrarea unui rob.
Domnul Hristos dorea ca ucenicii Săi să înțeleagă că, deși le-a spălat picioarele, acest lucru nu I-a afectat cu nimic demnitatea. „Voi Mă numiți Stăpân și Domn; și bine faceți, căci sunt”. Și fiind infinit superior, El le-a făcut parte de harul și semnificația acelui serviciu. Nimeni nu era atât de înălțat ca Hristos și totuși El coborât până la cea mai umilă îndatorire. Pentru ca poporul Său să nu fie condus în mod greșit de egoismul care își are sălașul în inima firească și care este întărit prin slujirea eului, Domnul Hristos însuși a dat un exemplu de umilință. El nu putea lăsa marele Său obiectiv pe seama omului, ci a considerat acest lucru ca având consecințe atât de mari, încât El însuși, Unul egal cu Dumnezeu, S-a purtat ca un slujitor față de ucenicii Săi. În timp ce ei se luptau pentru locurile dintâi, El, în fața căruia ar trebui să se plece orice genunchi, El față de care îngerii slavei socotesc că este o onoare să I se închine, S-a plecat pentru a spăla picioarele celor care îi spuneau Domn. El a spălat picioarele trădătorului Său.
După ce a spălat picioarele ucenicilor, le-a spus: „V-am dat o pildă ca să faceți și voi cum v-am făcut Eu”. (Ioan 13, 15). Prin acest exemplu, Domnul Hristos nu Se referea numai la obligativitatea ospitalității. Semnificația era mult mai profundă decât spălarea picioarelor musafirilor pentru a îndepărta praful de pe drum. Prin aceasta, Domnul Hristos a instituit un serviciu religios. Prin acest act al Domnului nostru, această ceremonie a umilinței a devenit o rânduială consacrată. Ea avea să fie respectată de către ucenici, pentru ca ei să aibă totdeauna în minte lecțiile Sale de umilință și slujire.
Rânduială pregătirii
Această rânduială constituie ceea ce a întocmit Domnul Hristos în vederea pregătirii pentru serviciul sacramental. În timp ce sunt nutrite mânia, dușmănia și lupta pentru supremație, inima nu poate intra în părtășie cu Hristos. Noi nu suntem pregătiți să primim împărtășirea cu trupul și sângele Său. De aceea Isus a fost Cel care a întocmit acest memorial al umilirii Sale, care să fie îndeplinit mai întâi.
Când se prezintă în fața acestei rânduieli, copiii lui Dumnezeu trebuie să-și aducă aminte de cuvintele Domnului vieții și slavei: „Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți: «Învățătorul și Domnul» și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că eu v-am dat o pildă ca și voi să faceți cum v-am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun că robul nu este mai mare decât domnul său și nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceți”. (Ioan 13, 12-17).
Există în om tendința de a se socoti pe sine însuși mai presus decât fratele său, de a lucra pentru sine și de a căuta locul cel mai de frunte; și adesea, aceste lucruri au ca urmare bănuieli rele și amărăciune a spiritului. Rânduială care precede Cina Domnului este aceea de a îndepărta toate aceste neînțelegeri, de a-l face pe om să renunțe la egoismul lui, de a-l coborî de pe picioroangele lui la acea umilință a inimii care să-l facă să-și slujească fratele.
Străjerul ceresc este prezent în asemenea momente pentru a face din ele momente de cercetare, de convingere de păcat și de asigurare binecuvântată că păcatele au fost iertate. Domnul Hristos, în plinătatea harului Său, este prezent acolo pentru a schimba direcția gândurilor care au rătăcit pe căi egoiste. Duhul Sfânt trezește sensibilitatea acelora care urmează exemplul Domnului lor. Când ne aducem aminte de umilința Mântuitorului nostru, gând se leagă cu gând, se formează un lanț de amintiri, amintiri despre marca bunătate a lui Dumnezeu și a amabilității din partea prietenilor pământești.
Ori de câte ori această ceremonie este sărbătorită cum se cuvine, copiii lui Dumnezeu sunt aduși într-o relație sfântă, spre a se ajuta și binecuvânta unii pe alții. Ei se leagă că își vor dedica viața unei slujiri neegoiste. Și aceasta nu numai unii față de alții. Câmpul lor de lucru este tot atât de vast ca și cel al Domnului lor. Lumea este plină de cei care au nevoie de slujirea noastră. Cei săraci, ignoranți, sunt pretutindeni. Cei care s-au împărtășit cu Hristos în camera de sus vor porni să slujească așa cum a slujit El.
Domnul Isus i-a slujit pe toți, a venit să fie slujitorul tuturor. Și deoarece i-a slujit pe toți, și El trebuie să fie slujit și onorat de toți. Iar cei care vor să aibă parte de însușirile Lui divine și să fie părtași ai bucuriei Sale de a vedea suflete mântuite trebuie să urmeze exemplul Lui de slujire neegoistă.
Un memorial al celei de-a doua veniri a lui Hristos
Pe când erau adunați în jurul mesei, El le-a spus pe un ton trist, mișcător: „Am dorit mult să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de patima Mea. Căci vă spun că de-acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în împărăția lui Dumnezeu. Și a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu și a zis: «Luați paharul acesta și împărțiți-l între voi». Căci vă spun că nu voi mai bea de-acum încolo din rodul viței până când va veni împărăția lui Dumnezeu”. (Luca 22, 15-18).
Dar serviciul împărtășirii nu avea să fie un moment de întristare. Nu acesta era scopul lui. Când se adună în jurul mesei Sale, ucenicii Domnului nu trebuie să-și amintească sau să se plângă de lipsurile lor. Ei nu trebuie să zăbovească asupra experienței lor religioase din trecut, fie că această experiență a fost înălțătoare sau descurajantă. Ei nu trebuie să-și aducă aminte de divergențele dintre ei și frații lor. Serviciul de pregătire le-a cuprins pe toate acestea. Cercetarea de sine, mărturisirea păcatului, împăcarea, toate s-au făcut înainte.
Acum ci vin să se întâlnească cu Hristos. Și nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ci salvatoare. Ei trebuie să-și deschidă sufletul în fața razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inimi curățite de sângele cel prețios al lui Hristos, fiind pe deplin conștienți de prezența Sa, deși este nevăzut, ei trebuie să audă cuvintele Sale: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea; Nu v-o dau cum v-o dă lumea”, (Ioan 14, 27). Când primim pâinea care simbolizează trupul zdrobit și sângele vărsat al lui Hristos, pe aripile închipuirii ne alăturăm scenei împărtășirii din camera de sus. Trecem parcă prin grădina sfințită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Noi suntem martori ai luptei prin care s-a obținut împăcarea noastră cu Dumnezeu. Domnul Hristos este răstignit între noi.
Privind la Mântuitorul crucificat, înțelegem mai pe deplin măreția și însemnătatea sacrificiului făcut de Maiestatea cerurilor. Planul de mântuire este proslăvit în fața noastră, iar gândul Calvarului trezește sentimente vii și sacre în inimile noastre. Lauda pentru Dumnezeu și pentru Miel va fi pe buzele noastre; căci mândria și închinarea la sine nu pot înflori în sufletul care păstrează proaspete în memorie scenele Calvarului. Pe măsură ce sufletul contemplă, prin credință, sacrificiul cel mare al Domnului, el asimilează viața spirituală a lui Hristos. Sufletul va primi tărie spirituală din fiecare serviciu de împărtășire. Serviciul formează o legătură vie, prin care credinciosul este legat de Hristos fiind astfel legat cu Tatăl. Într-un sens special, se formează o legătură între ființele omenești dependente și Dumnezeu.
Serviciul comuniunii arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost desemnat pentru a păstra această nădejde vie în mintea ucenicilor. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Sa, ei își aminteau cum El a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beți toți din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de-acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viței până în ziua când îl voi bea cu voi nou în împărăția Tatălui Meu”. (Matei 26, 27-29). În perioada de strâmtorare care a urmat, ei și-au găsit mângâiere în nădejdea revenirii Domnului lor. Nespus de prețios era pentru ei gândul: „Pentru că ori de câte ori mâncați din această pâine și beți din acest pahar, vestiți moartea Domnului până va veni El”, (1 Corinteni 11, 26).
Acestea sunt lucruri pe care noi nu trebuie să le uităm niciodată. Dragostea lui Isus, cu puterea ei de constrângere, trebuie menținută proaspătă în memoria noastră. Domnul Hristos a instituit acest serviciu ca să poată vorbi simțurilor noastre despre dragostea lui Dumnezeu, care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate exista unitate între sufletele noastre și Dumnezeu decât prin Hristos. Unitatea și dragostea dintre frate și frate trebuie cimentată și făcută eternă prin dragostea Iui Isus. Și nimic mai puțin decât moartea Domnului Hristos nu poate face această dragoste eficientă pentru noi. Numai prin moartea Sa noi putem privi cu bucurie spre a doua Lui venire. Sacrificiul Lui este centrul nădejdii noastre. Asupra acestuia trebuie să ne fixăm credința noastră.546