„Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 19.20).
Noi nu suntem ai noștri. Am fost cumpărați cu un preț scump, cu suferințele și moartea Fiului lui Dumnezeu. Dacă am putea înțelege acest lucru și dacă am deveni pe deplin conștienți de el, am simți că avem o mare responsabilitate asupra noastră, aceea de a ne menține corpurile în cea mai bună stare de sănătate, pentru a putea oferi Iui Dumnezeu o slujire desăvârșită. Însă când apucăm pe o cale care ne slăbește vitalitatea, ne micșorează puterea sau ne întunecă intelectul, noi păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Urmând această cale, noi nu îl proslăvim pe El în trupul și spiritul nostru, care sunt ale Lui, ci comitem un mare păcat în ochii Săi.
Oare S-a dat Domnul Isus pe Sine pentru noi? A plătit El un preț scump pentru a ne răscumpăra? Și nu este așa că noi nu suntem ai noștri? Nu este adevărat oare că toate puterile ființei noastre, trupul nostru, spiritul nostru, tot ce avem, tot ce suntem aparține lui Dumnezeu? Cu siguranță că așa este. Și când suntem conștienți de acest lucru, ce obligație ne revine față de Dumnezeu de a ne păstra într-o astfel de stare de sănătate, încât să-L putem onora pe pământ în trupul și spiritul nostru, care sunt ale Lui!
Răsplata sfințeniei
Noi credem, fără îndoială, că Domnul Hristos vine în curând. Aceasta nu este o închipuire pentru noi; este o realitate. Nu ne îndoim de acest lucru, așa cum nu ne-am îndoit, timp de ani de zile, că învățăturile pe care le deținem astăzi constituie adevărul prezent și că ne apropiem de judecată. Noi ne pregătim să-L întâmpinăm pe Acela care, escortat de un cortegiu de îngeri, trebuie să apară pe norii cerului pentru a da în sfârșit nemurirea celui credincios și neprihănit. El nu va veni pentru a ne curați de păcate, pentru a îndepărta defectele din caracterul nostru sau pentru a ne vindeca de neputințele temperamentului sau ale firii. Dacă este să se facă această lucrare în dreptul nostru, atunci ea va fi fost făcută înainte de acel timp. Când vine Domnul, cei ce au fost sfinți vor fi și mai departe sfinți. Cei care și-au păstrat trupul și spiritul în sfințenie, curăție și cinste vor primi atunci în sfârșit nemurirea. Insă cei care sunt nedrepți, nesfințiți și întinați vor rămâne așa pentru totdeauna. Nu se va face atunci nici o lucrare pentru ei de a le îndepărta defectele și a le da caractere sfinte. Cel care curățește și rafinează nu Se va așeza atunci ca să-Și ducă la îndeplinire lucrarea de rafinare și de îndepărtare a păcatelor și. necurăției lor. Toate aceste lucruri trebuie tăcute în timpul de probă. Acum este timpul când trebuie adusă la îndeplinire această lucrare în dreptul nostru...
Noi ne aflăm acum în atelierul de lucru al lui Dumnezeu. Mulți dintre noi sunt pietre necioplite din carieră. însă, de îndată ce ajungem în atingere cu adevărul lui Dumnezeu, acesta ne influențează. El ne înalță și îndepărtează de la noi orice nedesăvârșire și păcat, de orice natură. În acest fel, noi ne pregătim să-L vedem pe Rege în frumusețea Sa și în cele din urmă să ne reunim cu îngerii cei curați ai cerului în împărăția slavei. Această lucrare trebuie adusă la îndeplinire pentru noi aici, pe pământ; trupul și spiritul nostru trebuie să corespundă în vederea primirii nemuririi.
Lucrarea de sfințire
Ne aflăm într-o lume care este potrivnică neprihănirii, curăției de caracter și creșterii în har. Oriunde privim, vedem stricăciune și întinare, urâțenie și păcat. Care este lucrarea pe care trebuie să o întreprindem aici chiar înainte de a primi nemurirea? Este de a ne păstra trupul sfânt, spiritul curat ca să putem sta fără pată în mijlocul stricăciunilor care ne înconjoară în aceste vremuri din urmă. Și dacă trebuie adusă la îndeplinire această lucrare, trebuie să ne angajăm în ea de îndată, cu toată inima și cu toată priceperea. Egoismul nu trebuie să ne influențeze. Duhul lui Dumnezeu trebuie să pună cu totul stăpânire pe noi, inspirându-ne în toate acțiunile noastre. Dacă ne-am prins cu adevărat de cer, dacă ne-am prins într-adevăr de puterea care vine de sus, noi vom simți influența sfințitoare a Duhului lui Dumnezeu asupra inimilor noastre.
Când am încercat să prezentăm reforma sănătății fraților și surorilor noastre și le-am vorbit despre însemnătatea de a bea, a mânca și a face totul spre slava lui Dumnezeu, mulți au spus, prin faptele lor: „Nu e treaba nimănui dacă mâncăm asta sau asta. Orice facem, noi suportăm consecințele”. Dragi prieteni, faceți o mare greșeală. Nu doar voi veți suferi datorită căii greșite pe care apucați. Și societatea în care vă aflați va suporta consecințele greșelilor voastre, într-o mare măsură, ca și voi înșivă.
Dacă voi suferiți datorită necumpătării în mâncare sau băutură, și noi, care suntem în preajma voastră, vom fi afectați de neputințele voastre. Noi trebuie să suferim datorită greșelilor voastre: Dacă acestea au drept consecință slăbirea puterilor minții sau trupului, noi simțim acest lucru când ne aflăm în societatea voastră și suntem afectați și noi. Dacă, în loc de a avea un spirit optimist, voi sunteți triști, aruncați o umbră asupra spiritelor tuturor celor din jurul vostru. Dacă noi suntem întristați, deprimați sau în necaz, voi ați putea, dacă ați fi într-o stare de sănătate potrivită și dacă ați avea o minte clară, să ne arătați calea de a ieși din această stare și să rostiți un cuvânt de mângâiere față de noi. însă dacă creierul vostru este atât de înțepenit datorită modului vostru de viețuire, încât nu sunteți în stare să ne dați un sfat potrivit, nu avem noi oare de suferit o pierdere? Oare nu ne afectează în mod serios influența voastră? Noi s-ar putea să avem mare încredere în judecata noastră, însă poate dorim să avem sfătuitori; „căci biruința vine prin marele număr de sfetnici” (Proverbe 11, 14).
Noi dorim ca modul nostru de viețuire să fie un exemplu pentru cei pe care îi iubim și noi dorim să căutăm sfatul lor și am vrea ca și ei să fie în stare să dea sfat cu o minte clară. Însă cum ne putem baza pe judecata voastră, dacă puterea nervilor voștri a fost suprasolicitată, iar creierul a fost lipsit de vitalitate pentru că a trebuit să aibă grijă de hrana necorespunzătoare pe care ați așezat-o în stomac sau chiar de hrana sănătoasă, dar consumată în cantitate prea mare? Cum ne-am putea noi încrede în judecata unor astfel de oameni? Ei privesc printr-o masă de lucruri nedigerate. Iată de ce ne afectează modul vostru de viețuire. Este imposibil ca voi să apucați pe o cale greșită fără a-i face și pe alții să sufere.
Neamul creștin
„Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul! Toți cei ce se luptă la locurile de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veșteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji. Eu deci alerg, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat!” (1 Corinteni 9, 24-27). Cei care se angajau în cursă pentru a primi cununa de lauri, care era socotită o onoare deosebită, erau cumpătați în toate lucrurile, astfel ca mușchii lor, creierul lor și fiecare parte a corpului lor să poată fi în cea mai bună stare pentru a alerga. Dacă nu ar fi fost cumpătați în toate lucrurile, nu ar fi avut acea elasticitate pe care o aveau. Dacă erau cumpătați, ei aveau mai mult succes în cursa de alergări, erau mai siguri că vor primi cununa.
Însă, cu toată cumpătarea și înfrânarea lor, cu toate eforturile pe care le făceau, fiind atenți la dieta lor spre a fi în cea mai bună condiție fizică, cei care alergau în cursa pământească alergau la risc. Ei puteau face tot ce le stătea în putere, și cu toate acestea, în cele din urmă, nu primeau simbolul onoarei, căci un altul era posibil să fie doar cu puțin înaintea lor și să ia premiul. Doar unul primea premiul. Însă în cursa cerească putem alerga toți și putem toți să primim premiul. Nu există nesiguranță, nu există risc în aceasta. Trebuie să ne îmbrăcăm cu harurile cerești și cu ochii ațintiți în sus, spre coroana nemuririi, să păstrăm continuu Modelul în fața noastră. El a fost un om al durerilor, obișnuit cu suferința. Noi trebuie să privim mereu la viața umilă, plină de lepădare de sine a Domnului nostru divin. Iar atunci când căutăm să-L imităm, ținându-ne ochii ațintiți asupra simbolului premiului, putem alerga în această cursă cu siguranță, știind că, dacă facem tot ce putem, vom avea parte, cu siguranță, de premiu.
Oamenii sunt dispuși să se lepede de sine și să se supună disciplinei pentru a putea alerga și a dobândi o cunună trecătoare, una care piere într-o singură zi și care este un simbol al biruinței doar pentru ființele muritoare de aici. Noi însă trebuie să alergăm într-o cursă la al cărei final se găsește o cunună a nemuririi și a vieții veșnice. Da, o greutate veșnică de slavă cu mult mai mare ne va fi acordată ca premiu când alergăm în această cursă. „Noi”, spune apostolul, alergăm „pentru o cunună care nu se poate veșteji.”
Și dacă cei care se angajează în această cursă aici, pe pământ, pot fi cumpătați în toate lucrurile, oare noi să nu putem, noi care avem în vedere o cunună care nu se poate veșteji, o greutate veșnică de slavă și o viață asemănătoare celei a lui Dumnezeu?
Când avem acest mobil puternic, să nu putem noi „alerga cu stăruință în alergarea care ne stă înainte”, privind la „Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus?” (Evrei 12, 1.2). El ne-a trasat calea pe care să mergem și a marcat-o pe tot parcursul ei cu urmele propriilor Săi pași. Este calea pe care El a mers, iar noi putem, împreună cu El, să experimentăm tăgăduirea de sine și suferința și să umblăm pe această calc care poartă însemnul propriului Său sânge. (Testimonies for the Church 2:354-359 (1869)).