Medicul creștin trebuie să fie pentru bolnavi un sol al milei, aducându-le un remediu atât pentru sufletul bolnav de păcat, cât și pentru trupul îmbolnăvit. Folosind remediile simple pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziție pentru alinarea suferinței fizice, el trebuie să vorbească despre puterea lui Hristos de vindecare a bolilor sufletului.
Cât este de necesar ca medicul să trăiască în strânsă comuniune cu Mântuitorul! Bolnavii și suferinzii cu care are de-a face au nevoie de ajutorul pe care doar Domnul Hristos îl poate da. Ei au nevoie de rugăciuni călăuzite de Duhul Său. Cel în suferință se dă pe mâna înțelepciunii și milei medicului, ale cărui iscusință și credincioșie s-ar putea să fie singura sa nădejde. Așadar, fie ca medicul să fie un ispravnic credincios al harului lui Dumnezeu, un apărător atât al sufletului, cât și al trupului.
Medicul care a primit înțelepciunea de sus, care știe că Domnul Hristos este Mântuitorul său personal, pentru că el însuși a fost condus spre locul de refugiu, știe cum să procedeze cu sufletele tremurânde, vinovate, bolnave de păcat, care se îndreaptă spre el pentru ajutor. El poate răspunde cu convingere la întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” El le poate vorbi despre iubirea Mântuitorului. Le poate vorbi din experiență despre puterea pocăinței și a credinței. Când stă lângă patul celui în suferință, luptându-se să spună cuvinte care să-i aducă ajutor și mângâiere, Domnul lucrează împreună cu el și prin el. Pe măsură ce mintea celui bolnav se prinde de Vindecătorul atotputernic, pacea Domnului Hristos îi umple inima, iar sănătatea spirituală care vine asupra lui este folosită ca mâna de ajutor a Iui Dumnezeu în refacerea sănătății trupului.
Prețioase sunt ocaziile pe care le are medicul pentru a trezi inimile acelora cu care este adus în contact cu privire la marea lor nevoie după Hristos. El trebuie să scoată din vistieria casei lucruri noi și lucruri vechi, rostind cuvinte de mângâiere și învățătură, care sunt atât de mult dorite. El trebuie să semene în mod continuu semințele adevărului, nu prezentând subiecte doctrinare, ci vorbind despre iubirea Mântuitorului care iartă păcatele. El trebuie nu doar să dea sfat din Cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt cu cuvânt, precept după precept, ci să înmoaie această învățătură cu lacrimile rugăciunilor sale, astfel ca sufletele să poată fi salvate din moarte.
În preocuparea lor serioasă, arzătoare, pentru a evita pericolul trupului, medicii sunt în primejdia de a uita de pericolul sufletului. Medicilor, vegheați, căci înaintea scaunului de judecată al lui Hristos va trebui să stați față în față cu cei ce se află acum pe patul morții, iar voi sunteți lângă ei.
Solemnitatea lucrării medicului, contactul său continuu cu cei bolnavi și pe moarte necesită ca, atât cât este cu putință, el să fie scutit de îndatoririle obișnuite pe care alții le pot aduce la îndeplinire. Nu trebuie puse asupra lui poveri inutile și el trebuie să aibă timp să se familiarizeze cu nevoile spirituale ale pacienților săi. Mintea lui trebuie să fie mereu sub influența Duhului Sfânt, astfel ca el să poată rosti la timpul potrivit cuvinte care să trezească credință și speranță.
La patul bolnavului care se află pe moarte nu trebuie rostite cuvinte de doctrină sau controversate. Cel în suferință trebuie îndreptat spre Acela care dorește să mântuiască pe toți cei care vin la El prin credință. Sufletul care se zbate între viață și moarte trebuie ajutat cu seriozitate și duioșie.
Îndreptați mintea către Domnul Isus
Medicul nu trebuie să-și conducă niciodată pacienții ca să-și fixeze atenția asupra lui. El trebuie să-i învețe să apuce cu mâna credinței mâna întinsă a Mântuitorului. Atunci mintea va fi luminată de lumina care radiază de la Soarele Neprihănirii. Ceea ce medicii încearcă să facă, Domnul Hristos a făcut cu fapta și cu adevărul. Ei încearcă să salveze viața; el este însăși viața.
Eforturile medicului de a călăuzi mintea pacienților săi spre acțiune sănătoasă trebuie să fie lipsite de orice fel de artificiu omenesc. Acestea nu trebuie să coboare spre ceea ce este omenesc, ci să se înalțe spre cele spirituale, să prindă lucrurile veșniciei.
Medicul nu trebuie să devină obiectul unei critici răutăcioase. Aceasta ar fi asupra lui o povară inutilă; grijile lui sunt grele și el are nevoie de simpatia celor care sunt legați de el în lucrare. El trebuie să fie susținut prin rugăciune. Conștientizarea faptului că este prețuit îi dă nădejde și curaj.
Păcat și boală
Medicul creștin inteligent este continuu tot mai mult conștient de legătura care există între păcat și boală. El se luptă să vadă tot mai clar legătura dintre cauză și efect. își dă seama că persoanele care fac cursurile de surori medicale trebuie să fie instruite pe deplin în privința principiilor reformei sănătății; că ele trebuie învățate să fie strict cumpătate în toate lucrurile, deoarece nepăsarea față de legile sănătății nu are scuză pentru cei care sunt puși deoparte spre a învăța pe alții cum să trăiască.
Când medicul vede că un pacient suferă datorită faptului că mănâncă și bea în mod necorespunzător, dar neglijează să-i spună acest lucru și să-l atenționeze cu privire la nevoia de reformă, el face un rău semenului său. Bețivii, maniacii, cei care se dedau la patimi -- toți fac apel la medic ca acesta să spună clar și răspicat că boala este rezultatul păcatului. Noi am primit o mare lumină prin reforma sănătății. De ce oare nu suntem mai hotărâți în lupta serioasă de contracarare a cauzelor care produc boala? Oare cum își pot găsi pacea medicii noștri, străduindu-se mereu să aline suferința, când văd lupta continuă cu durerea? Se pot abține ei să nu-și înalțe glasul spre a avertiza? Sunt ei binevoitori și plini de milă dacă nu învață pe oameni cumpătarea strictă ca un remediu pentru boală?
Medici, studiați îndemnul pe care 1-a dat Pavel romanilor; „Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani 12, 1.2). (Testimonies for the Church 7:72-75 (1902)).