Domnul a făcut un legământ special cu vechiul Israel: „Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei, dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exod 19, 5.6). El Se adresează poporului Său păzitor al poruncilor din aceste timpuri din urmă: „Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și 1-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul” (1 Petru 2, 9.11).
Nu toți cei care susțin că păzesc poruncile lui Dumnezeu își țin corpul în sfințenie și cu cinste. Cea mai solemnă solie încredințată vreodată muritorilor a fost dată celor din poporul Său și ei pot avea o influență puternică dacă se vor lăsa sfințiți prin aceasta. Ei susțin că stau pe platforma cea înaltă a adevărului veșnic, că țin toate poruncile lui Dumnezeu; de aceea, dacă își îngăduie păcatul, dacă ei comit preacurvie și adulter, nelegiuirea lor este de zece ori mai mare decât cea a oamenilor din categoria pe care am menționat-o, care nu recunosc Legea lui Dumnezeu ca fiind obligatorie pentru ei. Cei care susțin că păzesc Legea lui Dumnezeu Îl dezonorează prin călcarea preceptelor ci, într-un sens cu totul particular.
Experiența lui Israel -- o avertizare
Tocmai preponderența acestui păcat, curvia, în vechiul Israel, a fost cea care a atras după sine manifestarea vădită a neplăcerii lui Dumnezeu. Judecățile lui Dumnezeu au urmat apoi datorită acestor păcate și trupurile lor întinate au fost lăsate în pustie. „Totuși, cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu; căci au pierit în pustie. Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, ca să nu poftim după lucrurile rele, cum au poftit ei. Să nu fiți închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: «Poporul a șezut să mănânce și să bea; și s-au sculat să joace». Să nu curvim, cum au tăcut unii dintre ei, așa că într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii... Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșitul veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10, 5-12).
Modele de credincioșie
Adventiștii de ziua a șaptea trebuie să fie, mai presus de toți ceilalți oameni din lume, modele de credincioșie, cu o inimă sfântă, ceea ce trebuie să se vadă și în conversațiile lor... Dacă ei, care au o mărturisire de credință atât de înaltă, își îngăduie să trăiască în păcat și în nelegiuire, vina lor va fi foarte mare... Cei care nu-și pot stăpâni patimile lor josnice nu pot prețui ispășirea și nici adevărata valoare a unui suflet. Ei nu înțeleg și nici nu experimentează mântuirea. Satisfacerea patimilor animalice este cea mai mare ambiție a vieților lor. Dumnezeu nu poate accepta nimic mai puțin decât curăție și sfințenie: o singură pată, o singură zbârcitură, un singur defect de caracter îi va lipsi pentru totdeauna de cer, cu toată slava și comorile lui.
Dumnezeu S-a îngrijit din plin de cei care, cu sinceritate, cu seriozitate și cu înțelepciune doresc să-și desăvârșească caracterul în temere de Dumnezeu. Prin Hristos, a pus la dispoziție putere, har și slavă, prin intermediul îngerilor slujitori, acelora care sunt moștenitori ai mântuirii. Nimeni nu este atât de decăzut, atât de întinat și stricat, încât să nu găsească în Hristos, care a murit pentru el, tărie, curăție și neprihănire, dacă va lepăda păcatul, va înceta nelegiuirile și se va îndrepta cu toată inima către Dumnezeu.
Am fost îndreptată către acest pasaj al Scripturii: „Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui. Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii, ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați, și dați lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe niște unelte ale neprihănirii” (Romani 6, 12.13). Cei care susțineți că sunteți creștini, chiar dacă nu vi s-ar mai da o altă lumină decât cea conținută în acest text, veți fi tară scuză dacă veți îngădui să fiți stăpâniți de patimi josnice...
Am avut în plan de mult timp să mă adresez surorilor și să le spun că, potrivit cu ceea ce Domnul a avut plăcere să-mi arate din când în când, ele fac greșeli mari. Ele nu sunt atente să se ferească de orice se pare rău. Nu sunt suficient de grijulii în privința comportamentului lor și ajung să aibă doar o formă de evlavie. Cuvintele lor nu sunt atât de bine alese cum ar trebui să fie cuvintele femeilor care au primit harul lui Dumnezeu. Ele se poartă prea familiar cu frații lor. Își fac de lucru pe lângă ei, se apleacă spre ei și se pare că le atrage prezența lor. Sunt foarte mulțumite când aceștia le dau atenție.
Potrivit cu lumina pe care mi-a dat-o Domnul, surorile noastre ar trebui să se poarte altfel. Ele ar trebui să fie mai rezervate, să nu fie așa de îndrăznețe și să încurajeze „modestia și sfiala”. Atât frații, cât și surorile își îngăduie prea multe discuții joviale când se află unii în prezența altora. Femei care pretind că sunt evlavioase își îngăduie prea multe glume și râsete. Acest lucru este nepotrivit și întristează Duhul lui Dumnezeu. Aceste manifestări dovedesc lipsa adevăratului rafinament creștin. Ele nu își întăresc sufletul cu ajutorul lui Dumnezeu, ci aduc asupra lui un mare întuneric; ele îndepărtează din preajma lor îngerii cerești cei curați și nobili și îi trag în jos pe cei care sunt în jurul lor.
Surorile noastre trebuie să încurajeze adevărata modestie; ele nu trebuie să fie obraznice, vorbărețe și îndrăznețe, ci modeste și sfioase, încete la vorbire. Să fie amabile. A fi bun, amabil, milos, iertător și umil este un lucru potrivit și plăcut lui Dumnezeu. Dacă surorile se poartă astfel, bărbații din biserică sau din afara ei nu ser vor purta necuvenit cu ele. Și ei vor simți că există un cerc sacru de curăție în jurul acestor femei temătoare de Dumnezeu care le apără împotriva acelora care își permit anumite cutezanțe.
Unele femei, care pretind că sunt credincioase, își permit să fie nepăsătoare și libertine, ceea ce le conduce spre anumite greșeli și rele. Însă femeile evlavioase, ale căror minți și inimi sunt ocupate cu meditația asupra unor subiecte care le vor face să crească în curăție și care le înalță sufletul în comuniune cu Dumnezeu, nu vor fi atât de ușor abătute de pe calea dreptății și a virtuții. Acestea vor fi întărite împotriva sofistăriilor lui Satana și vor fi pregătite să se împotrivească meșteșugurilor sale seducătoare.
Slava deșartă, moda lumească, pofta ochilor și pofta firii pământești sunt legate de decăderea celor nenorocite. Se nutrește și se îndrăgește ceea ce face pe plac inimii și minții firești. Dacă pofta firii pământești ar fi fost dezrădăcinată din inima lor, nu ar fi atât de slabe. Dacă surorile noastre ar simți nevoia de a-și curați gândurile și nu și-ar îngădui nepăsarea în purtarea lor care să le ducă spre fapte nepotrivite, ele nu și-ar păta nicidecum curăția. Dacă ar fi văzut cum mi-a prezentat Dumnezeu acest lucru, ele ar ajunge să aibă o așa oroare de fapte necurate, încât nu s-ar mai găsi printre aceia care cad sub ispita lui Satana, indiferent ce mijloc alege el pentru a face aceasta.
Un pastor, deși are de-a face cu lucruri sacre, s-ar putea totuși să nu aibă o inimă sfântă. El se poate preda lui Satana ca să lucreze nelegiuirea în el și astfel să întineze sufletele și trupurile turmei sale. Totuși, dacă mintea femeilor și tinerelor care susțin că-L iubesc pe Dumnezeu și se tem de El ar fi întărită prin Duhul Sfânt, dacă acestea și-ar educa mintea în direcția curăției gândurilor și s-ar strădui să evite orice se pare rău, s-ar scuti de multe avansuri necuvenite și ar fi ferite de necurăția care domină înjur. Apostolul Pavel a scris cu privire la sine: „Ci mă port aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Corinteni 9, 27).
Dacă un pastor al Evanghelici nu-și stăpânește patimile josnice, dacă el dă greș în a urma sfatul apostolului, și astfel dezonorează mărturisirea lui de credință până acolo încât să pronunțe îngăduirea păcatului, surorile noastre care susțin că sunt credincioase n-ar trebui să se măgulească nici măcar pentru o clipă cu gândul că păcatul sau nelegiuirea își pierd păcătoșenia câtuși de puțin datorită faptului că pastorul este implicat în acestea. Faptul că bărbați care sunt în funcții de răspundere se arată prea familiari cu păcatul nu ar trebui să micșoreze nicidecum enormitatea păcatului în mintea unora. Păcatul trebuie să fie privit la fel de păcătos și îngrozitor cum a fost privit înainte; iar mintea celor care sunt curați și nobili ar trebui să urască și să evite pe cel care își îngăduie păcatul, tot așa ca și când ar fugi de un șarpe a cărui mușcătura este mortală. (Testimonies for the Church 2:450-457 (1868)). Pentru studiu suplimentar: Testimonies for the Church 5:591-603, „Ceea ce se pare rău”)