Capitol bazat pe textele din Matei 13, 1-9; Matei 13, 18-23; Mark 4, 1-20; Luca 8, 4-15.
Semănătorul și sămânța
Prin pilda semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăției cerului și lucrarea Marelui Semănător pentru poporul Său. Asemenea semănătorului care iese la câmp, El a venit ca să semene sămânța adevărului ceresc. Iar învățătura Sa prin parabole, a fost chiar sămânța cu care semăna cele mai prețioase adevăruri ale harului Său.
Datorită simplității ei, parabola semănătorului n-a fost apreciată așa cum ar trebui să fie. De la sămânța naturală aruncată în ogor, Domnul Hristos dorește să conducă mintea noastră la sămânța Evangheliei, care pusă în inima omului are ca rezultat întoarcerea lui la credincioșia față de Dumnezeu. El, Care ne-a vorbit despre parabola seminței celei mici, este Domnul cerului, și aceleași legi care guvernează semănarea semințelor în pământ, guvernează și semănarea semințelor adevărului.
Lângă marea Galileii se adunase ca să vadă și să audă pe Hristos o mulțime de oameni doritori și, în același timp așteptând ceva de la El. Erau acolo bolnavi, zăcând pe paturile lor de suferință, așteptând să prezinte cazul lor înaintea Sa. Era dreptul Domnului Hristos primit din partea lui Dumnezeu, acela de a vindeca suferințele neamului omenesc păcătos și acum El mustra boala, revărsând în jurul Său viață, sănătate și pace.
Cum mulțimea continua să crească, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul Hristos, până când nu mai rămăsese nici un loc unde aceștia să poată veni. Atunci, adresând un cuvânt pescarilor ce se aflau în bărcile lor, se urcă într-o barcă ce aștepta ca să-L treacă dincolo de lac și cerând ucenicilor Săi să tragă barca puțin mai departe de uscat, El vorbi mulțimii ce se afla pe țărm.
Lângă lac se afla frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălțau dealurile și pe coastele dealurilor ca și pe câmpie, atât semănătorii, cât și secerătorii erau foarte ocupați, unii aruncând sămânța, alții strângând grâul timpuriu. Privind asupra acestei scene Domnul Hristos zise:
„Iată semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna El, o parte din sămânță a căzut lângă drum, și au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult, a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit, și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini, spinii au crescut și au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun, și a dat roadă, un grăunte a dat o sută, altul șaizeci, și altul treizeci.” (Matei 13, 3-8.)
Lucrarea Domnului Hristos nu era înțeleasă de oamenii din timpul Său. Felul venirii Lui nu se potrivea cu așteptările lor. Domnul Hristos era temelia întregii religii iudaice. Serviciile ei obligatorii erau statorniciri divine. Ele aveau ca scop să învețe poporul că la timpul cuvenit, avea să vină Acela către care arătau toate acele ceremonii. Dar iudeii înălțaseră foarte mult formele și ceremoniile și pierduseră din vedere obiectivul lor. Tradiția, maximele și poruncile omenești au făcut ca învățăturile pe care Dumnezeu intenționa să le fie transmise prin ele, să fie ascunse de ei. Aceste maxime și tradiții au ajuns pentru ei un obstacol în calea înțelegerii și practicării adevăratei religii. Și atunci când a venit Realitatea, în persoana Domnului Hristos, ei n-au recunoscut în El împlinirea tuturor simbolurilor tipurilor însăși, esența tuturor serviciilor umbră. Ei au lepădat pe Cel Adevărat și s-au prins cu toate puterile de tipurile și ceremoniile lor care nu mai aveau nici o valoare. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei au continuat să ceară un semn. Față de solia: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3, 2), ei au răspuns cerând un semn. Evanghelia lui Hristos era pentru ei o piatră de poticnire, pentru că ei cereau un semn, în loc de a cere un Mântuitor. Ei așteptau ca Mesia să dovedească mesianitatea Sa prin acțiuni războinice de cuceriri, care să întemeieze imperiul Său pe ruinele împărățiilor pământești. Acestei așteptări Domnul Hristos i-a răspuns prin parabola semănătorului. Nu prin forța armelor, nu prin intervenții violente avea să biruiască Împărăția lui Dumnezeu, ci prin implantarea unui principiu nou în inima oamenilor.
„Cel ce seamănă sămânță bună, este Fiul omului.” (Matei 13, 37.) Domnul Hristos a venit, nu ca rege, ci ca un semănător, nu pentru răsturnarea împărățiilor, ci pentru a semăna sămânța, nu pentru a conduce pe urmașii Săi la triumfuri pământești și măriri naționale, ci pentru un seceriș care avea să fie strâns în urma unei munci grele și răbdătoare prin lipsuri și dezamăgiri.
Fariseii au înțeles bine însemnătatea parabolei Domnului Hristos, dar pentru ei lecția cuprinsă în ea nu era binevenită. Ei n-au căutat să o înțeleagă. Pentru marea mulțime, parabola învăluia într-o și mai mare taină scopul noului Învățător, ale Cărui cuvinte au mișcat atât de straniu inimile lor și au dezamăgit atât de amar ambițiile lor. Nici chiar ucenicii nu au înțeles parabola, dar interesul lor a fost trezit. Ei au venit după aceea la Domnul Isus și I-au cerut să le explice parabola.
Tocmai acest lucru îl dorea și Domnul Hristos, ca El să le trezească interesul, ca apoi să le poată da învățături mai multe și mai precise. El le-a explicat parabola, tot așa cum va explica Cuvântul Său tuturor celor ce-l caută cu inimă sinceră. Aceia care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu inimile deschise iluminării Duhului Sfânt nu vor rămânea în întuneric cu privire la însemnătatea Cuvântului. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui”, spunea Domnul Hristos, „va ajunge să cunoască dacă învățătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” Ioan 7, 17. Toți aceea care vin la Domnul Hristos pentru o mai clară înțelegere a adevărului, o vor primi. El le va desfășura tainele Împărăției Cerurilor și aceste taine vor fi înțelese de inima ce tânjește ca să cunoască adevărul. O lumină cerească va străluci în templul sufletului și de acolo va lumina și altora, ca lumina puternică a unei lămpi, pe o cărare întunecoasă.
„Semănătorul a ieșit să semene.” În Orient, starea lucrurilor era așa de nesigură, iar primejdia unor manifestări violente așa de mare, încât oamenii locuiau mai mult în orașe înconjurate de ziduri, iar plugarii ieșeau zilnic, dincolo de ziduri, la munca lor. Tot astfel Domnul Hristos, Semănătorul ceresc, a ieșit să semene. El a lăsat locuința Sa cea sigură și pașnică, a lăsat slava pe care El o avea la Tatăl mai înainte de a fi lumea și a lăsat poziția Sa pe tronul Universului. El a venit aici, în lumea noastră, ca Om al suferinței și expus ispitei, El a fost singur, un Solitar, ca să semene cu lacrimi și să ude cu propriul Său sânge sămânța vieții pentru o lume pierdută în păcat.
Tot la fel trebuie să semene și slujitorii Săi. Când a fost chemat ca să devină un semănător al seminței adevărului, Avraam primi porunca: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta.” Geneza 12, 1. „...Și el a plecat fără să știe unde se duce.” (Evrei 11, 8.) Tot astfel și apostolul Pavel, în timp ce se ruga în templul din Ierusalim, primi din partea lui Dumnezeu solia: „Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri.” Faptele Apostolilor 22, 21. Astfel, toți aceia care sunt chemați să se unească cu Domnul Hristos, trebuie să lase totul, pentru a-I urma. Vechile legături ale păcatului trebuie rupte, iar planurile firești abandonate. Prin greutăți și lacrimi, în singurătate și cu sacrificiu, sămânța trebuie semănată.
„Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit să semene adevărul în lume. Chiar de la căderea omului în păcat, Satana seamănă mereu semințele rătăcirii. Printr-o minciună a câștigat el la început controlul asupra oamenilor, și tot astfel lucrează el încă spre a răsturna, a îndepărta Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ ca să aducă pe oameni sub puterea sa. Ca Semănător venit dintr-o lume mai înaltă, Domnul Hristos a venit să semene sămânța adevărului. El care luase parte în sfaturile lui Dumnezeu, care locuise în profunzimea Sanctuarului Celui Veșnic, putea să aducă oamenilor principiile cele curate ale adevărului. Chiar de la căderea în păcat a lui Adam, Domnul Hristos a fost pentru lume descoperitorul adevărului. Prin El, sămânța cea nepieritoare, „Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1, 23), este transmisă oamenilor. În prima Sa făgăduință dată în Eden perechii căzute în păcat, Domnul Hristos a semănat sămânța Evangheliei. Dar parabola semănătorului se aplică în mod deosebit activității Sale personale printre oameni și lucrării pe care El a făcut-o.
Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța. Fiecare sămânță poartă în ea un principiu germinativ, cu embrion de viață. În el se găsește viața plantei. Tot astfel și Cuvântul lui Dumnezeu are viață în el. Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh și viață.” (Ioan 6, 63.) „Cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică.” (Ioan 5, 24.) În fiecare poruncă și în fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu este putere, însăși viața lui Dumnezeu, prin care porunca poate fi împlinită, iar făgăduința realizată. Acela care prin credință primește Cuvântul lui Dumnezeu, primește chiar viața și caracterul lui Dumnezeu.
Fiecare sămânță aduce roadă după felul ei. Seamănă sămânța în condiții bune și ea își va dezvolta, în plantă, propria ei viață. Primită prin credință în suflet, sămânța cea nestricăcioasă a Cuvântului va dezvolta un caracter și o viață asemenea caracterului și vieții lui Dumnezeu.
Învățătorii lui Israel nu semănau sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea Domnului Hristos ca Învățător al adevărului era într-un izbitor contrast cu aceea a rabinilor din timpul Său. Ei se ocupau de tradiții, de teorii și speculații omenești. Adesea, în locul Cuvântului însuși, ei puneau ceea ce oamenii învățaseră și scriau despre Cuvânt. Învățătura lor nu avea nici o putere care să dea viață sufletului. Tema învățăturii și predicării Domnului Hristos, a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Celor ce puneau întrebări ca să-L prindă El le răspundea în mod deschis: „Este scris”, „Cum spune Scriptura?” „Cum citești în ea?” El semăna sămânța Cuvântului de fiecare dată când se trezea interesul, fie că era un prieten, fie că era un vrăjmaș. El care este Calea, Adevărul și Viața, El Cuvântul Viu a arătat spre Scripturi spunând: „Ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39.) „Și a început de la Moise și de la toți proorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24, 27.)
Slujitorii Domnului Hristos sunt chemați să facă aceeași lucrare. Astăzi, ca și în zilele din vechime, adevărurile vitale ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt lăsate la o parte pentru teoriile și speculațiunile firești. Mulți așa numiți slujitori ai Evangheliei nu primesc întreaga Biblie ca fiind Cuvântul cel inspirat al lui Dumnezeu. Unul respinge o parte a ei, iar altul pune sub semnul întrebării o altă parte. Ei pun judecata lor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, iar Scripturile pe care ei le predau se bazează numai pe propria lor autoritate. Autenticitatea ei divină este contestată, nimicită. În acest fel sămânța necredinței se seamănă în lung și-n lat, iar oamenii ajung confuzi, ne mai știind ce să creadă.
Sunt multe credințe pe care mintea n-ar trebui să le primească. În zilele Domnului Hristos, rabinii interpretau în mod forțat, mistic, multe părți ale Scripturilor. Pentru că învățătura clară a Cuvântului lui Dumnezeu condamna practicile lor, ei au încercat să nimicească această putere a Scripturilor. Același lucru se întâmplă și astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind misterios și obscur, aceasta pentru a scuza călcările Legii Sale, Domnul Hristos a mustrat aceste practici din vremea Sa. El a învățat că Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie înțeles de toți. El a arătat spre Scripturi ca având o autoritate de necontestat, iar noi trebuie să facem la fel. Biblia trebuie să fie prezentată ca fiind Cuvântul veșnicului Dumnezeu, ca sfârșit al tuturor controverselor și temelie a tot adevărul.
Biblia a fost jefuită de puterea ei iar rezultatele se văd în coborârea standardului vieții spirituale. În predicile ce se rostesc astăzi de la mai multe amvoane, nu există acea manifestare divină care să trezească conștiința și să aducă viață sufletului. Ascultătorii nu pot spune: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24, 32.) Sunt mulți aceia care strigă după viul Dumnezeu, tânjind după prezența divină. Teoriile filozofice sau eseurile literare, oricât de strălucite ar fi ele, nu pot satisface cerința spirituală a inimii. Afirmațiile și născocirile omenești nu au valoare mântuitoare. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să vorbească oamenilor. Cei care au auzit numai tradiții, teorii și precepte omenești, trebuie să audă vocea Lui, al Cărui Cuvânt poate renaște sufletul spre viață veșnică.
Tema preferată a Domnului Hristos a fost iubirea părintească și abundența harului lui Dumnezeu, El stăruia foarte mult asupra sfințeniei caracterului Său și a Legii Sale, El S-a înfățișat pe Sine oamenilor ca fiind Calea, Adevărul și Viața. Acestea să fie și subiectele servilor lui Dumnezeu. Prezentați-le adevărul așa cum este el în Hristos. Faceți ca cerințele Legii și Evangheliei să fie clare pentru toți: vorbiți oamenilor despre viața de renunțare de sine și de sacrificiu a Domnului Hristos, despre umilința și moartea Sa, despre învierea și înălțarea Sa, despre lucrarea mijlocirii Sale în favoarea noastră în curțile din ceruri, cum și despre făgăduința Sa: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine.” (Ioan 14, 3.)
În loc de a discuta niște teorii greșite, sau a căuta să combatem pe împotrivitorii Evangheliei, să urmăm exemplul Domnului Hristos. Lăsați ca adevărurile curate, proaspete din comoara lui Dumnezeu, să strălucească în viață. „Propovăduiește Cuvântul.” „Semănați pretutindeni de-a lungul apelor. Stăruiește asupra Lui la timp și ne la timp.” „Cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu. Pentru ce să amesteci paiele cu grâul, zice Domnul.” „Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, și să nu fii găsit mincinos.” (2 Timotei 4, 2, Isaia 32, 20, Ieremia 23, 28, Proverbe 30, 5-6.)
Semănătorul seamănă sămânța -- Cuvântul. Aici este prezentat marele principiu care ar trebui să stea la baza oricărei educații. „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu.” Dar în prea multe școli teologice din zilele noastre, Cuvântul lui Dumnezeu este dat la o parte din sistemul educațional. Alte subiecte ocupă mintea. Studiul autorilor necredincioși ocupă un loc de frunte în educația teologică. Scepticismul este întrețesut în materiile cărților din aceste școli. Greșit interpretate și pervertite, unele descoperiri, rezultate ale cercetărilor științifice, pot duce la rătăcire. Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu așa zisele învățături ale științei și făcut să apară nesigur și nedemn de încredere. În acest fel, semințele îndoielii sunt semănate în mintea tinerilor și în momentul ispitirii ele răsar. Când se pierde credința în Cuvântul lui Dumnezeu, sufletul rămâne fără călăuzitor, fără ocrotitor. Atunci, tinerii sunt atrași pe calea îndepărtării de Dumnezeu și de viața veșnică.
Acestei cauze i se poate atribui, în mare măsură, răspândirea nelegiuirii în lume. Când Cuvântul lui Dumnezeu este dat la o parte, puterea lui de a înfrâna pasiunile rele ale inimii firești este respinsă. Atunci oamenii seamănă potrivit cărnii și seceră potrivit firii, numai stricăciune.
Tot aceasta este cauza cea mare a slăbiciunii și ineficienței puterilor mintale. Întorcându-ne de la Cuvântul lui Dumnezeu spre a ne hrăni cu scrierile oamenilor neinspirați, atunci mintea se pipernicește, scade. Ea nu este în legătură cu principiile cele profunde și mari ale adevărului cel veșnic. Inteligența se adaptează atunci înțelegerii lucrurilor cu care este familiară, iar prin faptul că este preocupată numai cu lucruri trecătoare ea slăbește, puterea i se reduce iar după un timp ea nu se mai poate dezvolta.
Toate acestea constituie o falsă educație. Lucrarea fiecărui învățător al adevărului ar trebui să fie aceea de a întări mintea tinerilor în marile adevăruri ale Cuvântului inspirației. Aceasta este esența educației pentru viața aceasta și pentru cea viitoare.
Să nu se creadă însă, că faptul acesta va împiedeca studiile științifice sau va avea ca rezultat coborârea nivelului în cele ale educației. Cunoașterea lui Dumnezeu este tot așa de înaltă ca și cerurile și cuprinzătoare ca Universul. Nimic nu este așa de înălțător și plin de vigoare ca un studiu al marilor subiecte ce privesc viața noastră veșnică. Tinerii să caute să înțeleagă aceste adevăruri date de Dumnezeu și atunci mintea lor se va dezvolta și va crește, ajungând puternică prin aceste eforturi. Faptul acesta va conduce pe orice cercetător care este și un împlinitor al Cuvântului într-un câmp și mai întins de cugetare dobândind astfel o comoară de cunoștințe nepieritoare.
Educația creștină dobândită prin cercetarea Scripturilor este o cunoaștere experimentală a Planului de Mântuire. O
astfel de educație va reface în sufletul credincios chipul lui Dumnezeu. Ea va întări și va înarma mintea împotriva ispitelor, și va face pe învățăcel împreună lucrător cu Domnul Hristos în lucrarea milei Sale față de lume. O astfel de educație va face un membru al familiei cerești, și-l va pregăti să fie împreună moștenitor cu sfinții în slavă.
Dar învățătorul adevărurilor sfinte, nu poate da altora decât numai ceea ce știe din experiența sa proprie. Semănătorul a semănat „sămânța Sa”. Domnul Hristos a vestit adevărul pentru că El însuși era Adevărul. Gândurile Sale, caracterul Său, experiența vieții Sale, toate erau cuprinse în învățătura Sa. Tot așa trebuie să fie și cu slujitorii Săi: aceia care vor să predice Cuvântul, trebuie să fi ajuns ca printr-o experiență personală să se fi identificat cu El. Ei trebuie să știe ce însemnează faptul că Domnul Hristos S-a făcut pentru ei înțelepciune, îndreptățire și răscumpărare. Vestind altora Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu trebuie să-l prezinte în termeni ca: „se presupune că este așa” sau „poate că o fi așa cum zice aici.” Ei trebuie să spună -- împreună cu apostolul Petru: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea lui”. (2 Petru 1, 16.) Fiecare slujitor al Domnului Hristos și fiecare învățător trebuie să fie în stare să spună cu ucenicul iubit Ioan: „Pentru că viața a fost arătată și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viața care este la Tatăl, și care ne-a fost arătată”. (1 Ioan 1, 2.)
Lângă drum
Parabola semănătorului se ocupă în principal cu efectele produse de creșterea seminței în pământul în care a fost aruncată. Prin această parabolă, Domnul Hristos voia să spună de fapt ascultătorilor Săi: „Nu vă este de nici un folos să stați numai ca niște critici ai lucrării Mele, sau să fiți dezamăgiți pentru că ea nu corespunde cu ideile voastre. Problema de cea mai mare importanță pentru voi este: cum primiți voi solia Mea? Căci de primirea sau respingerea ei depinde destinul vostru veșnic”.
Explicând însemnătatea seminței care a căzut lângă drum, Domnul a spus: „Când un om aude Cuvântul privitor la împărăție, și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânța căzută lângă drum.” (Matei 13, 19.)
Sămânța căzută lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu care cade în inima unui ascultător neatent. Asemenea cărării bătătorite, călcate în picioare de oameni și animale, tot așa, este și inima care devine asemenea unei autostrăzi pe care să circule lumea cu plăcerile și păcatele ei. Absorbit de scopuri egoiste și practici păcătoase, sufletul ajunge să se împietrească prin „înșelăciunea păcatului.” Evrei 3, 13. Atunci, facultățile spirituale sunt paralizate. Oamenii aud Cuvântul, dar nu-l înțeleg. Ei nu ajung să înțeleagă faptul că învățătura se adresează lor. Ei nu sunt conștienți de nevoia sau de primejdia lor. Ei ajung să nu înțeleagă iubirea lui Hristos și trec pe lângă solia harului Său ca pe lângă ceva care nu-i privește.
Așa cum păsările sunt gata să ciugulească semințele căzute lângă drum, tot astfel Satana este gata să smulgă din suflet sămânța adevărului divin. El se teme, ca nu cumva Cuvântul lui Dumnezeu să trezească pe neatenți, sau să influențeze pe cei cu inima împietrită. Satana și îngerii săi sunt prezenți în adunările unde se predică Evanghelia. În timp ce îngerii cerului se străduiesc să impresioneze inimile cu Cuvântul lui Dumnezeu, vrăjmașul este activ căutând să facă fără efect Cuvântul predicat. Cu un zel egalat numai de răutatea lui, Satana încearcă să împiedece lucrarea Duhului lui Dumnezeu. În timp ce Domnul Hristos atrage sufletul la Sine prin iubirea Sa, Satana caută să sustragă atenția celui care este mișcat a căuta pe Mântuitorul. El ocupă mintea cu planuri lumești. El trezește spiritul de critică, sau insuflă îndoială și necredință. Vocabularul vorbitorului, sau manierele lui poate că nu plac ascultătorilor și ei se ocupă atunci de aceste defecte. În acest fel, adevărul de care ei au nevoie și pe care Dumnezeu în bunătatea Lui li l-a trimis, nu are nici o impresie asupra lor.
Satana are multe ajutoare. Mulți dintre cei care mărturisesc că sunt creștini, ajută pe ispititor să smulgă sămânța adevărului din inimile altora. Mulți dintre cei care ascultă predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, când ajung acasă fac din el subiect de critică. Ei se apucă să judece predica, așa cum ar judeca o expunere literară sau un discurs politic. Ei vorbesc în mod batjocoritor sau disprețuitor despre solia, care ar trebui să fie privită ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu adresat lor. Caracterul, motivele și acțiunile slujitorului lui Dumnezeu și comportamentul fraților lor, membrii ai comunității formează adesea subiectul discuțiilor lor. Ei rostesc judecăți aspre și nu încetează cu bârfelile și clevetirile, și aceasta în auzul celor neconvertiți. Nu arareori, aceste lucruri sunt rostite de părinți în auzul propriilor lor copii. În felul acesta se nimicește respectul fața de slujitorii lui Dumnezeu și stima pentru solia lor. Și mulți, sunt astfel învățați să privească în mod ușuratic chiar Cuvântul lui Dumnezeu.
Astfel, în căminele pretinșilor creștini mulți tineri sunt educați spre a fi lipsiți de credință. Și părinții se mai întreabă de ce oare copiii lor manifestă atât de puțin interes față de Evanghelie și de ce sunt așa de gata să se îndoiască de adevărul biblic. Ei se miră de faptul că este așa de greu a ajunge la inima lor și a fi influențați de morală și credință. Ei nu văd că propriul lor exemplu împietrește inimile copiilor lor. Sămânța cea bună nu găsește loc unde să prindă rădăcină și atunci, Satana o răpește de acolo.
În locuri stâncoase
„Sămânța căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, și-l primește îndată cu bucurie, dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme, și, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” (Matei 13, 20-21.)
Sămânța căzută în loc stâncos găsește puțin pământ. Planta răsare repede, dar rădăcina nu poate pătrunde în stâncă pentru a găsi hrana necesară creșterii și se usucă repede. Mulți dintre cei care mărturisesc a fi creștini sunt astfel de ascultători stâncoși. Ca și stânca de sub stratul de pământ, egoismul inimii firești stă ca o piatră dedesubtul dorințelor și aspirațiilor lor bune. Iubirea de sine nu a ajuns încă să fie supusă. Ei n-au ajuns încă să vadă grozăvia nespusă a păcatului, și nu și-au umilit inima sub povara vinovăției. Această categorie de oameni poate fi convinsă ușor, și par a fi cu adevărat convertiți, dar ei au numai o religie superficială.
Unii cad de la credință nu pentru că primesc imediat Cuvântul și nici pentru că se bucură de el. Căci de îndată ce Matei a auzit chemarea Mântuitorului, el s-a sculat imediat, a lăsat totul, și L-a urmat. Dumnezeu dorește ca îndată ce am auzit Cuvântul divin, să-L primim, și este numai drept ca să-L primim cu bucurie. Căci, „va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește.” (Luca 15, 7.) În sufletul care crede în Domnul Hristos, este, în adevăr, bucurie. Dar aceia despre care se spune în parabolă că primesc „de îndată” Cuvântul lui Dumnezeu, n-au ajuns să aprecieze, să înțeleagă valoarea lui. Ei n-au ajuns să înțeleagă ce anume cere Cuvântul lui Dumnezeu de la ei. Unii ca aceștia n-au pus față în față Cuvântul primit cu toate obiceiurile vieții lor, și nu s-au supus pe deplin controlului său.
Rădăcinile plantei se înfig adânc în pământ, și acolo, ascunse vederii, hrănesc viața plantei. Tot așa stau lucrurile și cu cei credincioși, prin această legătură invizibilă a sufletului cu Hristos, prin credință, este hrănită viața spirituală. Dar ascultătorii care sunt asemenea pământului stâncos, se încred în ei înșiși, în loc de a se încrede în Domnul Hristos. Ei se încred în faptele lor bune și în bunele lor intenții și sunt tari în propria lor îndreptățire. Aceștia nu sunt tari în Hristos și în puterea tăriei Sale. Un astfel de credincios „n-are rădăcină în sine” , pentru că nu este legat cu și de Domnul Hristos.
Arșița soarelui de vară, care dă consistență și coace grânele bogate, nimicește tot ceea ce nu are rădăcini adânci. Tot astfel cel care „n-are rădăcină în sine”, „ține până la o vreme”, dar „cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” Sunt mulți aceia care primesc Evanghelia, mai mult ca o cale de a scăpa de suferință, decât ca o eliberare de păcat. Ei se bucură pentru un timp, pentru că gândesc că religia îi va scuti de dificultăți și încercări. În timp ce viața acestora se desfășoară liniștit, fără probleme, ei sunt considerați a fi creștini de nădejde. Dar sub apriga încercare a ispitei, cedează și cad. Ei nu pot suporta batjocura pentru Hristos. Când Cuvântul lui Dumnezeu le arată unele păcate favorite, nutrite de ei, sau când cere din partea lor renunțare la sine sau sacrificiu, atunci se simt lezați, se smintesc. Le-ar trebui un efort prea mare pentru a face o schimbare radicală în viața lor. Ei privesc la greutățile și necazurile prezente și dau uitării realitățile veșnice. Asemenea ucenicilor care au părăsit pe Domnul Hristos, și aceștia sunt gata să spună: „Vorbirea aceasta este prea de tot, Cine poate s-o sufere?” (Ioan 6, 60.)
Sunt foarte mulți aceia care pretind că slujesc lui Dumnezeu, dar care nu-L cunosc printr-o experiență personală. Dorința lor de a face voia Lui se bazează numai pe înclinația lor personală și nu pe o convingere profundă adusă de Duhul Sfânt. Viața lor nu este adusă în armonie cu Legea lui Dumnezeu. Ei mărturisesc a primi pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu cred că El le va da și puterea necesară pentru biruirea păcatelor lor. Ei nu au o legătură personală cu un Mântuitor viu, și caracterul lor dă pe față atât defectele moștenite cât și pe cele cultivate.
Un lucru este a admite, în mod general, mijlocirea Duhului Sfânt, și cu totul altceva este a accepta lucrarea Sa, ca fiind Cel care mustră și cheamă la pocăință. Mulți au un simțământ de înstrăinare de Dumnezeu, o recunoaștere a faptului că sunt încă robi eului și păcatului lor, aceștia fac eforturi ca să producă o schimbare, dar ei nu-și răstignesc eul. Ei nu se predau cu totul în mâinile Domnului Hristos, cerând puterea divină necesară pentru a face voia Sa. Ei nu sunt dispuși să se lase modelați după chipul divin. În mod general, ei își recunosc nedesăvârșirile, dar nu renunță, nu se leapădă de păcatele lor preferate. Cu fiecare faptă sau acțiune rea, firea cea veche și egoistă câștigă teren, se întărește.
Singura speranță pentru aceste suflete este aceia de a înfăptui în ei înșiși adevărul cuvântului rostit de Domnul Hristos lui Nicodim: „Nu te mira că ți-am zis: «Trebuie să vă nașteți din nou»”. „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 7.3.)
Adevărata sfințire constă în deplina predare în serviciul lui Dumnezeu. Aceasta este condiția adevăratei viețuiri creștine. Domnul Hristos cere o consacrare deplină, fără rezerve, pentru o slujire neîmpărțită. El cere inima, mintea, sufletul și puterea. Eul nu trebuie încurajat. Cel care trăiește pentru sine nu poate fi creștin.
Iubirea trebuie să fie principiul care stă la baza oricărei acțiuni. Iubirea este principiul de bază al guvernării lui Dumnezeu în ceruri și pe pământ, și ea trebuie să fie temelia caracterului creștin. Numai aceasta îl poate face și menține tare, neclintit. Numai aceasta îl poate face în stare să reziste în fața încercărilor și ispitelor.
Iar iubirea se va da pe față prin sacrificiu. Planul de Mântuire a fost întemeiat pe sacrificiu -- un sacrificiu așa de cuprinzător și profund, atât de înalt, încât este de nemăsurat. Domnul Hristos a dat totul pentru noi, iar aceia care-L primesc pe El vor fi gata să sacrifice totul pentru Mântuitorul lor. Gândul la onoarea și slava Domnului, trebuie să ne preocupe mai mult decât orice.
Dacă iubim pe Domnul Hristos, atunci vom dori să trăim pentru El, să-i prezentăm darurile noastre de mulțumire, și să lucrăm pentru El. Atunci, orice lucrare va fi ușoară. Din iubire pentru El noi vom dori truda, durerea și chiar sacrificiul. Atunci, dorința Sa de a mântui pe oameni, ne va cuprinde și pe noi. Vom simți atunci același dor plin de iubire pentru suflete, cum a simțit și El.
Aceasta este religia Domnului Hristos. Tot ceea ce este mai puțin decât atât, este o dezamăgire. Niciodată, simpla teorie a adevărului sau mărturisirea faptului că suntem ucenici ai lui Hristos, nu va mântui vreun păcătos. Noi nu aparținem Domnului Hristos, dacă nu suntem cu totul ai Săi. Datorită faptului că trăim numai cu jumătate de inimă viața de creștin, de aceea unii creștini devin slabi în urmărirea scopurilor sfinte și foarte schimbători în dorințele lor. Efortul de a sluji atât eul cât și lui Hristos face pe cineva să fie un auzitor asemenea ogorului stâncos, care nu va rezista atunci când încercările vor veni asupra lui.
Între spini
„Sămânța căzută între spini este cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor îneacă acest Cuvânt, și ajunge neroditor.” (Matei 13, 22.)
Sămânța Evangheliei cade adesea printre mărăcini și buruieni sălbatice, și dacă nu intervine o transformare morală în inima omului, dacă vechile obiceiuri și practici, precum și vechea viață de păcat nu sunt părăsite, dacă însușirile lui Satana nu sunt stârpite din suflet, atunci grâul va fi înăbușit, sufocat. Spinii și mărăcinii vor fi atunci recolta, iar aceștia vor nimici grâul semănat.
Harul poate lucra numai în inima care se pregătește totdeauna pentru primirea prețioaselor semințe ale adevărului. Spinii păcatului vor crește în orice fel de teren, ei n-au nevoie să fie cultivați, dar harul trebuie să fie cultivat cu multă grijă. Spinii și mărăcinii sunt totdeauna gata să răsară, iar lucrarea de curățire trebuie să se facă continuu. Dacă inima nu este păstrată sub controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu lucrează fără încetare spre a șlefui și înnobila caracterul, atunci, vechile obiceiuri vor reapare în viață. Unii oameni pot mărturisi că ei cred în Evanghelie, dar dacă nu sunt sfințiți de Evanghelie, atunci pretenția lor este fără nici un folos. Dacă ei nu ajung să câștige biruința asupra păcatului, păcatul va câștiga biruința asupra lor. Spinii care au fost tăiați, dar n-au fost smulși din rădăcină, vor crește din nou, până când sufletul va fi copleșit de ei.
Domnul Hristos a subliniat lucrurile care sunt primejdioase pentru suflet. Așa cum este amintit de evanghelistul Marcu, Domnul menționează: „grijile lumești”, „înșelăciunea bogățiilor” și „poftele altor lucruri”. Marcu 4, 19. Luca amintește „grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia.” (Luca 8, 14.) Acestea sunt cele care înăbușe Cuvântul și opresc creșterea seminței spirituale. Atunci, sufletul încetează a-și mai trage hrana de la Hristos și viața spirituală moare atunci în inimă.
„Grijile acestei lumi.” Nimeni nu este scutit de ispita grijilor acestei lumi. Pentru cei săraci, munca grea și lipsurile, cum și teama de sărăcie, de mizerie, toate acestea aduc tulburări și îi împovărează. Pentru cei bogați este teama de a nu pierde averea, precum și o sumedenie de griji tulburătoare. Mulți dintre urmașii Domnului Hristos uită lecția pe care El ne-a îndemnat s-o învățăm de la florile câmpului. Ei nu se încred în continua Lui grijă pentru ei. Domnul Hristos nu le poate purta poverile, pentru că ei nu le așează asupra Lui. De aceea, grijile vieții, care de fapt ar trebui să-i îndrepte la Mântuitorul pentru sprijin și mângâiere, tocmai ele îi separă de El.
Mulți dintre cei care ar putea aduce roade în serviciul lui Dumnezeu s-au dedat plăcerii strângerii de averi. Întreaga lor energie este absorbită în diverse afaceri, încât se simt obligați să neglijeze lucrurile spirituale. Astfel ei se separă singuri de Dumnezeu. În Sfânta Scriptură suntem îndemnați să nu fim leneși în ocupațiile noastre, ci „fără preget”. (Romani 12, 11.) Noi trebuie să muncim însă pentru a avea să dăm și celui care se află în nevoie. Credincioșii trebuie să muncească, ei trebuie să se avânte în orice ocupație, făcând aceasta fără să păcătuiască. Dar mulți devin atât de absorbiți, atât de prinși în afacerile lor, încât nu mai au timp pentru rugăciune, nu mai au timp pentru studierea Sfintelor Scripturi, nu mai au timp să caute și să slujească lui Dumnezeu. Uneori ei simt nevoia de sfințire, de cer, dar n-au timp să se smulgă din zgomotul lumii și să asculte cuvântul maiestos și plin de autoritate al Duhului lui Dumnezeu. Lucrurile veșnice sunt așezate pe un plan secundar în timp ce lucrurile firești au întâietate. În aceste condiții, este imposibil ca sămânța Cuvântului să mai aducă roadă, pentru că viața sufletului trebuie să hrănească mărăcinii caracterului lumesc.
Și mulți dintre aceia care lucrează cu un scop foarte diferit, cad în aceiași rătăcire. Ei lucrează pentru binele altora, obligațiile lor îi apasă, iar răspunderile lor sunt numeroase, îngăduind astfel ca preocupările lor să le consume și timpul care ar trebui consacrat rugăciunii și studierii Cuvântului lui Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune și studierea Cuvântului Său este neglijată. Ei uită că Domnul Hristos a zis că: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5.) Ei merg despărțiți de Hristos, viața lor nefiind pătrunsă de harul Său, iar manifestările eului personal încep să-și spună cuvântul. Lucrarea lor este mânjită de dorința după întâietate și de trăsăturile dure, lipsite de iubire ale inimii nesupuse. Iată aceasta este una din principalele „taine” ale insuccesului în lucrarea creștină. Din această cauză rezultatele sunt adesea foarte slabe.
„Înșelăciunea bogățiilor”. Iubirea de averi are o putere fascinantă și înșelătoare. Prea adesea, aceia care au averi pământești uită că Dumnezeu este Acela care le-a dat putere să le câștige. Ei spun: „Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății.” (Deuteronom 8, 17.) Bogățiile lor în loc să trezească în ei recunoștința față de Dumnezeu, îi duc la înălțare de sine. Ei pierd simțul dependenței lor de Dumnezeu și al îndatoririi față de semenii lor. În loc de a considera bogăția ca un talant care să fie folosit spre slava lui Dumnezeu și pentru ridicarea omenirii, ei privesc la ea ca un mijloc pentru satisfacții egoiste. În loc de a dezvolta în om atributele lui Dumnezeu, bogățiile folosite astfel dezvoltă în el atributele lui Satana. Sămânța Cuvântului lui Dumnezeu este înăbușită de spini.
„Plăcerile vieții acesteia”. Există o primejdie în distracțiile ce sunt căutate numai pentru satisfacții personale. Toate obiceiurile îngăduite și care slăbesc puterile fizice, care întunecă mintea și amorțesc facultățile spirituale, sunt „pofte ale firii pământești care se războiesc cu sufletul.” (1 Petru 2, 11.)
„Poftele altor lucruri.” Acestea nu trebuie să fie neapărat lucruri păcătoase în sine, ci ceva ce ne preocupă mai întâi și mai mult decât Împărăția lui Dumnezeu. Tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu, tot ceea ce ne îndeamnă la păcat, vine de la Satana, vrăjmașul sufletelor noastre.
Când mintea este tânără, viguroasă și capabilă să se dezvolte repede, este o mare ispită aceea de a avea ambiții egoiste, de a face să slujească numai eului personal. Dacă are succes în planurile și acțiunile omenești, există tendința de a continua pe o cale care amorțește conștiința și împiedecă o evaluare corectă a ceea ce constituie adevărata valoare a caracterului. Când împrejurările favorizează o astfel de dezvoltare, atunci se va vedea o creștere într-o direcție neîngăduită de Cuvântul lui Dumnezeu.
În această perioadă de formare a vieții copiilor, responsabilitatea părinților este foarte mare. Ar trebui să fie preocuparea lor aceea de a înconjura pe tineri cu o influență sfântă, influență care să le formeze concepții corecte despre viață și despre adevăratul succes al vieții. În loc de a face astfel, câți părinți nu-și iau drept țintă principală a vieții să asigure copiilor prosperitate în cele pământești. Toate combinațiile lor sunt alese având în vedere atingerea acestui scop. Mulți părinți își fac căminul în unele orașe mari și își introduc copiii în societatea elevată. Ei îi înconjoară cu influențe ce încurajează spiritul lumesc și mândria. În această atmosferă mintea și sufletul se pipernicesc. Scopurile cele înalte și nobile ale vieții sunt atunci uitate. Privilegiul de a fi fii și fiice ale lui Dumnezeu, moștenitori ai veșniciei, este schimbat pentru un câștig lumesc.
Mulți părinți caută să asigure fericirea copiilor lor îngăduindu-le satisfacerea dorinței lor după distracții. Ei le îngăduie să se angajeze în diferite jocuri, sau să participe la petreceri, dându-le bani pentru ca să-i cheltuiască cum vor, pentru a se afișa sau pentru satisfacerea plăcerilor personale. Cu cât este mai mult satisfăcută dorința după plăceri, cu atât mai puternică devine aceasta. Interesul unor astfel de tineri este din ce în ce mai mult absorbit de plăceri, până când ajung să facă din aceasta marele obiect al vieții lor. Ei se obișnuiesc să trândăvească și să-și satisfacă toate capriciile, încât devine aproape imposibil pentru ei a mai fi vreodată creștini statornici.
Chiar și biserica, ea care ar trebui să fie stâlpul și temelia adevărului, încurajează adesea iubirea egoistă a plăcerilor. Când trebuie să se strângă bani pentru scopuri religioase, la ce mijloace recurg unele biserici? La bazaruri, mese, tombole, chiar la loterii și alte lucruri asemănătoare. Adesea, locul pus deoparte pentru adorarea lui Dumnezeu este profanat prin întâlniri la care se mănâncă și se bea, se cumpără, se vinde și se distrează. și astfel se face că respectul celor tineri pentru casa lui Dumnezeu și venerația pentru adorarea Lui scade. Frânele stăpânirii de sine se slăbesc. Egoismul, satisfacerea apetitului, iubirea de afișare sunt cultivate și ele se întăresc pe măsură ce sunt îngăduite.
Goana după plăceri și distracții este mai puternică în orașe. Mulți părinți care aleg orașul ca locuință pentru copiii lor și care fac lucrul acesta cu gândul să le ofere avantaje mai mari, sunt dezamăgiți și adesea își dau seama prea târziu, căindu-se de teribila lor greșeală. Orașele de astăzi devin repede asemenea Sodomei și Gomorei. Multe sărbători încurajează lenea. Lucrurile care aprind simțurile: alergările de cai, jocurile de noroc, beția și desfrâul stimulează în cel mai înalt grad pasiunile. Tinerii sunt luați de curentul lumesc. Aceia care învață să iubească distracțiile de dragul lor, deschid ușa unui potop de ispite. Ei se dedau la chefuri și veselii nesăbuite, iar legăturile lor cu iubitorii de plăceri au un efect otrăvitor asupra minții. Mergând astfel din desfrâu în desfrâu, ei ajung să piardă dorința cât și capacitatea pentru o viață cu folos. Aspirațiile lor religioase sunt reci, viața lor religioasă este întunecată. Toate facultățile nobile ale sufletului, tot ceea ce leagă pe credincios de lumea spirituală, este corupt.
Este adevărat că unii dintre aceștia pot ajunge să vadă nebunia lor și se pocăiesc. Și Dumnezeu poate să-i ierte. Dar ei și-au hrănit sufletul și au adus asupra lor o primejdie care îi pândește toată viața. Puterea de discernământ care ar trebui să fie totdeauna păstrată trează și plină de sensibilitate pentru a putea deosebi între bine și rău, este în mare măsură distrusă. Ei nu sunt sensibili, gata să recunoască vocea Duhului Sfânt, și nici să observe cursele lui Satana. Prea adesea, în timp de primejdie, ei cad pradă ispitei și se îndepărtează de Dumnezeu. Sfârșitul vieții lor iubitoare de plăceri este ruina, atât pentru viața aceasta cât și pentru cea viitoare.
Grijile, bogățiile, plăcerile, toate acestea sunt folosite de Satana în jocul vieții pentru a pune stăpânire pe viața omului. Avertizarea însă este: „Nu iubiți lumea nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, nu este de la Tatăl ci din lume.” (1 Ioan 2, 15.16.) Cel care citește inimile oamenilor ca într-o carte deschisă spune: „Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură, și cu îngrijorările vieții acesteia.” (Luca 21, 34.) Apostolul Pavel, prin inspirația Duhului Sfânt scrie: „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd, și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.” (1 Timotei 6, 9-10.)
Pregătirea ogorului
În toată parabola semănătorului Domnul Hristos înfățișează diferitele rezultate ale semănatului, rezultate care depind de pământul în care a căzut sămânța. În toate cazurile, semănătorul și sămânța sunt aceleași. Astfel, El ne învață că, dacă Cuvântul lui Dumnezeu dă greș în îndeplinirea lucrării Sale în inimile și-n viața noastră, motivul eșecului trebuie căutat atunci la noi. Dar rezultatul nu este însă în afara controlului nostru. Este adevărat că noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea alegerii ne aparține și depinde de noi să hotărâm drumul pe care vom merge și ce vom deveni. Nu este necesar ca ascultătorii asemănați cu drumul, cu locul stâncos sau cu spinii și mărăcinii, să rămână așa. Duhul lui Dumnezeu caută tot mereu să rupă fascinația nebuniei care-i ține pe oameni absorbiți de plăcerile lumești și să trezească în ei dorința după comoara nepieritoare. Rezistând influenței Duhului Sfânt, oamenii ajung nepăsători sau chiar neglijenți față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei înșiși sunt răspunzători pentru împietrirea inimii, fapt care împiedică sămânța cea bună să prindă rădăcini și pentru creșterea răului care împiedică dezvoltarea ei.
Grădina inimii trebuie cultivată. Ogorul trebuie arat adânc printr-o profundă pocăință și întoarcere de la păcat. Plantele otrăvitoare satanice, trebuie smulse din rădăcină. Ogorul care este năpădit de mărăcini, poate fi curățit numai printr-o muncă susținută. În acest fel, tendințele rele ale inimii firești pot fi biruite numai printr-un efort stăruitor, în numele și în puterea Domnului Hristos. Dumnezeu ne îndeamnă prin gura profetului Ieremia: „Desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini.” (Ieremia 4, 3 u.p.) „Semănați potrivit cu neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea.” (Osea 10, 12.) El dorește să împlinească pentru noi această lucrare și ne invită să conlucrăm cu El.
Semănătorii seminței au de făcut o lucrare de pregătire a inimilor pentru primirea Evangheliei. În lucrarea de vestire a Cuvântului se predică prea mult și este prea puțină lucrare de la inimă la inimă. Este nevoie de lucrare personală pentru sufletele pierdute. În același spirit și cu aceeași iubire ca a Domnului Hristos, noi ar trebui să ne apropiem personal de cei păcătoși, căutând să le trezim interesul pentru marile realități ale vieții veșnice. Poate că inimile lor sunt tot așa de tari ca și drumul cel bătătorit și s-ar părea că este un efort inutil acela de a le prezenta pe Mântuitorul, dar dacă logica ar putea da greș în a mișca inima, iar argumentul să fie lipsit de putere pentru a convinge, iubirea Domnului Hristos, manifestată în lucrarea personală, poate înmuia inima de piatră așa încât sămânța adevărului să poată prinde rădăcină.
De asemenea, semănătorii au de făcut o lucrare pentru ca sămânța să nu fie înăbușită de mărăcini, sau să piară din cauză că n-a avut pământ suficient. Chiar la începutul vieții creștine, fiecare credincios ar trebui să fie învățat principiile fundamentale ale credinței. El ar trebui învățat că nu este de ajuns a ști că este mântuit prin sacrificiul Domnului Hristos, și că el este dator să facă astfel ca viața Domnului Hristos să fie viața Sa, iar caracterul Mântuitorului să fie caracterul său. Toți trebuie să învățăm faptul că avem de purtat poveri și că trebuie să ne debarasăm de înclinațiile firești. Să cunoaștem cu toții, binecuvântarea de a lucra pentru Hristos, urmându-L cu lepădare de sine, suferind greutăți ca un bun ostaș al lui Hristos. Să învățăm a ne încrede în iubirea Lui, așezând asupra Sa grijile noastre. Să gustăm bucuria câștigării sufletelor pentru El. Căci în iubirea și interesul nostru pentru cei pierduți, vom uita de noi înșine, de eul nostru. Atunci, plăcerile firii își vor pierde puterea seducătoare, iar greutățile nu ne vor mai descuraja. Plugul adevărului își va face atunci lucrarea sa. El va desțeleni ogorul. El nu va reteza numai vârfurile mărăcinilor, ci îi va scoate din rădăcină.
În pământ bun
Semănătorul nu este întotdeauna obligat să aibă numai dezamăgiri, insuccese. Despre sămânța care a căzut în pământ bun, Mântuitorul spunea că simbolizează pe „cel care aude Cuvântul și-l înțelege, el aduce roadă, un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci.” (Matei 13, 23.) „Sămânța care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac roadă în răbdare.” Luca 8, 15.
„O inimă bună și curată”, despre care ne vorbește parabola, nu este o inimă în care nu este păcat, căci Evanghelia trebuie predicată la cei pierduți. Domnul Hristos spune: „Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” (Marcu 2, 17 u.p.) Cel cu inima curată, este acela care se supune în totul lucrării convingătoare a Duhului Sfânt. El își mărturisește greșeala sa și simte nevoia după mila și iubirea lui Dumnezeu. El are o dorință sinceră de a cunoaște adevărul pentru ca să-l poată trăi. Inima bună, este o inimă credincioasă, o inimă care are încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Căci fără credință este cu neputință să primim Cuvântul. „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” Evrei 11, 6.
Acesta este „cel ce aude Cuvântul și-l înțelege.” Fariseii din timpul Domnului Hristos și-au închis ochii ca să nu vadă și urechile ca să nu audă, de aceea adevărul n-a putut să ajungă la inimile lor. Ei aveau să-și primească răsplata pentru voita lor neștiință și pentru orbirea ce singuri și-au impus-o. Dar Domnul Hristos a învățat pe ucenicii Săi ca să-și deschidă mintea și inima la învățătură și să fie gata să creadă. El a rostit chiar o binecuvântare asupra lor pentru că ei au văzut cu ochii și au auzit cu urechile, și au crezut.
Ascultătorii asemănați cu pământul cel bun, primesc Cuvântul, nu ca pe cuvântul oamenilor, ci așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. (1 Tesaloniceni 2, 13.) Numai acela care primește Cuvântul Scripturilor ca vocea lui Dumnezeu, vorbindu-i lui personal, numai acela este un adevărat ascultător. El tremură în fața Cuvântului, căci pentru el, Cuvântul este o realitate vie. El își deschide puterea înțelegerii și inima sa pentru a-l primi. Astfel de ascultători erau Corneliu și prietenii săi, care au spus apostolului Petru: „Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui.” (Faptele Apostolilor 10, 33.)
Cunoașterea adevărului nu depinde atât de puterea intelectului cât de curăția scopului și de simplitatea unei credințe pline de zel și consacrate Domnului. Îngerii Domnului se alătură acelora care cu o inimă plină de umilință caută călăuzirea divină. Duhul Sfânt este dat ca să le deschidă bogăția comorilor adevărului. Ascultătorii asemănați cu pământul cel bun, auzind Cuvântul îl păstrează. De aceea Satana cu toate mijloacele răului pe care le folosește, nu este în stare să-l mai smulgă de la ei.
Numai a auzi sau citi Cuvântul lui Dumnezeu, nu este de ajuns. Acela care dorește să aibă un folos din cunoașterea Scripturilor, trebuie să mediteze asupra adevărului ce i-a fost prezentat. Printr-o atenție deosebită și cu rugăciune, el trebuie să învețe însemnătatea Cuvântului adevărului și să bea profund din spiritul sfintelor comunicări divine.
Dumnezeu ne invită să ne umplem inima cu cugetări înalte, cu gânduri curate. El dorește ca noi să medităm la iubirea și mila Sa, să studiem lucrarea Sa minunată în marele Plan de Mântuire. Atunci, înțelegerea de către noi a adevărului va fi din ce în ce mai clară, iar dorința noastră după curăția inimii și limpezimea gândurilor va fi tot mai înaltă și tot mai sfântă. Atunci, cel credincios, trăind în atmosfera cea curată a cugetelor sfinte, va fi transformat prin comunicarea cu Dumnezeu și prin studierea Sfintelor Scripturi.
„Aduce roadă”. Aceia care, auzind Cuvântul, „îl țin într-o inimă bună și curată” (Luca 8, 15), aduc roadă în ascultare. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în suflet, se va manifesta prin fapte bune. Rezultatele lui vor fi văzute într-un caracter și o voință asemenea caracterului și vieții Domnului Hristos. Domnul Hristos spunea despre Sine: „Vreau să fac voia Ta Dumnezeule. și Legea Ta este în fundul inimii mele.” (Psalmii 40, 8.) „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi ... pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan 5, 30.) Iar Cuvântul Sfintelor Scripturi spune că „cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Hristos.” (1 Ioan 2, 6.)
Adesea, Cuvântul lui Dumnezeu vine în conflict cu trăsăturile de caracter, moștenite sau cultivate, ale omului și cu obiceiurile vieții lui. Dar ascultătorul cel asemănat cu pământul cel bun, atunci când primește Cuvântul, acceptă toate condițiile și cerințele lui. Obiceiurile și practicile lui sunt atunci aduse în supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru el, în problema mântuirii, poruncile omului mărginit și greșit, nu au nici o valoare, în fața Cuvântului Dumnezeului cel veșnic. Din toată inima sa și cu o hotărâre neîmpărțită, el caută viața veșnică și va asculta de adevăr chiar dacă ar suferi pierderi, persecuție sau chiar cu prețul vieții.
Și el va aduce roadă „în răbdare”. Nici unul dintre cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, nu este scutit de greutăți și încercări. Însă atunci când necazurile vin, adevăratul creștin nu devine neliniștit, îndoielnic și abătut. Deși nu putem vedea deznodământul lucrurilor, și nici nu putem discerne scopul lucrărilor providenței, nu trebuie să ne pierdem încrederea. Amintindu-ne de mila cea iubitoare a lui Dumnezeu, noi ar trebui să aruncăm asupra Lui grijile noastre și cu răbdare să așteptăm mântuirea Sa.
Prin luptă, viața spirituală se întărește. Încercările suportate cu bine vor dezvolta trăinicia caracterului și prețioase calități spirituale. Rodul desăvârșit al credinței, blândețea și iubirea, se maturizează adesea cel mai bine în mijlocul norilor de furtună și întuneric. „Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului și o așteaptă cu răbdare, până primește ploaia timpurie și târzie.” Tot astfel și creștinul trebuie să aștepte cu răbdare, ca în viața sa Cuvântul lui Dumnezeu să aducă roadă. Adesea, când ne rugăm pentru darurile Duhului Sfânt, Dumnezeu răspunde în împrejurări care dezvoltă aceste roade, uneori însă neînțelegându-I planul, suntem surprinși și descurajați. Și cu toate acestea, nimeni nu poate să dezvolte aceste daruri decât numai printr-un proces de creștere și de aducere de roade. Partea noastră este aceea de a primi Cuvântul lui Dumnezeu și de a-l ține strâns, supunându-ne pe deplin controlului său și atunci se vor împlini în noi planurile Sale.
„Dacă mă iubește cineva”, spunea Domnul Hristos, „va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la El și vom locui împreună cu el.” (Ioan 14, 23.) Influența unui spirit mai puternic, desăvârșit, va fi asupra noastră, pentru că avem o legătură vie cu izvorul puterii atotbiruitoare. În viața noastră spirituală, noi vom ajunge captivi ai Domnului Isus Hristos. Nu vom mai trăi nicidecum obișnuita viață egoistă, ci Hristos va locui în noi. Caracterul Său va fi atunci reprodus în noi. În felul acesta vom putea aduce roadele Duhului Sfânt -- „unul treizeci, altul șaizeci și altul o sută.” (Marcu 4, 20.)