Capitol bazat pe textele din Luca 15,1-10.
Pe când „vameșii și păcătoșii” se strângeau în jurul Domnului Hristos, Fariseii și-au exprimat dezaprobarea lor. „Omul acesta primește pe păcătoși”, spuneau ei, „și mănâncă cu ei.”
Prin această acuzație, ei lăsau să se creadă că Domnului Hristos îi făcea plăcere să stea în tovărășia celor păcătoși și ticăloși, și că era insensibil față de păcătoșenia lor. Rabinii au fost dezamăgiți de persoana Domnului Hristos. De ce oare, El, care pretindea că are un caracter așa de înalt, de nobil, nu Se alătura lor și nu urma felul lor de a învăța? De ce oare Se purta El așa de modest, lucrând printre toate clasele? Dacă El ar fi un adevărat profet, spuneau ei, atunci El ar fi în armonie cu ei, și S-ar comporta față de vameși și păcătoși cu indiferența pe care aceștia o meritau. Ceea ce mânia pe acești păzitori ai societății era faptul că El, cu care ei se aflau mereu în discuții contradictorii, dar a cărui curăție a vieții le impunea totuși teama, și-i condamna, Se întâlnea cu o vădită simpatie cu cei socotiți ca fiind drojdia societății. Ei nu erau de acord cu metodele Lui. Ei se socoteau ca fiind educați, nobili și, din punct de vedere religios, foarte evlavioși; dar exemplul Domnului Hristos le da pe față egoismul lor.
De asemenea, ceea ce îi mai mânia era și faptul că cei care nu dădeau pe față decât dispreț față de rabini și care nu erau văzuți niciodată în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos, și ascultau cu atenție extaziată cuvintele Lui. Cărturarii și Fariseii nu simțeau decât condamnare în prezența curăției Sale; cum se făcea însă că vameșii și păcătoșii erau atrași spre Hristos?
Ei nu știau că explicația se afla chiar în cuvintele pe care ei le-au rostit ca o acuzație batjocoritoare: „Acest om primește pe păcătoși.” Cei care vin la Domnul Hristos simt în prezenta Sa că și pentru ei există scăpare din abisul păcatului. Fariseii nu aveau pentru ei decât batjocură și condamnare; dar Domnul Hristos i-a întâmpinat ca fiind copii ai lui Dumnezeu, înstrăinați -- în adevăr -- de casa Tatălui, dar nu uitați de inima Tatălui. Și chiar starea lor mizeră și păcatul lor i-a făcut și mai mult obiectul milei și iubirii Sale. Cu cât erau mai înstrăinați de El, cu atât mai mare, mai aprins era dorul și mai mare era sacrificiul ce se cerea pentru salvarea lor.
Toate aceste lucruri învățătorii lui Israel trebuiau să le învețe din sulurile sfinte, ai căror păstrători și explicatori se mândreau că sunt. Nu a scris oare David -- David care a săvârșit un păcat de moarte -- „Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău.” (Psalmii 119, 176.) N-a descoperit oare profetul Mica dragostea lui Dumnezeu pentru cel păcătos spunând: „Care Dumnezeu este ca Tine, Care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci îi place îndurarea!” (Mica 7, 18.)
Oaia pierdută
De data aceasta, Domnul Hristos nu a amintit ascultătorilor Săi cuvintele Scripturii. El a făcut însă apel la mărturia propriilor lor experiențe. Câmpia întinsă de la răsărit de Iordan oferea pășuni abundente pentru turmele de oi și prin văile înguste, cum și pe dealurile acoperite de păduri, rătăceau multe oi pierdute, care trebuiau să fie căutate și aduse înapoi la staul, prin grija iubitoare a păstorului. Printre cei care se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos erau și păstori, cum și oameni care investiseră bani în turme de oi și în cirezi de vite, și toți aceștia puteau înțelege foarte bine ilustrația Sa. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe islaz, și se duce după cea pierdută, până o găsește?” (Luca 15, 4.)
Aceste suflete, pe care voi le disprețuiți, spunea Domnul Hristos, sunt proprietatea lui Dumnezeu. Prin creațiune și prin răscumpărare, ei sunt ai Lui, și ei sunt de mare valoare înaintea Sa. După cum păstorul își iubește oile sale și nu se poate odihni dacă lipsește cumva una, tot astfel, într-un mod infinit mai mare, Domnul Dumnezeul iubește fiecare suflet, rătăcit, înstrăinat, pierdut. Oamenii pot să respingă chemările dragostei Sale, ei pot să se îndepărteze, să se înstrăineze de El, ei pot să-și aleagă chiar și un alt stăpân; totuși ei sunt ai lui Dumnezeu și El dorește nespus să recâștige pe cei ce sunt ai Lui. El spune: „Cum își cercetează un păstor turma, când este în mijlocul oilor sale împrăștiate, așa îmi voi cerceta Eu oile și le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori și de negură.” (Ezechiel 34, 12.)
În parabolă, păstorul merge să caute o singură oaie -- chiar cea mai de pe urmă din turmă. Tot astfel, dacă numai un singur suflet ar fi fost pierdut, Domnul Hristos ar fi murit chiar și pentru acel unul singur.
Oaia care s-a rătăcit de turmă este creatura cea mai neajutorată. Ea trebuie să fie căutată de către păstor, pentru că ea nu poate găsi singură drumul înapoi. Tot astfel și cu sufletul care a rătăcit departe de Dumnezeu; el este tot așa de neajutorat ca și oaia pierdută și,dacă iubirea divină n-ar fi intervenit pentru salvarea lui, acesta n-ar fi găsit niciodată drumul întoarcerii lui la Dumnezeu.
Păstorul, care descoperă faptul că una din oile sale lipsește, nu privește nepăsător asupra turmei ce se găsește în siguranță în staul spunând: „Am nouăzeci și nouă în siguranță, și are să mă coste foarte multe necazuri a pleca în căutarea celei pierdute.
Să vină singură înapoi, și-i voi deschide poarta staulului lăsând-o să intre.” Nu, nu trece mult de la pierderea oii și păstorul este plin de durere și neliniște. El numără și iar numără turma. Când el este sigur că o oaie s-a pierdut, nu mai doarme. El lasă pe cele nouăzeci și nouă în staul, și merge în căutarea oii pierdute. Cu cât noaptea este mai întunecoasă și mai furtunoasă, iar drumul mai primejdios, cu atât mai mare este neliniștea păstorului și mai serioasă căutarea lui. El nu precupețește nici un efort pentru a găsi oaia pierdută.
Câtă ușurare sufletească simte el când în depărtare aude strigătul slab al oii pierdute. Orientându-se după zbieretul ei, el se cațără pe stâncile colțuroase, merge până la marginea prăpastiei, cu riscul propriei sale vieți. Astfel, el caută mereu, în timp ce strigătul, din ce în ce mai slab, îi spune că oaia sa nu este departe de moarte. În cele din urmă, efortul său este răsplătit; oaia pierdută este regăsită. Găsind-o, el n-o ceartă pentru că i-a pricinuit atâta necaz. El n-o mână cu biciul spre staul. El nici nu încearcă s-o mâne spre casă. În bucuria sa, el ia creatura ce tremură pe umerii săi; dacă este lovită și rănită, o ia în brațele sale, strângând-o strâns la sânul său, pentru ca din căldura propriei sale inimi să-i poată da viață. Cu mulțumirea că cercetarea, căutarea lui n-a fost zadarnică, el o poartă pe drumul întoarcerii spre staul.
Mulțumim lui Dumnezeu, căci El nu prezintă imaginației noastre tabloul unui păstor necăjit care se întoarce la staul fără oaia pierdută. Parabola nu ne vorbește despre eșec, ci despre succesul și bucuria regăsirii! Avem aici garanția lui Dumnezeu că nici chiar una dintre oile rătăcite din staulul lui Dumnezeu nu este neglijată, nici una nu este lăsată fără ajutor. Pe oricine se va lăsa să fie răscumpărat, Domnul Hristos îl va salva din abisul corupției și din spinii păcatului.
Suflete abătut, chiar dacă ai păcătuit, prinde curaj, nu trebuie să gândești că Dumnezeu POATE va ierta păcatele tale și-ți va îngădui să vii în prezența Lui. Dumnezeu a făcut primul pas. În timp ce erai încă vrăjmaș al Lui, El a plecat să te caute. Cu o inimă iubitoare asemenea unui păstor, El a lăsat pe cele nouăzeci și nouă și a plecat să caute pe cea pierdută. Sufletul lovit, rănit și gata să piară, El îl cuprinde în brațele iubirii Sale și, plin de bucurie, îl aduce în siguranță la staul.
Iudeii învățau, că mai înainte ca iubirea lui Dumnezeu să se manifeste față de păcătos, el trebuia să se pocăiască. După părerea lor, pocăința este o lucrare prin care oamenii pot câștiga favoarea cerului. Acest gând a făcut pe Farisei să exclame plini de uimire și mânie: „Acest om primește pe păcătoși.” Potrivit părerilor lor, El n-ar fi trebuit să permită nimănui să se apropie de El, cu excepția acelora care se pocăiesc. Dar în parabola cu oaia pierdută, Domnul Hristos învață că mântuirea nu vine datorită faptului că noi căutăm pe Dumnezeu, ci datorită faptului că El ne caută. „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut.” Romani 3, l-12. Noi nu ne pocăim pentru ca Dumnezeu să ne poată iubi, ci El își manifestă iubirea Sa față de noi pentru ca noi să ne pocăim.
Când, în cele din urmă, oaia pierdută este adusă acasă, mulțumirea păstorului se manifestă în melodioase cântece de bucurie. El cheamă pe prietenii și vecinii săi, spunându-le. „Bucurați-vă împreună cu mine; căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot astfel când cineva care s-a rătăcit este găsit de către marele Păstor al oilor, cerul și pământul se unesc în cântări de mulțumire și bucurie.
„Tot așa, vă spun, că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință.” (Luca 15, 7.) Voi, Fariseilor, spunea Domnul Hristos, vă considerați ca favoriți ai Cerului. Voi vă considerați în siguranță în propria voastră neprihănire.
Să știți deci că, dacă n-aveți nevoie de pocăință, lucrarea, misiunea Mea nu este pentru voi. Aceste sărmane suflete care simt mizeria și păcătoșenia lor sunt cele pe care am venit să le salvez. Îngerii cerului sunt interesați de cei pierduți, pe care voi îi disprețuiți. Voi vă plângeți și vă bateți joc atunci când unul din aceste suflete se alătură Mie; dar să știți că îngerii se bucură și cântece de biruință răsună prin curțile cerești.
Rabinii aveau o zicală și anume, că este mare bucurie în ceruri atunci când cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu este nimicit; dar Domnul Hristos învăța că, pentru Dumnezeu, lucrarea de nimicire este o lucrare străină. Că ceea ce constituie desfătarea cerului este refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletele acelora pe care El i-a făcut.
Când cineva care a rătăcit departe, afundându-se în păcat, caută să se întoarcă la Dumnezeu, el va avea de înfruntat critica și neîncrederea. Vor fi unii care vor pune la îndoială pocăința lui, întrebându-se dacă ea este sinceră sau nu, sau vor șopti: „Nu este statornic; nu cred că va rezista.” Aceste persoane nu fac lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea Satanei, care este acuzatorul fraților. Prin criticile lor, cei răi speră să descurajeze acel suflet și să-l îndepărteze și mai mult de speranța mântuirii și de Dumnezeu. Păcătosul pocăit să mediteze însă la bucuria cerului pentru întoarcerea celui ce era pierdut. El să-și găsească liniștea sufletească în iubirea lui Dumnezeu și în nici un caz să nu se descurajeze din cauza batjocurii Fariseilor.
Rabinii au înțeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-se vameșilor și păcătoșilor, deși ea avea o aplicabilitate mult mai largă. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos reprezenta nu numai pe păcătos în mod individual, ci întreaga lume apostaziată și ruinată de păcat. În vastul Univers pe care-l cârmuiește Dumnezeu, lumea noastră nu este decât un atom și totuși, această mică lume căzută în păcat -- această oaie pierdută -- este mult mai prețioasă înaintea lui Dumnezeu decât sunt cele nouăzeci și nouă care n-au părăsit staulul. Domnul Hristos, Conducătorul iubit din curțile cerești, a coborât din poziția Sa înaltă, a pus la o parte slava pe care El o avea la Tatăl, pentru a salva o lume pierdută. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute de sus, pe cele nouăzeci și nouă care-L iubesc, și a venit pe acest pământ, ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre,” și „zdrobit pentru fărădelegile noastre.” (Isaia 53, 5.) Dumnezeu S-a dat pe Sine -- în Fiul Său -- pentru ca să poată avea bucuria de a primi înapoi oaia care a fost pierdută.
„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu.” (1 Ioan 3, 1.) Și Domnul Hristos spune: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume.” (Ioan 17, 18), pentru a împlini „ce lipsește suferințelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” (Coloseni 1, 24.) Fiecare suflet pe care Hristos l-a răscumpărat este chemat să lucreze în numele Său pentru mântuirea celor pierduți. Această lucrare fusese neglijată în Israel. Nu este ea oare neglijată și astăzi de către cei care pretind că sunt urmași ai Domnului Hristos?
Pe câți dintre cei care rătăcesc, i-ai căutat, iubite cititor, și i-ai adus înapoi în staul? Când întorci spatele celor ce ți se par că nu sunt simpatici, sau nepromițători, îți dai seama că de fapt întorci spatele sufletelor pe care le caută Hristos? Poate chiar atunci când te îndepărtezi de ei, poate că aceștia au cea mai mare nevoie de înțelegerea ta. În fiecare adunare de rugăciune se află suflete care tânjesc după odihnă și pace. Ei pot apărea că duc o viată nepăsătoare, dar nu sunt insensibili față de influența Duhului Sfânt. Mulți dintre aceștia pot fi câștigați pentru Hristos.
Dacă oaia pierdută nu este adusă înapoi în staul, ea pribegește până când piere. Tot așa multe suflete merg la ruină din lipsa unei mâini care să se întindă pentru salvarea lor. Aceste suflete rătăcite pot apărea aspre și nepăsătoare; dar dacă ar fi avut și ei aceleași avantaje pe care alții le-au avut, atunci ar fi dovedit și ei mai multă noblețe sufletească și un mai mare spirit de slujire.
Îngerii deplâng pe acești rătăciți, îngerii plâng, în timp ce ochii oamenilor sunt uscați și inimile lor fără un pic de milă.
O, câtă lipsă de o profundă și mișcătoare simpatie față de sufletul ispitit și greșit. O, cu cât avem mai mult nevoie de spiritul Domnului Hristos, și mai puțin, mult mai puțin de cel al nostru.
Fariseii au înțeles parabola Domnului Hristos ca o mustrare la adresa lor. În loc de a accepta critica lor adusă lucrării Sale, El le-a reproșat că neglijau pe vameși și pe păcătoși. El n-a făcut lucrul acesta în mod deschis, ca nu cumva faptul acesta să le învârtoșeze inimile împotriva Lui; dar parabola Sa le-a pus înainte chiar lucrarea pe care Dumnezeu o cerea de la ei și pe care ei n-au făcut-o. Dacă ei ar fi fost păstori adevărați, acești conducători în Israel ar fi făcut lucrarea unui păstor. Ei ar fi manifestat atunci mila și iubirea lui Hristos și s-ar fi unit cu El în lucrarea Sa. Refuzul lor însă de a face aceasta a arătat faptul că pretenția lor de oameni spirituali era de fapt o înșelătorie, un fals.
Mulți au respins acum mustrarea Domnului Hristos; și totuși pe unii, cuvintele Lui i-au convins. După înălțarea Domnului Hristos la cer, Duhul Sfânt veni asupra acestora și ei se alăturară ucenicilor în lucrarea arătată în parabola cu oaia pierdută.
Banul pierdut
După ce a rostit parabola cu oaia pierdută, Domnul Hristos a dat o altă pildă spunând: „Sau care femeie, dacă are zece lei de argint, și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, și nu caută cu băgare de seamă până când îl găsește?” (Luca 15, 8.)
În Orient, casele celor săraci erau de obicei formate dintr-o singură cameră, adesea fără de ferestre și întunecoasă. Camera era foarte rar măturată și un ban care cădea pe jos era foarte repede acoperit de praf și de gunoi. Pentru a fi găsit, chiar în timpul zilei trebuia aprinsă o lumină și casa trebuia măturată cu multă atenție.
De obicei, zestrea femeii măritate consta din bani, pe care aceasta îi păstra cu multă grijă, ca pe cele mai de preț lucruri ale ei, și pe care la rându-i le dădea ca zestre fiicelor ei. Pierderea unei monezi era privită ca o mare nenorocire, și găsirea ei era prilej de mare bucurie, la care luau parte și vecinele din jur.
„După ce l-a găsit”, a spus Domnul Hristos, „cheamă pe prietenele și vecinele ei și zice: «Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.» Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.” (Luca 15, 9-10.)
Această parabolă, ca și cea dinaintea ei, înfățișează pierderea unui lucru, care, căutat cu atenție și interes, poate fi regăsit și aceasta produce o mare bucurie. Dar aceste două parabole reprezintă două clase diferite. Oaia pierdută știe, își dă seama că s-a pierdut. Ea a părăsit pe păstor, a părăsit turma și nu poate singură să se întoarcă la staul. Ea reprezintă pe aceia care-și dau seama că sunt despărțiți de Dumnezeu și care sunt acoperiți de un nor de greutăți, zdrobiți de această povară și supuși unor ispite teribile. Drahma pierdută reprezintă pe aceia care sunt pierduți în greșelile și păcatele lor, dar care n-au simțământul stării lor. Ei s-au înstrăinat de Dumnezeu, dar ei nu-și dau seama de aceasta. Sufletele lor sunt în primejdie, dar ei sunt inconștienți și nepăsători.
În această parabolă, Domnul Hristos ne spune că și aceia care sunt indiferenți față de cerințele lui Dumnezeu formează totuși obiectul iubirii Sale pline de milă. Aceștia trebuie căutați, căci ei trebuie să fie aduși înapoi la Dumnezeu.
Oaia a rătăcit departe de staul; ea s-a pierdut în pustie sau în munți. Moneda de argint a fost pierdută însă în casă. Ea era aproape și, totuși, nu putea fi regăsită decât printr-o cercetare sârguincioasă.
Această parabolă cuprinde în sine o lecție pentru familiile noastre. În cămin, există adesea o mare neglijență în ceea ce privește sufletele membrilor ei. În numărul lor poate fi unul care s-a înstrăinat de Dumnezeu; dar cât de puțin interes se manifestă în relațiile familiale, ca nu cumva să se piardă vreunul din cei încredințați lor de Dumnezeu.
Banul, deși zace ascuns printre praf și gunoi, el este totuși o bucată de argint. Posesorul lui îl caută, pentru că este de valoare. Tot la fel, fiecare suflet, deși degradat de păcat, înaintea lui Dumnezeu este socotit ca fiind de preț. După cum moneda poartă imaginea și inscripția puterii domnitoare, tot așa omul la crearea lui purta imaginea și inscripția lui Dumnezeu; și deși acum inscripția este stricată și întunecată datorită influenței păcatului, totuși urmele acestei inscripții rămân în fiecare suflet. Dumnezeu dorește să recâștige fiecare suflet și să repună asupra lui chipul Său în neprihănire și sfințenie.
Femeia din parabolă cercetează cu atenție, pentru a găsi moneda pierdută. Ea aprinde o candelă și mătură casa. Ea înlătură tot ceea ce ar putea s-o împiedice în căutarea ei. Deși numai un singur leu s-a pierdut, ea nu va înceta eforturile ei, până când moneda nu avea să fie găsită. Tot așa și în familie, dacă un membru al ei s-a înstrăinat de Dumnezeu, trebuie folosite orice mijloace pentru recâștigarea lui. În ceea ce-i privește pe toți ceilalți, aceștia să-și facă o cercetare de sine sinceră și serioasă. Să se cerceteze toate practicile vieții. Să se vadă dacă nu cumva s-au făcut unele greșeli, unele erori în conducerea familiei prin care sufletul respectiv s-a învârtoșat în necredință.
Dacă în familie se află un copil care este inconștient de starea lui păcătoasă, părinții n-ar trebui să aibă odihnă. Să se aprindă lumina. Cercetați Cuvântul lui Dumnezeu, și în lumina lui să se cerceteze în mod sincer totul în cămin, să se vadă de ce este pierdut acest copil. Părinții să-și cerceteze inimile lor, să-și examineze obiceiurile și practicile lor. Copiii sunt moștenirea lui Dumnezeu, și noi suntem răspunzători față de El pentru felul în care administrăm proprietatea Lui.
Sunt părinți, tați și mame, care doresc să lucreze în unele câmpuri misionare; sunt foarte mulți aceia care sunt foarte activi în lucrarea creștină în afara căminului, în timp ce proprii lor copii sunt străini de Mântuitorul și de iubirea Lui. Mulți părinți încredințează lucrarea câștigării copiilor lor pentru Hristos, pastorului, sau instructorului școlii de Sabat, dar făcând astfel, ei își neglijează răspunderea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Educarea și pregătirea copiilor lor pentru a fi creștini este lucrarea cea mai înaltă pe care părinții o pot face pentru Dumnezeu. Aceasta este o lucrare care cere o muncă plină de răbdare, o viață întreagă de eforturi făcute în mod chibzuit și cu perseverență. Neglijând această comoară ce ne-a fost încredințată, ne dovedim slujitori necredincioși. Dumnezeu nu va accepta nici un fel de scuză pentru o astfel de neglijență.
Dar aceia care se fac vinovați de o astfel de neglijență nu trebuie să dispere. Femeia care și-a pierdut banul l-a căutat până când l-a găsit. Tot astfel, cu iubire, credință și rugăciune, părinții să lucreze pentru casa lor, până când plini de bucurie pot veni la Dumnezeu spunând: „Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Domnul.” (Isaia 8, 18.)
Aceasta este adevărata lucrare misionară în cămin, și ea este tot așa de folositoare pentru cei care o fac, ca și pentru cei în folosul cărora este făcută. Prin interesul nostru credincios față de cei din cercul familiei lui Dumnezeu, cu care, dacă vor rămâne credincioși față de Domnul Hristos, vom trăi în veacurile nesfârșite. Noi trebuie să dăm pe față același interes față de frații și surorile noastre în Hristos, pe care ca membrii ai aceleiași familii, îl arătăm unul față de altul.
Este planul lui Dumnezeu ca toate acestea să ne pregătească a lucra pentru alții. Pe măsură ce simpatia noastră se va lărgi, iar dragostea noastră va crește, noi vom găsi pretutindeni ceva de făcut. Marea familie a lui Dumnezeu cuprinde întreaga lume, și nici unul din membrii ei nu trebuie trecut cu vederea, neglijat.
Oriunde am fi, bănuțul de argint așteaptă să-l căutăm. Îl căutăm noi oare? Zi de zi ne întâlnim cu cei care nu au nici un interes în lucrurile religioase; vorbim cu ei, ne vizităm; suntem noi însă interesați în bunul lor mers spiritual? Îl prezentăm noi oare acestora pe Domnul Hristos ca Mântuitor gata să ierte păcatele? Cu inimile noastre încălzite de dragostea lui Hristos, le vorbim noi despre iubirea aceasta? Dacă nu facem lucrul acesta, cum vom da noi ochii cu aceste suflete pierdute -- pierdute pentru veșnicie -- când vom sta împreună înaintea tronului lui Dumnezeu?
Cine poate prețui valoarea unui suflet? Dacă vrei să știi cât valorează, să mergem în Ghetsemani, și acolo să veghem împreună cu Domnul Hristos în decursul orelor de frământare sufletească, când sudoarea Lui era asemenea unor mari picături de sânge. Să privim la Mântuitorul înălțat pe cruce. Să ascultăm strigătul Său disperat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34.) Priviți capul însângerat, coasta împunsă și picioarele străpunse de piroane. Să nu uităm că Domnul Hristos a riscat totul. Pentru mântuirea noastră, cerul întreg a fost în primejdie. La piciorul crucii, amintindu-ne că pentru un singur păcătos Domnul Hristos și-ar fi dat viața, vom putea să prețuim mai bine valoarea unui suflet.
Dacă suntem în comuniune cu Domnul Hristos, atunci vom prețui ca și El fiecare suflet omenesc. Vom simți atunci pentru alții aceeași iubire profundă pe care Hristos a avut-o pentru noi. Atunci, vom putea câștiga și nu să alungăm, să atragem și să nu respingem pe aceia pentru care El a murit. Nimeni n-ar fi fost adus înapoi la Dumnezeu, dacă Domnul Hristos n-ar fi depus eforturi personale pentru întoarcerea lor; și numai prin eforturi personale putem întoarce suflete la Hristos. Privind pe cei care merg pe drumul morții, nu putem sta indiferenți și nepăsători. Cu cât este mai mare păcatul lor și mai adâncă decăderea lor, cu atât mai serioase și mai pline de iubire vor fi eforturile noastre pentru mântuirea lor. Vom înțelege astfel nevoile celor ce sunt în suferință, care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, și care sunt copleșiți sub povara vinovăției. Inima noastră va fi atunci plină de simpatie pentru ei și vom fi gata să le întindem o mână de ajutor. Pe brațele credinței și iubirii noastre, îi vom aduce astfel la Domnul Hristos. Vom veghea asupra lor și îi vom încuraja, iar simpatia și încrederea noastră față de ei îi va întări, ferindu-i să se clatine.
Toți îngerii cerului sunt gata să coopereze la această lucrare. Toate resursele cerului sunt la dispoziția acelora care caută să salveze pe cei pierduți. Îngerii ne vor ajuta să putem ajunge la cei mai nepăsători și la cei mai împietriți. Și când cineva este adus înapoi la Dumnezeu, tot cerul este plin de bucurie; serafimii și heruvimii ating harfele lor de aur și înalță cântece de slavă la adresa lui Dumnezeu și a Mielului, pentru mila și bunătatea lor plină de iubire manifestată față de fiii oamenilor.