Capitol bazat pe textele din Luca 16, 19-31.
În parabola omului bogat și a lui Lazăr, Domnul Hristos a înfățișat faptul că în viața aceasta, oamenii își hotărăsc destinul lor veșnic. În decursul timpului de probă, harul lui Dumnezeu este oferit tuturor. Dar dacă oamenii irosesc ocaziile ce li se oferă în plăceri egoiste, ei își taie singuri legătura lor cu viața veșnică. Nici un alt timp de probă nu le va mai fi acordat. Prin propria lor alegere, între ei și Dumnezeul lor, ei au săpat o prăpastie ce nu se poate trece.
Această parabolă ne înfățișează contrastul dintre cei bogați, care n-au făcut din Dumnezeu sprijinul lor, și cei săraci, care și-au pus toată încrederea în Dumnezeu. Domnul Hristos a arătat că va veni timpul când poziția acestor două clase de oameni se va schimba, fiecare v-a ajunge să trăiască experiența celeilalte. Cei care sunt săraci în bunurile acestei lumi, dar care totuși, s-au încrezut în Dumnezeu, și sunt răbdători în suferință, vor fi, într-o zi, înălțați mai presus de aceia care astăzi dețin cele mai înalte poziții pe care le poate oferi lumea, dar care nu și-au predat viața lui Dumnezeu.
„Era un om bogat”, spunea Domnul Hristos, „care se îmbrăca în porfiră și in subțire; și în fiecare zi ducea o viață plină de veselie și strălucire. La ușa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Și dorea mult să se sature cu fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului.” (Luca 16, 19-21.)
Omul bogat nu aparținea acelei clase reprezentate prin judecătorul nedrept, care a declarat în mod deschis disprețul său față de Dumnezeu și față de oameni. El pretindea a fi un fiu a lui Avraam. El nu s-a purtat cu asprime față de cerșetor, și nici nu l-a alungat datorită faptului că înfățișarea lui era neplăcută. Dacă acest specimen sărac și dezgustător al neamului omenesc putea fi mângâiat privindu-l cum intra și ieșea pe porți, atunci cel bogat era binevoitor să-l lase să stea acolo. Dar în mod egoist, el era indiferent față de nevoile fratelui său de suferință.
Atunci nu erau spitale în care să fie tratați cei bolnavi. Cei suferinzi și cei în nevoie erau aduși în atenția celor cărora Dumnezeu le-a încredințat bogățiile pentru ca aceștia să se bucure de ajutor și simpatie. Acesta era și cazul cerșetorului și a omului bogat. Lazăr avea mare nevoie să fie ajutat; căci el era fără prieteni, fără cămin, bani sau hrană. Totuși, era lăsat în starea aceasta zi după zi, în timp ce nobilul bogat avea tot ceea ce-i trebuia. Cel căruia îi era foarte ușor să ușureze suferințele semenului său, trăia numai pentru el, așa cum trăiesc și astăzi foarte mulți.
Sunt și astăzi mulți în jurul nostru lipsiți de hrană, goi și fără adăpost. A neglija să dăm din avutul nostru acestor oameni în nevoie, suferinzi, ar însemna să ne încărcăm cu o povară de vinovăție așa de mare, încât ne va fi groază, într-o zi, să stăm în fața ei. Orice lăcomie este condamnată ca idolatrie. Orice îngăduință egoistă este o ofensă înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut din cel bogat un administrator al averii Sale; și era datoria lui aceea de a se îngriji de asemenea cazuri cum era și acela al lui Lazăr. Porunca era: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6, 5); și „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti.” (Leviticul 19, 18.)
Bogatul era un iudeu, și ca urmare, era cunoscător al poruncii lui Dumnezeu. Dar el a uitat că era răspunzător de felul cum folosea mijloacele și capacitățile sale. Binecuvântările lui Dumnezeu erau din abundență revărsate asupra lui, dar el le folosea în mod egoist, spre slava sa și nicidecum a Creatorului său. Obligația ce o avea de a folosi darurile sale pentru binele și înălțarea omenirii, era în proporție cu belșugul de care se bucura. Aceasta era porunca lui Dumnezeu, dar bogatul nu se gândea la obligația lui față de Dumnezeu. El dădea bani cu împrumut, și pentru ceea ce împrumuta, lua dobândă; dar pentru cele primite cu împrumut de la Dumnezeu el nu plătea nici o dobândă. El avea cunoștințe și talente, dar nu se îngrijea să le facă să sporească. Uitând de faptul că era răspunzător față de Dumnezeu, toate puterile sale și le folosea pentru satisfacerea plăcerilor. Tot ceea ce-l înconjura, nesfârșitele petreceri, laudele și lingușirile prietenilor săi, totul slujea pentru bucuria lui egoistă. Așa de prins era în societatea prietenilor săi, încât a pierdut cu totul simțul responsabilității sale de a coopera cu Dumnezeu în lucrarea milei Sale. El a avut ocazia de a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu și de a trăi învățăturile Sale; dar anturajul iubitor de plăceri pe care și l-a ales, îi ocupa atât de mult timp, încât a uitat de Dumnezeu și veșnicie.
A venit însă timpul când s-a produs o schimbare în starea celor doi oameni. Săracul suferise zi de zi, dar a îndurat totul cu răbdare și în tăcere, în cele din urmă a murit și a fost îngropat. Nu s-a găsit nimeni care să plângă pentru el; dar prin răbdarea sa în suferință, el a fost mărturie pentru Hristos, a trecut cu bine cercarea credinței sale, și după moartea sa ne este înfățișat ca fiind purtat de către îngeri și dus în sânul lui Avraam.
Lazăr reprezintă pe cei săraci și suferinzi care cred în Domnul Hristos. Când trâmbița va suna, și toți cei ce sunt în morminte vor auzi vocea Domnului Hristos și vor ieși la viață, ei vor primi atunci răsplata; căci credința lor în Dumnezeu n-a fost numai o teorie, ci o realitate.
„A murit și bogatul, și l-au îngropat. Pe când el era în locuința morților, în chinuri, și-a ridicat ochii în sus și a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui, și a strigat: «Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.»” (Luca 16, 22-24.)
În această parabolă, Domnul Hristos întâlnea pe oameni pe propriul lor teren. Învățătura despre starea de conștiență a celor morți, în perioada dintre moartea și învierea lor, era crezută de mulți dintre cei ce ascultau cuvintele Domnului Hristos. Mântuitorul cunoștea ideile lor, și și-a formulat parabola în așa fel, încât să-i învețe adevăruri importante, folosindu-se chiar de preconceputele și greșitele lor convingeri. El a pus în fața ascultătorilor Săi o oglindă, în care ei să se poată vedea în adevărata lor legătură cu Dumnezeu. El a folosit părerile ce existau în mijlocul lor, pentru a evidenția și mai mult adevărul pe care El dorea să-L facă să predomine, mai presus de toate celelalte idei, și anume, că nici un om nu este prețuit după bogăția sa; căci tot ceea ce are, îi aparține numai ca împrumut din partea lui Dumnezeu. Iar o greșită folosire a acestor daruri, îl va așeza cu mult mai prejos decât cel mai sărac și cel mai nenorocit om, care iubește însă pe Dumnezeu și se încrede în El.
Domnul Hristos dorea ca ascultătorii Săi să înțeleagă faptul că este cu neputință ca oamenii să-și asigure mântuirea după moarte. „Fiule”, îi răspunde Avraam, „adu-ți aminte că, în viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune și Lazăr și-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la voi sau de acolo la noi, să nu poată.” (Luca 16, 25.26.) În acest fel, Domnul Hristos a înfățișat cât de zadarnică este speranța acelora care privesc spre un al doilea timp de probă, de har. Viața aceasta este unicul timp ce a fost dat omului spre a se pregăti pentru veșnicie.
Bogatul nu părăsise ideea că este un fiu al lui Avraam, și în deznădejdea lui, el ne este înfățișat ca apelând la el după ajutor. „Părinte Avraame”, se rugă el, „fie-ți milă.” El nu s-a rugat lui Dumnezeu, ci lui Avraam. În acest fel, el a arătat că așează pe Avraam mai presus de Dumnezeu, și că pentru mântuirea sa, el se baza pe legătura lui cu Avraam. Tâlharul de pe cruce se rugă Domnului Hristos; „Doamne, adu-ți aminte de mine, când vei veni în împărăția Ta.” (Luca 23, 42.) Și imediat primi răspunsul: „Adevărat îți spun astăzi (când atârn pe cruce în umilință și suferință), că vei fi cu Mine în Paradis.” (Luca 23, 43.) Dar bogatul s-a rugat lui Avraam, iar cererea sa n-a fost ascultată. Numai Domnul Hristos este înălțat spre a fi „Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5, 31.) Căci, „în nimeni altul nu este mântuire.” (Faptele Apostolilor 4, 12.)
Bogatul și-a petrecut viața în plăceri și el și-a dat seama prea târziu că nu se îngrijise deloc de viața veșnică. El și-a dat seama de nebunia lui și s-a gândit la frații săi, care ar merge înainte așa cum a mers el, trăind numai pentru plăcerile lor. Atunci adresă rugămintea: „Rogu-te dar, părinte Avraame, să trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci frați, și să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.” Dar „Avraam a răspuns: «Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei.» «Nu părinte Avraame» a zis el; «ci dacă se va duce cineva din morți, se vor pocăi.» Și Avraam i-a răspuns: «Dacă nu ascultă pe Moise și pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.»” (Luca 16, 27-31.)
Când bogatul a cerut noi dovezi pentru frații săi, i s-a spus în mod clar că, chiar dacă li se vor da asemenea dovezi, ei nu s-ar lăsa convinși, n-ar crede. Cererea sa a aruncat o umbră, un blam asupra lui Dumnezeu. Era ca și când bogatul ar fi zis: „Dacă m-ai fi avertizat mai serios, mai categoric, acum n-aș fi aici.” În răspunsul său, la cererea bogatului, Avraam este înfățișat ca spunând: „Frații tăi au fost suficient de mult avertizați. Le-a fost dată lumină, dar ei n-au vrut s-o vadă; le-a fost prezentat adevărul, dar n-au vrut să-l audă”.
„Dacă nu ascultă pe Moise, și pe proorocii săi nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.” Aceste cuvinte s-au dovedit a fi adevărate în istoria poporului iudeu. Ultima minune a Domnului Hristos, și care încoronează activitatea Lui, a fost învierea lui Lazăr din Betania, după patru zile de la moartea lui. Iudeilor le-a fost dată această minunată dovadă a divinității Domnului Hristos, dar ei au respins-o. Lazăr s-a sculat din morți și a dat mărturie în mijlocul lor, dar ei și-au împietrit inima față de toate aceste dovezi, și chiar au căutat să-i ia viața. (Ioan 12, 9-11.)
Legea și profeții sunt mijloacele folosite de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Domnul Hristos a spus ca să ia seama la aceste semne. Dacă nu ascultă de vocea lui Dumnezeu din Cuvântul Său, chiar mărturia dată de cineva înviat din morți, n-ar fi ascultată.
Acei care au ascultat pe Moise și pe profeți, nu vor cere ca Dumnezeu să dea o lumină mai mare decât aceea pe care a dat-o Dumnezeu; dar dacă oamenii leapădă lumina, și nu folosesc ocaziile ce le sunt oferite, unii ca aceștia nu vor auzi, chiar dacă cineva dintre morți ar veni la ei cu o soluție. Ei nu vor fi convinși nici chiar de această dovadă; căci aceia care leapădă Legea și profeții își împietresc în așa măsură inima, încât vor ajunge să respingă orice lumină.
Convorbirea dintre Avraam și cel care fusese cândva bogat este figurativă. Lecția ce trebuie învățată din ea este aceea că fiecărui om îi este dată suficientă lumină pentru îndeplinirea îndatoririlor ce se cer din partea lui. Răspunderea omului este proporțională cu ocaziile și privilegiile sale. Dumnezeu dă fiecăruia suficientă lumină și destul har pentru lucrarea pe care i-a dat-o s-o facă. Dacă omul nu îndeplinește ceea ce lumina cea mică îi arată că este de datoria lui a face, o lumină mai mare nu va face decât să dea la iveală necredincioșia lui, neglijența de a pune la schimbător binecuvântările ce i-au fost date. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari; cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari.” (Luca 16, 10.) Aceia care refuză să fie iluminați de către Moise și profeți și totuși cer să se facă minuni extraordinare, nu vor fi convinși, chiar dacă s-ar împlini cererile lor.
Parabola bogatului și a săracului Lazăr arată cum sunt prețuite în lumea nevăzută cele două clase reprezentate prin acești oameni. Nu este păcat să fii bogat, dacă bogăția nu este strânsă pe căi necinstite. Cel bogat nu este condamnat pentru faptul că are bogății, dar el este condamnat dacă mijloacele ce i-au fost încredințate sunt cheltuite în mod egoist. El ar putea cu mult mai bine să-și depună banii la tronul lui Dumnezeu, folosindu-i spre a face bine. Moartea nu poate aduce sărăcie omului care se dedică căutării comorii veșnice. Dar cel care strânge comori numai pentru el, nu poate lua nimic din comorile sale în ceruri. Unul ca acesta s-a dovedit a fi un administrator necredincios. În timpul vieții el s-a bucurat de cele mai bune lucruri, dar a uitat îndatoririle ce le avea față de Dumnezeu. El a dat greș în a-si strânge o comoară în ceruri.
Bogatul care a avut așa de multe privilegii ne este reprezentat ca unul care ar fi trebuit să-și pună darurile la schimbător, să le cultive, astfel încât faptele sale să ajungă dincolo, ducând cu ele binecuvântări spirituale sporite. Scopul răscumpărării nu este numai acela de a șterge păcatele, ci de a reda omului darurile spirituale ce au fost pierdute din cauza puterii distrugătoare a păcatului. Banii nu pot fi duși în viața cea veșnică; nu este nevoie de ei acolo; ci faptele bune făcute în câștigarea de suflete la Hristos sunt duse în curțile cerești. Dar cei care cheltuiesc în mod egoist darurile lui Dumnezeu, pentru propria lor persoană, lăsând pe semenii lor în nevoie fără ajutor, nefăcând nimic pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu în lume, dezonorează pe Creatorul lor. În dreptul numelui lor, din cărțile cerului, este scris că au jefuit pe Dumnezeu.
Bogatul a avut tot ceea ce se putea procura cu bani, dar el nu poseda bogățiile care ar fi putut să păstreze în bună rânduială socotelile lui cu Dumnezeu. El a trăit ca și când tot ceea ce avea era numai a lui. El a neglijat atât chemarea lui Dumnezeu, cât și strigătul săracilor în suferință. Dar în cele din urmă vine o chemare pe care n-o poate trece cu vederea. O putere pe care n-o poate ignora și căreia nu poate să i se opună îi poruncește să părăsească bunurile asupra cărora el nu mai este administrator. Cel care fusese cândva bogat, este adus la cea mai deznădăjduită sărăcie. Haina îndreptățirii Domnului Hristos, țesută în războiul cerului, nu-l poate acoperi vreodată. Cel care a purtat purpura cea mai scumpă, pânza cea mai fină este acum adus la goliciune. Timpul încercării sale s-a consumat. El n-a adus nimic în lume, și nu poate lua nimic cu el când pleacă din lume.
Domnul Hristos a dat la o parte cortina și a înfățișat acest tablou înaintea preoților și a mai marilor, a cărturarilor și a Fariseilor. Priviți la ei care sunt bogați în bunurile acestei lumi, dar care nu sunt bogați înaintea lui Dumnezeu. Nu vreți să contemplăm această scenă? Ceea ce este foarte prețuit printre oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Domnul Hristos spune: „Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37.)
O aplicație la națiunea iudaică
Când Domnul Hristos a rostit parabola bogatului și a săracului Lazăr, erau foarte mulți în națiunea iudaică ce se aflau în starea de plâns a celui bogat, folosind bunurile lui Dumnezeu pentru satisfacerea plăcerilor egoiste, pregătindu-se astfel de a auzi sentința: „Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor.” (Daniel 5, 27.) Bogatul a fost favorizat cu orice fel de binecuvântări materiale și spirituale, dar el a refuzat să coopereze cu Dumnezeu în folosirea acestor binecuvântări. Tot la fel era și cu națiunea iudaică. Dumnezeu a făcut pe iudei depozitarii adevărurilor sfinte. El i-a numit administratori ai harului Său. El le-a dat orice bunuri materiale și spirituale, și El i-a chemat să împartă și altora aceste binecuvântări. Le-au fost date îndrumări speciale, cu privire la felul cum să se poarte cu frații lor care se aflau în nevoi, sau cu străinii dinăuntrul porții lor, și cu săracii din mijlocul lor. Ei nu trebuia să caute să câștige numai pentru binele lor, ci trebuia să-și aducă aminte de aceia care erau în nevoie și să împartă cu aceștia binecuvântările ce le aveau. Și Dumnezeu a făgăduit să-i binecuvânteze după faptele lor de iubire și milă. Dar, ca și bogatul, ei n-au întins nici o mână de ajutor ca să ușureze nevoile materiale și spirituale ale celor suferinzi. Plin de mândrie, ei se considerau ca fiind poporul ales și favorizat al lui Dumnezeu; și totuși ei nu slujeau și nici nu se închinau lui Dumnezeu. Ei se încredeau în faptul că erau fiii lui Avraam. „Noi suntem sămânța lui Avraam” (Ioan 8, 33), spuneau ei plini de mândrie. Dar când a venit criza, le-a fost arătat faptul că ei se despărțiseră de Dumnezeu, și și-au pus toată încrederea în Avraam, ca și când el ar fi fost Dumnezeu.
Domnul Hristos dorea să facă lumina să lumineze în întunericul minții poporului iudeu. El le-a spus: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar acum căutați să Mă omorâți pe Mine, ca om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva, Avraam n-a făcut.” (Ioan 8, 39-40.)
Domnul Hristos n-a recunoscut în relațiile de rudenie nici o virtute mântuitoare. El a învățat că legăturile spirituale sunt mai presus de toate celelalte legături naturale. Iudeii pretindeau a fi descendenți ai lui Avraam; dar nefăcând faptele lui Avraam, ei au dovedit că nu sunt adevărații copii ai acestuia. Numai aceia care se dovedesc a fi, în mod spiritual, în armonie cu Avraam, prin ascultare de vocea lui Dumnezeu, sunt recunoscuți ca adevărați descendenți ai lui Avraam. Deși cerșetorul aparținea unei clase considerate de oameni ca fiind inferioară, Domnul Hristos l-a recunoscut ca pe unul pe care Avraam l-ar considera un prieten foarte apropiat.
Bogatul, deși înconjurat de toate bunătățile vieții, era totuși atât de ignorant, încât el a pus pe Avraam acolo unde ar fi trebuit să fie Dumnezeu. Dacă el ar fi prețuit poziția sa privilegiată și ar fi îngăduit Duhului lui Dumnezeu să-i modeleze mintea și inima, el ar fi avut o poziție cu totul diferită. Tot la fel se prezentau lucrurile și cu națiunea pe care o reprezenta. Dacă ei ar fi răspuns chemării divine, atunci viitorul lor ar fi fost cu totul altul. Ei ar fi dat pe față un adevărat discernământ spiritual. Ei aveau mijloace pe care Dumnezeu le-ar fi înmulțit, făcându-le suficiente pentru binecuvântarea și iluminarea întregii lumi. Dar ei s-au depărtat atât de mult de planurile lui Dumnezeu, încât viața lor era în întregime pervertită. Ei n-au folosit darurile lor, ca niște administratori ai lui Dumnezeu, în conformitate cu adevărul și dreptatea. Veșnicia n-a intrat în socotelile lor, și rezultatul necredincioșii lor a fost ruina întregii națiuni.
Domnul Hristos știa că la distrugerea Ierusalimului iudeii aveau să-și aducă aminte de avertizările Sale. Și lucrurile s-au petrecut întocmai. Când nenorocirea a venit asupra Ierusalimului, când foametea și suferințele de toate soiurile s-au abătut asupra poporului, ei și-au adus aminte de aceste cuvinte ale Domnului Hristos și au înțeles parabola. Ei au adus suferința asupra lor, datorită neglijenței lor de a face ca lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu să strălucească mai departe în lume.
În zilele din urmă
Scenele de încheiere ale istoriei acestui pământ sunt zugrăvite în evenimentele de încheiere a istoriei bogatului din parabolă. Acesta pretindea că este fiu al lui Avraam, dar el era despărțit de Avraam printr-o prăpastie de netrecut -- un caracter rău format. Avraam a slujit lui Dumnezeu, urmărind cu credincioșie și în deplină ascultare Cuvântul Său. Dar bogatul nu se gândea nici la Dumnezeu și nici la nevoile celor suferinzi. Marea prăpastie existentă între el și Avraam era prăpastia neascultării.
Sunt și astăzi foarte mulți care merg pe același drum. Deși sunt membri ai Bisericii, ei sunt neconvertiți. Ei pot participa la serviciile divine, ei pot cânta cuvintele psalmistului: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalmii 42, 1), dar mărturisirea lor este falsă. Ei nu sunt mai îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu de cum este cel mai înrăit păcătos. Cel care caută excitările plăcerilor păcatului, mintea care este plină de dorința de manifestare vanitoasă, nu poate sluji lui Dumnezeu. Asemenea bogatului din parabolă, unul ca acesta nu are nici o înclinație ca să se războiască împotriva plăcerilor firești. El dorește și caută să-și satisfacă plăcerile. El alege atmosfera păcatului. Dar el este răpit de moarte și coboară în mormânt cu caracterul pe care l-a format în timpul vieții, în tovărășia uneltelor lui Satana. În mormânt, el nu mai are nicidecum puterea de a alege ceva, fie bun sau rău; căci în ziua în care cineva moare, pier până și gândurile lui. (Psalmii 146, 4; Eclesiastul 9, 5-6.)
Când vocea lui Dumnezeu trezește la viată pe cel mort, el va ieși din mormânt cu aceleași pofte și pasiuni, cu aceleași gusturi pe care le-a nutrit în timpul vieții. Dumnezeu nu face nici o minune ca să re-creeze un om, care n-a fost născut din nou atunci când i s-au oferit toate ocaziile și a avut la dispoziție tot ceea ce era necesar pentru aceasta. În timpul vieții sale el n-a găsit nici o plăcere în Dumnezeu și nici în a lucra pentru El. Caracterul său n-a fost în armonie cu Dumnezeu și el nu poate fi fericit în familia cerească.
Există astăzi în lume o clasă de oameni care sunt plini de îndreptățire de sine. Ei nu sunt dedați la îmbuibare, nu sunt bețivi, nu sunt necredincioși; dar ei doresc să trăiască numai pentru ei, și nu pentru Dumnezeu. El nu se află în gândurile lor; de aceea ei sunt socotiți în rândul celor necredincioși. Dacă ar fi posibil ca ei să intre pe porțile cetății lui Dumnezeu, în ceruri, ei n-ar avea dreptul la pomul vieții, căci atunci când poruncile lui Dumnezeu au stat înaintea lor cu toate cerințele lor obligatorii, ei au zis: „Nu!”.
Ei n-au slujit lui Dumnezeu aici, de aceea, ei nu vor sluji lui Dumnezeu nici în ceruri. Ei n-ar putea trăi în prezența Lui, și orice alt loc, în afară de cer, ar fi de preferat pentru ei.
A învăța de la Domnul Hristos înseamnă a primi harul Său, care este, de fapt, caracterul Său. Dar cei care nu prețuiesc și nu folosesc ocaziile prețioase și influențele sfinte ce le-au fost oferite aici pe pământ, nu sunt pregătiți a lua parte la închinarea cea curată din ceruri. Caracterele lor nu sunt modelate după Modelul Divin. Prin neglijența lor, ei au creat un abis peste care nimeni și nimic nu poate trece, între ei și cei drepți rămâne „o prăpastie mare.”