Capitol bazat pe textele din Matei 21, 33-44.
Poporul iudeu
Parabola celor doi fii a fost urmată de parabola viei. În prima parabolă, Domnul Hristos a așezat în fața învățătorilor iudei importanța ascultării. În a doua parabolă, El a îndreptat atenția spre bogatele binecuvântări revărsate asupra poporului Israel și, făcând astfel, El prezintă cerința lui Dumnezeu ca ei să asculte. El le-a înfățișat scopul glorios urmărit de Dumnezeu și care, prin ascultare ei ar putea să-l împlinească. Dând la o parte cortina viitorului, El le-a arătat cum că, datorită neîmplinirii scopului Său cu ei, întreaga națiune pierde binecuvântarea Sa, aducând ruină asupra lor.
„Era un om, un gospodar”, a spus Domnul Hristos, „care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară.” (Matei 21, 33.)
Profetul Isaia ne dă și el o descriere a acestei vii: „Voi cânta Prea Iubitului meu despre via Lui. Prea Iubitul meu avea o vie, pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curățit de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat și un teasc, apoi trăgea nădejdea că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbateci.” (Isaia 5, 1-2.)
Gospodarul a ales din pustie o bucată de pământ, a împrejmuit-o cu un gard, a curățat locul, l-a arat și l-a plantat cu vițele cele mai alese, așteptând o recoltă bogată. De la această bucată de pământ, prin faptul că era superioară față de întinderea de pământ ce era necultivată, gospodarul aștepta să-i facă cinste, înfățișând rezultatele grijii și a muncii sale depuse pentru cultivarea ei. Tot la fel, Dumnezeu a ales din lumea aceasta un popor, care să fie pregătit și educat de Domnul Hristos. Profetul spune că „Via Domnului oștirilor este casa lui Israel și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea.” (Isaia 5, 7.) Asupra acestui popor Dumnezeu a revărsat mari privilegii, binecuvântându-l nespus din abundența bunătății Sale. Și El aștepta de la ei să-L onoreze, aducând roade. Ei trebuie să reprezinte în viața lor principiile Împărăției Sale. În mijlocul unei lumi căzute în păcat, stricate, ei trebuia să reprezinte caracterul lui Dumnezeu.
Ca vie a Domnului, ei trebuia să aducă roade cu totul diferite de cel ale națiunilor păgâne înconjurătoare. Aceste popoare idolatre s-au dedat cu totul înfăptuirii nelegiuirii. Violența și crima, lăcomia, opresiunea și cele mai degradante practici erau practicate fără nici o reținere. Nedreptatea, degradarea și mizeria erau roadele acestui pom corupt. Într-un contrast vădit cu acestea, ar fi trebuit să fie roadele pe care via plantată de Dumnezeu trebuia să le aducă.
A fost privilegiul națiunii iudaice, acela de a reprezenta caracterul lui Dumnezeu așa cum a fost el descoperit lui Moise. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea.” (Exod 33, 18-l9.) „Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea și păcatul.” (Exod 34, 6-7.) Acesta este rodul pe care Dumnezeu dorea ca poporul Său să-l aducă. În curățirea caracterului lor și în sfințenia vieții lor, în mila, bunătatea și împreuna lor simțire, ei trebuiau să arate că „Legea lui Dumnezeu este desăvârșită și înviorează sufletul.” (Psalmii 19, 7.)
A fost scopul lui Dumnezeu acela, ca prin națiunea iudaică, să împartă tuturor oamenilor bogate binecuvântări. Prin poporul Israel, trebuia să fie pregătită calea pentru difuzarea luminii Sale, lumii întregi. Națiunile pământului, datorită practicării unor obiceiuri corupte, au pierdut cunoașterea de Dumnezeu. Și totuși, Dumnezeu în mila Sa nu i-a nimicit. El și-a propus să le ofere ocazia de a-L cunoaște prin Biserica Sa. El a stabilit ca principiile descoperite prin poporul Său, să fie mijloacele prin care să se restaureze în om, chipul moral al lui Dumnezeu.
Pentru împlinirea acestui scop, Dumnezeu a chemat pe Avraam să iasă din mijlocul rudeniilor lui idolatre, cerându-i să locuiască în țara Cananului. „Voi face din tine un neam mare”, a spus El, „și te voi binecuvânta, îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare.” (Geneza 12, 2.)
Urmașii lui Avraam, Iacov și cei ce au urmat după ei au fost duși în Egipt, pentru ca, în mijlocul acelei națiuni mari și nelegiuite, ei să poată da pe față, să poată trăi principiile Împărăției lui Dumnezeu. Integritatea lui Iosif, cum și lucrarea lui minunată de a păstra viața întregului popor egiptean, au fost o reprezentare a vieții Domnul Hristos. Moise și mulți alții au mărturisit pe Dumnezeu.
Scoțând pe Israel din Egipt, Dumnezeu și-a manifestat din nou puterea și mila Sa. Lucrările Sale minunate săvârșite pentru eliberarea lor din robie, purtarea Lui cu ei în tot timpul călătoriei lor prin pustie, n-au fost numai pentru binele și folosul lor. Ei trebuia să fie o pildă pentru națiunile înconjurătoare. Domnul S-a descoperit pe Sine ca fiind un Dumnezeu mai presus de orice autoritate și personalitate omenească. Semnele și minunile pe care le-a făcut spre folosul Său au demonstrat puterea pe care El o avea asupra naturii și de asemenea, asupra celor mai mari dintre aceia care se închinau naturii. Domnul a trecut prin mândrul Egipt, așa cum va trece pe acest pământ în ultimele zile ale istoriei lui. Cu foc și furtună, cutremur și moarte, marele EU SUNT, și-a răscumpărat poporul. El i-a scos din țara robiei. El i-a condus prin „aceea pustie mare și grozavă, unde erau șerpi înfocați și scorpioni.” (Deuteronomul 8, 15.) El a scos pentru ei apă din stâncă și i-a hrănit cu „grâu din cer.” Psalmii 78, 24. Căci, spunea Moise, „partea Domnului este poporul lui. Iacov este partea Lui de moștenire. El i-a găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșătoare, l-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia, și-i poartă pe penele lui. Așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, și nu era nici un dumnezeu străin cu El.” (Deuteronomul 32, 9-12.) Astfel El i-a adus la Sine, ca ei să poată locui la umbra Celui Atotputernic.
Domnul Hristos a fost Conducătorul copiilor lui Israel, în timpul pribegiei lor prin pustie. El i-a condus ziua prin stâlpul de nor și noaptea prin stâlpul de foc. El i-a ocrotit de primejdiile din pustie, și I-a dus în țara făgăduinței. În văzul tuturor popoarelor care nu recunoșteau pe Dumnezeu, El a așezat pe Israel ca proprietate a Sa, via Domnului.
Acestui popor i-a fost încredințat Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost înconjurați, îngrădiți de preceptele Legii Sale, de principiile veșnice ale adevărului, dreptății și curăției. Ascultarea de aceste principii, trebuia să constituie protecția lor, căci i-ar fi salvat ca să nu se nimicească singuri prin practici păcătoase. Și asemenea turnului din mijlocul viei, Dumnezeu a așezat templul Său cel sfânt în mijlocul țării.
Domnul Hristos era Învățătorul lor. Așa cum El a fost cu ei în pustie, tot astfel El încă avea să fie Învățătorul și Călăuzitorul lor. În Sanctuar și în Templu, slava Sa se manifesta în sfânta șechină de deasupra milostivitorului. Pentru ei, El totdeauna manifesta bogăția iubirii și răbdării Sale.
Dumnezeu dorea să facă din poporul Său, Israel, o pricină de slavă și de laudă. Lor le-a fost dată plinătatea binecuvântărilor spirituale. Dumnezeu n-a reținut de la ei nimic care să-i ajute la formarea caracterului, care să-i facă reprezentanți ai Săi.
Ascultarea de Legea lui Dumnezeu i-ar fi dus la o uimitoare prosperitate în comparație cu națiunile pământului. El, care putea să le dea înțelepciune și iscusință în toate lucrările dificile, putea fi, în continuare, Învățătorul lor și putea să-i înnobileze, să-i înalțe prin ascultarea de Legea Sa. Dacă rămâneau ascultători, ei ar fi fost ocrotiți de bolile ce bântuiau în celelalte națiuni și ar fi fost binecuvântați cu o deosebită vigoare intelectuală. Slava lui Dumnezeu, maiestatea și puterea Sa, aveau să fie descoperite în întreaga lor prosperitate. Ei aveau să fie o împărăție de preoți și conducători. Dumnezeu le-a dat tot ceea ce le era necesar pentru a ajunge națiunea cea mai mare de pe pământ.
În modul cel mai hotărât, Domnul Hristos -- prin Moise -- a așezat înaintea lor scopul lui Dumnezeu cu ei, făcându-i să înțeleagă în mod clar condițiile prosperității lor. „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”, spunea El; „Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața pământului.... Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și își ține legământul până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui.... De aceea păzește poruncile, legile și rânduielile pe care ți le dau azi, și împlinește-le. Dacă veți asculta aceste porunci, dacă le veți păzi și împlini, Domnul, Dumnezeul tău, va ține față de tine jurământul și îndurarea cu care S-a jurat părințiilor tăi. El te va iubi, te va binecuvânta și te va înmulți; va binecuvânta rodul tău și rodul pământului tău, grâul tău, mustul și undelemnul tău, rodul cirezilor tale de vite și rodul turmelor tale de oi, în țara pe care a jurat părinților tăi că ți-o va da. Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele.... Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ti va trimite nici una din acele molime rele din Egipt pe care le cunoști.” (Deuteronomul 7, 6.9, 11-15.)
Dacă ei ar fi păzit poruncile Sale, Dumnezeu a făgăduit că le va da cel mai bun grâu, și le va scoate miere din stâncă. El le-ar fi dat o viață lungă, arătându-le mântuirea Lui.
Adam și Eva, prin neascultarea de Dumnezeu, au pierdut Edenul, iar datorită păcatului, pământul întreg a ajuns sub blestem. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi urmat sfaturile sale, atunci pământului lor i-ar fi fost redate fertilitatea și frumusețea. Dumnezeu, în mod personal, le-a dat instrucțiuni în legătură cu lucrarea pământului și ei trebuia să colaboreze cu El în restaurarea lui. Astfel, țara întreagă, sub controlul lui Dumnezeu, ar fi devenit o pildă a adevărului spiritual. După cum ascultând de legile Sale naturale, pământul trebuie să producă comorile sale, tot astfel, ascultarea de legile Sale morale face ca inimile oamenilor să reflecte atributele caracterului Său. Chiar și păgânii vor recunoaște superioritatea acelora care se închină viului Dumnezeu.
„Iată” zicea Moise, „v-am învățat legi și porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: «Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!» Care este, în adevăr, neamul acela așa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum aveam noi pe Domnul, Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm? Și care este neamul acela așa de mare, încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?” (Deuteronomul 4, 5-8.)
Copiii lui Israel trebuia să ocupe tot teritoriul pe care Dumnezeu i l-a dat. Națiunile acelea care au refuzat să se închine și să slujească adevăratului Dumnezeu, trebuia să fie deposedate de tot ceea ce aveau. Era însă scopul lui Dumnezeu acela ca, prin descoperirea caracterului Său, de către poporul Israel, oamenii să fie atrași spre El. Invitația Evangheliei trebuia să fie dusă lumii întregi. Prin învățătura transmisă din serviciul jertfelor, Domnul Hristos trebuia să fie înălțat înaintea popoarelor și toți aceia, care aveau să privească la El, aveau să trăiască. Toți aceia care, asemenea lui Rahab, canaanita și lui Rut moabita, s-au întors de la idolatria lor, la adorarea adevăratului Dumnezeu, trebuia să se alăture poporului ales al lui Dumnezeu. Pe măsură ce numărul poporului Israel creștea, ei trebuia să-și lărgească granițele, până când împărăția lor avea să cuprindă întreaga lume.
Dumnezeu a dorit să aducă pe toți oamenii sub conducerea Lui plină de milă. El a dorit ca pământul să fie plin de bucurie și pace. El a creat pe om pentru fericire și dorește foarte mult să umple inimile oamenilor cu pacea cerului. El dorește ca familiile de aici de jos, de pe pământ, să fie un simbol al marii familii de sus, din ceruri.
Dar Israel n-a împlinit dorința, scopul lui Dumnezeu. Domnul declară: „Te sădisem ca o vie minunată și de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat și te-ai prefăcut într-o coardă de viță sălbatică?” (Ieremia 2, 21.) „Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propășea țara, cu atât înfrumuseța stâlpii idolești.” (Osea 10, 1.) „Acum dar -- zice Domnul -- locuitori ai Israelului și bărbați ai lui Iuda, judecați voi între Mine și via Mea! Ce aș mai putea face viei Mele, și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă așteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curățată, nici săpată, spini și mărăcini vor crește în ea! Voi porunci și norilor să nu mai plouă peste ea. Căci.... El se aștepta la judecată, și când colo, iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate, și când colo, iată strigăte de apărare.” (Isaia 5, 3-7.)
Prin Moise, Domnul a pus înaintea poporului Său rezultatul necredincioșiei lor. Refuzând să păstreze legământul Său, ei aveau să se despartă singuri de vița lui Dumnezeu, iar binecuvântarea Lui nu mai putea veni asupra lor. „Vezi”, spunea Moise „să nu uiți pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzești poruncile, rânduielile și legile Lui, pe care ți le dau azi, Când vei mânca și te vei sătura, când vei zidi și vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulțindu-se cirezile de boi și turmele de oi, mărindu-ți-se argintul și aurul și crescându-ți tot ce ai, ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să nu uiți pe Domnul, Dumnezeul tău.... Vezi să nu zici în inima ta: tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății.... Dacă vei uita pe Domnul, Dumnezeul tău și vei merge după alți dumnezei, dacă le vei sluji și te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veți muri. Veți pieri ca și neamurile pe care le-a pierdut Domnul dinaintea voastră, pentru că nu veți asculta glasul Domnului, Dumnezeului vostru.” (Deuteronomul 8, 11-14.17.19.20.)
Avertizarea n-a fost luată în seamă de către poporul Israel. Ei au uitat pe Dumnezeu și au pierdut din vedere înaltul privilegiu de a fi reprezentanți ai Săi. Binecuvântarea pe care ei au primit-o, n-a adus lumii nici o binecuvântare. Toate avantajele lor au fost folosite pentru propria lor înălțare. Ei au jefuit pe Dumnezeu de slujirea pe care El o cerea de la ei și au jefuit pe aproapele lor de călăuzire religioasă și de exemplu sfânt. Ca și locuitorii lumii antediluviene, ei au urmat după întocmirea gândurilor din inimile lor rele. Astfel, ei au făcut ca lucrurile sfinte să apară ca o farsă spunând: „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului” (Ieremia 7, 4), în vreme ce în același timp ei reprezentau în mod greșit caracterul lui Dumnezeu, dezonorând numele Său și pângărind sanctuarul Său.
Gospodarii, care fuseseră așezați să aibă grijă de via Domnului, au fost necredincioși față de lucrarea ce le-a fost încredințată. Preoții și învățătorii n-au fost credincioși în a învăța poporul. Ei n-au înălțat înaintea lor bunătatea și mila lui Dumnezeu, cum și dreptul Său la iubire și slujirea lor. Acești gospodari au urmărit numai propria lor slavă. Ei au dorit numai să-și însușească roadele viei. Preocuparea lor era aceea de a atrage asupra lor atenția și onoarea.
Vinovăția acestor conducători ai poporului Israel nu se asemănă cu vina unui păcătos obișnuit. Acești oameni se aflau sub cea mai solemnă obligație față de Dumnezeu. Ei s-au angajat să învețe pe alții un „așa zice Domnul” și în viața lor de flecare zi, să practice o strictă ascultare. În loc de a face lucrul acesta, ei falsificau Scripturile. Ei puneau asupra oamenilor sarcini grele, impunându-le ceremonii legate de fiecare pas sau fază a vieții. Poporul trăia într-o continuă neliniște, căci ei nu puteau să împlinească toate cerințele impuse de rabini. Văzând imposibilitatea păzirii poruncilor făcute și impuse de oameni, ei deveneau nepăsători față de poruncile lui Dumnezeu.
Domnul a învățat pe poporul Său, că El era Stăpânul viei și că tot ceea ce ei aveau le era dat în păstrare și administrare, spre a fi folosite pentru El în slujba Lui. Dar preoții și mai marii norodului nu îndeplineau lucrarea slujbei lor sfinte conștienți că mânuiau bunurile lui Dumnezeu. Ei îl jefuiau în mod sistematic de resursele ce le-au fost încredințate pentru înaintarea lucrării Sale. Lăcomia și dorința lor avidă după câștig au făcut ca ei să fie disprețuiți chiar de către păgâni. În acest fel, Neamurilor li s-a dat ocazia să interpreteze greșit caracterul lui Dumnezeu și legile împărăției Sale.
Dumnezeu se poartă cu poporul Său cu o inimă de părinte. El apelează la ei acordându-le mila sa, sau retrăgând de la ei mila Sa. În mod răbdător, El le înfățișează păcatele lor și în îndelunga Lui răbdare, așteaptă ca ei să recunoască acest lucru. Profeții și solii cerești au fost trimiși ca să înfățișeze acestor gospodari cerințele lui Dumnezeu; dar în loc ca aceștia să fie bine primiți, au fost tratați ca niște vrăjmași. Vierii i-au persecutat și i-au omorât. Dumnezeu a trimis și alți soli, dar au fost tratați la fel ca și primii, numai că vierii au dat pe față o ură mai mare, mai categorică.
Ca o ultimă încercare, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, spunând: „Vor primi cu cinste pe Fiul Meu.” Dar împotrivirea lor i-a făcut răzbunători și au zis între ei: „Iată moștenitorul; veniți să-L omorâm și să punem stăpânire pe moșia lui.” Atunci, vom fi lăsați să ne bucurăm în pace de vie, și să facem ce vrem cu roadele ei.
Conducătorii iudei nu iubeau pe Dumnezeu; de aceea, ei s-au îndepărtat de El, și au respins toate eforturile oferite Lui pentru o rezolvare dreaptă a problemei. Domnul Hristos, Fiul cel iubit al lui Dumnezeu, a venit ca să revendice cele ce se cuveneau de drept Stăpânului viei; dar vierii L-au tratat cu un vădit dispreț, spunând: „Nu vrem ca acest om să domnească peste noi.” Ei invidiau frumusețea de caracter a Domnului Hristos. Felul Său de a învăța era cu mult superior celui al lor, și se temeau de succesul Lui. El i-a mustrat și le-a demascat ipocrizia, arătându-le care va fi rezultatul sigur al căii lor. Faptul acesta i-a făcut furioși. Ei sufereau mustrările pe care nu le puteau aduce la tăcere. Ei urau nivelul înalt al neprihănirii pe care Domnul Hristos o prezenta mereu. Ei și-au dat seama că învățăturile Sale îi plasa acolo unde egoismul lor era demascat și s-au hotărât să-L omoare. Ei urau exemplul Lui de credincioșie, sfințenia și înalta Lui spiritualitate manifestate în tot ceea ce El făcea. Întreaga Lui viață era un reproș față de egoismul lor și când timpul probei finale a venit, proba care de fapt însemna ascultare și viață veșnică, sau neascultare și moarte veșnică, ei au respins pe Sfântul lui Israel. Când li s-a cerut să aleagă între Hristos și Baraba ei au strigat: „Slobozește-ne pe Baraba.” (Luca 23, 18.) Și când Pilat a întrebat: „Dar ce să fac cu Isus”, ei au strigat cu furie: „Să fie răstignit.” (Matei 27, 22.) „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” a întrebat Pilat și preoții și mai marii norodului au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul.” (Ioan 19, 15.) Când Pilat si-a spălat mâinile zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia”, preoții s-au alăturat norodului neștiutor declarând cu putere: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” (Matei 27, 24-25.)
În acest fel, conducătorii iudei au ales. Hotărârea lor a fost înregistrată în cartea pe care apostolul Ioan a văzut-o în mâna Aceluia care stătea pe tron, carte pe care nici un om n-o poate deschide. În ziua când Leul din seminția lui Iuda va deschide cartea, această hotărâre va apare înaintea lor, în toată grozăvia ei.
Poporul iudeu a cultivat ideea că ei erau favorizații, aleșii cerului de aceea totdeauna ei trebuia să fie onorați ca fiind biserica lui Dumnezeu. Ei declarau că sunt fiii lui Avraam și așa de sigură li se părea temelia prosperității lor, încât au sfidat atât pământul cit și cerul, când acesta stătea în calea drepturilor lor. Trăind o viață de necredincioșie, ei se pregăteau pentru condamnarea cerului și despărțirea de Dumnezeu.
În parabola viei, după ce Domnul Hristos a înfățișat înaintea preoților actul capital al nelegiuirii lor, El le-a pus întrebarea: „Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoții au urmărit cu mult interes povestirea, și fără să sesizeze legătura dintre subiectul parabolei și ei, s-au alăturat norodului spunând: „Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde, și via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor”.
Fără să-și dea seama, ei și-au pronunțat propria lor condamnare. Domnul Hristos a privit la ei și sub privirea lui cercetătoare, au știut că El le citește tainele inimii lor. Divinitatea Lui a străfulgerat înaintea lor cu o putere irezistibilă. În vierii din parabolă s-au văzut acum pe ei înșiși și involuntar au exclamat: „Doamne ferește”.
În mod solemn și cu părere de rău Domnul Hristos i-a întrebat: „N-ați citit niciodată în Scriptură că: Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri? De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi, și va fi dată unui neam care va duce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela care va cădea ea, îl va spulbera”. (Matei 21, 42-44.)
Domnul Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea de la națiunea iudaică, dacă poporul L-ar fi primit. Dar invidia și gelozia au făcut ca aceasta să fie inevitabilă. Ei au hotărât să nu primească pe Isus din Nazaret ca pe Mesia; au respins Lumina lumii și de aici înainte, viața lor a fost de un întuneric asemănător întunericului miezului nopții. Nenorocirea ce a fost prevestită a venit asupra națiunii iudaice. Pasiunile lor dezlănțuite, necontrolate, au adus ruina lor. În furia lor oarbă, ei s-au distrus unii pe alții. Mândria lor încăpățânată și rebelă, a adus asupra lor mânia cuceritorilor romani. Ierusalimul a fost nimicit, templul a fost transformat în ruine și locul pe care a fost arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit de cele mai teribile forme de ucidere. Milioane au fost vânduți ca sclavi în țările păgâne.
Ca popor, iudeii au dat greș în a aduce la îndeplinire planurile lui Dumnezeu și, de aceea, via a fost luată de la ei. Privilegiile de care ei au abuzat, lucrarea pe care ei n-au prețuit-o, au fost încredințate altora.
Biserica de astăzi
Parabola viei nu se aplică numai națiunii iudaice. Ea este o lecție și pentru noi. Biserica din această generație a fost înzestrată de Dumnezeu cu mari privilegii și binecuvântări și El așteaptă ca aceasta să aducă roadele corespunzătoare.
Noi am fost răscumpărați cu un preț enorm. Numai datorită valorii infinite a acestei răscumpărări, putem să ne facem o imagine a rezultatelor ei. Pe acest pământ, a cărui țarină a fost udată de lacrimile și sângele Fiului lui Dumnezeu, trebuie să se aducă roadele cele mai prețioase ale Paradisului. În viața copiilor lui Dumnezeu, adevărurile Cuvântului Său trebuie să-și dezvăluie slava și valoarea lor. Prin poporul Său, Domnul Hristos trebuie să-și manifeste caracterul și principiile împărăției Sale.
Satana caută să lupte împotriva lucrării lui Dumnezeu și face tot mereu presiuni ca oamenii să accepte principiile lui. El înfățișează poporul ales al lui Dumnezeu ca fiind popor înșelat. El este acuzatorul fraților lui, iar puterea lui acuzatoare este folosită împotriva acelora care lucrează neprihănirea. Prin poporul Său. Dumnezeu dorește să răspundă acuzațiilor lui Satana, arătând care sunt rezultatele ascultării de principiile cele drepte.
Aceste principii trebuie să se manifeste în viața fiecărui creștin, în familie, în Biserică și în fiecare instituție înființată spre a sluji lui Dumnezeu. Toți trebuie să fie modele a ceea ce se poate face pentru lume. Ei trebuie să fie tipuri, exemple ale puterii mântuitoare a adevărurilor Evangheliei. Toți să fie instrumente spre împlinirea marelui plan al lui Dumnezeu în favoarea neamului omenesc.
Conducătorii iudei priveau cu mândrie la magnificul lor templu, și la ceremoniile impunătoare ale serviciilor lor religioase; dar dreptatea, mila și iubirea față de Dumnezeu, le lipseau. Slava templului, splendoarea serviciilor lor nu-i puteau recomanda înaintea lui Dumnezeu; căci ceea ce constituie valoare înaintea Lui, aceasta ei nu ofereau. Ei nu-I aduceau jertfa unui spirit umilit și pocăit. De fapt, numai atunci când principiile vitale ale Împărăției lui Dumnezeu sunt părăsite, numai atunci ceremoniile se înmulțesc și devin extravagante. Când se neglijează desăvârșirea caracterului, când lipsește podoaba lăuntrică a sufletului, când simplitatea și sfințenia s-au pierdut, atunci mândria și iubirea de fast au făcut să apară edificii bisericești monumentale, ornamentări splendide și ceremonii impozante. Dar Dumnezeu nu este onorat în toate acestea. O religie modernă, care constă din ceremonii, pretenții și fast, nu este primită înaintea Lui. Serviciile ei nu cer nici un răspuns din partea solilor cerești.
Biserica este foarte prețioasă înaintea lui Dumnezeu. El o prețuiește nu pentru avantajele ei exterioare, ci pentru sfințenia ei sinceră, care trebuie s-o deosebească de lume. El o apreciază după creșterea membrilor ei în cunoașterea Domnului Hristos, după progresul lor în experiențe spirituale.
Domnul Hristos dorește foarte mult să primească din via Sa roadele sfințeniei și ale altruismului. El așteaptă să vadă la lucru principiile iubirii și ale bunătății. Toată frumusețea artei nu poate fi comparată cu frumusețea unui temperament și a unui caracter ce trebuie manifestat în aceia care sunt reprezentanți ai Domnului Hristos. Ceea ce face pe un credincios să fie un miros de viață spre viață și determină pe Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea Sa, este atmosfera de har care îl înconjoară și lucrarea Duhului Sfânt asupra minții și inimii sale.
O comunitate poate să fie cea mai săracă dintr-o țară. Ea poate să nu aibă nimic în mintea ei exterioară care să atragă, dar dacă membrii ei posedă principiile caracterului Domnului Hristos în sufletele lor, ei vor avea bucuria Lui. Îngerii se vor uni cu ei în închinarea lor. Din inimile pline de recunoștință, se vor înălța laude și mulțumiri la adresa lui Dumnezeu, ca o jertfa plăcută.
Domnul dorește să facem cunoscută bunătatea Lui și să vorbim și altora despre puterea lui. El este onorat prin laudele și mulțumirile noastre. El spune: „Cine aduce mulțumiri ca jertfa, acela Mă proslăvește.” (Psalmii 50, 23.) În timpul călătoriei lor prin pustie, poporul Israel lăuda pe Dumnezeu cu cântece sfinte. Poruncile și făgăduințele lui Dumnezeu au fost puse în cântec și în tot timpul călătoriei lor, aceste imnuri erau cântate de către acești călători peregrini. În Canaan, când se întâlneau la sărbătorile lor sfinte, lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu erau repovestite și mulțumiri pline de recunoștință erau aduse numelui Său. Dumnezeu a dorit ca întreaga viață a poporului Său să fie o viață de laudă, în acest fel, calea Sa să fie cunoscută „pe pământ ... și printre toate neamurile, mântuirea Ta.” (Psalmii 67, 2.)
Tot așa trebuie să fie și astăzi. Popoarele lumii se închină la dumnezei falși. Ei trebuie să fie întorși de la închinarea lor cea falsă, nu printr-o denunțare zgomotoasă a idolatriei lor, ci înfățișându-le ceva mai bun. Bunătatea lui Dumnezeu trebuie să le fie prezentată. „Voi îmi sunteți martori -- zice Domnul -- că Eu sunt Dumnezeu.” (Isaia 43, 12.)
Dumnezeu dorește ca noi să apreciem marele Plan de Mântuire, să ne dăm seama de marele nostru privilegiu de a fi copii ai lui Dumnezeu și, astfel, să umblăm înaintea Lui în ascultare și plini de mulțumire. El dorește ca noi să-I slujim zilnic cu o viață nouă și cu bucurie. El tânjește să vadă mulțumirea umplând inimile noastre, pentru faptul că numele noastre sunt scrise în cartea vieții Mielului, și că putem să aruncăm grijile noastre asupra Lui, El care are grijă de noi toți. El ne îndeamnă să ne bucurăm, pentru că noi suntem moștenirea Domnului, pentru că neprihănirea Domnului Hristos este haina albă a sfinților Săi, pentru că avem binecuvântata nădejde a revenirii pe curând a Mântuitorului nostru.
A lăuda pe Dumnezeu cu toată sinceritatea inimii noastre, este o datorie tot așa de mare ca și rugăciunea. Noi trebuie să arătăm lumii, cum și tuturor inteligențelor cerești, că prețuim iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc căzut și că noi așteptăm binecuvântări mai mari și tot mai mari de la infinita Lui plinătate. Cu mult mai mult decât facem, noi trebuie să vorbim despre capitolele cele prețioase ale experienței noastre. După o revărsare deosebită a Duhului Sfânt, bucuria noastră în Domnul și eficiența noastră în lucrarea Sa vor crește foarte mult dacă vom povesti mereu bunătatea Sa, cum și lucrările Sale cele minunate săvârșite pentru binele copiilor Săi.
Aceste exerciții spirituale îndepărtează puterea lui Satana. Ele fac să dispară spiritul de murmurare și nemulțumire și astfel, ispititorul pierde teren. Prin ele se cultivă acele trăsături de caracter care fac pe cei ce locuiesc pe acest pământ să fie pregătiți pentru locașurile cerești.
O astfel de mărturie va avea influență asupra altora. Nu pot fi folosite alte mijloace mai eficiente pentru câștigarea sufletelor la Hristos, ca acestea.
Noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu printr-o slujire reală, făcând tot ceea ce stă în puterea noastră pentru a face cunoscut slava numelui Său. Dumnezeu ne dă darurile Sale pentru ca și noi la rândul nostru să putem da și în acest fel să facem cunoscut lumii caracterul Său. În dispensațiunea iudaică, jertfele și darurile formau o parte esențială în închinarea adusă lui Dumnezeu. Israeliții erau învățați să dea a zecea parte din toate veniturile lor pentru serviciile de la sanctuar. Pe lângă acestea, ei trebuia să aducă jertfe pentru păcat, daruri de bunăvoie, cum și daruri de mulțumire. Acestea erau mijloacele stabilite pentru susținerea slujitorilor Evangheliei pentru timpul acela. Dumnezeu nu așteaptă astăzi mai puțin de la noi, de cum a așteptat de la poporul Său din vechime. Marea lucrare pentru salvarea sufletelor trebuie dusă mai departe. Prin rânduiala zecimii, a darurilor și jertfelor, El a asigurat mijloacele necesare pentru aducerea la împlinire a acestei lucrări. Astfel înțelege El să susțină lucrarea Evangheliei. El consideră zecimea ca fiind a Sa și trebuie privită totodată ca o rezervă sfântă, ce trebuie să fie pusă în tezaurul Său, pentru folosul cauzei sale. El ne cere, de asemenea, darurile noastre de bunăvoie și jertfele de mulțumire. Totul trebuie să fie consacrat ducerii Evangheliei până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.
A fi în slujba lui Dumnezeu, înseamnă o slujire personală. Prin eforturi personale, noi trebuie să cooperăm cu El pentru mântuirea lumii. Însărcinarea Domnului Hristos: „Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură”, se adresează fiecăruia dintre urmașii Domnului Hristos. (Marcu 16, 15.) Toți câți și-au consacrat viața lui Hristos s-au consacrat lucrării de salvare a aproapelui lor. Inimile lor vor bate la unison cu inima Domnului Hristos. Aceeași dorință pe care El a avut-o pentru mântuirea sufletelor, se va manifesta și în ei. Nu toți pot ocupa, în același timp, același loc în lucrarea lui Dumnezeu, dar pentru toți există un loc și o lucrare de făcut.
În vremurile din vechime, Avraam, Isaac, Iacov, și Moise cu blândețea și înțelepciunea lui, Iosua cu multiplele lui daruri, toți au fost înrolați în lucrarea lui Dumnezeu. Muzica Mariei, curajul și pietatea Deborei, afecțiunea filială a lui Rut, ascultarea și credincioșia lui Samuel, credincioșia neabătută a lui Ilie, influența modelatoare și cuceritoare a lui Elisei -- toate au fost necesare. Tot așa astăzi aceia, asupra cărora Dumnezeu și-a revărsat binecuvântările Sale, trebuie să răspundă printr-o slujire absolută; orice dar trebuie să fie folosit pentru propășirea Împărăției Sale și pentru slava numelui Său.
Toți aceia care primesc pe Hristos ca un Mântuitor personal, trebuie să demonstreze adevărul Evangheliei și puterea lui mântuitoare asupra vieții. Dumnezeu nu cere nimic, fără ca mai întâi să ia toate măsurile pentru ca ele să poată fi împlinite. Prin harul Domnului Hristos, noi trebuie să înfăptuim tot ceea ce Dumnezeu ne cere. Toate bogățiile cerului trebuie să fie descoperite prin poporul lui Dumnezeu. „Prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit” spune Domnul Hristos. „Dacă aduceți multă roadă ... și voi veți fi astfel ucenicii Mei.” (Ioan 15, 8.)
Dumnezeu consideră tot pământul ca fiind via Sa. Deși în prezent se află în mâna uzurpatorului, ea aparține totuși lui Dumnezeu. Prin răscumpărare, nu mai puțin decât prin creațiune, ea este a Lui. Sacrificiul suprem al Domnului Hristos a fost făcut pentru lumea întreagă. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16.) Prin acest unic dar, sunt celelalte daruri date oamenilor. Lumea întreagă primește zilnic binecuvântarea din partea lui Dumnezeu. Fiecare picătură de ploaie, fiecare rază de lumină revărsată asupra omenirii nerecunoscătoare, fiecare frunză și fiecare floare și fruct, totul mărturisește despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și despre marea Sa iubire.
Și ce dăm noi Marelui Dătător în schimb, pentru toate acestea? Cum tratează oamenii cerințele lui Dumnezeu? Cui închină masele de oameni slujirea vieții lor? Ei slujesc lui Mamona. Bogăția, poziția, plăcerile lumii, acestea sunt ținta vieții lor. Bogăția este strânsă prin jaf, nu numai jefuind pe oameni, ci și pe Dumnezeu. Oamenii folosesc darurile Lui, pentru satisfacerea egoismului lor. Pe tot ceea ce ei pot pune mâna este întrebuințat pentru satisfacerea lăcomiei lor și a iubirii de plăceri egoiste.
Păcatul lumii de astăzi este păcatul care a dus la nimicirea poporului Israel. Ingratitudinea față de Dumnezeu, neglijența, nefolosirea ocaziilor și a binecuvântărilor primite, folosirea egoistă a darurilor lui Dumnezeu -- toate acestea sunt cuprinse în păcatul care a adus mânia lui Dumnezeu asupra lui Israel. Ele aduc ruina și asupra lumii de astăzi.
Lacrimile pe care Domnul Hristos le-a vărsat pe Muntele Măslinilor pe când privea la cetatea aleasă, n-au fost numai pentru Ierusalim, în destinul Ierusalimului, se vedea nimicirea lumii întregi.
„Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii țări.” (Luca 19, 42.)
„Măcar în această zi.” Ziua se apropie de sfârșit. Timpul de har și privilegiu este aproape încheiat. Norii răzbunării se apropie. Cei ce au respins harul lui Dumnezeu sunt pe punctul de a fi cuprinși într-o rapidă și irevocabilă ruină. Și cu toate acestea, lumea doarme. Oamenii nu cunosc timpul cercării lor.
În acest timp de criză, unde se află Biserica? Împlinesc membrii cerințele lui Dumnezeu? Aduc ei la îndeplinire mandatul lor dat de Dumnezeu și reprezintă ei în lume caracterul Său? Atrag ei atenția aproapelui lor asupra ultimei solii de avertizare?
Oamenii sunt în primejdie. Mulți pier. Dar cât de puțini dintre cei ce mărturisesc a fi urmași ai Domnului Hristos simt povara pentru aceste suflete! Destinul lumii atârnă în balanță; dar lucrul acesta abia mai mișcă chiar și pe aceia care pretind a crede adevărurile cele mai profunde ce au fost date vreodată muritorilor. Lipsește acea iubire care a făcut pe Domnul Hristos să părăsească cerul, să îmbrace haina naturii omenești pentru ca, în această natură omenească să poată mișca pe oameni și să atragă omenirea spre ceea ce este divin. Poporul lui Dumnezeu este cuprins de letargie, de o paralizie care-l împiedică să înțeleagă datoria ceasului de față.
Când poporul Israel a intrat în Canaan, ei n-au adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu de a lua în stăpânire toată țara. După ce au făcut o cucerire parțială, ei s-au așezat ca să se bucure de roadele victoriilor lor. În necredința și iubirea lor de comoditate, ei s-au stabilit în locurile pe care le-au cucerit, în loc de a merge înainte și a ocupa noi teritorii, în acest fel ei au început să se depărteze de Dumnezeu. Dând greș în a duce mai departe planurile Sale, a devenit imposibil pentru El să împlinească față de ei făgăduința binecuvântării. Nu face oare biserica de astăzi același lucru? Având înaintea lor lumea întreagă care are nevoie de Evanghelie, cei ce mărturisesc a fi creștini se stabilesc acolo unde se pot bucura de privilegiile Evangheliei. Ei nu simt nevoia de a intra în noi teritorii, ducând solia mântuirii în locuri noi. Ei refuză a aduce la îndeplinire mandatul dat de Domnul Hristos: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16, 15.) Sunt oare ei mai puțin vinovați de cum a fost biserica iudaică?
Cei ce mărturisesc a fi urmași ai Domnului Hristos sunt judecați înaintea Universului ceresc; dar răceala zelului lor și slăbiciunea eforturilor lor în lucrarea lui Dumnezeu, îi arată ca fiind necredincioși. Dacă ceea ce fac ei ar fi fost tot ceea ce ar fi putut face mai bine, n-ar fi fost condamnați; iar dacă inimile lor ar fi fost și ele angajate la lucru, ei ar fi putut face mult mai mult.
Ei știu, și chiar lumea știe, că în mare măsură ei au pierdut spiritul de sacrificiu de sine și de purtare a crucii. Sunt mulți aceia, în dreptul numelui cărora va sta scris în cărțile din ceruri: „Nu produc, ci numai consumă.” Din cauza multora dintre cei care poartă numele Domnului Hristos slava Sa este întunecată, frumusețea Lui acoperită, și onoarea care I se cuvine este reținută.
Sunt mulți aceia ale căror nume sunt scrise în registrele comunității, dar care nu sunt sub călăuzirea Domnului Hristos. Ei nu iau seama la învățătura Sa și nici nu fac voia Sa. De aceea, ei se află sub controlul vrășmașului. Ei nu fac nimic pozitiv, nimic bun; dar tocmai pentru aceasta fac un rău incalculabil. Pentru că influența lor nu este un miros de viață spre viață, ea este un miros de moarte spre moarte.
Domnul spune: „Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri?” (Ieremia 5, 9.) Pentru că n-au împlinit planul lui Dumnezeu, copiii lui Israel au fost lepădați și chemarea lui Dumnezeu a fost adresată altora. Dacă și aceștia se vor dovedi a fi necredincioși, oare nu vor fi tot la fel de lepădați și ei?
În parabola cu via, Domnul Hristos a arătat că cei vinovați sunt lucrătorii viei. Ei au fost aceia care au refuzat să dea Stăpânului roadele pământului său. În națiunea iudaică, preoții și învățătorii au fost aceia care, îndrumând greșit poporul au jefuit pe Dumnezeu de slujirea pe care El o cerea. Ei au fost aceia care au îndepărtat națiunea de Domnul Hristos.
Legea lui Dumnezeu neamestecată cu tradiții omenești a fost prezentată de Domnul Hristos ca fiind marele standard al ascultării. Faptul acesta a trezit vrăjmășia rabinilor. Ei au așezat învățăturile omenești mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și au îndepărtat poporul de preceptele Sale. Ei n-au voit să se lase de poruncile date de oameni pentru a asculta de cerințele Cuvântului lui Dumnezeu. De dragul adevărului ei n-au vrut să sacrifice mândria și lauda oamenilor. Când a venit Domnul Hristos, prezentând cerințele lui Dumnezeu, preoții și bătrânii I-au refuzat dreptul de a se așeza între ei și popor. Ei nu voiau să primească mustrările și avertizările Sale și s-au hotărât să ridice poporul împotriva Lui, plănuind nimicirea Lui.
Ei erau răspunzători pentru lepădarea Domnului Hristos și pentru rezultatele ce au urmat. Păcatul și ruina națiunii s-au datorat conducătorilor ei religioși.
Nu sunt oare aceleași influențe la lucru și în zilele noastre? Dintre lucrătorii viei Domnului, nu pășesc oare mulți pe urmele conducătorilor iudei? Nu se îndepărtează oare conducătorii religioși de cerințele cele clare ale Cuvântului lui Dumnezeu? În loc de a-i educa în spiritul ascultării de Legea lui Dumnezeu, nu-i învăță ei oare să calce această Lege? De la multe amvoane ale bisericilor, credincioșii sunt învățați că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie pentru ei. Tradițiile, rânduielile și obiceiurile oamenilor sunt așezate la loc de cinste. Oamenii se mândresc și au satisfacții egoiste de pe urma darurilor pe care Dumnezeu le dă, în timp ce cerințele lui Dumnezeu sunt ignorate.
Dând la o parte Legea lui Dumnezeu, oamenii nu sunt conștienți de ceea ce fac. Legea lui Dumnezeu este expresia caracterului Său. Ea întruchipează principiile Împărăției Sale. Cel care refuză să primească aceste principii, se așează singur în afara canalului prin care se revarsă binecuvântarea lui Dumnezeu.
Strălucitele posibilități așezate înaintea poporului Israel, puteau fi realizate numai prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Este posibil ca și noi să avem un caracter nobil, elevat, să avem aceeași plinătate a binecuvântării lor -- binecuvântarea corpului, sufletului și spiritului, să fim binecuvântați acasă și la câmp, să fim binecuvântați în viața aceasta și să avem binecuvântarea vieții veșnice -- dar numai prin ascultare.
În lumea spirituală ca și în cea naturală, ascultarea de legile lui Dumnezeu constituie condiția aducerii de roade. Dar când oamenii învață să nesocotească poruncile lui Dumnezeu, ei îi împiedică astfel de a aduce roade spre slava Sa. Ei sunt atunci vinovați de faptul că au răpit Domnului roadele viei Sale.
Solii lui Dumnezeu vin la noi la porunca Domnului. Ca și Domnului Hristos, ei vin și cer ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei prezintă cerința Sa de a avea roadele viei Sale, roadele iubirii, umilinței și ale unei slujiri pline de sacrificiu de sine. Asemenea conducătorilor iudei, nu sunt oare și astăzi mulți lucrători ai viei plini de mânie? Când cerințele Legii lui Dumnezeu sunt așezate înaintea poporului, oare nu folosesc acești învățători influența lor în a determina pe oameni să le respingă? Astfel de învățători sunt numiți de Dumnezeu slujitori necredincioși.
Cuvintele lui Dumnezeu adresate Israelului din vechime au o solemnă avertizare adresată Bisericii și conducătorilor ei de astăzi. Despre Israel, Domnul spunea: „Chiar dacă-i scriu toate poruncile Legii Mele, totuși ele sunt privite ca ceva străin.” (Osea 8, 12.) Iar despre preoți și învățători, El a spus: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință. Fiindcă ai lepădat cunoștința, și Eu te voi lepăda.... Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita și Eu pe copiii tăi.” (Osea 4, 6.)
Să treacă oare avertizările lui Dumnezeu pe lângă noi și să nu le luăm în seamă? Să lăsăm noi oare nefolosite ocaziile ce ni se oferă de a-I servi? Să împiedice oare batjocora lumii, mândria și conformarea față de obiceiurile și tradițiile omenești, pe cei ce mărturisesc a fi urmași ai Domnului Hristos, de a-I sluji? Vor respinge ei Cuvântul lui Dumnezeu, după cum conducătorii iudei au respins pe Domnul Hristos? Rezultatele păcatelor poporului Israel se află înaintea noastră. Oare va lua în seamă biserica de astăzi aceste avertizări?
„Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli ... au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință. Nu te îngâmfa, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine” (Romani 11, 17-21.)