Parabolele Domnului Hristos

Capitol bazat pe textele din Matei 25, 13-30.

Pe Muntele Măslinilor, Domnul Hristos a vorbit ucenicilor Săi despre a doua Sa venire aici, pe pământ. El a enumerat unele semne ce aveau să se arate în apropierea revenirii Sale și a cerut ucenicilor Săi să vegheze și să fie gata. El a repetat iarăși avertizarea: „Vegheați, dar, căci nu știți ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului”. (Matei 25, 13.) Apoi, El a arătat ce înseamnă a veghea în vederea revenirii Sale. Timpul nu trebuie petrecut într-o așteptare inactivă, leneșă, ci lucrând cu zel, cu sârguință. Aceasta este lecția pe care El vrea s-o învățăm din parabola cu talanții.

„Împărăția cerurilor”, spunea El, „se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă țară, a chemat pe robii săi și le-a încredințat avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, și altuia unul; fiecăruia după puterea lui, ... și a plecat”. (Matei 25, 14-15.)

Omul care a plecat într-o țară îndepărtată, reprezintă pe Domnul Hristos care, atunci când a rostit această parabolă, era aproape de timpul să plece de pe acest pământ, la ceruri. „Slujitorii” sau robii din parabolă reprezintă pe urmașii Domnului Hristos. Noi nu suntem ai noștri. Noi am fost „cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6, 20), nu „cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur ... ci cu sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1, 18-19) ... „pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei”. (2 Corinteni 5, 15.)

Toți oamenii au fost cumpărați cu un preț nespus de mare. Revărsând întreaga comoară a cerului în această lume, dându-ne întreg cerul în Hristos, Dumnezeu a cumpărat voința, afecțiunea, mintea, sufletul și întreaga ființă omenească. Fie că cineva este credincios sau necredincios, toți oamenii sunt proprietatea lui Dumnezeu. Toți sunt chemați să lucreze pentru El și, după felul în care ei împlinesc această chemare, toți vor trebui să dea socoteală în ziua cea mare a judecății.

Dar cerințele lui Dumnezeu nu sunt recunoscute de către toți. În parabolă, aceia care au declarat că au acceptat să lucreze pentru Hristos sunt înfățișați ca fiind slujitorii Săi.

Urmașii Domnului Hristos au fost răscumpărați pentru slujire. Domnul ne învață că scopul real al vieții este slujirea. Domnul Hristos a fost muncitor și tuturor urmașilor Săi le-a dat legea slujirii -- slujirii lui Dumnezeu și a semenilor lor. Aici, Domnul Hristos a prezentat lumii cea mai înaltă concepție a vieții ce a fost cunoscută vreodată. Trăind pentru a sluji altora, omul este astfel adus în legătură cu Domnul Hristos. Legea slujirii devine veriga de legătură ce ne leagă de Dumnezeu și de semenii noștri.

Slujitorilor Săi, Domnul Hristos le încredințează „avuția Sa” -- ceva ce trebuie să fie pus la schimbător, pentru El. El dă „fiecărui om lucrarea sa”. Fiecare are locul său în planul cel veșnic al cerului. Fiecare trebuie să lucreze în colaborare cu Domnul Hristos pentru mântuirea celor păcătoși. După cum este sigur că avem pregătit un loc în locașurile din ceruri, tot atât de sigur este și faptul că, aici pe pământ, avem hotărât un loc anumit unde să lucrăm pentru Dumnezeu.

Darurile Duhului Sfânt

Talanții, pe care Domnul Hristos i-a încredințat Bisericii Sale, reprezintă -- în mod deosebit -- darurile și binecuvântările date oamenilor de către Duhul Sfânt. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia, credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește”, (1 Corinteni 12, 8-11.) Nu toți oamenii primesc aceleași daruri, dar fiecărui slujitor al lui Dumnezeu îi este făgăduit un dar al Duhului Sfânt.

Mai înainte de a părăsi pe ucenicii Săi, Domnul Hristos „a suflat peste ei și le-a zis: «Luați Duh Sfânt»”. (Ioan 20, 22.) De asemenea, El a zis: „Iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu”. (Luca 24, 49.) Dar darul Duhului Sfânt n-a fost primit în plinătatea lui decât numai după înălțarea Domnului la cer. Revărsarea Duhului Sfânt n-a avut loc decât atunci când ucenicii, prin credință și rugăciune, s-au predat pe deplin lucrării Sale. Atunci, într-un mod deosebit, bunurile cerului au fost încredințate urmașilor Domnului Hristos. „De aceea este zis: «S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor»”. (Efeseni 4, 8.7.) „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește”, (1 Corinteni 12, 11.) Darurile sunt deja ale noastre, în Hristos Isus, dar luarea lor în stăpânire depinde de primirea -- de către noi-a Duhului Sfânt.

Făgăduința Duhului Sfânt nu este apreciată așa cum ar trebui să fie. Împlinirea ei nu se realizează așa cum ar fi putut să fie. Lipsa Duhului Sfânt este aceea care face ca lucrarea Evangheliei să fie atât de lipsită de putere. Cineva poate să aibă învățătură, talente, elocvență și orice alt dar natural sau dobândit; dar fără prezența Duhului lui Dumnezeu, nici o inimă nu va fi atinsă, și nici un păcătos nu va fi câștigat la Hristos. Pe de altă parte, dacă ei sunt legați de Hristos și dacă darurile Duhului Sfânt le sunt date, atunci, cei mai săraci și cei mai neștiutori dintre ucenicii Săi, vor avea o putere care va câștiga inimile. Dumnezeu îi face canale prin care să se reverse cele mai înalte influențe asupra Universului.

Alți talanți

Darurile speciale ale Duhului Sfânt nu sunt singurii talanți despre care ne vorbește parabola. Ea include, de asemenea, toate darurile și toată destoinicia, fie înnăscută sau dobândită, naturală sau spirituală. Toate trebuie folosite în serviciul Domnului Hristos. Devenind ucenicii Săi, noi trebuie să ne predăm Lui cu tot ceea ce suntem și avem. Aceste daruri, El ni le dă înapoi curățite și înnobilate, spre a fi folosite spre slava Sa și spre binecuvântarea semenilor noștri.

Fiecărui om Dumnezeu i-a dat „după puterile sale”. Talentele n-au fost împărțite după capricii. Cel care are capacitatea de a folosi cinci talanți, primește cinci. Cel care nu poate face să sporească decât doi, primește numai doi. Cel care poate folosi cu înțelepciune numai unul, primește numai unul. Nimeni nu trebuie să se plângă că n-a primit daruri mai multe sau mai mari; căci El le-a împărțit fiecăruia. Este deopotrivă onorat prin folosirea și sporirea fiecărui dar, fie el mare sau mic. Cel căruia i-au fost încredințați cinci talanți, trebuie să lucreze pentru dezvoltarea acestor cinci talanți; cel care nu are decât unul, trebuie să răspundă pentru dezvoltarea unui singur talant. Dumnezeu așteaptă de la fiecare roade „avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are”. (2 Corinteni 8, 12.)

În parabolă „cel ce primise cei cinci talanți s-a dus, i-a pus în negoț și a câștigat cu ei alți cinci talanți. Tot așa, cel ce primise cei doi talanți a câștigat și el alți doi cu ei”.

Talanții, oricât de puțini ar fi ei, trebuie să fie puși la schimbător. Întrebarea, care trebuie să ne preocupe cel mai mult, nu este cât am primit, ci ce fac eu cu ceea ce am primit? Cultivarea și creșterea tuturor puterilor este prima noastră datorie față de Dumnezeu și față de semenii noștri. Cel care nu crește, nu sporește zilnic capacitatea și utilitatea sa în folosul altora, nu împlinește scopul, rațiunea de a fi a vieții. Mărturisind a avea credință în Hristos, noi, ca lucrători pentru Domnul, ne legăm a deveni în totul -- în tot ceea ce este posibil pentru noi oamenii -- mai buni și astfel ar trebui să cultivăm până în cel mai înalt grad al perfecțiunii orice facultate, astfel încât să facem, în cea mai mare măsură, binele de care suntem noi în stare.

Domnul are o mare lucrare de făcut și El -- în viața viitoare -- cea mai mare plată o va da acelora care în viața aceasta aduc la îndeplinire cea mai credincioasă și cea mai voioasă slujire. Domnul își alege propriile Sale instrumente omenești și zilnic, în diferite împrejurări, El îi pune la probă. În cadrul planului Său de lucru, în fiecare străduință -- din toată inima -- de a aduce la îndeplinire planul Său, El alege instrumentele Sale omenești, nu pentru că ele sunt desăvârșite, ci pentru că, printr-o vie legătură cu El, ei pot ajunge la desăvârșire.

Dumnezeu nu va primi decât pe aceia care sunt hotărâți a năzui către o țintă înaltă. Pe fiecare instrument omenesc El îl așează sub solemna obligație de a face tot ceea ce poate el mai bine. De la toți se cere desăvârșirea morală. Niciodată n-ar trebui ca noi să coborâm standardul neprihănirii, pentru a ne acomoda tendințelor spre rău, fie moștenite, fie cultivate. Noi trebuie să înțelegem că nedesăvârșirea caracterului este păcat. Toate atributele neprihănite ale caracterului se află în Dumnezeu ca un tot desăvârșit, armonios și toți aceia care primesc pe Domnul Hristos ca un Mântuitor personal au privilegiul de a avea aceste calități.

Toți aceia care vor să fie împreună lucrători cu Dumnezeu, trebuie să țintească la desăvârșirea fiecărei părți a trupului și a oricărei dispoziții a minții și sufletului său. Adevărata educație înseamnă pregătirea puterilor fizice, intelectuale și morale, pentru îndeplinirea fiecărei datorii; ea este, de fapt, instruirea corpului, minții și sufletului pentru a sluji lui Dumnezeu. Aceasta este educația care va dăinui veșnic.

De la fiecare creștin, Domnul cere creșterea destoiniciei și a rodniciei în orice direcție. Domnul Hristos ne-a asigurat o răsplată, a dat chiar sângele Său și a suferit, pentru a putea avea slujirea noastră de bunăvoie. El a venit în lume pentru a ne da un exemplu despre felul în care trebuie să lucrăm și despre spiritul pe care trebuie să-l aducem în lucrarea noastră. El dorește ca noi să studiem spre a vedea cum putem contribui mai bine la înaintarea lucrării Sale, cum putem aduce slavă numelui Său în această lume, încoronând aceasta cu cinste, cu cea mai mare iubire și consacrare față de Tatăl Său care „atât de mult a iubit ... lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3, 16.)

Domnul Hristos însă nu ne-a asigurat de faptul că atingerea desăvârșirii caracterului este un lucru ușor. Un caracter nobil, cizelat, necolțuros, nu se moștenește. Nici nu-l putem avea printr-o întâmplare. Un caracter nobil se câștigă prin eforturi personale și prin meritele harului Domnului Hristos. Dumnezeu dă talentele, puterile mintale; noi ... ne formăm caracterul. El se formează printr-o luptă necruțătoare și aspră cu eul. O luptă continuă trebuie dusă împotriva înclinațiilor firești moștenite. Noi trebuie să ne cercetăm îndeaproape și să nu îngăduim să rămână nici chiar o singură trăsătură nesfințită de caracter, fără să fie îndreptată.

Nimeni să nu spună, eu nu pot să-mi corectez defectele de caracter. Dacă ajungi cumva la această hotărâre, atunci, cu siguranță vei da greș în a obține viața veșnică. Imposibilitatea, obstacolul, stă în lipsa voinței tale. Dacă nu vrei, nu vei birui. Adevărata dificultate stă, de fapt, în stricăciunea unei inimi nesfințite și în refuzul de a se supune controlului lui Dumnezeu.

Mulți dintre cei înzestrați de Dumnezeu să facă o lucrare minunată realizează prea puțin, pentru că îndrăznesc puțin. Mii de oameni trec prin această viață ca și când n-ar avea o țintă bine definită, pentru care să trăiască și nici un anumit standard spiritual de atins. Unii ca aceștia vor primi o răsplată pe măsura lucrării lor.

Să ne aducem aminte că niciodată nu vom atinge o țintă mai înaltă decât aceea pe care ne-am pus-o. De aceea, să ne punem ținte înalte și apoi pas cu pas, chiar cu eforturi chinuitoare, prin renunțare și sacrificiu de sine, să urcăm toate treptele acestei scări spre progres. Nimic n-ar trebui să ne rețină de la aceasta. Așa zis-ul destin nu si-a țesut plasa în jurul nici unei ființe omenești atât de puternic, încât aceasta să fie nevoită a rămâne fără ajutor și în nesiguranță. Împrejurările potrivnice, din contră, ar trebui să determine o hotărâre categorică de a le birui, înlăturarea, sfărâmarea unei bariere, va face să se câștige o mai mare iscusință și curaj, pentru a merge înainte. Mergeți cu hotărâre în direcția cea bună și împrejurările vor ajunge să vă fie ajutoare și nicidecum piedici.

Pentru slava lui Dumnezeu, fii plin de ambiție în cultivarea fiecărei trăsături bune a caracterului. În orice fază a clădirii caracterului trebuie să fim plăcuți lui Dumnezeu. Și acest lucru îl putem și trebuie să-l facem; căci Enoh a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu, deși a trăit într-o generație decăzută. Cu siguranță că sunt oameni asemenea lui Enoh și în zilele noastre.

Să rămânem asemenea lui Daniel, acel credincios bărbat de stat, un om pe care nici o ispită nu l-a putut corupe. Să nu dezamăgim pe Acela care ne-a iubit atât de mult, încât și-a dat propria Sa viață, pentru a ne șterge păcatele. El spune: „Despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”. (Ioan 15, 5.) Să nu uităm acest lucru. Dacă am greșit, atunci cu siguranță vom ajunge biruitori, dacă ne vom vedea greșelile și le vom considera ca fiind un semnal de avertizare. În acest fel vom putea transforma înfrângerea într-o biruință, dezamăgind pe vrăjmaș în așteptările lui și onorând pe Răscumpărătorul nostru.

Un caracter format după chipul și asemănarea caracterului divin este singura comoară pe care o putem lua cu noi din lumea aceasta, în cea veșnică. Cei care se află sub îndrumarea și instruirea Domnului Hristos în această lume, vor duce cu ei în locuințele cerești, orice calități dumnezeiești obținute aici. Iar în cer, noi vom continua să creștem spre perfecțiunea absolută. Cât de importantă este deci dezvoltarea caracterului în viața aceasta!

Ființe cerești vor conlucra cu instrumentele omenești care, cu o credință puternică, hotărâtă, caută acea perfecțiune a caracterului care să ducă la desăvârșirea purtării, a faptelor. Tuturor acelora care sunt angajați în această lucrare Domnul Hristos le spune: „Eu sunt la dreapta ta, ca să te ajut”.

Când voința omului cooperează cu voința lui Dumnezeu, ea devine atunci atotputernică. Tot ceea ce -- la porunca Sa -- trebuie făcut, poate fi adus la îndeplinire în și prin puterea Sa. Toate cerințele lui Dumnezeu sunt tot atâtea împuterniciri din partea Sa.

Facultățile mintale

Dumnezeu cere instruirea facultăților noastre mintale. El a plănuit ca slujitorii Săi să aibă o inteligență mai mare și un discernământ mai clar, decât cei din lume; de aceea el este neplăcut impresionat de către aceia care sunt prea neglijenți, sau prea indolenți spre a deveni lucrători eficienți și bine instruiți. Dumnezeu ne cere să-L iubim cu toată inima noastră, din tot sufletul nostru și cu toată puterea noastră, dar și cu toată capacitatea noastră intelectuală. Faptul acesta așează asupra noastră obligația dezvoltării mintii noastre, până la deplina ei capacitate, pentru ca să putem cunoaște și iubi pe Creatorul nostru, cu toată puterea minții noastre.

Pus sub controlul Duhului Sfânt, intelectul nostru, cu cât va fi mai temeinic cultivat, cu atât va fi mai cu succes folosit în slujba lui Dumnezeu. Cel needucat, dar care se consacră lui Dumnezeu și dorește mult să fie de folos pentru binecuvântarea altora, poate fi și este binecuvântat de Dumnezeu în slujirea Sa. Dar aceia care, cu același spirit de consacrare, au însă și avantajul unei educații temeinice, aceștia pot face o mult mai mare și mai întinsă lucrare pentru Hristos. Ei stau pe un teren superior.

Dumnezeu dorește ca noi să dobândim cea mai completă educație posibilă, cu scopul de a împărtăși cunoștința noastră și altora. Nimeni nu poate ști unde și cum vor fi chemați să lucreze sau să vorbească pentru Dumnezeu. Numai Tatăl nostru ceresc știe ce poate face El din oameni. Înaintea noastră se află posibilități pe care slaba noastră credință nu le poate discerne. Mintea noastră ar trebui astfel educată, încât, dacă este necesar, să putem prezenta adevărul Cuvântului Său celor mai înalte autorități și aceasta într-o astfel de manieră, încât să aducem slavă numelui Său. Noi n-ar trebui să pierdem nici o ocazie de a ne pregăti din punct de vedere intelectual, spre a lucra pentru Dumnezeu.

Tineretul, care are nevoie de o educație, să se apuce de lucru, cu hotărârea de a o obține. Nu trebuie să așteptăm ca să ni se prezinte ocazia, ci să ne creăm noi ocaziile. Să folosim cele mai mici prilejuri care ni se oferă. Să practicăm economia. Nu trebuie să ne cheltuim mijloacele pentru satisfacerea apetitului, sau în căutarea de plăceri. Să fim hotărâți a deveni așa de folositori și așa de eficienți, cum ne cheamă Dumnezeu a fi. În tot ceea ce întreprindem să fim conștiincioși. Să folosim orice avantaj ce ni se oferă pentru dezvoltarea intelectului. Studiul cărților să fie combinat cu munca fizică și, printr-o conștiincioasă silință, prin veghere și rugăciune, să obținem înțelepciune de sus. Aceasta ne va da o educație completă, în acest fel vom crește în caracter și vom avea influență asupra altora, făcându-ne în stare să-i conducem pe calea neprihănirii și a sfințirii.

În lucrarea educării de sine, ar trebui să se realizeze mult mai mult, dacă am folosi toate privilegiile și ocaziile ce ni se oferă. Adevărata educație înseamnă nu numai aceea care se poate dobândi prin școli. În timp ce studiul științelor nu trebuie neglijat, există și o educație care duce la mântuire și care se poate obține numai printr-o vie legătură cu Dumnezeu. Fiecare cercetător al adevărului să-și ia Biblia și să intre în comuniune cu marele Învățător. Și astfel, mintea să fie educată și disciplinată spre a face față marilor probleme ce ne confruntă în cercetarea adevărului divin.

Cei care flămânzesc după cunoștințe, cu care să binecuvânteze pe semenii lor, ei înșiși vor fi binecuvântați de Dumnezeu. Prin studierea Cuvântului Său, puterile lor mintale vor fi trezite la o mai zeloasă activitate. Atunci, va avea loc o extindere, o dezvoltare a facultăților mintale, iar intelectul va dobândi putere și eficiență.

Disciplinarea de sine trebuie să fie practicată de toți aceia care vor să fie slujitori ai lui Dumnezeu. Aceasta va face să se realizeze mai mult decât numai elocvența, sau talentele cele mai strălucite. O minte obișnuită, dar bine disciplinată, va face o lucrare mai mare și mai înaltă, decât cea mai ascuțită minte și cele mai mari talente, dar lipsite de controlul de sine.

Vorbirea

Puterea vorbirii este un talent ce ar trebui să fie cultivat cu multă înțelepciune. Dintre toate darurile pe care le-am primit din partea lui Dumnezeu, nici unul nu este capabil a fi o mai mare binecuvântare ca acesta. Cu vocea, noi convingem sau influențăm; cu ea, noi înălțăm rugăciunile noastre și lăudăm pe Dumnezeu; și tot cu ea, noi vorbim și altora despre iubirea Răscumpărătorului nostru. Cât de important este, deci, ca ea să fie astfel educată, încât să fie cât mai folositoare spre bine.

Cultivarea și buna folosire a vocii sunt neglijate foarte mult, chiar de către persoane inteligente și cu o activitate creștină. Sunt mulți aceia care citesc, sau vorbesc așa de încet, sau așa de repede, încât nu pot fi bine înțeleși. Unii se exprimă greu și neclar. Alții vorbesc pe un ton înalt, țipător, care zgârie și care supără pe ascultători. Textele, cântările, rapoartele și alte materiale prezentate în adunările publice sunt adesea astfel citite, încât nu sunt înțelese, iar uneori prezentate în așa fel, încât puterea și efectul lor sunt nimicite.

Acesta este un rău ce poate și trebuie să fie corectat. În privința aceasta Sfânta Scriptură ne dă învățături precise. Despre leviții care citeau Scripturile în fața poporului, în zilele lui Ezra, se spunea că: „Ei citeau deslușit în Cartea Legii lui Dumnezeu, și-i arătau înțelesul, ca să-i facă să înțeleagă ce citiseră”. (Neemia 8, 8.)

Printr-un efort sârguincios, toți pot dobândi deprinderea de a citi în mod inteligibil și a vesti cu un ton plin, clar, un sunet rotund și într-un mod distinct și impresionant. Făcând astfel, noi putem mări foarte mult eficiența noastră ca lucrători ai Domnului Hristos.

Fiecare creștin este chemat să facă cunoscut și altora bogățiile nemărginite ale Domnului Hristos; de aceea el ar trebui să tindă spre desăvârșirea vorbirii sale. El ar trebui să prezinte Cuvântul lui Dumnezeu într-un așa mod, încât să-L recomande ascultătorilor. Dumnezeu nu dorește ca instrumentele Sale omenești să fie neîndemânatice. Nu este voința Sa ca omul să micșoreze sau să degradeze influența cerului care, prin el, se revarsă asupra lumii.

Noi trebuie să privim la Domnul Hristos, exemplul nostru desăvârșit; noi ar trebui să ne rugăm pentru ajutorul Duhului Sfânt și în puterea Sa, ar trebui să căutăm a pregăti fiecare organ al corpului pentru o slujire desăvârșită.

Acest lucru este valabil, în mod deosebit, pentru aceia care sunt chemați să depună o activitate publică. Fiecare slujitor al lui Dumnezeu și fiecare învățător al adevărului ar trebui să fie conștient de faptul că ei dau oamenilor o solie cuprinzătoare de interese veșnice. Adevărul rostit îi va judeca în ziua socotelilor finale, în cazul unor suflete, felul în care cineva rostește solia, va determina primirea sau respingerea ei. De aceea, cuvântul să fie astfel rostit încât el să se impună înțelegerii și să impresioneze inima. El ar trebui rostit rar, în mod solemn și distinct și totuși cu toată căldura pe care importanța lui o cere.

Buna cultivare și folosire a puterii vorbirii este legată de orice ramură a lucrării creștine; ea este prezentă în viața de familie și în toate legăturile noastre, unii cu alții. Noi trebuie să ne obișnuim a vorbi pe un ton plăcut, a folosi un limbaj curat și corect și cuvinte pline de amabilitate și curtenitoare. Cuvintele dulci, amabile sunt ca o rouă și ca o ploaie plăcută pentru suflet. Sfintele Scripturi ne spun despre Domnul Hristos că harul era turnat pe buzele Sale, pentru ca El să poată ști cum „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare”. (Psalmii 45, 2; Isaia 50, 4.) Domnul ne cere ca „vorbirea noastră să fie totdeauna cu har” (Coloseni 4, 6), „ca să dea har celor ce-l aud”. (Efeseni 4, 29.)

Atunci când căutăm să corectăm sau să îndreptăm pe alții, ar trebui să fim foarte atenți la cuvintele noastre. Ele vor fi, fie un miros de viață spre viață, fie un miros de moarte spre moarte. Atunci când mustră, sau când sfătuiesc, mulți fac lucrul acesta folosind cuvinte aspre, severe, cuvinte ce nu sunt în stare să vindece sufletul rănit. Prin aceste expresii rău formulate, spiritul se irită, se mânie și adesea, cei greșiți sunt ațâțați la răzvrătire. Toți aceia care susțin principiile adevărului, au nevoie să primească untdelemnul ceresc al iubirii. În toate împrejurările, mustrările trebuie să fie rostite în spiritul iubirii. Atunci, cuvintele noastre vor aduce o îndreptare și nu disperare. Domnul Hristos, prin Duhul Sfânt va da forța și puterea necesară. Aceasta este lucrarea Sa.

Nici un cuvânt neînțelept n-ar trebui să fie rostit. Nici o vorbire de rău, nici o vorbire ușuratică, nici un cuvânt rostit cu mânie, sau aluzie n-ar trebui să iasă de pe buzele celui care este un urmaș al Domnului Hristos. Apostolul Pavel, scriind prin Duhul Sfânt, spune: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură”. (Efeseni 4, 29.) O vorbire stricată, nu înseamnă numai rostirea unor cuvinte murdare. Ea înseamnă orice expresie care este contrară principiilor sfinte și curate, ale unei religii fără pată. Ea include, de asemenea, aluziile nesfinte și insinuările voalate spre rău. Dacă nu se rezistă acestor lucruri în mod categoric, ele vor duce la păcate mari.

Asupra fiecărei familii, asupra fiecărui creștin, în mod individual, zace datoria de a bara calea vorbirii stricate. Când ne găsim în societatea acelora care se complac în vorbiri nebunești, este de datoria noastră să schimbăm, dacă este posibil, subiectul conversației. Prin ajutorul harului lui Dumnezeu, noi ar trebui, în mod neobservat, liniștit, să spunem câteva cuvinte, sau să schimbăm subiectul, pentru ca să îndreptăm conversația pe un făgaș mai folositor.

Este lucrarea părinților, aceea de a educa pe copiii lor, ca aceștia să deprindă obiceiul unei vorbiri corecte. Cea mai bună școală pentru această cultivare a vorbirii, este viața de cămin. Din cei mai fragezi ani, copiii ar trebui învățați să vorbească în mod respectuos și cu iubire față de părinții lor și unii față de alții. Ei trebuie învățați că de pe buzele lor nu trebuie să iasă decât numai cuvinte politicoase, adevărate și curate. Chiar părinții, ei înșiși ar trebui să învețe în școala Domnului Hristos. Apoi, prin Cuvânt și exemplu, ei pot ajunge să învețe pe copiii lor să folosească o „vorbire sănătoasă, și fără cusur ... ca potrivnicul să rămână de rușine, și să nu poată să spună nimic rău de noi”. (Tit 2, 8.) Aceasta este una dintre cele mai mari și mai pline de responsabilitate din datoriile lor.

Ca urmași ai Domnului Hristos, noi ar trebui să modelăm cuvintele noastre în așa fel, încât ele să fie un ajutor și o încurajare reciprocă în viața de creștin. Cu mult mai mult decât facem noi, avem nevoie să vorbim despre capitolele cele prețioase ale experienței noastre. Noi ar trebui să vorbim despre mila și bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, despre profunzimile fără de egal ale iubirii Mântuitorului. Cuvintele noastre ar trebui să fie cuvinte de laudă și de mulțumire. Dacă mintea și inima sunt pline de iubirea lui Dumnezeu, lucrul acesta se va da pe față în vorbirea noastră. Nu va fi o problemă dificilă să împărtășim și altora ceea ce a pus stăpânire pe viața noastră spirituală. Gândurile înalte, aspirații nobile, înțelegerea clară a adevărului, scopuri și planuri neegoiste, râvna după evlavie și sfințire vor aduce roade care să descopere caracterul comorii inimii. Când Domnul Hristos este astfel descoperit în vorbirea noastră, aceasta va avea puterea de a câștiga suflete pentru El.

Noi trebuie să vorbim despre Domnul Hristos celor ce nu-L cunosc. Noi trebuie să facem așa cum a făcut El. Oriunde Se afla, în sinagogă, pe cale, în barca îndepărtată puțin de mal, la ospățul fariseilor sau la masa vameșilor, El vorbea oamenilor despre lucrurile privitoare la o viață mai înaltă. Lucrurile din natură, evenimentele vieții de fiecare zi, erau legate de El cu cuvintele adevărului. Inimile ascultătorilor Săi erau atrase spre Sine; pentru că El le-a vindecat rănile, a mângâiat pe cei în necaz, le-a luat copiii în brațe și i-a binecuvântat. Când își deschidea gura ca să vorbească, atenția lor era ațintită asupra Sa și fiecare cuvânt era pentru unele suflete, un miros de viață spre viață.

Tot așa ar trebui să fie și cu noi. Oriunde ne-am găsi, ar trebui să folosim ocaziile de a vorbi și altora despre Mântuitorul. Dacă urmăm exemplul Domnului Hristos în a face binele, atunci inimile ni se vor deschide, așa cum s-au deschis și față de El. Nu brusc, ci cu un tact ce izvorăște din iubirea divină, noi putem vorbi despre El care este deosebit „de zece mii”, Unul a Cărui ființă „este plină de farmec”. (Cântarea Cântărilor 5,10.16.) Aceasta este lucrarea cea mai nobilă, la care noi putem să folosim talentul vorbirii. Ea ne-a fost dată, pentru ca să putem prezenta pe Domnul Hristos ca un Mântuitor care iartă păcatele.

Influența

Viața Domnului Hristos era o influentă nețărmurită, care se întindea mai departe și tot mai departe, o influență ce-L lega de Dumnezeu și de întreaga familie omenească. Prin Domnul Hristos, Dumnezeu a învestit pe om cu o influență care face posibil ca el, omul, să trăiască nu numai pentru sine. Noi suntem în mod individual legați de semenii noștri, suntem o parte din marele tot al lui Dumnezeu și ne aflăm sub obligații mutuale. Nimeni nu poate fi independent de semenii săi; pentru că bunul mers al unuia afectează pe ceilalți. Este scopul lui Dumnezeu acela ca fiecare dintre noi să simțim faptul că suntem necesari pentru bunul mers al altora și, în consecință, să urmărim promovarea fericirii lor.

Fiecare suflet este înconjurat de o atmosferă proprie -- o atmosferă încărcată poate, cu puterea credinței dătătoare de viață, de curaj, speranță și înmiresmată cu parfumul iubirii. Sau, poate fi o atmosferă apăsătoare, rece, datorită nemulțumirii și egoismului, sau otrăvită de mânjitura aducătoare de moarte a păcatului preferat. Conștient sau nu, fiecare persoană cu care venim în contact este influențată de atmosfera ce o emanăm în jur.

Aceasta este o responsabilitate de care nu ne putem elibera. Cuvintele noastre, îmbrăcămintea noastră, comportamentul nostru, chiar și expresia înfățișării noastre, toate au o influență. De impresia pe care astfel o facem, depind rezultatele spre bine sau spre rău, pe care nimeni nu le poate aprecia. Fiecare impuls în acest fel este o sămânță semănată, și care își va aduce roadele ei. Ea este o verigă în lanțul cel lung al evenimentelor omenești, fără să știm până unde se va întinde. Dacă prin exemplul nostru ajutăm altora la dezvoltarea principiilor cele bune, le dăm puterea de a face binele. La rândul lor, ei exercită aceeași influentă asupra altora, iar aceștia, la rându-le, asupra altora, în acest fel, fără să ne dăm seama, prin influența noastră mii ajung să fie binecuvântați.

Să aruncăm o pietricică într-un lac și se va forma un mic val concentric și apoi altul; și pe măsură ce cresc, cercul se mărește, până când ajunge la țărm. Tot așa stau lucrurile și cu influența noastră. Dincolo de cunoașterea sau controlul nostru, ea vorbește altora fiind o binecuvântare sau un blestem.

Caracterul este putere. Mărturia tăcută a unei vieți credincioase, neegoiste și evlavioase, are în sine o influență irezistibilă. Manifestând în viața noastră caracterul Domnului Hristos, noi conlucrăm cu El în lucrarea de salvare de suflete. Numai prin manifestarea în viața noastră a caracterului Său, noi putem coopera cu El. Și cu cât este mai mare, mai întinsă influența noastră, cu atât mai mare este binele pe care îl putem face. Când cei care mărturisesc a sluji pe Dumnezeu, urmează exemplul Domnului Hristos, trăind în viața lor zilnică principiile Legii Sale, când fiecare faptă este o mărturie cum că ei iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele lor ca pe ei înșiși, atunci, biserica va avea putere ca să influențeze lumea.

Dar niciodată n-ar trebui să se uite faptul că influența este, de asemenea, o putere spre rău. Pierderea unui singur suflet este un lucru teribil; dar a pricinui pierderea altor suflete este un lucru și mai teribil. Este un gând teribil acela că influența noastră să fie un miros de moarte spre moarte și totuși acest lucru este posibil. Mulți dintre cei care mărturisesc a strânge împreună cu Hristos, împrăștie ceea ce este al Său. De aceea Biserica este așa de slabă. Mulți se complac în manifestarea deschisă a spiritului de critică și acuzare. Dând loc la bănuieli, gelozie și nemulțumire, ei se predau ca instrumente ale lui Satana. Și mai înainte ca ei să-și dea seama de ceea ce fac, prin ei, vrăjmașul și-a împlinit scopul. Influența spre ceea ce este rău a fost exercitată, umbra a fost aruncată, iar săgețile lui Satana și-au nimerit ținta. Neîncrederea, necredința și infidelitatea evidentă au cuprins pe aceia care altfel ar fi putut primi pe Domnul Isus Hristos. În acest timp, slujitorii lui Satana privesc satisfăcuți asupra acelora pe care ei i-au adus la scepticism, și care s-au împietrit acum față de orice mustrare și față de orice îndemn. Ei se laudă singuri, considerând că în comparație cu aceste suflete ei sunt virtuoși și drepți. Ei nu-și dau seama că aceste epave triste de caracter sunt rezultatul vorbirii lor neînfrânate și a inimilor lor răzvrătite. Influența lor a pricinuit căderea acestor suflete ispitite.

Astfel, ușurătatea, îngăduința de sine și indiferența nepăsătoare din partea celor ce mărturisesc a fi creștini, îndepărtează multe suflete de pe calea vieții. Sunt mulți aceia care se tem să întâlnească la bara de judecată a lui Dumnezeu roadele influenței lor.

Numai prin harul lui Dumnezeu noi putem să folosim cum trebuie acest dar. Nu există nimic în noi înșine prin care să putem influența pe alții spre bine. Dacă ne dăm seama de neputința noastră și de nevoia noastră de putere divină, atunci nu ne vom încrede în noi înșine. Noi nu putem ști ce rezultate aduc o zi, o oră, sau o clipă și, de aceea, niciodată să nu începem ziua, fără să ne încredințăm căile și inima Tatălui nostru ceresc. Îngerii Săi sunt trimiși să vegheze asupra noastră și, dacă ne așezăm sub călăuzirea lor, oricând suntem în primejdie, ei vor fi la dreapta noastră. Când fără să ne dăm seama suntem în primejdia de a exercita o influență rea, îngerii vor fi lângă noi, inspirându-ne o cale mai bună, alegând, pentru noi, cuvintele și influențând faptele noastre. În acest fel influența noastră poate fi tăcută, neobservată, însă foarte puternică în a atrage pe alții la Hristos și la lumea cerească.

Timpul

Timpul nostru aparține lui Dumnezeu. Fiecare clipă este a Sa și suntem sub solemna obligație de a o folosi spre slava Sa. Despre nici un talent pe care El ni l-a dat nu ne va cere o mai strictă socoteală ca despre timpul nostru.

Valoarea timpului este mai presus de orice evaluare. Domnul Hristos a considerat orice moment foarte prețios și așa ar trebui să-l socotim și noi. Viața este prea scurtă spre a fi risipită fără rost. Nu avem decât câteva zile de har în care să ne pregătim pentru veșnicie. Nu avem nici un timp pe care să-l folosim în plăceri egoiste, nici un timp pentru a ne lăsa târâți în păcat. Acum noi trebuie să ne formăm caractere pentru viața viitoare, pentru viața veșnică. Acum noi trebuie să ne pregătim în vederea judecății de cercetare.

De abia a început să trăiască familia omenească, când ... ea a început să moară, iar munca neîncetată a lumii se sfârșește în neființă, dacă nu se dobândește adevărata cunoaștere cu privire la viața veșnică. Omul care prețuiește timpul ca fiind ziua sa de lucru, se va pregăti pentru un locaș și pentru o viață care este veșnică. Pentru el, este bine că s-a născut.

Suntem sfătuiți să răscumpărăm vremea. Dar timpul, care a fost risipit, nu mai poate fi răscumpărat niciodată. Nu putem chema înapoi nici chiar un singur moment. Singura cale prin care putem să răscumpărăm timpul nostru, este aceea de a folosi cât mai bine timpul ce ne-a rămas, fiind conlucrători împreună cu Dumnezeu, în marele Său Plan de Mântuire.

În cel care face astfel, are loc o transformare a caracterului său. El devine un fiu al lui Dumnezeu, un membru al familiei regale, un copil al Împăratului cerului. El este pregătit spre a fi în tovărășia îngerilor.

Acum este timpul nostru de a lucra pentru salvarea semenilor noștri. Sunt unii care gândesc că dacă dau bani pentru cauza Domnului Hristos, aceasta este tot ceea ce se cere de la ei să facă; timpul prețios în care ei ar putea face o lucrare personală pentru El, trece nefolosit. Dar este privilegiul și datoria tuturor acelora, care au sănătate și putere, de a împlini, pentru Dumnezeu, un serviciu activ. Toți trebuie să lucreze pentru câștigarea sufletelor la Hristos. Dăruirea de bani nu poate lua locul lucrării personale.

Fiecare clipă este plină de consecințe veșnice. Noi trebuie să stăm ca un ostaș gata la momentul potrivit pentru slujire. Ocazia pe care o avem de a vorbi acum unor suflete în nevoie, din Cuvântul vieții, poate nu ni se va mai oferi vreodată. Dumnezeu poate spune acelui singur suflet: „Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul”, și prin neglijenta noastră, el nu va fi gata. Luca 12, 20. În ziua cea mare a judecății, cum vom da noi socoteală lui Dumnezeu, în acest caz?

Viața este prea solemnă ca să fie cu totul absorbită în lucrurile vremelnice și pământești, prinsă într-o morișcă de griji și temeri pentru lucruri ce nu sunt decât asemenea unui atom, în comparație cu lucrurile de interes veșnic. Și totuși, Dumnezeu ne-a chemat să-I slujim, chiar și în problemele vremelnice ale vieții. Sârguința în această lucrare este tot așa de mult o parte a adevăratei religii, așa cum este și închinarea. Sfânta Scriptură nu încurajează nicidecum lenevia, aceasta fiind cel mai mare blestem care afectează lumea noastră. Fiecare bărbat și femeie care este pe deplin convertit, va fi un lucrător sârguincios.

De folosirea dreaptă a timpului nostru, depinde succesul în dobândirea cunoștinței și de cultivare a minții. Cultivarea intelectului nu trebuie să fie împiedicată de sărăcie, de originea umilă a cuiva, sau din cauza împrejurărilor nefavorabile. Trebuie să folosim flecare clipă a vieții. Câteva clipe aici, câteva clipe acolo, care pot fi risipite în vorbiri nefolositoare; orele de dimineață pierdute adesea prin șederea în pat; timpul petrecut în călătorii cu tramvaiul, sau cu trenul, sau așteptând în stații, sau clipe de așteptare până ni se servește masa, sau timpul petrecut în așteptarea acelora care întârzie la întâlnirile date -- dacă o carte ar fi păstrată la îndemână și aceste fragmente de timp ar fi folosite pentru studiu, pentru lectură sau pentru o profundă meditație, câte nu s-ar putea realiza. Un scop hotărât, o silință stăruitoare și o economisire foarte grijulie a timpului, vor face în starea pe oameni să dobândească cunoștințe și o cultură intelectuală, care îi va califica spre a ocupa orice poziție influentă și folositoare.

Este datoria fiecărui creștin de a se deprinde cu ordinea, conștiinciozitatea și promptitudinea. Nu există nici o scuză pentru munca înceată și de cârpaci a cuiva. Când cineva este totdeauna la lucru, dar lucrarea respectivă nu este niciodată terminată, aceasta se datorează faptului că mintea și inima nu sunt puse în lucrarea aceea. Cel care este încet la lucru și care lucrează fără spor, ar trebui să-și dea seama că acestea sunt defecte ce trebuie să fie îndreptate. Unul ca acesta are nevoie să-și pună mintea la contribuție, plănuind cum să folosească timpul în așa fel, încât să poată obține cele mai bune rezultate. Cu tact și cu metodă, unii vor realiza tot atât de mult în cinci ore, cât fac alții în zece ore. Unii care sunt angajați în lucrări gospodărești, sunt totdeauna la lucru și nu pentru că au atât de mult de făcut, ci pentru că ei nu fac planuri pentru ca să câștige foarte mult la ceea ce ar fi trebuit să lucreze foarte puțin. Dar toți aceia care vor, pot birui aceste deprinderi lipsite de simplitate și zădărnicie. În activitatea lor, unii ca aceștia trebuie să aibă o țintă anumită. Să se stabilească cât timp este necesar pentru o anumită lucrare și apoi, orice efort trebuie îndepărtat spre a termina lucrarea în timpul hotărât. Exercitarea puterii voinței, va face ca și mâinile să se miște mai cu îndemânare.

Prin lipsa de hotărâre de a lua în mâinile sale această problemă și a se schimba, face ca oamenii să devină stereotipi în căile și acțiunile lor rele sau, cultivând puterile lor, ei pot dobândi iscusința de a face cele mai bune lucrări. Astfel, ei se vor găsi căutați, chemați la lucru întotdeauna și pretutindeni. Ei vor fi apreciați după deplina lor valoare.

Mulți tineri și copii pierd timpul, pe care l-ar fi putut folosi în a purta unele din poverile căminului, dovedind în acest fel o iubire plină de interes pentru tatăl și mama lor. Tinerii ar putea lua asupra umerilor lor puternici multe din răspunderile pe care altcineva trebuie să le poarte.

Viața Domnului Hristos, din cei mai fragezi ani ai Săi, a fost o viață de intensă activitate. El n-a trăit pentru a-și plăcea Sie însuși. El era Fiul Dumnezeului Celui Veșnic și cu toate acestea, El a lucrat meseria de dulgher ca tatăl Său Iosif. Ocupația Sa era semnificativă. El a venit în lume ca să formeze, să construiască caractere și astfel, El a fost desăvârșit în toată lucrarea Sa. În toată activitatea Sa aici pe pământ, El a adus aceeași desăvârșire, ca și în caracterele pe care El le transforma prin puterea Sa divină. El este exemplul nostru.

Părinții ar trebui să învețe pe copii valoarea și buna folosire a timpului. Să-i învățăm că a face ceva care va onora pe Dumnezeu și va fi o binecuvântare pentru omenire, este un lucru care merită să ne străduim să-l facem. Chiar din frageda lor copilărie, ei pot fi misionari pentru Dumnezeu.

Părinții nu pot face un mai mare păcat decât acela de a îngădui copiilor să nu facă nimic. În curând, copiii vor învăța să iubească lenevia și vor crește astfel bărbați și femei nefolositori, lipsiți de vlagă. Când vor fi destul de mari ca să-și câștige existența, ca să-și găsească o ocupație, ei lucrează într-un mod leneș, trândav și totuși așteptând să fie plătiți tot așa de mult, ca și atunci când ar lucra cu credincioșie. Este o deosebire cât lumea de mare între această clasă de muncitori și aceia care-și dau seama de faptul că ei trebuie să fie economi, muncitori și credincioși.

Indolența și neglijența manifestate în lucrările pământești vor fi aduse și în viața religioasă, fapt ce va face pe cineva incapabil a lucra cu succes pentru Dumnezeu. Mulți care printr-o muncă sârguincioasă ar fi putut fi o binecuvântare pentru lume, au ajuns o ruină din cauza leneviei. Lipsa de ocupație și a unei ținte precise, deschid ușa la mii de ispite. Tovărășiile rele, obiceiurile vicioase strică mintea și sufletul, iar rezultatul este ruina vieții acesteia și a vieții viitoare.

În orice ramură de activitate ne-am angaja. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață să fim „în sârguință ... fără preget. Fiți plini de râvnă; cu duhul slujiți Domnului”. „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!”. „Ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi slujiți Domnului Hristos”. (Romani 12, 11; Eclesiastul 9, 10; Coloseni 3, 24.)

Sănătatea

Sănătatea este o binecuvântare a cărei valoare o apreciază foarte puțini și totuși, de ea depinde, în mare măsură, eficacitatea puterilor noastre fizice și intelectuale. Pornirile și pasiunile noastre își au locul lor în corp și acesta trebuie păstrat în cele mai bune condiții din punct de vedere fizic și sub cea mai spirituală influență, pentru ca talanții ce ne-au fost dați să aducă cele mai mari foloase.

Tot ceea ce slăbește puterea fizică face să scadă și capacitatea intelectuală, făcând-o mai puțin în stare să facă deosebire între bine și rău. Devenim astfel mai puțin capabili a alege ceea ce știm că este bine.

Greșita folosire a puterilor noastre fizice scurtează perioada de timp în care viața noastră poate fi folosită spre slava lui Dumnezeu. și faptul acesta ne face neînstare a aduce la îndeplinire lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o s-o facem. Fiind îngăduitori față de noi înșine în a ne forma obiceiuri rele, culcându-ne târziu, satisfăcându-ne apetitul în detrimentul sănătății, noi punem temelia slăbiciunii noastre corporale. Neglijând exercițiile fizice, lucrând peste măsură cu mintea și corpul nostru, ajungem să zdruncinăm echilibrul sistemului nostru nervos. Aceia care își scurtează în acest fel viața și devin astfel incapabili pentru slujire, datorită nerespectării legilor naturale, sunt vinovați înaintea lui Dumnezeu de jaf. Ei jefuiesc, de asemenea, pe semenii lor. Ocazia de a binecuvânta pe alții, lucrare pentru care de fapt, Dumnezeu i-a trimis în lume, a fost scurtată datorită acțiunii și comportamentului lor. Și ei s-au făcut astfel neînstare să facă chiar ceea ce ar fi putut realiza într-o scurtă perioadă de timp. Domnul ne consideră vinovați, atunci când prin obiceiurile noastre vătămătoare, lipsim lumea de binele ce-l putem face.

Călcarea legilor fizice înseamnă și călcarea Legii morale, căci Dumnezeu este, în adevăr, Autorul atât al legilor fizice, după cum El este și autor al legilor morale. Legea Sa este scrisă cu degetul Său pe fiecare nerv, pe fiecare mușchi, pe flecare capacitate dată omului. Și orice greșită sau rea întrebuințare a oricărei părți a organismului nostru este o violare a acelei legi.

Toți ar trebui să aibă o inteligentă cunoaștere a corpului omenesc, pentru ca să-și poată păstra trupurile într-o stare bună, necesare spre a face lucrarea Domnului. Viața fizică trebuie să fie păstrată cu multă grijă și cultivată, pentru ca prin om, natura divină să poată fi descoperită în toată plinătatea ei. Legătura dintre organismul nostru fizic și viața spirituală, este una dintre cele mai importante ramuri ale educației. Ea ar trebuii tratată cu multă atenție, atât în cămin, cât și în școală. Toți au nevoie să cunoască structura corpului lor, precum și legile care guvernează viața lor. Cel care rămâne de bunăvoie în necunoștință de legile vieții sale fizice, ale ființei sale și care le calcă datorită necunoașterii lor, păcătuiește împotriva lui Dumnezeu. Toți ar trebui să se așeze în cea mai bună legătură posibilă față de viața și sănătatea lor. Obiceiurile noastre ar trebui să fie aduse sub controlul minții, care la rândul ei, trebuie să fie sub conducerea lui Dumnezeu.

„Nu știți”, spunea apostolul Pavel, „că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?, Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”, (1 Corinteni 6, 19-20.)

Puterea

Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu, nu numai cu toată inima noastră, cu tot cugetul nostru, cu tot sufletul, ci și cu toată puterea noastră. Aceasta înseamnă folosirea completă și în mod inteligent a puterilor noastre fizice.

Domnul Hristos a fost un lucrător credincios atât în lucrurile vremelnice, cât și în cele spirituale și în tot ceea ce a făcut, El era hotărât să facă voia Tatălui Său. Lucrurile din cer și de pe pământ sunt mult mai strâns legate și sunt mult mai direct sub supravegherea Domnului Hristos decât își dau seama mulți.

Domnul Hristos a fost Acela care a făcut planul pentru întocmirea primului sanctuar pământesc. El a dat fiecare poruncă cu privire la construirea templului lui Solomon. Cel care, în timpul vieții Sale pământești a lucrat ca dulgher în satul Nazaret, a fost Arhitectul ceresc care a făcut planul sfântului locaș în care avea să fie onorat Numele Său.

Domnul Hristos a fost Acela care a înzestrat pe aceia, care lucrau la construirea Sanctuarului, cu înțelepciunea de a executa cele mai iscusite și cele mai frumoase lucrări. El a zis: „Să știi că am ales pe Bețalael, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminția lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări.... Și iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, de seminția lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiți, ca să facă tot ce ți-am poruncit”. (Exodl 31, 2-6.)

Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi din orice ramură a lucrării, să privească la El ca fiind Dătătorul a tot ceea ce au ei. Toate invențiile bune și toate perfecționările, își au izvorul în El, care este minunat în sfat și excelent în executarea lucrărilor. Atingerea iscusită a mâinii medicului, puterea sa asupra nervilor și mușchilor, cunoașterea delicatului organism al corpului, este înțelepciunea puterii divine, pentru a fi folosită spre binele celor suferinzi. Iscusința cu care dulgherul folosește ciocanul, puterea cu care fierarul face să răsune nicovala, vin de la Dumnezeu. El a dat oamenilor talente, și El așteaptă ca ei să privească la El pentru sfat. Orice vom face, în orice ramură a lucrării ne vom găsi, Domnul dorește să conducă mintea noastră, pentru ca noi să putem aduce la îndeplinirea în mod desăvârșit lucrarea noastră.

Religia și activitatea noastră practică, nu sunt două lucruri separate; ele sunt una. Religia Bibliei trebuie să fie întrețesută cu tot ceea ce noi spunem și facem. Instrumentele omenești și divine trebuie să fie unite laolaltă, atât în acțiunile noastre vremelnice, cât și în cele spirituale. Ele trebuie să fie în ocupațiile noastre omenești, în lucrările mecanice, ca și în cele agricole, în întreprinderile comerciale ca și în cele științifice. Trebuie să fie o cooperare în tot ceea ce se cuprinde în activitatea noastră creștină.

Dumnezeu a făcut cunoscute principiile pe baza cărora este posibilă această conlucrare. Proslăvirea Sa trebuie să fie motivul tuturor acelora care sunt împreună lucrători cu El. Toată lucrarea noastră trebuie săvârșită în iubire față de Dumnezeu și în armonie cu voința Sa.

Este tot atât de esențial să faci voia lui Dumnezeu atunci când construiești o casă, ca și atunci când iei parte la un serviciu religios. Iar dacă lucrătorii au adus principiile cele adevărate în formarea propriului lor caracter, atunci, odată cu ridicarea fiecărei clădiri, ei vor crește în har și cunoștință.

Dumnezeu însă nu va primi cele mai mari talente și slujirea cea mai strălucită, dacă eul personal nu este pus pe altar, ca o jertfa vie, ca o ardere de tot. Rădăcina trebuie să fie sfântă, altfel nici un rod nu va fi primit de Dumnezeu.

Domnul a făcut pe Daniel și pe Iosif niște administratori foarte iscusiți. El a putut lucra prin ei, pentru că ei n-au trăit pentru a fi pe placul propriilor lor porniri, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu.

Cazul lui Daniel cuprinde și pentru noi o lecție. El descoperă faptul că un om priceput în afaceri, nu trebuie să fie numaidecât un om șiret și viclean. El poate fi instruit de Dumnezeu la fiecare pas. În timp ce era prim ministru al împărăției Babilonului, Daniel era, de asemenea, un profet al lui Dumnezeu, primind lumina inspirației divine. Cei lumești și ambițioși sunt înfățișați în Cuvântul lui Dumnezeu ca iarba care crește și ca floarea ierbii care se usucă repede. Cu toate acestea, Dumnezeu dorește să aibă bărbați inteligenți în slujba Sa, bărbați calificați pentru diferite ramuri ale lucrării Sale. Este nevoie de oameni pricepuți în afaceri care să țeasă marile principii ale adevărului în toate lucrările lor. Iar talentele lor ar trebui să fie desăvârșite prin cel mai temeinic studiu și educația cea mai aleasă. Dacă sunt bărbați în vreo ramură de activitate mai înțelepți și mai eficienți, atunci aceștia sunt cei care folosesc toată puterea, toată iscusința lor pentru clădirea Împărăției lui Dumnezeu în lumea noastră. Despre Daniel ni se spune că în toate acțiunile lui, atunci când a fost supus unei cercetări amănunțite, nu s-a găsit la el nici chiar o singură greșeală. El a fost un exemplu a ceea ce trebuie să fie orice om de afaceri. Istoria vieții sale ne arată ce poate fi realizat de către cineva care-și consacră puterile minții, ale oaselor și mușchilor săi, ale inimii și ale întregii lui vieții, în slujba lui Dumnezeu.

Banii

Dumnezeu încredințează -- de asemenea -- oamenilor și mijloace materiale. El le dă puterea de a dobândi averi. El udă pământul cu rouă cerului și cu ploaia înviorătoare. El dă lumina soarelui, care încălzește pământul, trezind la viață lucrurile din natură, făcându-le să înflorească și să aducă roade. Și El cere să-I dăm înapoi ceea ce este al Său.

Banii noștri nu ne-au fost dați pentru slava și preamărirea noastră. Ca administratori credincioși, noi trebuie să-i folosim pentru onoarea și slava lui Dumnezeu. Unii gândesc că numai o parte din mijloacele lor sunt ale lui Dumnezeu. Când pun de o parte o sumă de bani pentru scopuri religioase și de binefacere, ei consideră restul ca fiind al lor, spre a fi folosiți așa cum gândesc ei că este bine. Dar făcând astfel, ei greșesc. Tot ceea ce avem este al Domnului și noi suntem răspunzători față de El de felul în care îi folosim. În folosirea fiecărui bănuț, se va vedea dacă iubim mai presus de orice pe Dumnezeu, iar pe aproapele nostru ca pe noi înșine.

Banii au o mare valoare pentru că, cu ei, putem să facem mult bine. În mâinile copiilor lui Dumnezeu, ei sunt hrană pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați și haine pentru cei goi. Ei sunt un mijloc de apărare pentru cei apăsați și un ajutor pentru cei bolnavi. Dar banii nu au o valoare mai mare decât nisipul, în afară de faptul că sunt folosiți pentru a procura cele necesare vieții, pentru binecuvântarea altora și pentru înaintarea cauzei lui Hristos.

Îngrămădirea de averi este nu numai nefolositoare, dar este un blestem. În viața aceasta, avuțiile sunt o cursă pentru suflet, înstrăinând simțămintele față de comorile cerești. În marea zi a judecății lui Dumnezeu, ele vor constitui o mărturie împotriva talanților nefolosiți și a ocaziilor neglijate, și care vor fi o condamnare pentru posesorul lor. Sfântă Scriptură spune: „Ascultați acum voi, bogaților! Plângeți și tânguiți-vă, din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogățiile voastre au putrezit și hainele voastre sunt roase de molii. Aurul și argintul vostru au ruginit; și rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră. Ca focul are să vă mănânce carnea! V-ați strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care v-au secerat câmpiile, și pe care le-ați oprit-o prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor”. (Iacov 5, 1-5.)

Domnul Hristos nu aprobă nici o întrebuințare risipitoare sau neglijentă a mijloacelor materiale. În ceea ce privește economia, lecția Sa pentru toți urmașii Săi este: „Strângeți fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic”. Ioan 6, 12. Cel care-și dă seama că banii săi sunt un talant primit din partea lui Dumnezeu, îi va folosi în mod conștiincios, economic, și va considera ca o datorie a sa să facă economie, pentru a avea de unde da și altora.

Cu cât cheltuim mai mulți bani pentru a face paradă, a ne făli cu îmbrăcămintea noastră și pentru satisfacerea plăcerilor egoiste, cu atât mai puțin vom avea cu ce să hrănim pe cei flămânzi și să îmbrăcăm pe cei goi. Fiecare bănuț folosit în mod nenecesar, lipsește pe cheltuitor de ocazia prețioasă de a face bine. În acest fel Dumnezeu este jefuit de onoarea și slava care I-ar fi fost adusă, prin dreapta folosire a talanților încredințați de El, oamenilor.

Îndemnuri și simțăminte înalte

Simțăminte de amabilitate, de bunătate și blândețe, îndemnuri generoase și o înțelegere imediată a lucrurilor spirituale, sunt talente prețioase și așează pe posesorul lor sub o grea răspundere. Toate trebuie să fie folosite în slujba lui Dumnezeu. Dar mulți greșesc în aceasta. Satisfăcuți de faptul că au asemenea calități, ei neglijează a le pune în slujba pentru alții. Ei se măgulesc cu ideea că, dacă vor avea ocazia, dacă împrejurările le vor fi favorabile, ei vor face o lucrare mare și bună. Dar ei stau și așteaptă ocazia. Ei disprețuiesc micimea de suflet a sărmanului zgârcit, care pizmuiește chiar și puținul celui nevoiaș. Ei își dau seama că acesta trăiește numai pentru sine și că el este răspunzător pentru talanții săi folosiți în mod greșit. Cu o mare mulțumire de sine, ei scot în evidență contrastul dintre ei și astfel de oameni înguști la suflet, considerând că situația lor este mult mai favorabilă decât aceea a vecinilor lor atât de mici la suflet. Dar ei se înșeală. Simpla pierdere a unor calități nefolosite, nepuse la schimbător, nu face decât să crească responsabilitatea acestora. Cei care au multe și mari simțăminte, sunt sub obligația, față de Dumnezeu, de a face parte din ele, nu numai prietenilor lor, ci și tuturor acelora care au nevoie de ajutorul lor. Avantajele sociale sunt și ele un talant, și trebuie folosit pentru binele tuturor acelora care intră în sfera influenței noastre. Iubirea care este binevoitoare numai față de câțiva, nu este iubire, ci egoism. O astfel de iubire nu va lucra nicidecum spre binele sufletelor, și nici spre slava lui Dumnezeu. Aceia care lasă astfel nefolosiți talanții încredințați de Domnul lor, sunt și mai vinovați decât aceia pentru care ei au un astfel de dispreț. Acestora li se va spune: Ați cunoscut voința Stăpânului, dar n-ați împlinit-o.

Prin folosire, talanții se înmulțesc

Talanții care sunt folosiți, puși la schimbător, sunt talanții care se înmulțesc. Succesul nu este rezultatul șansei sau al destinului, ci el este opera lucrării providenței lui Dumnezeu, răsplata credinței și a judecății mature, a virtuții și a eforturilor stăruitoare. Dumnezeu dorește ca noi să folosim fiecare dar pe care-l avem; și dacă vom face acest lucru, atunci vom primi și alte daruri, mai mari, de care să ne folosim. El nu ne dotează în mod supranatural cu calitățile care ne lipsesc; dar în timp ce folosim ceea ce avem, El va lucra cu noi în vederea creșterii și întăririi facultăților noastre. Puterile noastre vor crește odată cu fiecare sacrificiu făcut cu toată inima și cu sinceritate în slujba Domnului. Dacă ne predăm ca niște unelte cu care și în care Duhul Sfânt să lucreze, atunci harul lui Dumnezeu ne va da puterea ca să ne debarasăm de vechile porniri, să biruim înclinațiile cele puternice și să ne formăm obiceiuri noi. Având plăcere și ascultând de îndemnurile Duhului Sfânt, inimile noastre se deschid larg spre a primi mult și tot mai mult din puterea Sa și spre a face o lucrare mai mare și mai bună. Energiile latente nefolosite se trezesc și capacitățile paralizate până atunci, primesc o nouă viață.

Lucrătorul umil, care cu supunere ascultă chemarea lui Dumnezeu, poate fi sigur de faptul că va primi ajutor divin. Chiar numai acceptarea unei răspunderi așa de mare și sfântă, este în sine înălțătoare de caracter. Ea cheamă la lucru cele mai înalte puteri intelectuale și spirituale, întărește și curățește mintea și inima. Este minunat să vezi cât de puternic devine cel slab prin credința în puterea lui Dumnezeu, cât de hotărâte eforturile lui și cât de mari și bogate rezultatele. Cel care, cu umilință, începe cu puține cunoștințe și spune și altora puținul pe care îl știe, în timp ce caută cu sârguință să cunoască mai mult, acela va constata că întreaga comoară a cerului îi stă la dispoziție. Cu cât va căuta să împartă mai multă lumină, cu atât mai multă lumină va primi el. Cu cât va căuta cineva cu dragoste pentru suflete să explice Cuvântul lui Dumnezeu și altora, cu atât mai clar va deveni acesta pentru el. Cu cât vom folosi mai mult cunoștințele noastre și vom exercita mai mult puterile noastre, cu atât vom avea mai multă cunoștință și mai multă putere.

Fiecare efort făcut pentru Domnul Hristos, se va transforma în binecuvântări pentru noi. Dacă folosim mijloacele noastre materiale pentru slava Sa, El ne va da mai mult. Căutând să câștigăm pe alții pentru Hristos, prezentând în rugăciune povara pentru suflete, propriile noastre inimi vor bate atunci sub influența înviorătoare a harului lui Dumnezeu; simțămintele noastre vor străluci atunci de o mai mare ardoare divină și întreaga noastră viață creștină va fi atunci mult mai reală, mai plină de zel, și mult mai bogată în rugăciuni.

În ceruri, valoarea unui om se socotește după capacitatea inimii de a cunoaște pe Dumnezeu. Această cunoștință este izvorul oricărei puteri. Dumnezeu a creat astfel pe om, încât fiecare talant al său să poată fi talantul, sau darul lui Dumnezeu; și El caută totdeauna să aducă spiritul omenesc în legătură cu cel divin. El ne oferă privilegiul de a coopera cu Hristos în a face cunoscut lumii harul Său, pentru ca să putem primi o mai bogată cunoștință a lucrurilor cerești.

Privind la Isus, noi obținem o cunoaștere mai strălucită și mai clară a lui Dumnezeu, căci privind la El, ajungem schimbați. Bunătatea, iubirea pentru aproapele nostru, devin atunci caracteristici naturale ale ființei noastre. Dezvoltăm astfel un caracter, asemenea caracterului divin. Progresând în asemănarea cu El, noi mărim capacitatea noastră de a cunoaște pe Dumnezeu. Cu cât intrăm mai mult și tot mai mult în comuniunea cu lumea cerească, noi vom avea o capacitate mereu sporită, spre a primi bogăția cunoașterii și a înțelepciunii veșnice.

Cel cu un talant

Cel care a primit un singur talant, „s-a dus de a făcut o groapă în pământ și a ascuns acolo banii Stăpânului său”. (Matei 25, 18.)

Tocmai acela care a primit cel mai mic dar, a lăsat darul său nefolosit. Prin pilda aceasta este adresată o avertizare tuturor acelora care au simțământul că întrucât ei au primit o mai mică binecuvântare, faptul acesta este o scuză pentru ei, de a mai lucra pentru Hristos. Dacă ei ar fi putut face lucruri mai mari, cu câtă bucurie ar fi făcut aceasta; dar pentru că ei pot fi de folos numai în lucrurile cele mici, ei consideră că sunt îndreptățiți a nu face nimic. Ei greșesc gândind și procedând astfel, în împărțirea darurilor Sale, Dumnezeu pune la încercare caracterul. Omul care neglijează folosirea, punerea la schimbător a talantului său, se dovedește a fi un serv necredincios. Dacă ar fi primit cinci talanți, el i-ar fi îngropat pe toți; așa cum a îngropat și acel singur talant primit. Neîntrebuințarea unicului talant primit, arată faptul că el disprețuiește darurile cerului.

„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari”. (Luca 16, 10.) Importanța lucrurilor mici este adesea nesocotită, pentru că ... sunt mici; dar tocmai ele formează o mare parte din viața noastră. De fapt, nu există lucruri neimportante în viața creștinului. Formarea caracterului nostru va fi plină de primejdii, dacă nesocotim importanta lucrurilor mici.

„Cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari”. Prin necredincioșie în cele mai mici îndatoriri, omul jefuiește pe Făcătorul său de slujirea ce I se cuvine. Această necredincioșie se răsfrânge asupra celui în cauză. El dă greș în primirea harului, a puterii, a tăriei de caracter, care puteau fi primite printr-o predare fără de rezerve lui Dumnezeu. Trăind despărțit de Hristos, el este expus ispitelor lui Satana, și face greșeli în lucrarea sa pentru Domnul. Pentru că nu este călăuzit de principii drepte în lucrurile cele mici, el nu ascultă de Dumnezeu nici în lucrurile cele mari pe care le consideră ca fiind prin excelență lucrarea sa. Greșelile săvârșite în rezolvarea problemelor mici ale vieții, se vor manifesta și în lucrările de o importanță mai mare. El face totul după principiile cu care s-a obișnuit. Acțiunile astfel repetate formează obiceiuri, obiceiurile formează caracterul și prin caracter se hotărăște destinul nostru pentru prezent și veșnicie.

Numai prin credincioșia în lucrurile mici poate fi format sufletul spre a acționa cu credincioșie când va purta responsabilități mai mari. Dumnezeu a adus pe Daniel și pe tovarășii săi în contact cu marii oameni ai Babilonului, pentru ca acești păgâni să ajungă să cunoască principiile adevăratei religii. În mijlocul unei națiuni idolatre, Daniel trebuia să reprezinte caracterul lui Dumnezeu. Cum a ajuns el să fie potrivit spre a ocupa o poziție de o așa mare încredere și cinste? Credincioșia sa în lucrurile cele mici, a fost ceea ce a dat perspectivă întregii sale vieți. El a onorat pe Dumnezeu în datoriile cele mai mici și Domnul a cooperat cu el. Lui Daniel și tovarășilor săi, Dumnezeu le-a dat „știință și pricepere pentru tot felul de scrieri și înțelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile și în toate visele”. (Daniel 1, 17.)

După cum Dumnezeu a chemat pe Daniel ca să dea mărturie pentru El în Babilon, tot așa ne cheamă El ca să fim martorii Săi în lumea de astăzi. În problemele cele mai mici ale vieții ca și în cele mai mari, El dorește ca noi să înfățișăm oamenilor principiile împărăției Sale.

În viața Sa aici pe pământ, Domnul Hristos ne-a învățat lecția unei atenții deosebite față de lucrurile cele mici. Marea lucrare de răscumpărare apăsa mereu asupra sufletului Său. În timp ce El învăța și vindeca, toate energiile Sale intelectuale și fizice au fost folosite la maximum; și totuși El a dat atenție chiar și celor mai simple lucruri din viață și din natură. Cele mai instructive lecții ale Sale, au fost acelea în care, prin lucrările cele mici din natură, El a ilustrat marile adevăruri ale Împărăției lui Dumnezeu. El n-a trecut cu vederea nici chiar nevoile celor mai umili slujitori ai Săi. Urechea Sa a auzit fiecare strigăt al celor în nevoie. El a fost sensibil la atingerea femeii bolnave ce se afla în mulțime; chiar și cea mai ușoară atingere a credinței, a primit un răspuns din partea Domnului. Când a înviat pe fiica lui Iair, El le-a amintit părinților că fetița trebuia să mănânce ceva. Când prin puterea care se afla în El, S-a ridicat din mormânt, El n-a considerat ca fiind nedemn pentru El să strângă și să așeze cu grijă la locul lor fâșiile de pânză, cu care El a fost pus în mormânt.

Creștini fiind, lucrarea la care suntem chemați, este aceea de a coopera cu Domnul Hristos la lucrarea de mântuire a sufletelor. Noi am intrat chiar în legământ cu El pentru a face această lucrare. A neglija această lucrare, înseamnă că dovedim necredincioșia noastră față de Hristos. Dar pentru a aduce la îndeplinire această lucrare, noi trebuie să urmăm exemplul Său de credincioasă și conștiincioasă atenție în lucrurile mici. Acesta este secretul succesului oricărui efort și al oricărei influențe creștine.

Domnul dorește ca poporul Său să atingă treapta cea mai înaltă, ca ei să-L preamărească posedând iscusința cu care El este binevoitor să-i înzestreze. Prin harul lui Dumnezeu, s-au luat toate măsurile pentru ca noi să putem arăta faptul că noi lucrăm după planuri mai bune decât acelea după care lucrează lumea. Noi trebuie să dăm pe față o superioritate în gândirea noastră, în înțelegerea, iscusința și cunoașterea noastră, pentru că noi credem în Dumnezeu și în puterea Sa de a lucra asupra inimii omenești.

Dar aceia care nu sunt înzestrați cu multe și mari daruri, nu trebuie să fie descurajați. Ei să folosească ceea ce au, observând cu credincioșie fiecare parte slabă a caracterului lor, căutând a o întări prin harul lui Dumnezeu. În fiecare act al vieții noi trebuie să țesem credincioșie și devotament, cultivând atributele care să ne facă în stare să îndeplinim lucrarea noastră.

Obiceiul de a fi neglijent ar trebui în mod categoric biruit. Mulți gândesc că lipsa de memorie este o scuză eficientă pentru greșelile cele mai grosolane. Dar ei nu au oare calități intelectuale la fel ca și ceilalți? În acest caz ei ar trebui să-și exerseze memoria pentru ca ea să rețină mai mult. A uita este păcat, este păcat să fii neglijent. Dacă ne vom face obiceiul să uităm, vom neglija poate mântuirea noastră proprie, și în cele din urmă ne vom da seama că nu suntem gata pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Adevărurile cele mari trebuie puse în practică în lucrurile cele mici. Religia practică trebuie dovedită în cele mai mici îndatoriri ale vieții de fiecare zi. Cea mai mare calitate a unui om este aceea de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru că nu sunt angajați în mod direct într-o lucrare religioasă, mulți cred că viața lor este nefolositoare; că ei nu fac nimic pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. Dar aceasta este o greșeală. Dacă lucrarea lor este aceea pe care un om trebuie s-o facă, atunci aceștia nu trebuie să-și reproșeze că sunt nefolositori în marea casă a lui Dumnezeu. Nu trebuie neglijate nici cele mai umile îndatoriri. Orice lucrare, orice muncă cinstită este o binecuvântare și săvârșirea ei cu credincioșie, poate dovedi destoinicie pentru datorii mai înalte.

Orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi, făcut pentru Dumnezeu cu o totală predare de sine, este primit de El tot așa ca și cel mai mare serviciu. Nici un dar nu este mic, dacă este dat cu toată inima și cu un suflet bucuros.

Oriunde ne-am găsi, Domnul Hristos ne cere să luăm asupra noastră datoria ce ni se oferă. Dacă aceasta este în familie, atunci lucrează plin de voie bună și cu râvnă pentru a face din cămin locul cel mai plăcut. Dacă ești mamă, atunci creste-ți copiii pentru Hristos. Aceasta este o lucrare tot așa de reală pentru Dumnezeu, ca și lucrarea de la amvon a predicatorului. Dacă datoria ta este în bucătărie, atunci caută să fii un bucătar desăvârșit. Pregătește hrana astfel, încât ea să fie sănătoasă, hrănitoare și gustoasă. Și în timp ce folosești cele mai bune ingrediente în pregătirea hranei, nu uita că trebuie să ocupi mintea cu cele mai bune gânduri. Dacă locul tău este acela de a lucra pământul, sau ești angajat în oricare altă ocupație, atunci fă ca datoria ta prezentă să fie un succes. Pune-ți sufletul în tot ceea ce faci. Reprezintă pe Hristos în toată lucrarea ta. Fă așa cum ar face El dacă ar fi în locul tău.

Oricât de mic ar fi talentul tău, Dumnezeu are un loc pentru el. Acel singur talant, folosit cu înțelepciune, va îndeplini lucrarea pentru care a fost dat. Prin credincioșie în îndatoririle cele mici, neînsemnate, noi lucrăm sporind, ca într-o operație de adunare, iar Dumnezeu va lucra pentru noi mai mult, ca într-o operație de înmulțire. Aceste daruri neînsemnate vor avea cea mai prețioasă influență în lucrarea Sa.

Faceți ca o credință vie să fie întrețesută asemenea unui fir de aur prin îndeplinirea chiar și a celor mai mici îndatoriri. Atunci, întreaga noastră activitate zilnică va promova creșterea noastră creștină. Va fi atunci o continuă privire la Hristos. Iubirea pentru El va da putere vitală în orice am face. Astfel, printr-o dreaptă folosire a talanților, noi ne putem lega printr-un lanț de aur de lumea de sus. Aceasta este adevărata sfințire; căci sfințirea constă în îndeplinirea cu bucurie a tuturor îndatoririlor zilnice, într-o desăvârșită ascultare de voința lui Dumnezeu.

Dar mulți creștini așteaptă încă să li se încredințeze o lucrare mare. Și pentru că nu pot găsi un loc suficient de mare, care să le satisfacă ambiția, ei nu reușesc să fie credincioși în îndatoririle obișnuite ale vieții. Pentru ei, acestea sunt neinteresante. Zi după zi, ei lasă să le scape ocaziile care să demonstreze credincioșia lor față de Dumnezeu. În timp ce așteaptă o lucrare mai mare, viața se scurge, scopul ei rămâne neîmplinit, iar lucrarea ei, nesăvârșită.

Talanții ceruți înapoi

„După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors și le-a cerut socoteala”. (Matei 25, 19.) Când Domnul cere socoteala slujitorilor Săi, atunci va fi cercetat îndeaproape câștigul adus de fiecare talant. Lucrarea săvârșită descoperă caracterul celui ce a făcut-o.

Cei care au primit cinci și doi talanți au înapoiat Domnului lor darurile ce le-au fost încredințate, împreună cu câștigul obținut. Făcând aceasta, ei nu pretind nici un merit pentru ei înșiși. Talanții lor au fost aceia care le-au fost dați; cu ei, aceștia au câștigat alți talanți; dar fără talanții primiți, ei n-ar fi putut câștiga nimic. Ei recunosc că nu și-au făcut decât datoria. Capitalul a fost al Domnului, iar câștigul este al Lui. Dacă Mântuitorul nu și-ar fi revărsat iubirea și harului Lui asupra lor, ei ar fi fost pentru veșnicie falimentari, pierduți.

Dar atunci când Domnul și-a primit talanții, El a aprobat și răsplătit pe lucrători ca și atunci când toate meritele ar fi fost ale lor. Înfățișarea Lui este plină de bucurie și satisfacție. El este plin de bucurie atunci când poate revărsa binecuvântările Sale asupra lor. Pentru fiecare serviciu și pentru fiecare sacrificiu adus El îi răsplătește, nu pentru că este dator a face aceasta, ci pentru că inima lui este plină de iubire și bunătate.

„Bine, rob bun și credincios”, spune El, „ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria Stăpânului tău”. (Matei 25, 21.)

Credincioșia și loialitatea față de Dumnezeu, serviciul făcut din iubire, sunt acelea care câștiga favoarea divină. Orice îndemn al Duhului Sfânt care conduce pe oameni la bunătate și la Dumnezeu, este notat în cărțile din ceruri și în ziua cea mare a lui Dumnezeu, cei prin care El a lucrat, vor fi lăudați.

Ei vor intra în bucuria Domnului, văzând în Împărăția Sa pe aceia care au fost răscumpărați prin lucrarea lor. Și ei au privilegiul de a lua parte, acolo, la lucrarea Sa, pentru că au devenit destoinici pentru ea, participând aici la lucrarea Sa. Ceea ce vom fi în ceruri, este o reflectare a ceea ce suntem acum, în ceea ce privește caracterul și slujirea sfântă. Domnul Hristos spune despre Sine: „Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească”. (Matei 20, 28.) Această lucrare a Sa aici pe pământ, este și lucrarea Sa în ceruri. Și răsplata noastră, pentru faptul că am lucrat cu Hristos în această lume, este primirea unei puteri mai mari și a unui privilegiu mai deosebit de a lucra cu El în veșnicie.

Atunci, „cel ce nu primise decât un talant, a venit și el, și a zis: «Doamne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă, și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău»”. (Matei 25, 24-25.)

Așa se scuză oamenii pentru neglijența lor față de darurile lui Dumnezeu. Ei socotesc pe Dumnezeu ca pe un stăpân sever și tiran, ca Unul care vânează greșelile, spre a aduce pedeapsă asupra lor. Ei Îl învinuiesc că cerând ceea ce n-a dat niciodată, ca secerând de unde n-a semănat.

Sunt mulți aceia care în inima lor acuză pe Dumnezeu ca fiind un Stăpân aspru, pentru că El cere avutul și slujirea lor. Noi nu putem însă aduce lui Dumnezeu ceva ce nu I-ar aparține. „«Totul vine de la Tine», spune împăratul David, «și din mâna Ta, primim ce-ți aducem».” (1 Cronici 29, 14.) Toate lucrurile sunt ale lui Dumnezeu, nu numai prin creațiune, ci și prin răscumpărare. Toate binecuvântările din viața aceasta și din viața veșnică ne sunt date purtând pecetea crucii de pe Golgota. De aceea, învinuirea că Dumnezeu este un Stăpân rău secerând de unde n-a semănat, este falsă.

Stăpânul nu tăgăduiește învinuirea adusă de slujitorul cel rău, așa nedreaptă cum este ea; dar întâmpinându-l pe propriul său teren, îi arată că purtarea lui nu poate fi scuzată. Căi și mijloace au fost puse la dispoziție, prin care talantul încredințat să fie întrebuințat spre folosul Stăpânului său. „Se cădea”, a spus stăpânul, „ca să-mi fi dat banii la zarafi, și, la venirea mea, eu mi-as fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu”. (Matei 25, 27.)

Tatăl nostru ceresc nu cere nici mai mult, nici mai puțin, decât ceea ce ne-a făcut El în stare să facem. El nu pune asupra slujitorilor Săi, nici o povară pe care ei să n-o poată duce. „El știe din ce suntem făcuți; își aduce aminte că suntem țarină”. (Psalmii 103,14.) Prin harul Său, noi putem aduce la îndeplinire tot ceea ce El cere de la noi.

„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult”. (Luca 12, 48.) Fiecare dintre noi vom fi personal răspunzători; chiar și numai pentru o iotă făcută mai puțin decât am fi fost în stare să facem. Domnul măsoară cu exactitate fiecare posibilitate de lucru ce ni se oferă. Talentele și capacitățile nefolosite vor fi puse în socoteală, tot așa ca și cele cu care am lucrat. Dumnezeu ne va face răspunzători pentru ceea ce am fi putut deveni printr-o dreaptă folosire a talanților dați de Dumnezeu. Noi vom fi judecați după ceea ce am fi putut face, dar n-am făcut, pentru că n-am folosit energiile noastre spre slava lui Dumnezeu. Chiar dacă nu ne pierdem mântuirea, în veșnicie vom ajunge să ne dăm seama de urmările nefolosirii talentelor noastre. Căci pentru toată cunoștința și destoinicia pe care am fi putut s-o dobândim, dar n-am dobândit-o, va fi o pierdere veșnică. Dar când ne predăm cu totul lui Dumnezeu și când în lucrarea noastră vom urma liniile Lui directoare, El se consideră atunci răspunzător pentru împlinirea acelei lucrări. El nu dorește ca noi să ne îndoim cu privire la succesul străduințelor noastre sincere. Niciodată n-ar trebui să ne gândim la nereușită. Noi trebuie să conlucrăm cu Acela care nu cunoaște înfrângere.

Noi n-ar trebui să vorbim de slăbiciunile și incapacitățile noastre. Aceasta înseamnă o manifestare a neîncrederii noastre în Dumnezeu, o negare a Cuvântului Său. Când murmurăm din cauza poverilor noastre, sau refuzăm să purtăm răspunderile pe care El ne cheamă să le purtăm, noi spunem atunci că, în adevăr, El este un Stăpân aspru, că El cere de la noi să facem ceva pentru care nu ne-a dat și puterea de a-l face.

Suntem adesea ispitiți ca spiritul slujitorului leneș să-l numim umilință. Dar adevărata umilință este cu totul diferită. A fi înveșmântați în umilință, aceasta nu înseamnă că noi trebuie să fim nedezvoltați, piperniciți din punct de vedere intelectual, să fim deficitari în aspirațiile, idealurile noastre și lași în viața noastră, ocolind poverile, sarcinile, de teama că nu vom putea să le facem față cu succes. Adevărata umilință aduce la îndeplinire planurile lui Dumnezeu, sprijinindu-ne și depinzând de puterea Sa.

Dumnezeu lucrează prin cine vrea El. Adesea, El alege cel mai umil instrument, pentru a îndeplini cea mai mare lucrare, pentru că puterea Lui se manifestă prin slăbiciunea oamenilor. Noi avem măsura noastră, după care ne pronunțăm și spunem că un lucru este mare, sau altul mic; dar Dumnezeu nu prețuiește ceva după legile sau măsurile noastre. Noi nu trebuie să considerăm că ceea ce este mare pentru noi, trebuie să fie mare și pentru Dumnezeu, și ceea ce este mic în ochii noștri, trebuie să fie mic și pentru El. Nu ne este nouă dat să ne spunem părerea cu privire la talanții noștri, sau să ne alegem lucrarea pe care s-o facem. Noi trebuie să privim, să luăm asupra noastră poverile, sarcinile pe care Dumnezeu ni le dă; să le purtăm și să le îndeplinim pentru că îl iubim, mergând totdeauna la El spre a ne odihni. Oricare ar fi lucrarea pe care o avem de făcut, Dumnezeu este onorat printr-o slujire din toată inima și cu bucurie. El are mare plăcere atunci când noi aducem la îndeplinire îndatoririle noastre cu recunoștință, bucurându-ne de faptul că suntem găsiți vrednici a fi conlucrători cu El.

Luarea talantului

Sentința rostită în dreptul slujitorului cel leneș a fost: „Luați-i dar talantul, și dați-l celui ce are zece talanți”. (Matei 25, 28.) Ca și în răsplătirea servului credincios, în acest text se arată faptul că aici este prezentată nu numai răsplătirea la judecata finală, ci și procesul gradat al răsplătirii în viața aceasta. După cum este situația în lumea naturală, tot la fel și în lumea spirituală; orice energie nefolosită va slăbi și dispărea. Activitatea este legea vieții; trândăvia, însemnează moarte. „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”, (1 Corinteni 12, 7.) Folosite pentru binecuvântarea altora, darurile sale se înmulțesc, cresc. Circumscrise la o slujire egoistă, ele descresc, și în final, sunt retrase. Acela care refuză să împartă și altora din darurile primite, va constata -- în cele din urmă -- că nu mai are nimic de dat. El este supus unui proces care cu siguranță va diminua, va pipernici și în cele din urmă va nimici calitățile sufletului.

Nimeni să nu gândească că va putea intra în bucuria Domnului său trăind o viață egoistă și servind numai intereselor sale. Astfel de oameni nu vor putea participa la bucuria iubirii neegoiste. Aceștia nu sunt pregătiți și potriviți pentru curțile cerești. Ei n-ar putea aprecia cum se cuvine adevărata atmosferă a iubirii care cuprinde cerul întreg. Vocea îngerilor și muzica harpelor acestora nu i-ar satisface. Pentru mintea lor, știința cerurilor ar fi ca o enigmă de nerezolvat.

În ziua cea mare a judecății, aceia care n-au lucrat pentru Hristos, aceia care au fost luați de curent, care n-au purtat nici o responsabilitate, care s-au gândit numai la ei, căutând să placă numai lor înșiși, vor fi așezați de către Judecătorul a tot pământul alături de cei care au făcut numai rău. Ei vor primi aceeași condamnare.

Mulți dintre aceia, care mărturisesc a fi creștini, nu țin seama de cerințele lui Dumnezeu și totuși, ei consideră că nu este nici un rău în aceasta. Ei sunt conștienți de faptul că hulitorul, ucigașul, desfrânatul, toți aceștia merită pedeapsa; cât despre ei însă, se bucură de participarea la serviciile religioase. Pentru că iau cu plăcere parte la vestirea Evangheliei, ei gândesc că sunt creștini. Deși și-au petrecut întreaga viață îngrijindu-se numai de ei înșiși ei vor fi tot atât de mult surprinși, așa cum a fost și servul necredincios din parabolă atunci când a auzit sentința: „Luați-i dar talantul”. Asemenea Iudeilor, ei au substituit bucuria față de binecuvântările date lor, în detrimentul folosirii pe care ar fi trebuit s-o dea acestor daruri.

Mulți dintre cei care se scuză atunci când trebuie făcute eforturi creștine, mărturisesc în acest fel că nu sunt capabili pentru o astfel de lucrare. Dar, i-a făcut oare Dumnezeu așa de incapabili? Nu, niciodată. Această incapacitate a lor este produsă de către inactivitatea lor și a fost perpetuată prin libera lor alegere. În caracterele lor, ei culeg deja roadele acestei sentințe: „Luați-i dar talantul”. Continua folosire greșită a talanților încredințați lor, va înăbuși, va stinge -- în cele din urmă -- lucrarea Duhului Sfânt, care este unica lor lumină. Hotărârea: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară”, pune sigiliul cerului pe alegerea pe care ei înșiși au făcut-o pentru veșnicie.