Dumnezeu nu depinde de oameni pentru înaintarea cauzei Sale. El ar fi putut să-i trimită pe îngeri ca ambasadori ai adevărului Său; ar fi putut să-și facă auzită voința vorbind direct, așa cum a rostit Legea pe muntele Sinai. Însă, pentru a cultiva în noi spiritul binefacerii, El a ales să îi angajeze pe oameni în această lucrare.
Fiecare act de jertfire de sine pentru binele altora consolidează spiritul binefacerii în inima dătătorului, apropiindu-l tot mai mult de Răscumpărătorul lumii care, „măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”.Viața va fi o binecuvântare pentru noi doar dacă împlinim scopul divin pentru care am fost creați. Toate darurile pe care le-a primit de la Dumnezeu se vor dovedi a fi doar un blestem, dacă omul nu le va întrebuința pentru a le aduce binecuvântare semenilor lui și pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu pe pământ. -- The Review and Herald, 7 decembrie, 1886.
Consecința căutării câștigului personal
Tocmai această preocupare tot mai accentuată față de câștigul financiar și egoismul la care duce dorința după câștig sunt cele care curmă spiritualitatea bisericii și care îndepărtează favoarea lui Dumnezeu de la oameni. Când mintea și mâinile sunt ocupate continuu cu realizarea de planuri și cu truda de a acumula avere, cerințele lui Dumnezeu și ale omenirii sunt uitate.
Dumnezeu ne-a binecuvântat cu prosperitate nu pentru ca timpul și atenția noastră să fie distrase de la El și îndreptate spre ceea ce ne-a dat în administrare. Dătătorul este mai mare decât darul. Am fost răscumpărați cu un preț, nu suntem ai noștri. Am uitat prețul infinit cu care am fost răscumpărați? Inima noastră nu mai poate manifesta recunoștință?
Crucea lui Hristos nu face de rușine viața trăită în satisfacție personală și îngăduință de sine? [...] Culegem roadele acestei jertfe infinite și, în ciuda acestui lucru, când este o lucrare de făcut, când este nevoie de banii noștri pentru a sprijini lucrarea Răscumpărătorului nostru de mântuire a sufletelor, ne dăm înapoi de la împlinirea datoriei și ne cerem scuze. Lenevia scandaloasă, dezinteresul și egoismul extrem ne fac insensibili față de cerințele lui Dumnezeu.
O, Hristos, Maiestatea cerului, împăratul slavei, a trebuit să poarte crucea grea și coroana de spini și a trebuit să bea paharul amar, iar noi trândăvim în voie, ne lăudăm și uităm sufletele pentru care și-a vărsat sângele prețios ca să le mântuiască? Nu, ci să oferim, atâta timp cât mai avem putere! Să acționăm, atâta timp cât mai avem forță! Să lucrăm cât mai e zi! Să ne dedicăm timpul și mijloacele slujirii lui Dumnezeu, ca să obținem aprobarea Sa și să primim răsplata Sa! -- The Review and Herald, 17 octombrie, 1882.
Cea mai mare luptă cu eul
În viața aceasta, bunurile noastre sunt limitate, însă prețioasa comoara cea mare pe care Dumnezeu o dăruiește lumii este nelimitată. Ea include orice dorință umană și depășește cu mult estimările omului. n marea zi a deciziei finale, când orice om va fi judecat după faptele lui, orice încercare de îndreptățire de sine va fi redusă la tăcere, fiindcă se va vedea că Tatăl îndurător a pus în darul oferit oamenilor tot ce avea, iar ei nu au avut nicio
scuză ca să-l refuze.
Nu avem niciun dușman mai de temut decât noi înșine. Marea luptă pe care o avem de dat este cea cu eul neconsacrat. Atunci când vom birui eul, vom fi mai mult decât biruitori prin Cel care ne-a iubit. Frații mei, avem de câștigat o viață veșnică. Să ducem lupta cea bună a credinței! Suntem puși la încercare acum, nu în viitor. Cât mai e posibil, „căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri” -- adică acelea care acum împlinesc adesea scopul lui Satana, căci el le transformă în capcane pentru a înșela și a distruge -- „vi se vor da pe deasupra.” -- The Review and Herald, 5 martie, 1908.
O pată respingătoare
Nu trebuie să uităm niciodată că suntem puși la probă pe acest pământ ca să se hotărască dacă suntem potriviți pentru viața viitoare. Niciunul dintre cei al căror caracter este întinat cu pata respingătoare a egoismului nu va intra în cer. Prin urmare, Dumnezeu ne cercetează aici, încredințându-ne bunuri trecătoare, pentru ca modul în care le folosim să demonstreze dacă putem să primim bogățiile veșnice. -- The Review and Herald, 16 mai, 1893.
Bunurile materiale ne-au fost doar încredințate
Indiferent cât de multe sau de puține ar fi resursele materiale ale unui individ, acesta să nu uite că tot ce are i-a fost doar încredințat. El trebuie să-l dea socoteală lui Dumnezeu pentru puterea, capacitățile, timpul, talentele, oportunitățile și mijloacele lui. Aceasta este o lucrare individuală; Dumnezeu ne oferă nouă, pentru ca, oferind altora, noi să devenim asemenea Lui: generoși, mărinimoși, milostivi. Cei care, uitând misiunea sacră ce le-a fost încredințată, caută să economisească sau să cheltuiască pentru a-și satisface mândria sau egoismul, poate că vor reuși să-și asigure câștigurile și plăcerile acestei lumi, însă, în ochii lui Dumnezeu, când sunt evaluați în funcție de realizările lor spirituale, ei sunt săraci, nenorociți, ticăloși, orbi și goi.
Când este folosită adecvat, bogăția devine legătura de aur a recunoștinței și afecțiunii dintre om și semenii lui, o legătură puternică ce îl unește cu Răscumpărătorul lui. Darul infinit al scumpului Fiu al lui Dumnezeu atrage după sine nevoia ca cei care l-au primit să își manifeste în mod palpabil recunoștința față de harul Său. Cel care primește lumina dragostei lui Dumnezeu devine astfel responsabil în cea mai mare măsură de răspândirea luminii binecuvântate asupra altor suflete aflate în întuneric. -- The Review and Herald, 16 mai, 1882.
Pentru a reînvia în noi trăsăturile caracterului lui Hristos
Domnul îngăduie ca bărbații și femeile să treacă prin suferințe și calamități pentru a ne chema să renunțăm la egoismul nostru și pentru a reînvia în noi trăsăturile caracterului Său -- compasiunea, blândețea și dragostea.
În modul cel mai mișcător, dragostea divină face apeluri prin care ne cheamă să manifestăm aceeași compasiune și sensibilitate pe care le-a manifestat Hristos. El a fost un om al durerii, familiarizat cu suferința. În toate nenorocirile noastre, El simte împreună cu noi. El îi iubește pe oameni ca fiind câștigați cu propriul Său sânge și ne spune: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” -- The Review and Herald, 13 septembrie, 1906.
Mai înaltă onoare, cea mai mare bucurie
Dumnezeu este sursa vieții, a luminii și a bucuriei din Uni Idem El le trimite binecuvântările Sale ființelor pe care le-a creat, la fel cum soarele își trimite razele de lumină. În dragostea Sa infinită, El i-a oferit omului privilegiul de a deveni părtaș la natura divină și i-a dat posibilitatea ca, la rândul lui, să transmită binecuvântări semenilor săi. Aceasta este cea mai înaltă onoare, cea mai mare bucurie pe care Dumnezeu a putut sa le-o dea oamenilor. Cei care participă astfel la lucrarea de manifestare a iubim se apropie tot mai mult de Creatorul lor. Cel care refuză să devină împreună „lucrător cu Dumnezeu” -- omul care, de dragul îngăduinței egoiste, ignora nevoile semenilor săi, nefericitul care își adună comori aici, pe pământ -- își refuză cea mai mare binecuvântare pe care Dumnezeu poate sa i-o dea. -- The Review and Herald, 6 decembrie, 1887.