Darurile oferite pentru împlinirea nevoilor sfinților și pentru avansarea împărăției lui Dumnezeu constituie predici practice, care adeveresc faptul că dătătorii nu au primit în zadar harul lui Dumnezeu. Exemplul viu al unui caracter lipsit de egoism, care imită exemplul lui Hristos, are o mare influență asupra oamenilor. Cei care nu trăiesc pentru ei înșiși nu își vor cheltui toți banii pentru satisfacerea presupuselor nevoi și pentru a-și mări confortul, ci vor păstra viu în minte faptul că sunt urmașii lui Hristos și că alții au nevoie de hrană și de îmbrăcăminte.
Cei care trăiesc pentru a-și satisface poftele și dorințele egoiste vor pierde favoarea lui Dumnezeu și răsplata cerească. Ei dovedesc în fața lumii că nu au o credință veritabilă, iar când vor încerca să le împărtășească altora adevărul prezent, cuvintele lor se vor auzi asemenea unei arame sunătoare și asemenea unui chimval zăngănitor. Toți ar trebui să-și arate credința prin cuvintele pe care le rostesc. „Credința fără fapte este moartă... În ea însăși.” „Dați înaintea bisericilor dovadă de dragostea voastră și arătați-le că avem dreptul să ne lăudăm cu voi.” -- The Review and Herald, 21 august, 1894.
Cea mai dificilă predică
Predica cel mai dificil de rostit și de aplicat este renunțarea de sine. Păcătosul lacom închide singur ușa în fața binelui ce ar putea fi realizat, întrucât banii lui sunt cheltuiți în scopuri egoiste. E imposibil ca cineva să se bucure de favoarea lui Dumnezeu și de comuniunea cu Mântuitorul, în vreme ce este indiferent față de binele semenilor lui care nu au viața în Hristos și care pier în păcatele lor. Hristos ne-a lăsat un minunat exemplu de jertfire de sine. [...] Înaintând pe cărarea lepădării de sine, ridicând crucea și purtând-o pe urmele lui Hristos până acasă la Tatăl, viața noastră va dezvălui frumusețea vieții Sale. La altarul jertfirii de sine -- locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu omul -- primim din mâna Sa torța cerească ce cercetează inima, dovedind nevoia de a rămâne în Hristos. -- The Review and Herald, 31 ianuarie, 1907.
Dătătorul devine mai mărinimos și una cu Hristos
Darurile celor săraci, aduse prin tăgăduire de sine pentru a ajuta la răspândirea luminii adevărului mântuitor, vor fi o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu și întru totul acceptate de El ca un dar sfânt. Chiar mai mult decât atât, însuși actul dăruirii îl face pe dătător să fie mai mărinimos și îl unește mai mult cu Răscumpărătorul lumii. El era bogat, însă S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogățim. Sumele cele mai mici de bani aduse cu bucurie de cei care au o situație limitată sunt pe deplin acceptate de Dumnezeu și chiar mai valoroase în ochii Săi decât darurile celor bogați, care pot să ofere bani cu miile, însă fără să dea dovadă de renunțare la sine și fără să simtă vreo lipsă. -- The Review and Herald, 31 octombrie, 1878.
Dăruire cu bucurie și cu promptitudine
Spiritul dărniciei creștine se va consolida pe măsură ce este practicat, fără să fie nevoie de a fi stimulat în mod păgubitor. Toți cei care au acest -- spirit, spiritul lui Hristos, își vor aduce darurile cu bucurie și cu promptitudine în vistieria Domnului. Inspirați de dragostea față de Hristos și față de sufletele pentru care El a murit, ei simt convingerea puternică de a-și împlini partea cu devotament -- The Review and Herald, 16 mai, 1893.