De-a lungul veacurilor, bogăția și onoarea au constituit un mare risc pentru umilință și spiritualitate. Când o persoană prosperă și când toți semenii o vorbesc de bine, tocmai atunci se află în cel mai mare pericol. Omul este supus naturii firești. Prosperitatea spirituală va continua să existe doar atâta timp cât omul se bazează în întregime pe Dumnezeu în ceea ce privește înțelepciunea și desăvârșirea caracterului. Iar cei care simt în cea mai mare măsură nevoia de a depinde de Dumnezeu sunt de obicei aceia care au cea mai neînsemnată comoară pământească și onoare omenească.
Laudele la adresa omului
Există un pericol în oferirea de daruri scumpe și în rostirea unor cuvinte laudative la adresa oamenilor. Cei care sunt binecuvântați de Dumnezeu în mod special trebuie să fie mereu vigilenți, pentru ca mândria să nu apară și să îi ia în stăpânire. Cel care este urmat de un mare număr de oameni, care primește multe cuvinte de laudă din partea solilor Domnului are nevoie de rugăciuni speciale înălțate de veghetorii credincioși ai lui Dumnezeu ca să fie ferit de pericolul de a nutri gânduri de mulțumire de sine și de mândrie spirituală.
căci, dacă este lăsat singur, va fi tentat să facă greșeli și să își dezvăluie slăbiciunile omenești. [.,.]
În valea umilinței
Nu trebuie să ne facem griji când ducem un pahar gol, ci atunci când este plin până la refuz trebuie să fim atenți. Necazul și suferința ne pot produce mari dificultăți și mari descurajări, însă prosperitatea este cea care pune în pericol viața spirituală. Dacă omul nu se află în supunere permanentă față de voia lui Dumnezeu, dacă nu este sfințit prin adevăr și dacă nu are credința care lucrează prin dragoste și curăță sufletul, prosperitatea îi va stârni cu siguranță tendința firească spre îngâmfare.
Rugăciunile noastre trebuie înălțate în mod deosebit pentru cei care se află în poziții înalte. Ei au nevoie de rugăciunile întregii biserici, dat fiind faptul că li s-a încredințat prosperitatea și influența.
În valea umilinței, unde oamenii așteaptă ca Dumnezeu să le dea învățătură și să le călăuzească fiecare pas, există însă siguranță. Toți cei care au o legătură vie cu Dumnezeu să se roage pentru cei aflați în poziții de răspundere -- pentru cei care se află în vârf și din partea cărora, datorită poziției lor înalte, se așteaptă să dea dovadă de multă înțelepciune. Dacă acești oameni nu simt nevoia de a se sprijini pe un braț mai puternic decât cel al omului, dacă nu depind cu totul de Dumnezeu, vor vedea lucrurile într-o lumină distorsionată și vor cădea. -- The Review and Herald, 14 decembrie, 1905.
Denaturarea uneia dintre calitățile originare
Dorința de a acumula bogății este una dintre însușirile inițiale ale naturii noastre, ce ne-a fost implantată de Tatăl nostru ceresc pentru scopuri nobile. Dacă întrebați un om de afaceri de ce și-a investit toată energia în strângerea de bogății și de ce se străduiește din răsputeri să își sporească averea, nu va putea să vă ofere o motivație pentru acest lucru, un scop clar pentru care își adună comori pământești și bogății. El nu va putea să vă spună exact care este obiectivul principal pe care îl urmărește sau ce nouă sursă de fericire și-a propus să atingă. El continuă să strângă bunuri materiale, fiindcă și-a îndreptat toate capacitățile și toată puterea spre acest scop.
Omul lumesc își dorește foarte mult ceea ce nu are. S-a obișnuit să-și direcționeze toate gândurile și toate scopurile spre asigurarea viitorului și, pe măsură ce înaintează în vârstă, devine tot mai nerăbdător să obțină cât mai mult posibil. Este numai normal ca omul lacom să devină și mai lacom odată ce se apropie de momentul în care va pierde legătura cu lucrurile pământești.
Toată această energie, toată perseverența, fermitatea și hărnicia pe care omul le consacră pentru obținerea puterii pământești sunt rezultatul întrebuințării puterilor lui într-un scop greșit. Fiecare aptitudine ar fi putut fi cultivată prin exercițiu până la cel mai înalt nivel posibil pentru viața cerească, veșnică, și pentru o mai mare măsură veșnică de slavă. Obiceiurile și practicile omului profan de a-și folosi perseverența și energia pentru fructificarea fiecărei ocazii, cu scopul de a-și spori avutul, ar trebui să fie o lecție pentru cei care pretind a fi copiii lui Dumnezeu, care caută slava, cinstea și nemurirea. Fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți decât fiii luminii în anumite privințe și în aceasta constă înțelepciunea lor. Dorința lor este câștigul pământesc și în acest scop își întrebuințează toată energia. O, ce bine ar fi dacă și cel care trudește pentru bogățiile cerești ar avea același zel! -- The Review and Herald, 1 martie, 1887.
Dezavantajul bogățiilor
Foarte puțini își dau seama cât de intensă este iubirea lor fața de bani, atâta vreme cât nu sunt puși la încercare. Mulți dintre cei care spun că sunt urmașii lui Hristos demonstrează atunci că nu sunt pregătiți pentru cer. Faptele lor dovedesc faptul că ei iubesc bogăția mai mult decât pe semenul lor sau decât pe Dumnezeu. La fel ca tânărul bogat, ei întreabă care este calea vieții, dar atunci când aceasta le este arătată, când li se spune care este prețul și când înțeleg că li se cere jertfirea bogățiilor pământești, ei ajung la concluzia că cerul costă prea mult. Cu cât este mai mare comoara de pe pământ, cu atât îi este mai dificil celui care o deține să înțeleagă că ea nu îi aparține, ci că i-a fost împrumutată pentru a o folosi spre slava lui Dumnezeu.
Isus folosește aici ocazia de a le da ucenicilor Săi o lecție impresionantă: „Isus le-a zis ucenicilor Săi: «Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în împărăția cerurilor. Este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în împărăția fui Dumnezeu».”
Bogații cei săraci și săracii cei bogați
Aici se vede puterea bogăției. Iubirea de bani exercită asupra minții omenești o influență aproape paralizantă. Bogățiile sucesc mințile și mulți dintre cei ce le au ajung să se comporte ca și cum și-ar fi pierdut judecata. Cu cât oamenii dețin mai multe lucruri în această lume, cu atât își doresc mai multe.Temerea că ar putea ajunge să ducă lipsă de ceva crește proporțional cu averea. Ei au tendința de a aduna resurse pentru viitor. Sunt zgârciți și lacomi, de teamă că Dumnezeu nu le va mai purta de grijă. Acești oameni sunt într-adevăr săraci în Dumnezeu. Pe măsură ce bogăția a crescut, ei și-au pus încrederea în ea și și-au pierdut credința în Dumnezeu și în făgăduințele Sale.
Săracul credincios și încrezător devine bogat în Dumnezeu prin folosirea judicioasă a puținului pe care îl are pentru binecuvântarea celorlalți. El consideră că semenul lui are un drept pe care nu îl poate ignora, dacă vrea să asculte de porunca lui Dumnezeu: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.” El crede că mântuirea semenilor lui are o mai mare importanță decât tot aurul și argintul din lume.
Hristos le arată celor care au bogății și care totuși nu sunt bogați în Dumnezeu modul în care își pot procura adevăratele bogății. El spune: „Vindeți ce aveți și dați milostenie” și strângeți-vă o comoară în cer. El le propune ca remediu transferul asupra moștenirii cerești a atașamentului lor. Prin investirea în cauza lui Dumnezeu a mijloacelor de care dispun, cu scopul salvării sufletelor, și prin alinarea suferințelor celor în nevoie, ei devin bogați în fapte bune, „așa ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie ca să apuce adevărata viață”. Aceasta se va dovedi a fi o investiție sigură.
Însă mulți demonstrează prin faptele lor că nu îndrăznesc să aibă încredere în banca cerului. Ei aleg mai degrabă să încredințeze pământului mijloacele, decât să le strângă în cer. Aceștia trebuie să depună multe eforturi pentru a birui lăcomia și iubirea de lume. Bogații cei săraci, care pretind a-l sluji lui Dumnezeu, sunt vrednici de milă. Deși mărturisesc a-L cunoaște pe Dumnezeu, ei îl reneagă prin faptele lor. Cât de mare este întunericul în care se află! Mărturisesc a crede adevărul, dar faptele lor nu corespund cu vorbele. Din cauza iubirii de bogății, oamenii devin egoiști, pretențioși și aroganți. -- The Review and Herald, 15 ianuarie, 1880.
A-L urma pe Isus
Isus i-a cerut [tânărului bogat] doar să îl urmeze. Calea spinoasă a datoriei este mai ușor de urmat când descoperim pașii Săi divini înaintea noastră și când călcăm pe mărăcinii culcați la pământ de tălpile Lui. Dacă tânărul bogat s-ar fi supus cerințelor Sale, Hristos l-ar fi primit pe acest conducător înzestrat și nobil, cu aceeași deschidere cu care i-a primit pe pescarii sărmani pe care i-a invitat să îl urmeze.
Capacitatea acestui tânăr de a strânge averi nu ar fi fost în detrimentul lui, dacă și-ar fi iubit aproapele ca pe el însuși și dacă nu le-ar fi făcut rău altora în timp ce-și aduna bogății. Această capacitate, în ea însăși, ar fi fost primită de Stăpânul divin, dacă ar fi fost pusă la lucru în slujba lui Dumnezeu cu scopul salvării sufletelor din ruină, iar el ar fi devenit un lucrător sârguincios și plin de reușite pentru Hristos. Însă el a refuzat înaltul privilegiu de a coopera cu Hristos la salvarea sufletelor; a întors spatele comorii slăvite ce urma să o primească în împărăția lui Dumnezeu și s-a agățat de comorile pământești efemere. [...]
Tânărul bogat reprezintă o mare clasă de oameni, care ar fi niște creștini admirabili dacă nu ar exista nicio cruce de purtat, nicio povară de dus, niciun avantaj pământesc de sacrificat, nicio renunțare la avere sau la sentimente. Hristos le-a încredințat capitalul talanților și așteaptă roade corespunzătoare. Lucrurile pe care le deținem nu ne aparțin, ci trebuie să le folosim în slujba Celui de la care am primit tot ce avem. -- The Review and Herald, 21 martie, 1878.
Credința este rară printre cei bogați
Între oamenii bogați, credința consecventă este o raritate. Credința adevărată, susținută de fapte, este rară. Dar toți cei care au această credință nu vor duce lipsă de influență. Ei vor copia acea bunăvoință și preocupare dezinteresată pe care o avea Hristos în lucrarea de salvare a sufletelor. Urmașii lui Hristos ar trebui să prețuiască sufletele așa cum le-a prețuit El. Ei ar trebui să aprecieze lucrarea scumpului lor Mântuitor și ar trebui să trudească la salvarea celor răscumpărați prin sângele Său, indiferent de sacrificiul cerut. Ce înseamnă banii, casele și terenurile, în comparație cu un singur suflet? -- The Review and Herald, februarie, 1886.
Bogățiile nu sunt un preț de răscumpărare pentru cel păcătos
Toate bogățiile, chiar și cele mai mari, nu sunt suficiente pentru a ascunde de Dumnezeu vreun păcat, oricât de mic. Nici bogățiile și nici inteligența nu vor fi acceptate ca preț de răscumpărare pentru cel păcătos. Numai pocăința, adevărata umilință, o inimă zdrobită și un duh mâhnit pot fi primite de Dumnezeu.
În bisericile noastre sunt mulți dintre cei care ar trebui să aducă daruri mari și care nu ar trebui să se mulțumească să-l dăruiască sume infime Domnului care a făcut atât de mult pentru ei. Asupra lor se revarsă binecuvântări inestimabile, însă cât de puțin îi înapoiază Dătătorului! Cei care sunt într-adevăr străini și călători pe acest pământ să își strângă acum comori în patria cerească, aducând în vistieria Domnului darurile atât de necesare! -- The Review and Herald, 18 decembrie, 1888.
Cel mai mare pericol
Mi s-a arătat că printre adventiștii păzitori ai Sabatului nu există lipsă de mijloace. În momentul de față, cel mai mare pericol cu care se confruntă ei este acumularea de bogății. Unii își înmulțesc permanent grijile și activitățile și sunt suprasolicitați, iar rezultatul este acela că Dumnezeu și nevoile cauzei Sale sunt aproape uitate. Acești credincioși sunt morți din punct de vedere spiritual. Li se cere să facă un sacrificiu pentru Dumnezeu, să aducă un dar. Sacrificiul nu duce la înmulțirea mijloacelor, ci la scăderea și la împuținarea lor. [...] Multe dintre resursele poporului nostru se dovedesc a fi doar o pagubă pentru cei care se atașează de ele. -- Testimonies for the Church 1:492.