Apostolul Pavel, în lucrarea lui pentru biserici, depunea eforturi neobosite pentru a le inspira noilor convertiți dorința de a face lucruri mari pentru cauza lui Dumnezeu. Deseori, îi îndemna să practice dărnicia. Când le vorbea episcopilor din Efes despre încercările prin care trecuse pentru ei, Pavel spunea: „în toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuși a zis: «Este mai ferice să dai decât să primești.» ” (Faptele Apostolilor 20, 35).
Corintenilor le-a scris: „Să știți: cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci «pe cine dă cu bucurie, îl iubește Dumnezeu.» ” (2 Corinteni 9, 6.7).
Aproape toți macedonenii erau săraci în lucrurile pământești, însă inimile lor erau pline de dragoste pentru Dumnezeu și pentru adevăr și își aduceau cu bucurie darurile pentru susținerea Evangheliei. În perioada în care se strângeau ajutoare în bisericile neevreilor pentru nevoile credincioșilor evrei, dărnicia convertiților din Macedonia a fost prezentată ca exemplu înaintea celorlalte biserici. Scriindu-le credincioșilor corinteni, apostolul le atrăgea atenția asupra „harului pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei, în mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie, după puterea lor, și chiar peste puterile lor. și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți.” (2 Corinteni 8, 1-4).
Dorința credincioșilor macedoneni de a face sacrificii a fost rodul consacrării lor cu toată inima. Mișcați de Duhul lui Dumnezeu, ei „s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului” (2 Corinteni 8, 5), apoi au fost gata să ofere cu bucurie o parte din mijloacele lor pentru susținerea Evangheliei. Nu a fost necesar să fie îndemnați să dea; dimpotrivă, au fost fericiți că au privilegiul de a renunța chiar și la lucrurile de strictă necesitate pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celorlalți. Când apostolul i-a refuzat, ei l-au rugat cu insistență să le accepte darurile. În simplitatea șt integritatea lor și în dragostea pentru frații lor, au renunțat bucuroși la ei înșiși și au adus astfel din belșug roadele binefacerii.
Când l-a trimis pe Tit la Corint pentru a-i încuraja pe credincioșii din locul acela, Pavel l-a îndemnat să zidească biserica de acolo în harul dărniciei, iar într-o scrisoare pe care le-a adresat-o credincioșilor, el a adăugat și un apel personal: „După cum sporiți în toate lucrurile,” spunea el, „în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere.” „Isprăviți dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinței să fie și înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre. Pentru că, dacă este bunăvoință, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are.” „și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună. [...] Veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 8, 7.11.12; 9, 8-11).
Dărnicia însoțită de altruism i-a adus bisericii primare o mare bucurie, întrucât credincioșii știau că eforturile lor sprijineau transmiterea soliei Evangheliei celor aflați în întuneric. Dărnicia lor demonstra faptul că nu primiseră în zadar harul lui Dumnezeu. Ce altceva putea aduce ca rod dărnicia, dacă nu sfințirea prin Duhul? Pentru credincioși și pentru necredincioși, ea a însemnat o minune a harului. -- The Acts of the Apostles, 342-344.
Dărnicia răsplătită
„Ilie s-a sculat și s-a dus la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetății, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o și a zis: «Du-te și adu-mi, te rog, puțină apă într-un vas, ca să beau». Pe când se ducea ea să-l aducă, a chemat-o din nou și a zis: «Adu-mi, te rog, și o bucată de pâine în mâna ta.» ”
În această casă foarte săracă, foametea apăsa din greu, iar hrana, care deja era sărăcăcioasă, părea că e pe sfârșite. Venirea lui Ilie exact în ziua în care văduva credea că trebuie să renunțe la lupta pentru supraviețuire i-a pus acesteia la încercare, în cea mai mare măsură, credința în puterea viului Dumnezeu de a-i purta de grijă. Însă, chiar și în situația limită în care se afla, ea a dat mărturie despre credința ei, împlinind nevoia străinului care îi cerea să împartă cu el ultima îmbucătură.
Ca răspuns la cererea lui Ilie pentru mâncare și apă, văduva i-a zis: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală și puțin untdelemn într-un urcior. și, iată, strâng două bucăți de lemne, apoi mă voi întoarce și voi pregăti ce am pentru mine și pentru fiul meu: vom mânca și apoi vom muri.” Ilie i-a răspuns: „Nu te teme, întoarce-te și fă cum ai zis. Numai pregătește-mi întâi mie cu untdelemnul și făina aceea o mică turtă și adu-mi-o; pe urmă să faci și pentru tine și pentru fiul tău. Căci așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel; «Făina din oală nu va scădea și untdelemnul din urcior nu se va împuțina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe fața pământului.» ”
Nu putea exista o încercare mai mare a credinței decât aceasta. Văduva se purtase până atunci cu bunătate și cu dărnicie față de toți străinii. Acum, fără să mai țină seama de suferința pe care ar fi putut să o îndure împreună cu copilul ei și având încredere că Dumnezeul lui Israel Se va îngriji de nevoile ei, s-a confruntat cu încercarea supremă a ospitalității, făcând totul „după cuvântul lui Ilie.”
Extraordinară a fost ospitalitatea manifestată față de profetul lui Dumnezeu de către această femeie feniciană și în mod extraordinar au fost răsplătite credința și generozitatea ei. „și multă vreme a avut ce să mănânce, ea și familia ei și Ilie. Făina din oală n-a scăzut și untdelemnul din urcior nu s-a împuținat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie.” [...]
Văduva din Sarepta și-a împărțit bucata de pâine cu Ilie și, în schimb, viața ei și a fiului ei a fost păstrată. Dumnezeu le-a făgăduit o mare binecuvântare tuturor celor care, în vreme de încercare și de lipsuri, dau dovadă de compasiune și susținere față de cei care se află în nevoi mai mari. El nu S-a schimbat. Puterea Sa nu este mai mică acum decât în vremea lui Ilie. -- Prophets and Kings, 129-132.
Cei doi bănuți ai văduvei
Isus se afla în curte unde erau așezate lăzile vistieriei templului și îi privea pe cei care veneau și își aduceau darurile. Mulți dintre cei bogați aduceau sume mari, pe care le înfățișau cu mare ostentație. Isus îi privea cu tristețe, dar nu spunea nimic despre darurile lor de bunăvoie. Apoi privirea I S-a luminat la vederea unei văduve sărace care se apropia șovăielnic, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fie observată. În timp ce bogații și trufașii treceau pe lângă ea pentru a-și aduce darurile, ea stătea retrasă, de-abia îndrăznind să înainteze. Totuși, dorea foarte mult să facă ceva, oricât de puțin, pentru cauza pe care o iubea. A aruncat o privire spre darul pe care îl ținea în mână. Era foarte mic în comparație cu darurile celor din jur, însă era tot ce avea. Profitând de ocazie, a aruncat în grabă cei doi bănuți și a dat să plece grăbită. Însă în acel moment a observat privirea lui Isus ațintită asupra ei.
Mântuitorul i-a chemat pe ucenici la El și le-a atras atenția asupra sărăciei văduvei. Apoi, cuvintele Lui de laudă au ajuns la urechile ei: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți ceilalți.” Ochii ei s-au umplut cu lacrimi de bucurie, realizând că fapta ei a fost înțeleasă și apreciată. Mulți ar fi sfătuit-o să își păstreze puținul pentru ea însăși. Odată ajuns în mâinile preoților bine hrăniți, ar fi avut o mică valoare printre darurile scumpe aduse la vistierie. Însă Isus cunoștea motivația ei. Ea considera că slujba de la templu era o rânduială de la Dumnezeu și era nerăbdătoare să facă tot ce ține de ea pentru a o susține. A făcut cât a putut, și fapta ei avea să fie un monument în amintirea ei de-a lungul timpurilor și, spre bucuria ei, de-a lungul veșniciei. Ea a oferit acel dar din toată inima; valoarea lui a fost apreciată nu după valoarea monedei, ci după dragostea față de Dumnezeu și după interesul față de lucrarea Sa, care au stat la baza faptelor ei.
Isus a spus despre văduva săracă următoarele cuvinte: Ea „a dat mai mult decât toți.” Cei bogați aduseseră din prisosul lor, pentru a fi văzuți și pentru a primi cinste din partea oamenilor. Sumele mari aduse de aceștia nu îi lipseau de vreun confort sau de vreun lux; ele nu însemnau pentru ei un sacrificiu și nu puteau fi comparate, în ceea ce privește valoarea, cu bănuții văduvei.
Motivația e mai importantă decât suma
Motivația este cea care ie conferă valoare faptelor noastre, hotărând dacă au un caracter înjositor sau un caracter moral înalt. Dumnezeu nu socotește că lucrurile mari, pe care orice ochi le vede și pe care orice limbă le laudă, ar fi mai valoroase. Micile datorii împlinite cu bucurie, darurile mici aduse fără ostentație și pe care oamenii le pot considera neînsemnate sunt adesea cele mai importante pentru El. Inima plină de credință și de dragoste este apreciată de Dumnezeu mai mult decât darul cel mai scump.
Văduva săracă s-a sacrificat pentru a face puținul pe care l-a făcut. Ea s-a lipsit de hrană pentru a dărui acei doi bănuți cauzei pe care o iubea. A făcut-o cu credință, având încredere că Tatăl ei din cer nu va trece cu vederea marea ei nevoie. Acest spirit de generozitate și credința copilărească au fost cele care i-au adus aprecierea Mântuitorului.
Printre cei săraci sunt mulți care ar dori să-și arate recunoștința față de Dumnezeu pentru harul și adevărul Său. Ei își doresc foarte mult să participe alături de frații lor mai bogați la susținerea lucrării Sale. Aceste suflete nu trebuie respinse. Lăsați-i să-și aducă bănuții în banca cerului. Dacă este dăruit din dragoste pentru Dumnezeu, acest mărunțiș va deveni un dar consacrat, un dar neprețuit pentru care Dumnezeu zâmbește și pe care îl binecuvântează. -- The Desire of Ages, 614-616.
Darul Mariei a fost acceptat
Slujirea din inimă îi conferă valoare unui dar. Când Maiestatea cerului a devenit un prunc și când a fost încredințat Mariei, ea nu a avut un dar de preț de oferit. Ea a adus la altar doar două turturele -- jertfa prevăzută pentru cei săraci -- însă ele au fost primite de Domnul. Ea nu putea aduce comori rare, așa cum au adus magii din Răsărit când au venit la Betleem înaintea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, ea nu a fost respinsă din cauză că a adus un dar neînsemnat. Domnul privea la dorința inimii și dragostea ei a făcut ca darul să fie plăcut. Așadar, Dumnezeu va primi darul nostru, oricât de mic, dacă e tot ce avem mai bun și dacă i-L aducem din dragoste față de El. -- The Review and Herald, 9 decembrie, 1890.