Printre cei care mărturisesc a fi copiii lui Dumnezeu, există bărbați și femei care iubesc lumea și lucrurile ei și care au sufletul pervertit de influențele lumești. Elementul divin este eliminat din firea lor. Ca instrumente ale răului, ei împlinesc scopurile vrăjmașului.
În contrast cu această categorie de oameni se află omul sărac, harnic și cinstit, care este gata să-i ajute pe cei ce au nevoie de ajutor și dornic să sufere mai degrabă nedreptatea, decât să aibă spiritul de zgârcenie și avariție al celor bogați. El prețuiește conștiința împăcată și principiile drepte mai mult decât aurul. Este gata să facă tot binele ce îi stă în putință. Dacă o lucrare de binefacere are nevoie de bani sau de ajutor, el e primul care răspunde și deseori se întrece pe sine, renunțând la o nevoie de-a sa pentru a îndeplini acest act de caritate.
Poate că acest om nu are decât o comoară pământească neînsemnată, poate că este considerat limitat în ceea ce privește judecata și înțelepciunea, poate că influența lui este considerată a fi lipsită de valoare, însă în ochii lui Dumnezeu el este prețios. Poate că se crede că are o înțelegere limitată, dar el dă dovadă de o înțelepciune ce depășește gândirea precaută și rapace, la fel cum divinul întrece omenescul; căci își strânge o moștenire în ceruri, nestricată, neîntinată și care nu se poate veșteji. -- The Review and Herald, 19 decembrie, 1899.
Ca tămâia plăcut mirositoare
Experiența ne învață că spiritul binefacerii îi caracterizează mai degrabă pe cei care au mijloace reduse decât pe cei bogați. Mulți dintre cei care își doresc bogății ar ajunge la ruină dacă le-ar avea. Când astfel de persoane primesc talantul banilor, prea adesea îl păstrează pentru ei înșiși sau risipesc banii Domnului, până când Stăpânul le va spune fiecăruia în parte: „Nu mai poți fi ispravnic.” Ei întrebuințează în mod necinstit ceea ce aparține altcuiva, de parcă ei ar fi stăpânii. Dumnezeu nu le va încredința bogățiile veșnice. [...]
Darul celui sărac, rodul tăgăduirii de sine, oferit pentru răspândirea luminii prețioase a adevărului, este pentru Dumnezeu ca tămâia plăcut mirositoare. Fiecare act de sacrificiu pentru binele altora va consolida spiritul binefacerii în inima dătătorului, apropiindu-l tot mai mult de Răscumpărătorul lumii, care, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să ne îmbogățim.
Cea mai mică sumă de bani dăruită cu bucurie, ca rezultat al tăgăduirii de sine, este mult mai valoroasă în ochii lui Dumnezeu decât darurile celor care ar aduce mii și care totuși nu le-ar simți lipsa. Văduva săracă, aruncând doi bănuți în vistieria Domnului, a dat dovadă de dragoste, credință și spirit de binefacere. [...] Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra darului oferit din sinceritate l-a transformat într-un izvor de roade bogate.
Bănuțul văduvei este asemenea unui mic firicel de apă care curge de secole, lărgindu-și și adâncindu-și albia și contribuind în mii de feluri la înaintarea adevărului și la alinarea celor în nevoie. Influența acelui dar mic a acționat și a impulsionat mii de inimi din toate veacurile și din toate țările. Ca rezultat, s-au revărsat în vistieria Domnului nenumărate daruri, aduse de săracii darnici și care sunt dispuși la sacrificiu. În plus, exemplul ei a stimulat mii de persoane leneșe, egoiste și necredincioase să facă fapte bune, iar darurile lor s-au adăugat astfel pentru a ridica valoarea darului ei. -- Signs of the Times, 15 noiembrie, 1910.
Dătătorii sunt răsplătiți chiar dacă darurile nu sunt întrebuințate corespunzător
Familiile sărace care au trăit experiența influenței sfințitoarea adevărului și care, prin urmare, o prețuiesc și îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru ea consideră că pot și că ar trebui să renunțe chiar și la lucrurile de primă necesitate pentru a-și aduce darurile în vistieria Domnului. Unii au renunțat la articolele de îmbrăcăminte de care aveau nevoie cu adevărat. Alții, care aveau o singură vacă, au vândut-o și l-au oferit Domnului banii obținuți în acest fel. În sinceritatea sufletelor lor, cu lacrimi de recunoștință pentru privilegiul de a contribui la cauza lui Dumnezeu, s-au închinat înaintea Domnului aducând darul lor și au cerut binecuvântarea Sa peste el, rugându-se ca prin el cunoștința adevărului să ajungă la sufletele aflate în întuneric.
Mijloacele astfel consacrate nu au fost întotdeauna întrebuințate după cum plănuiseră dătătorii care s-au sacrificat pentru ele. Oamenii lacomi și egoiști, care nu sunt caracterizați de spiritul tăgăduirii de sine și de cel al jertfirii de sine, au întrebuințat cu necredincioșie banii aduși în vistierie și L-au înșelat pe Dumnezeu, însușindu-și bani câștigați în mod necinstit. Prin comportamentul lor lipsit de consacrare și nelegiuit, irosesc mijloacele consacrate cu rugăciuni și lacrimi. [...]
Chiar dacă banii dedicați astfel sunt întrebuințați greșit și nu ajung să-și împlinească scopul -- slava Domnului și salvarea sufletelor -- cei care au făcut sacrificiul cu sinceritatea inimii, din dorința de a-l aduce slavă lui Dumnezeu, nu își vor pierde răsplata, -- Testimonies for the Church 2:518, 519.
Prețioase în cântarul cerului
În cântarul din Sanctuar, darurile săracilor, aduse din dragoste pentru Hristos, nu sunt apreciate în funcție de suma dăruită, ci în funcție de dragostea care a inspirat sacrificiul. Făgăduințele lui Hristos se vor împlini pentru omul sărac și darnic. Deși are puțin de oferit, el dă de bunăvoie, ca și cel bogat, care dă din prisosul lui. Săracul sacrifică din puținul lui, de care chiar are nevoie. El renunță într-adevăr la lucrurile de care are nevoie pentru a trăi confortabil, în vreme ce bogatul dă din prisosul lui și nu duce nicio lipsă, nu renunță la nimic din ceea ce îi trebuie cu adevărat. De aceea, în darul omului sărac există o sfințenie ce nu se găsește în darul omului bogat, întrucât bogații dau din prisosul lor. Pentru binele omului, Dumnezeu a prevăzut întregul plan al dăruirii sistematice. Providența Sa nu este niciodată inactivă. Dacă slujitorii lui Dumnezeu s-ar supune providenței Sale, care deschide căi noi, toți ar fi lucrători activi. -- Testimonies for the Church 3:398, 399.