În preocuparea față de câștigul pământesc există riscul de a pierde totul, întrucât, în dorința arzătoare după comoara pământească, interesele mai înalte sunt uitate. Grija și complicațiile pe care le presupune strângerea de comori pe pământ nu ne mai lasă nici timp și nici dorința de a aprecia valoarea bogățiilor veșnice. [...] „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” Gândurile, planurile și motivațiile vor lua o formă pământească, iar sufletul va fi mânjit de lăcomie și de egoism. „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?” [...]
Inima omului poate fi sălașul Duhului Sfânt. Pacea lui Hristos, care întrece orice pricepere, poate să-și găsească locașul în suflet, iar puterea transformatoare a harului Său poate acționa în viața voastră și poate să vă pregătească pentru curțile cerești de slavă. Dar dacă nervii, creierul și mușchii sunt în întregime folosiți în slujba eului, Dumnezeu și cerul nu vor avea primul loc în viața voastră. Este imposibil să țeseți harul lui Hristos în caracterul vostru în vreme ce vă îndreptați toate energiile către lume. Puteți reuși să strângeți o comoară pe pământ spre slava numelui vostru, dar „unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. Considerentele veșnice vor avea o importanță secundară, Chiar dacă participați la formele exterioare de închinare, slujirea voastră este o urâciune pentru Dumnezeul cerului. Nu puteți să slujiți la doi stăpâni. Fie vă veți preda inima și voința de partea lui Dumnezeu, fie vă veți consuma energia în slujba lumii. Dumnezeu nu va accepta o slujire dintr-o inimă împărțită. -- The Review and Herald, 1 septembrie, 1910.
Averi trainice sau umbre efemere
Hristos îi cheamă pe membrii bisericii să iubească adevărul, speranța veritabilă a Evangheliei. El le îndreaptă atenția spre cer, asigurându-i clar că bogățiile trainice sunt cele de sus, nu cele de jos. Speranța lor este în cer, nu pe pământ. „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui” ne spune El, „și toate aceste lucruri” -- tot ce este esențial pentru bunăstarea noastră -- „vi se vor da pe deasupra.”
Pentru mulți, realitățile acestei lumi întunecă scena glorioasă a măsurii veșnice de slavă care îi așteaptă pe sfinții Celui Preaînalt. Ei nu pot discerne ceea ce este adevărat, real, trainic de ceea ce este fals, contrafăcut, o umbră efemeră. Hristos îi îndeamnă să îndepărteze dinaintea ochilor lor ceea ce le întunecă imaginea realităților veșnice. El insistă ca ei să renunțe la ceea ce îi determină să confunde fantasmele cu realitatea și realitatea cu fantasmele. Dumnezeu îi roagă fierbinte pe copiii Săi să își întrebuințeze puterea fizică, mintală și sufletească în slujba pe care El o așteaptă de la ei. Face apel la ei să fie capabili să recunoască personal că avantajele și câștigul din viața aceasta nu merită să fie comparate cu bogățiile ce sunt puse deoparte pentru căutătorul sârguincios și lucid al vieții veșnice. -- The Review and Herald, 23 iunie, 1904.
Absorbiți de preocuparea față de bogății
Vrăjmașul lucrează cu tot atâta perseverență ca înainte de Potop. Prin întrebuințarea diverselor planuri și invenții, el acționează cu sârguință pentru ca mintea oamenilor să rămână absorbită de lucrurile legate de această lume. El își pune la lucru toată ingeniozitatea pentru a-i determina pe oameni să acționeze cu nesăbuință, să îi mențină preocupați cu planuri comerciale și astfel să le primejduiască speranța vieții veșnice. El pune la cale invenții care periclitează viața oamenilor. Sub conducerea lui, oamenii îi aduc la îndeplinire planurile. Devin atât de preocupați de bogății și de puterea lumească, încât nu acordă atenție cuvintelor: „Așa zice Domnul”.
Satana jubilează când vede că reușește să îi facă pe oameni să nu se gândească la problemele solemne și importante legate de viața veșnică. El încearcă să le îndepărteze gândul de la Dumnezeu și să aducă în loc spiritul lumesc și mercantilismul. Vrea să țină lumea în întuneric. Scopul lui premeditat este acela de a-i determina pe oameni să uite de Dumnezeu și de cer și de a aduce pe cât posibil toate sufletele sub conducerea lui. În acest scop, le prezintă oamenilor planuri și invenții care să le ocupe în așa măsură atenția, încât să nu mai aibă timp să se gândească la cele cerești.
Poporul lui Dumnezeu trebuie să se trezească acum și trebuie să își îndeplinească misiunea neglijată. Când facem planuri pentru această lucrare, trebuie să ne punem la contribuție toate capacitățile minții. Ar trebui să nu precupețim niciun efort pentru a prezenta adevărul, așa cum este el în Isus, într-un mod atât de simplu și, în același timp, într-un mod atât de convingător, încât să producă o impresie puternică asupra minții oamenilor. Trebuie să plănuim să lucrăm într-un mod în care să fie cheltuiți cât mai puțini bani posibil, căci lucrarea trebuie să ajungă și în zonele îndepărtate. -- The Review and Herald, decembrie, 1910.
O lecție de la Iuda
Iuda avea trăsături de caracter valoroase, dar avea și câteva trăsături care ar fi trebuit eliminate, înainte de a putea fi mântuit. El trebuia să se nască din nou, nu dintr-o sămânță pieritoare, ci dintr-una nepieritoare. Principala lui tendință negativă, pe care o moștenise și apoi o cultivase, era lăcomia. Prin practicare, ea a devenit un obicei care și-a pus amprenta asupra tuturor acțiunilor lui. Deprinderile lui de economisire au dus la formarea unui spirit zgârcit și au devenit o capcană fatală. Pentru el experiența religioasă corectă se măsura prin nivelul câștigului și adevărata neprihănire a fost subordonată acestuia. Principiile creștinești de onestitate și dreptate nu aveau loc în practicile vieții lui. [...]
știind că era întinat de lăcomie, Hristos i-a oferit lui luda privilegiul de a asculta multe lecții prețioase. Astfel, el L-a ascultat pe Hristos când înfățișa principiile pe care trebuie să le respecte toți cei care vor intra în împărăția Sa. I s-au pus la dispoziție toate ocaziile de a-L primi pe Hristos ca Mântuitor personal, dar a refuzat darul. Nu a vrut să-și predea calea și voința lui Hristos. Nu a practicat ceea ce se opunea înclinațiilor lui. Prin urmare, spiritul puternic al avariției nu a fost corectat. În vreme ce, formal, a continuat să se numere printre ucenici și se afla în prezența lui Hristos, luda își însușea mijloacele ce aparțineau vistieriei Domnului. [...]
Iuda ar fi putut să profite de aceste lecții, dacă ar fi avut dorința de a-și păstra sufletul curat, însă dorința lui de înavuțire l-a biruit, iar iubirea de bani a devenit puterea predominantă. Prin îngăduire, această trăsătură de caracter a ajuns să se dezvolte și să prindă o rădăcină atât de adâncă, încât a alungat din inima lui sămânța bună a adevărului. -- The Review and Herald, 5 octombrie, 1897.
Orbiți de iubirea de lume
Cauza lui Dumnezeu trebuie să ocupe primul loc în planurile și sentimentele noastre. E nevoie să se transmită o solie directă privitoare la îngăduirea eului, în timp ce cauza lui Dumnezeu duce lipsă de bani. Unii sunt atât de reci și de apostați, încât nu-și dau seama că se atașează de comoara pământească ce va dispărea curând și pentru totdeauna. Iubirea de lume îi învăluie, precum o mantie groasă și, dacă nu-și schimbă conduita, nu vor afla cât de valoroasă este practicarea tăgăduirii de sine de dragul lui Hristos. Toți idolii noștri și toată iubirea noastră față de lume trebuie alungate din inimă.
Există pastori și prieteni credincioși care observă pericolul ce îi înconjoară pe acești oameni egocentrici și le arată unde greșesc în alegerea drumului pe care se află, dar, în loc să primească mustrarea în același spirit în care le este dată și să beneficieze de ea, cei dojeniți se răzvrătesc împotriva celor care se poartă cu ei cu devotament.
O, ce bine ar fi să se trezească din letargia lor spirituală și să li cunoască acum pe Dumnezeu! Lumea le-a acoperit ochii ca să nu îl mai poată vedea pe Cel nevăzut. Ei nu pot discerne lucrurile cele mai valoroase, de interes veșnic, ci văd adevărul lui Dumnezeu într-o lumină atât de slabă, încât li se pare de mică însemnătate. Cele mai nesemnificative lucruri legate de interesele lor trecătoare iau proporții sporite, în vreme ce lucrurile privitoare la veșnicie rămân în afara sferei lor de atenție. -- The Review and Herald, 31 octombrie, 1893.
Adevărata generozitate a dispărut
Oamenii care sunt săraci, în comparație cu alții, sunt de obicei aceia care contribuie în cea mai mare măsură la susținerea cauzei lui Dumnezeu. Ei dăruiesc generos din puținul lor. Ei și-au consolidat impulsurile de generozitate prin acte repetate de dărnicie. Când cheltuielile se apropiau de limitele venitului, atașamentul lor față de bogățiile pământești nu avea nicio șansă de a prinde rădăcină.
Însă mulți, când încep să adune bogății pământești, calculează în cât timp ar putea intra în posesia unei anumite sume. În nerăbdarea lor de a strânge pentru ei înșiși, nu mai reușesc să devină bogați în Dumnezeu.
Actele lor de binefacere nu țin pasul cu ritmul în care acumulează. Pe măsură ce pasiunea pentru bogății crește, ei se atașează de comoara strânsă. Valoarea a ceea ce dețin le întărește dorința de a obține și mai mult, până când unii dintre ei ajung să creadă că zecimea Domnului ar fi o taxă aspră și incorectă. Inspirația a spus: „Când bogățiile sporesc, nu vă lipiți inima de ele.” Dar mulți spun: „Dacă aș fi la fel de bogat ca și cutare, aș aduce multe daruri la vistieria Domnului. Nu aș face nimic altceva cu bogăția mea, ci aș folosi-o exclusiv la înaintarea cauzei lui Dumnezeu.” Dumnezeu i-a pus pe unii dintre aceștia la încercare, oferindu-le bogății, dar împreună cu ele a venit și tentația mai mare, iar ei nu s-au dovedit a fi mai darnici decât atunci când erau săraci. Dorința de înavuțire le-a absorbit mintea și inima și se fac vinovați de idolatrie. -- Testimonies for the Church 3:403.
Când sunt săraci, unii oferă cu generozitate din puținul lor, dar pe măsură ce strâng avere, devin zgârciți. Motivul pentru care au atât de puțină credință este acela că nu se adaptează la noile condiții de prosperitate și nu dăruiesc pentru cauza lui Dumnezeu până într-acolo, încât să facă sacrificii. -- Testimonies for the Church 4:77.