Isus învăța prin ilustrații și parabole pe care le extrăgea din întâmplările obișnuite ale vieții cotidiene. Astfel, El asocia aspectele din natură cu cele spirituale, făcând legătura între viața ascultătorilor Săi și sublimele adevăruri scrise în Cuvântul Său. și ori de câte ori, după aceea, ochii lor întâlneau lucrurile cu care Isus Își asociase adevărul veșnic, ei își aminteau lecțiile Lui.
Una dintre cele mai frumoase și mai impresionante parabole este aceea a semănătorului și a seminței. „El a zis: «Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul».” (Marcu 4, 26-29). Cel care a spus această parabolă, a creat El Însuși sămânța cea delicată, i-a dat puteri de viață, și a stabilit legile care să-i guverneze creșterea. Apoi, El a făcut o ilustrație vie a adevărului, atât în plan fizic, cât și în plan spiritual.
Adevărurile arătate de această parabolă au fost o realitate vie în chiar viața lui Isus. În trup, cât și în suflet, El a urmat ordinea divină a creșterii, ilustrată de plantă, ordine pe care dorește să o urmeze toți tinerii. Deși Maiestate a cerului, Prinț al slavei, El a fost prunc în Betleem, și pentru un timp copil neajutorat, aflat în grija mamei sale.
În copilărie, Isus făcea treabă, ca un copil ascultător. El vorbea și acționa cu înțelepciunea unui copil, nu a unui om mare, făcând onoare părinților lui, îndeplinindu-și dorințele potrivit posibilităților de copil. Dar la orice stadiu al dezvoltării, El a fost desăvârșit cu simpla și naturala dezinvoltură a unei vieți lipsite de păcat. Despre copilăria lui Isus, Raportul sfânt consemnează: „Iar Pruncul creștea și se întărea; era plin de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El.” (Luca 2, 40). Iar despre tinerețea Lui se spune: „și Isus creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Luca 2, 52).
Aici apare sugerată lucrarea părinților și a educatorilor. Ei trebuie să vizeze o astfel de grijă față de evoluția tinerilor, încât aceștia, în orice stadiu al vieții, să poată etala frumusețea naturală, caracteristică perioadei, așa cum o fac plantele în grădină.
Frumusețea simplității
Cei mai plăcuți copii sunt aceia care se comportă natural, fără a a-și da importanță. Nu este înțelept să-i scoatem în evidență, în mod deosebit, pe copii sau să repetăm față de ei vorbele lor înțelepte. Nu trebuie încurajată nici vanitatea lor, lăudându-le înfățișarea, vorbele sau faptele, și nici nu trebuie îmbrăcați costisitor sau pentru a atrage atenția. Acest lucru le încurajează mândria și stârnește invidie în inima colegilor. Învățați-vă copiii că adevărata podoabă nu este exterioară. „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3, 3.4).
Micuții trebuie educați în simplitatea copilăriei lor. Ei vor fi învățați să se mulțumească cu micile și utilele îndatoriri casnice și cu plăcerile și experiențele adecvate vârstei lor. Copilăria corespunde stadiului de „fir verde”, iar firul verde are o frumusețe specifică. Copiii nu trebuie forțați spre o maturizare precoce, ci trebuie să-și păstreze pe cât se poate prosperitatea și grația vârstei lor fragede.
Grădina inimii
Parabola semănătorului și a seminței conține o adâncă lecție spirituală. Sămânța reprezintă principiile semănate în inimă, iar creșterea ei, dezvoltarea caracterului. Predați această învățătură practic. Copiii pot pregăti pământul și semăna sămânța. Pe timpul lucrului, părintele sau educatorul le poate explica analogia cu grădina inimii, cu semințele bune sau rele care vor fi semănate în ea. Așa cum grădina trebuie pregătită pentru semănat, tot așa și inima trebuie pregătită pentru semănarea seminței adevărului. Pe măsură ce planta crește, analogia între semănatul în grădină și semănatul spiritual poate fi continuată.
Copiii pot fi creștini, având o experiență potrivită vârstei lor. Este tot ceea ce așteaptă Dumnezeu de la ei. Ei au nevoie să fie educați în cele spirituale, iar părinții trebuie să le dea tot concursul pentru ca ei să-și poată forma caractere după asemănarea caracterului lui Hristos.
Mintea este activă în permanență. Ea este deschisă influențelor bune sau rele. Așa cum chipul omului este imprimat de lumina soarelui pe placa fotografică, tot așa gândurile și impresiile sunt imprimate și ele în mintea copilului. și, fie că sunt lumești, fie că sunt sfinte, ele sunt imprimate aproape fără putința de a mai fi șterse. Atunci când copilul începe să raționeze, mintea este receptivă în cel mai mare grad. De aceea, chiar primele lecții sunt de mare importanță. Aceste lecții au o puternică influență în formarea caracterului. Dacă ele sunt bune și dacă, pe măsura creșterii copilului, sunt urmate cu perseverență și răbdare, destinul pământesc și cel veșnic ale lui vor fi bine asigurate. Iată ce spune Cuvântul Domnului: „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Proverbe 22, 6).
Părinți, predați-vă copiii lui Dumnezeu și spuneți-le mereu că sunt ai Lui, că sunt mielușeii turmei lui Hristos, aflați sub supravegherea adevăratului Păstor. Ana l-a închinat pe Samuel Domnului. și despre el stă scris: „Samuel creștea, Domnul era cu el și n-a lăsat să cadă la pământ nici unul din cuvintele Sale.” (1 Samuel 3, 19). Cazul acestui profet și judecător în Israel prezintă posibilitățile care stau înaintea unui copil ai căror părinți cooperează cu Dumnezeu, făcându-și lucrarea încredințată lor.
Copiii sunt o moștenire de la Domnul și trebuie pregătiți pentru a-I sluji. Aceasta este lucrarea care apasă asupra părinților și educatorilor cu o forță sacră și, solemnă, lucrare de la care ei nu pot să se sustragă, și pe care nu o pot ignora. Neglijarea acestei lucrări îi clasifică în rândul robilor necredincioși. Dar atunci când sămânța adevărului este semănată de timpuriu în inimă și apoi îngrijită cu atenție, există o răsplată. Hristos conchide astfel parabola: „și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul” (Marcu 4, 29). Când va veni secerișul pământului, vom vedea rezultatul muncii noastre, îi vom vedea pe aceia pentru care am lucrat și ne-am rugat, strânși în hambarul cerului. și astfel, vom intra în bucuria Domnului când El „va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va bucura.” (Isaia 53, 11).
Adeseori, mamei i se pare că munca ei este o treabă lipsită de importanță. Lucrarea ei este rareori apreciată. Puține din grijile și poverile ei sunt cunoscute de alții. Zilele ei sunt ocupate de o serie de mici îndatoriri, toate cerând efort răbdător, stăpânire de sine, tact, înțelepciune și dragoste jertfitoare de sine. și totuși, ea nu se poate lăuda cu ceea ce face, ca fiind o mare realizare. Ea a făcut ca, în cămin, toate să meargă bine. De multe ori, obosită și prost dispusă, ea a încercat totuși să le vorbească blând copiilor, să le întrețină interesul și fericirea și să călăuzească pașii lor micuți pe calea dreaptă, pentru ca apoi să simtă că nu a făcut nimic. Dar nu este așa. Îngerii din cer văd lucrarea mamei și știu poverile și grijile ei zilnice. Numele ei poate să nu fie cunoscut în lume, dar este scris în Cartea Vieții Mielului.