Orice profesor care are de-a face cu educarea tinerilor trebuie să-și amintească de faptul că copiii sunt influențați de atmosfera creată de el, fie că este plăcută sau neplăcută. Dacă profesorul este în legătură cu Dumnezeu, dacă Hristos locuiește în inima sa, atunci duhul pe care-l nutrește va fi simțit de copii. Dacă profesorii intră în clasă cu un duh mâniat, atmosfera din jurul copiilor va purta și ea această amprentă.
Profesorii care lucrează în această parte a viei Domnului trebuie să fie stăpâni pe ei, să-și controleze reacțiile și sentimentele și să le supună Duhului Sfânt. Ei trebuie să dovedească nu o experiență unilaterală, ci o minte bine echilibrată, un caracter simetric. Învățând zilnic, ei înșiși, în școala lui Hristos, acești profesori îi pot educa cu înțelepciune pe copii și pe tineri. Stăpâni pe știință, stăpâni pe sine, sub disciplina lui Hristos și având o legătură vie cu Marele Învățător, ei vor poseda o cunoaștere inteligentă a religiei practice și, păstrându-și propriile suflete în dragostea lui Dumnezeu, ei vor ști cum să exercite grația răbdării și a îngăduinței creștine. Ei vor realiza că au de cultivat cel mai important lot din via Domnului și-și vor înălța inima spre Dumnezeu, în rugăciune sinceră: „Doamne, fi-mi Tu modelul meu”, apoi, urmându-L pe Hristos, ei vor face lucrarea Lui.
Profesorilor li se cer minți echilibrate și caractere simetrice în orice privință. Lucrarea de educare nu trebuie lăsată pe mâinile unor profesori tineri, care nu știu cum să se ocupe de mințile omenești, care n-au învățat niciodată să se supună disciplinei lui Isus Hristos, predându-I chiar și gândurile lor. Aceștia știu atât de puțin despre puterea de control a harului asupra inimii și a caracterului, încât mult din ceea ce au în minte trebuie abandonat, pentru a învăța lecții cu totul noi în experiența creștină.
Sunt tot felul de caractere de abordat în lucrarea cu copiii și tinerii ale căror minți sunt impresionabile. Mulți dintre copiii care frecventează școlile noastre nu au primit o educație bună acasă. Unii au fost lăsați să facă ce vor ei, alții au fost în permanență criticați și s-au descurajat -- prea puțină amabilitate și voioșie li s-a arătat și prea puține cuvinte de apreciere au fost rostite. Ei au moștenit caracterele defectuoase ale părinților lor, iar disciplina căminului nu le-a fost de folos în formarea unui caracter bun. A pune ca profesori pentru astfel de copii pe niște tineri, care nu au cultivat o adâncă și serioasă dragoste pentru Dumnezeu și pentru sufletele pentru care Isus a murit, înseamnă a face o greșeală care ar putea avea drept rezultat pierderea multor suflete. Aceia care n-au răbdare și se enervează ușor nu trebuie să fie puși educatori.
Educatorii trebuie să nu uite că ei nu lucrează cu oameni maturi, ci cu copii care trebuie să învețe totul și că unora le este mult mai greu să învețe decât altora. Elevul mai greoi la învățătură are nevoie de mai multă încurajare decât primește de obicei. Dacă pentru aceste minți diferite sunt puși profesori cărora le place să dea ordine, să dicteze și să-și scoată în evidență autoritatea, profesori părtinitori, care au elevi favoriți, pentru care își manifestă vizibil preferința, în timp ce pe ceilalți îi tratează exigent și aspru, rezultatul va fi confuzie și nesupunere. Profesori care nu sunt binecuvântați cu o dispoziție plăcută, echilibrată, pot fi puși să lucreze cu copiii, dar este o mare nedreptate făcută celor pe care-i educă.
Se poate ca profesorul să posede suficientă educație și cunoștințe de cultură generală, dar a fost el certificat ca având tactul și înțelepciunea necesare lucrării cu mintea omului? Dacă profesorii nu au iubirea lui Hristos în inima lor, nu sunt potriviți pentru a purta grelele responsabilități puse asupra celor ce-i educă pe tineri. Lipsindu-le înalta educație, ei nu știu să lucreze cu mintea omului. Inimile lor, nesupuse, se luptă pentru a domina. Dar a supune mintea și caracterul în formare ale copiilor unei astfel de discipline înseamnă a le produce răni și cicatrice care nu vor mai dispărea niciodată.
Întrebați-vă, voi, educatori, care vă faceți lucrarea nu numai pentru câțiva ani, ci pentru veșnicie: „Este dragostea lui Hristos cea care mă conduce atunci când lucrez cu sufletele pentru care El și-a dat viața? Dispar vechile mele trăsături de caracter, în neconcordanță cu voința lui Dumnezeu, sub disciplina Lui, lăsând ca în locul lor să se instaleze calități opuse? Sau, prin cuvintele mele nesfinte, prin lipsa mea de răbdare și prin căutarea înțelepciunii omenești, îi întăresc pe acești tineri în duhul lor stricat?”
Când profesorul manifestă lipsă de răbdare sau irascibilitate față de un copil, e posibil ca pricina să nu fie nici pe jumătate copilul, ci mai degrabă profesorul însuși. Profesorii obosesc în munca lor cu copiii și ceva, poate, din ceea ce fac sau spun aceștia nu este în asentimentul lor. Vor lăsa ei, în acest caz, prin lipsă de tact și înțelepciune, ca duhul lui Satana să pătrundă și să-i facă să provoace copiilor resentimente? Profesorul care Îl iubește pe Isus și care apreciază puterea salvatoare a harului Său nu poate, nu îndrăznește să-l lase pe Satana să-i controleze spiritul. Tot ce i-ar afecta influența trebuie înlăturat, pentru că este în opoziție cu voința lui Dumnezeu și pune în pericol prețioasele suflete ale oilor și mieilor.
Când Hristos, nădejdea slavei, este în noi, adevărul lui Dumnezeu va acționa astfel asupra temperamentului nativ, încât puterea lui transformatoare se va vedea în schimbarea caracterului. Atunci nu veți mai face din adevărul lui Dumnezeu o minciună înaintea elevilor, prin manifestările unei inimi nesfințite și necontrolate. Nici nu veți crea, prin manifestarea unui spirit egoist și necreștin, impresia că harul lui Hristos nu vă este de-ajuns, oricând și oriunde. Trebuie să arătați că autoritatea lui Dumnezeu este peste voi nu doar cu numele, ci și în realitate.
Fiecare profesor care acceptă responsabilitatea de a-i educa pe copii și tineri trebuie să se cerceteze pe sine. Să se întrebe dacă adevărul lui Dumnezeu a pus stăpânire pe sufletul lui, dacă înțelepciunea care vine de la Isus Hristos și care este „întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică”, face parte din caracterul lui, dacă adoptă principiul potrivit căruia, „roada neprihănirii este semănată cu pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3, 17.18).
Profesori, Isus este prezent zilnic în școala voastră. Inima Lui este plină de iubire nu numai pentru copiii cei mai buni, proveniți din cele mai favorabile medii, ci și pentru copiii care, prin moștenire, au trăsături de caracter discutabile. Nici chiar părinții n-au înțeles cât sunt de răspunzători pentru caracterul copiilor lor și n-au avut blândețea și înțelepciunea necesare cu cei pe care i-au făcut ceea ce sunt. Ei n-au reușit să meargă la cauza evoluției descurajante a copiilor lor, care este acum o încercare pentru ei. Dar Isus privește la acești copii cu milă și cu dragoste. Isus îi înțelege, pentru că El judecă de la cauză la efect.
Cuvintele aspre și critica necontenită îl tulbură pe copil, dar nu-l schimbă. Opriți-vă vorbele mânioase, păstrați-vă duhul sub disciplina lui Hristos. Astfel, veți învăța să simpatizați cu cei aflați sub influența voastră. Nu fiți lipsiți de răbdare și duri. Dacă acești copii n-ar fi avut nevoie să fie educați, n-ar fi venit la școală. Ei trebuie ajutați blând, cu răbdare, să urce pas cu pas pe scara cunoașterii. Luați loc alături de Isus. Având calitățile Lui, veți fi posesorii unei fine sensibilități, făcând din cauza celor greșiți cauza voastră.
Viața religioasă a unui mare număr de profesori, care se declară a fi creștini, arată că, de fapt, ei nu sunt creștini. Ei Îl reprezintă în mod greșit pe Hristos. Ei au o religie controlată de circumstanțe. Dacă totul se petrece pe placul lor, dacă nu există circumstanțe deranjante, care să le trezească natura necreștină, necontrolată, ei sunt plăcuți și foarte prietenoși. Dar adevărul nu trebuie trăit numai când ne simțim bine, ci oriunde și oricând. Domnul nu este slujit prin ieșiri nervoase și prin capricii. Dacă atunci când, în familie sau în societate, se petrec lucruri care tulbură liniștea și provoacă mânie, educatorii ar pune totul înaintea lui Dumnezeu, cerând harul Său înainte de a se angaja în munca lor zilnică, dacă s-ar asigura că dragostea, puterea și harul lui Dumnezeu există în inima lor, îngerii Domnului i-ar însoți în sălile de clasă.
A-i aduce pe copii sub directa influență a Duhului lui Dumnezeu, a-i educa și disciplina, a-i pune la adăpostul sfaturilor Domnului înseamnă foarte mult. Formarea obiceiurilor bune și înrădăcinarea unui spirit drept cer eforturi perseverente în numele puterii lui Isus.
„Orice mare preot poate fi îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, fiindcă și el este cuprins de slăbiciune” (Evrei 5, 1.2). Acest adevăr poate fi exemplificat în cel mai înalt grad înaintea copiilor. Educatorii să-l aibă în vedere atunci când sunt ispitiți să-și piardă răbdarea și să se mânie pe copii din cauza greșelilor lor. Să nu uite că îngerii lui Dumnezeu se uită cu tristețe la ei. Dacă copiii greșesc și se poartă urât, atunci este cu atât mai important ca aceia care îi educă să-i poată învăța, prin sfat și exemplu, cum să acționeze.
În nici un caz, profesorii nu trebuie să-și piardă controlul, să manifeste lipsă de răbdare, duritate și lipsă de simpatie și dragoste. Aceia care sunt de felul lor irascibili, iuți la mânie și care și-au cultivat obiceiul de a critica totul și de a gândi rău despre ceilalți ar trebui să-și găsească de lucru în altă parte, acolo unde dezagreabilele lor trăsături de caracter nu se vor reproduce în copii și tineri. Ei nu sunt buni pentru a-i instrui pe copii, ci ei înșiși au nevoie de cineva care să le predea lecțiile lui Isus Hristos.
Dacă are dragostea lui Hristos în inimă, ca o dulce mireasmă de viață spre viață, profesorul îi poate lega de el pe copiii aflați în grija sa. Prin harul lui Hristos, el poate fi un instrument în mâinile lui Dumnezeu, un instrument care iluminează, înalță, încurajează și ajută la curățirea templului inimii, până ce caracterul va fi transformat, prin harul lui Hristos, iar chipul lui Dumnezeu va fi descoperit în suflet.
„Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr”, spunea Isus. (Ioan 17, 19). Aceasta este o lucrare transmisă fiecărui educator creștin. Nu e loc pentru hazard în această lucrare, deoarece educația copiilor necesită în mare măsură harul lui Hristos și o supunere a eului. Cerul vede în copil viitorul bărbat sau femeie cu capacitățile sale care, dacă ar fi corect îndrumate și dezvoltate, i-ar face dintre aceia cu care agenții divini pot coopera -- împreună lucrători cu Dumnezeu.
O parabolă
Parabola păstorului cel bun prezintă responsabilitatea fiecărui lucrător și a fiecărui creștin care a acceptat slujba de educator. Oaia rătăcită de staul nu este mânată înapoi prin cuvinte aspre și lovituri, ci cu vorbe blânde, de invitație la întoarcere. Cele nouăzeci și nouă de oi, care nu s-au rătăcit, nu au nevoie de dragostea plină de compasiune a păstorului. El urmărește oaia și mieii care i-au produs cea mai mare neliniște și grijă. El lasă restul turmei și pleacă în căutarea oii pierdute.
Apoi -- slavă Domnului pentru acest tablou -- păstorul se întoarce cu oaia pierdută în brațe, bucurându-se la fiecare pas. „Bucurați-vă împreună cu mine”, spune el, „căci mi-am găsit oaia care era pierdută” (Luca 15, 6). Sunt atât de recunoscătoare pentru acest tablou al oii găsite! El nu ne înfățișează un păstor supărat, care se întoarce fără oaie. Aceasta este lecția succesului aducerii înapoi la staul a oilor și mieilor rătăciți, pe care subpăstorii trebuie să o înțeleagă.
Înțelepciunea lui Dumnezeu, puterea și dragostea Lui sunt fără seamăn. Ele sunt asigurarea divină că nici măcar una dintre oile rătăcite nu este ignorată, nici una nu este lăsată fără ajutor. Un lanț de aur -- mila și compasiunea puterii divine -- este trecut pe după fiecare dintre aceste suflete aflate în pericol.
Un mare câmp
Înaintea celor admiși ca profesori în școlile noastre se deschide un mare câmp de lucru, de semănare a seminței și de seceriș. Ce altceva ar putea oferi o satisfacție mai mare decât aceea de a-i educa pe copii și tineri, să-L iubească pe Dumnezeu și să-I păzească poruncile? Ce ar putea oferi o bucurie mai mare decât vederea acestor copii și tineri urmându-L pe Marele Păstor? Ce ar putea revărsa mai mult soare în sufletul lucrătorului devotat decât să știe că munca lui plină de răbdare și perseverență pentru Domnul nu a fost în zadar, decât să-și vadă elevii trăind bucuria sufletească pentru păcatele iertate, decât să-i vadă primind înrâurirea Duhului lui Dumnezeu, evidențiată printr-o adevărată noblețe a caracterului și prin refacerea chipului moral al lui Dumnezeu, căutând acea pace care vine de la Prințul Păcii? Adevărul este o robie? Da, într-un anumit fel, pentru că adevărul leagă sufletul într-o dependență voită de Mântuitor, plecând inima în fața blândeții lui Isus.
Principialitatea și obiceiurile corecte se numără printre calitățile mai importante ale educatorului, dar este, de asemenea, indispensabil ca el să aibă o foarte bună cunoaștere a materiilor de cultură generală. Noblețea caracterului trebuie împletită cu o vastă cultură generală.
Dacă ești chemat să fii profesor, ești chemat să fii și discipol. Dacă îți asumi sfânta responsabilitate de a-i învăța pe alții, îți asumi și datoria de a fi un perfect cunoscător al materiei pe care o predai. Nu te complace în superficialitate, în inactivitatea minții sau în slăbirea memoriei. A-i învăța pe alții este un lucru nobil.
La fel este și a învăța tu însuți. Adevărata cultură este o avere prețioasă și, cu cât profesorul are mai multă, cu atât activitatea sa va fi mai bună.
Trimițându-și copiii la școlile publice, părinții îi pun sub influențe corupătoare -- influențe care le strică moralul și obiceiurile. În asemenea condiții, adeseori copiii primesc o instruire care îi pregătește să devină vrăjmași ai lui Hristos. Ei pierd noțiunea de sfințenie și virtute.
Multe dintre școlile publice sunt marcate de influența otrăvitoare a unor băieți și fete, experți în păcat. Iar copiii lăsați să se joace pe stradă capătă o pregătire pe care, odată, părinții lor neglijenți o vor vedea ducându-i spre ruină și fărădelege.
Dumnezeu a dat tinerilor și copiilor minți cercetătoare. Puterea lor de a raționa le-a fost încredințată ca un talant de valoare. Datoria părinților este aceea de a le arăta adevăratul sens al educației, pentru că aceasta comportă multe aspecte. Ei trebuie învățați să-și dezvolte fiecare talent, pentru ca toate să fie în slujba lui Isus pentru înălțarea omenirii decăzute.
Mare parte din succesul școlii noastre depinde de profesorul ales. Acela care este însărcinat cu educarea trebuie să aibă o vârstă corespunzătoare, iar acolo unde numărul elevilor este destul de mare, să fie aleși asistenți dintre cei mai mari. Astfel, ei vor câștiga o experiență de mare valoare.
Învățământul mediu
„Înțelegerea este un izvor de viață pentru cel care o are.”