------------------------Dumnezeu Cu Noi
DCN	7	1	Introducere
DCN	9	1	Capitolul 1 -- „Dumnezeu Cu Noi”
DCN	16	0	Capitolul 2 -- „Vi S-A Născut Un Mântuitor”
DCN	20	0	Capitolul 3 -- Ca Un Prunc
DCN	26	1	Capitolul 4 -- Botezul
DCN	30	0	Capitolul 5 -- Ispitirea Lui Isus
DCN	38	0	Capitolul 6 -- Nicodim
DCN	46	0	Capitolul 7 -- Sabatul
DCN	54	0	Capitolul 8 -- Predica De Pe Munte
DCN	65	0	Capitolul 9 -- Traditia
DCN	69	0	Capitolul 10 -- „Lazăre, Vino Afară!”
DCN	80	0	Capitolul 11 -- Pe Muntele Măslinilor
DCN	90	0	Capitolul 12 -- În Amintirea Mea
DCN	99	0	Capitolul 13 -- Ghetsimani
DCN	110	0	Capitolul 14 -- Golgota
DCN	126	0	Capitolul 15 -- „S-A Isprăvit!”
DCN	134	0	Capitolul 16 -- În Mormântul Lui Iosif
DCN	145	0	Capitolul 17 -- „A Înviat Domnul”
DCN	152	0	Capitolul 18 -- „La Tatăl Meu Şl Tatăl Vostru”

------------------------Introducere
DCN	7	1	Nimeni, vreodată, nu a fost ca El. Şi altul asemenea Lui nu se va mai ivi în lumea noastră. Cel mai mare înţelept, cel mai mare învăţător şi profet, misionarul desăvârşit şi, mai mult decât orice, Mântuitorul, singura noastră speranţă de iertare, de izbăvire de păcat şi de întoarcere în Paradis.
DCN	7	2	Fără a avea o locuinţă stabilă, putea fi găsit mereu pe drum, între oameni, înconjurat de un mic grup de pescari galileeni şi de mii de curioşi, deznădăjduiţi, săraci şi suferinzi, care nu-I lăsau timp nici să mănânce. Într-o zi, conducătorii vremii au trimis gărzile templului după El, ca să-L aresteze în timp ce vorbea mulţimii adunate. Dar ostaşii au rămas toată ziua acolo, ascultându-L cu uimire, şi s-au întors cu mâinile goale. „Unde este? De ce nu L-aţi adus?” Răspunsul celor cuceriţi de El este lămuritor: „Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta!”
DCN	7	3	Poporul aştepta de multă vreme să vină Mesia, care să-i scape de toate necazurile personale, sociale şi politice. Şi mulţi se întrebau dacă nu cumva chiar El este Mesia. Aveau însă tot felul de obiecţii: că nu S-ar fi născut unde trebuia sau că nu ar fi venit aşa cum era de aşteptat să vină. Este clar că imaginea vie a Mântuitorului nu coincidea cu scenariul pe care şi-l făcuseră demult despre Mesia. Cei mai realişti dintre ei se întrebau: „Oare, când va veni Mesia, va face mai multe minuni decât omul acesta?”
DCN	7	4	A trecut atâta timp de când El a plecat dintre noi... Trăim astăzi cu impresia că am fost abandonaţi de Cel de Sus, că am fost subiecţii unui experiment nereuşit, că poate suntem un material prea păcătos ca să mai poată ieşi ceva bun din noi, din lumea noastră.
DCN	8	1	Cartea pe care o ţii în mână îţi va spune nu doar o poveste frumoasă despre trecut, ci, din cuvintele şi pildele Mântuitorului, vei afla rosturile timpului prezent, planurile lui Dumnezeu cu lumea noastră şi speranţa restaurării Împărăţiei, de care putem avea şi noi parte, în viaţă sau dincolo de moarte.
DCN	8	2	Nu tu ai ales cartea aceasta, ci, într-un anumit sens, ea te-a ales pe tine. Odată cu citirea ei, viaţa ta nu va mai fi cum a fost. Vei găsi cel mai înalt sens pentru care merită să trăieşti, vei găsi speranţa adevărată, care nu dezamăgeşte, în viaţă sau în moarte. În ea vei afla din tainele descoperirii lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Cel care este „Dumnezeu cu noi”.
DCN	8	3	Câtă nevoie avem şi astăzi de El, în societatea noastră hăituită de rele tot mai mari, în familiile noastre stresate sau dezintegrate şi în viaţa noastră de oameni de tot felul, înstrăinaţi de Dumnezeu şi fără speranţă - sau, şi mai rău, având speranţe false. Câtă nevoie avem de El ca să ne mai spună doar un cuvânt, să ne mai întindă mâna o singură dată, să ne aducă vindecare în suflet şi în trup!
DCN	8	4	Citeşte! Şi, dacă într-o singură seară termini cartea aceasta, reţine faptul că e doar un extras dintr-un volum mult mai mare, Viaţa lui Iisus. Citeşte mai mult! Când sufletul tău va vrea să fie împlinit, când vei vedea în crucea lui Isus o răscruce a vieţii tale, când vei vrea să mergi mai departe cu El, atunci Cel ce este „Dumnezeu cu noi” va veni în viaţa ta. Editorii.
------------------------Capitolul 1 -- „Dumnezeu Cu Noi”
DCN	9	1	„Îi vor pune numele Emanuel [...] Dumnezeu cu noi.” „Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” se vede „pe faţa lui Isus Hristos”. Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu”, chipul măreţiei şi al maiestăţii Sale, „strălucirea slavei Lui”. Şi tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat, El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.
DCN	9	2	Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să Îl descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât şi îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu - gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. Hristos a fost Acela care a întins cerurile şi a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a aşezat lumile în spaţiu şi a modelat florile câmpului. „El întăreşte munţii prin tăria Lui.” „A Lui este marea, El a fâcut-o” (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost cel care a umplut pământul cu frumuseţe şi văzduhul cu cântece. Şi pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh şi din cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui.
DCN	9	3	Îngerii slavei se bucură atunci când le oferă dragostea şi grija lor neobosită fiinţelor căzute şi nesfinte. Fiinţele cereşti apelează stăruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate lumină din curţile de sus şi, printr-o slujire stăruitoare şi plină de iubire, mişcă sufletul omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai intimă decât cea pe care îngerii o pot cunoaşte.
DCN	9	4	Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în Isus. Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. „Nu fac nimic de la Mine Însumi”, zice Hristos. „Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.” „Eu nu caut slava Mea”, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8:28; 6:57; 8:50; 7:18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul bineface-rilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii.
DCN	10	1	Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. I-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că El este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere aspru şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
DCN	10	2	Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, iar iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară „Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2).
DCN	11	1	Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulterior, un plan formulat după căderea lui Adam. A fost o descoperire a „tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veşnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia lui Satana şi de căderea omului prin puterea înşelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
DCN	11	2	Lucifer zisese: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu [...] voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13,14). Dar Hristos, deşi „avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6,7). Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească şi închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea înapoi sceptrul în mâinile Tatălui şi să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinşi de întuneric şi viaţă celor ce pier.
DCN	11	3	Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin.”„Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup ... Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7). În aceste cuvinte, se anunţă împlinirea scopului care fusese ascuns din veacurile veşniciei. Hristos era gata să vină în lumea noastră şi să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup.” Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenţei Sale. Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciţi, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc - slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.
DCN	12	1	Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiş neînsemnat care, aparent, nu avea nicio atracţie. Acesta însă Îl cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi totuşi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor, ziua, şi în stâlpul de foc, noaptea, Dumnezeu, comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi s-o poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nicio frumuseţe, pentru ca ei să-L dorească; şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului şi a pământului. Slava Sa era învăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
DCN	12	2	Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot astfel, Hristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor ca să poată locui printre noi şi să ne ajute să cunoaştem caracterul Său şi viaţa Sa divină. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
DCN	12	3	De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiecare fiică a lui Adam pot înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi Îl vedem pe „Dumnezeu cu noi”.
DCN	12	4	Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omenirea; prin divinitatea Sa, El stăpâneşte pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „EU SUNT CEL CE SUNT”... „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi»” (Exodul 3:14). Aceasta a fost garanţia eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuşi a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem, blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3:16). Şi nouă ne zice: „EU SUNT Păstorul cel bun”; „EU SUNT Pâinea vie”; „EU SUNT Calea, Adevărul şi Viaţa”; „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Ioan 10:11; 6:51; 14:6; Matei 28:18). EU SUNT chezăşia fiecărei făgăduinţe. EU SUNT, nu te teme.„Dumnezeu cu noi” este garanţia eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de legea cerului.
DCN	13	1	Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a manifestat un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8). După cum marele-preot îşi lăsa deoparte strălucitoarele veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, tot astfel şi Hristos a luat înfăţişarea de serv şi a adus sacrificiul, El Însuşi fiind preotul şi tot El fiind şi jertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El.” Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merita El. Hristos a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui.„ Prin rănile Lui suntem tămăduiţi”
DCN	13	2	Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om, însă în Hristos ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură care nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie.” Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre şi să moară ca sacrificiu pentru noi, ci L-a oferit cu totul neamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său imutabil de pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omeneşti şi să-Şi păstreze pentru totdeauna natura omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi a dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are parte la tronul universului.„ Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi:” Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu şi neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. El, care este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”, nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei 7:26; 2:11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Infinite.
DCN	14	1	Dumnezeu zice despre poporul Său:„ Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor străluci în ţara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!” (Zaharia 9:16,17). Măreţia celor răscumpăraţi va fi o mărturie veşnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta” în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus”, „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 2:7; 3:10,11). Prin lucrarea de răscumpărare realizată de Hristos se recunoaşte justeţea guvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzaţiile lui Satana sunt respinse şi caracterul său este demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate declanşa. Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăşi în univers. Pentru veacurile veşnice, toţi sunt asiguraţi împotriva apostaziei. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii pământului şi ai cerului sunt legaţi de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.
DCN	15	1	Lucrarea de mântuire va fi desăvârşită. În locul unde păcatul s-a înmulţit, harul lui Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământul însuşi, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde că e al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă. Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreaţa Sa creaţie, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a sălăşluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit şi a murit - aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii şi „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umbla în lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare - Emanuel, „ Dumnezeu cu noi”.
------------------------Capitolul 2 -- „Vi S-A Născut Un Mântuitor”
DCN	16	0	Capitol bazat pe textele din Luca 2:1-20
DCN	16	1	Împăratul slavei S-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul pământesc în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucire exterioară. Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de la moarte; Isus a avut grijă ca nicio atracţie de natură pământească să nu-i determine pe oameni să se adune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe cei care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în profeţie şi El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu.
DCN	16	2	Îngerii se minunaseră de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte naţiuni se ţineau de legende şi se închinau la dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina profeţiei au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice Oracolele sfinte şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se pregătea să-şi primească Mântuitorul.
DCN	16	3	Îngerii i-au însoţit pe Iosif şi pe Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei cuprins se extindea până la locuitorii de printre dealurile Galileei. După cum, pe vremuri, Cir fusese chemat la tronul imperiului universal ca să-i poată pune în libertate pe captivii Domnului, tot astfel Cezar August a fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu de a o aduce pe mama lui Isus la Betleem. Ea era din neamul lui David şi Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul, „va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif şi Maria nu au fost recunoscuţi sau onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta cetăţii până la extremitatea de răsărit a oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru noapte. Pentru ei nu s-a găsit nicio cameră în hanul aglomerat. Într-un adăpost rudimentar pentru animale, ei au găsit în cele din urmă refugiu şi aici S-a născut Mântuitorul lumii.
DCN	17	1	Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea a umplut cerul de bucurie. Fiinţele sfinte din lumea luminii au fost atrase spre pământ cu un interes şi mai profund, şi mai plin de afecţiune. Lumea întreagă era mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilor Betleemului s-a adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnalul de a aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut să aibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Isus. Dar acum ei au fost lăsaţi la o parte. Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat” (Isaia 44:3). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric” (Psalmii 112:4). Acelora care caută lumina şi care o acceptă cu bucurie le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui Dumnezeu.
DCN	17	2	Pe câmpiile unde tânărul David îşi condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul nopţii. În orele acelea de linişte, ei vorbeau împreună despre Mântuitorul făgăduit şi se rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.»”
DCN	18	1	La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Liberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentru a-L recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. „Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” Solul ceresc le liniştise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Isus. Cu delicată consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi bucuria şi slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de puternica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul era tăcut şi cerul plecat să asculte imnul „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.
DCN	18	2	Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot aşa de mult obiectul grijii cerului ca atunci când oamenii simpli, cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbit cu solii cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obişnuite ale vieţii. Îngeri din locuri cereşti vor sprijini paşii acelora care vin şi merg la porunca lui Dumnezeu. Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu” (Romani 11:33).
DCN	18	3	Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau aceste consecinţe se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta ca să împartă cu noi necazurile şi ispitele şi să ne dea exemplul unei vieţi fără păcat.
DCN	19	1	În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi de a pierde veşnicia. Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El priveşte faţa copilaşului său şi tremură la gândul primejdiei pentru viaţa acestuia. El doreşte din toată inima să-şi ferească scumpa odraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi de luptă. Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu pentru a înfrunta o luptă mult mai înverşunată şi un risc mult mai înfricoşător, pentru ca, în felul acesta, cărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aici este iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!
------------------------Capitolul 3 -- Ca Un Prunc
DCN	20	0	Capitol bazat pe textele din Luca 2:39,40
DCN	20	1	Isus Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea într-un sătuleţ de munte. Nu exista loc pe pământ care nu ar fi fost onorat prin prezenţa Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul de a-L primi ca oaspete. Dar El a trecut pe lângă casele bogate, curţile împărăteşti şi vestitele lăcaşuri ale ştiinţei, ca să-Şi stabilească locuinţa în modestul şi dispreţuitul Nazaret.
DCN	20	2	Minunat în semnificaţia lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria şi tinereţea Sa: „Iar Pruncul creştea şi Se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El.” În lumina strălucitoare a înfăţişării Tatălui Său, „Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Mintea Sa era activă şi pătrunzătoare, cu o gândire şi o înţelepciune care Îi depăşeau vârsta. Pe lângă acestea, caracterul Său era armonios. Puterile minţii şi ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei.
DCN	20	3	În copilărie, Isus a dat dovadă de o drăgălăşenie deosebită în purtare. Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să-i ajute pe alţii. Manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura şi o credincioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privinţa principiilor, viaţa Sa demonstra gingăşia amabilităţii altruiste. Mama Domnului Isus urmărea cu multă seriozitate dezvoltarea puterilor Sale şi vedea în caracterul Său chipul desăvârşirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Sa ageră şi receptivă. Prin Duhul Sfânt, ea primea înţelepciune ca să conlucreze cu fiinţele cereşti la creşterea acestui Copil, care putea recunoaşte numai pe Dumnezeu ca Tată al Său.
DCN	21	1	În zilele Domnului Hristos, oraşul sau cetatea care nu se îngrijea de educaţia religioasă a tinerilor era socotită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, învăţătura se ocupa mai mult de forme. Tradiţia înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata educaţie i-ar fi determinat pe tineri „să-L caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind” (Faptele apostolilor 17:27), dar învăţătorii iudei acordau atenţie lucrurilor care priveau ceremoniile. Mintea era încărcată de învăţături care nu-i erau de folos celui care le învăţa şi care nu vor fi recunoscute de şcoala mai înaltă din curţile cereşti. Experienţa care se obţine printr-o acceptare personală a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de educaţie. Absorbiţi de cele din afară, elevii nu găseau momente de linişte pe care să le trăiască singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbindu-le în inimă. În căutarea lor după cunoştinţă, s-au îndepărtat de Izvorul înţelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu erau neglijate. Principiile Legii erau întunecate. Ceea ce se considera a fi educaţie superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Sub educaţia dată de rabini, puterile tinerilor erau înăbuşite. Minţile lor deveneau confuze şi înguste.
DCN	21	2	Copilul Isus nu a învăţat la şcolile sinagogilor. Mama Lui i-a fost primul învăţător omenesc. Din gura ei şi din scrierile profeţilor, El a învăţat despre lucrurile cereşti. Chiar cuvintele pe care El Însuşi i le spusese lui Moise pentru Israel le învăţa acum de pe genunchii mamei Sale. Trecând de la vârsta copilăriei la aceea a tinereţii, El nu a studiat la şcolile rabinilor; nu avea nevoie să obţină educaţia din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învăţătorul Său. Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” nu arată că Isus nu ştia să citească, ci numai faptul că El nu primise o educaţie rabinică (Ioan 7:15).
DCN	21	3	Deoarece El Şi-a obţinut cunoştinţa aşa cum o putem obţine şi noi, cunoaşterea profundă a Sfintelor Scripturi arată cu câtă stăruinţă Şi-a dedicat anii tinereţii studierii Cuvântului lui Dumnezeu. În faţa Lui se desfăşura şi marea bibliotecă a lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învăţăturile pe care mâna Sa le scrisese pe pământ, pe apă şi pe bolta cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii, El a adunat comori de ştiinţă din natură. A studiat viaţa plantelor, a animalelor şi viaţa omului. Chiar din anii tinereţii Sale, a fost stăpânit de o singură ţintă: să trăiască pentru a-i face pe alţii fericiţi. Pentru lucrul acesta, El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viaţa plantelor şi a animalelor, noi căi şi mijloace Îi veneau în minte. El putea mereu să scoată ilustraţii din lucrurile văzute, prin care să prezinte Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Parabolele prin care, în timpul slujirii Sale, Îi plăcea să-Şi predea lecţiile despre adevăr arată cât de deschisă Îi era mintea faţă de influenţele naturii şi cu cât interes adunase El învăţăturile spirituale din lucrurile vieţii de toate zilele.
DCN	22	1	În felul acesta, în timp ce Se străduia să înţeleagă cauza lucrurilor, lui Isus I se descoperea importanţa Cuvântului şi a lucrărilor lui Dumnezeu. El era ajutat de fiinţe cereşti şi cultiva gânduri şi legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligenţă, El creştea necontenit în har spiritual şi în cunoaşterea adevărului. Fiecare copil poate dobândi cunoştinţe aşa cum a dobândit Isus. Atunci când căutăm să-L cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi, mintea ne va fi întărită, iar caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. Trebuie să ne asemănăm tot mai mult cu Mântuitorul nostru. Iar când privim frumuseţea şi măreţia din natură, inima noastră începe să-L caute pe Dumnezeu. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviorat prin intrarea în legătură cu Cel Veşnic, prin lucrările Sale. Comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune dezvoltă facultăţile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se întăresc atunci când cultivăm gânduri legate de lucrurile spirituale.
DCN	22	2	Viaţa Domnului Isus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a gândit şi a vorbit ca un copil, dar nicio urmă de păcat nu a întinat chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea, n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza stricăciunii lor. Proasta reputaţie, pentru care erau în general cunoscuţi, se vede din întrebarea lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Isus a fost pus în locuri unde caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-Şi păstra curăţia. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem şi noi, ca să ne fie o pildă în copilărie, tinereţe şi maturitate.
DCN	23	1	Părinţii lui Isus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia, cu sacrificiul de sine şi cu lipsurile. Experienţa aceasta I-a fost de folos. În viaţa Sa de muncă nu existau clipe de lenevie, care să invite ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare, care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putinţă, El a închis uşa în faţa ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina să consimtă la o faptă rea. Era înţelept în a discerne răul şi puternic în a-i rezista. Hristos a fost singurul om fără păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricaţi din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru cei care consideră că, pentru a trăi o viaţă curată, ei depind de loc, de avere sau de belşug. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesară pentru dezvoltarea curăţiei şi a tăriei de caracter.
DCN	23	2	Isus a trăit într-o casă ţărănească şi, cu credincioşie şi voioşie, Şi-a îndeplinit partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfâtaseră în împlinirea cuvântului Său; acum, era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a învăţat o meserie şi lucra cu mâinile Lui în atelierul de dulgherie, împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit, El mergea pe străzile târguşorului, ducându-Se şi venind de la lucrul Său umil. El nu Şi-a folosit puterea dumnezeiască pentru a-Şi micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca.
DCN	23	3	În timp ce Isus a muncit în copilărie şi tinereţe, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a folosit puterile fizice cu nepăsare, ci în aşa fel încât să fie păstrate în sănătate, pentru ca El să fie capabil să facă cea mai bună lucrare în orice privinţă. El nu voia să fie imperfect nici chiar în mânuirea uneltelor. Era desăvârşit atât ca lucrător, cât şi în caracter. Prin exemplul Său, ne-a învăţat că avem datoria să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exerciţiul, care învaţă mâinile să fie folositoare şi-i formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieţii, dă putere fizică şi dezvoltă orice abilitate. Toţi trebuie să găsească ceva de făcut, care să fie de folos pentru ei înşişi şi de ajutor pentru alţii. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Aprobarea lui Dumnezeu rămâne cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care îşi îndeplinesc partea cu bucurie, împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori ai societăţii.
DCN	24	1	Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci. Din propria viaţă cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să-i mângâie şi să-i încurajeze pe toţi lucrătorii umili. Aceia care au o concepţie corectă despre învăţătura pe care ne-o dă viaţa Sa nu vor considera niciodată că trebuie să se facă deosebire între clasele sociale, că bogaţii trebuie să fie onoraţi mai mult decât săracii demni şi respectabili.
DCN	24	2	Isus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cer multă răbdare şi spiritualitate pentru a introduce religia Bibliei în viaţa de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupaţiile vremelnice ochiul să poată rămâne aţintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această privinţă Hristos a fost un ajutor. El niciodată n-a fost atât de împovărat de griji lumeşti, încât să nu aibă timp sau preocupare pentru lucrurile cereşti. Deseori Îşi exprima bucuria inimii, cântând psalmi şi melodii cereşti. Deseori locuitorii din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi mulţumiri către Dumnezeu. El întreţinea legătura cu cerul prin cântec, iar când tovarăşii Săi se plângeau de oboseala muncii, erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că izgonesc îngerii răi şi, asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc spre căminul ceresc.
DCN	24	3	Isus a fost izvorul harului vindecător pentru lume şi, în toţi acei ani pe care i-a petrecut retras la Nazaret, viaţa Lui s-a revărsat în râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, oamenii întristaţi şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă, în bucuria lor nevinovată, micile creaturi din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri - toată suflarea era mai fericită datorită prezenţei Sale. El, al cărui cuvânt puternic susţinea lumile, Se apleca să aline o pasăre rănită. Nu rămânea nimic neobservat de El, nimeni căruia să nu fie gata să îi slujească. Astfel, în timp ce creştea în înţelepciune şi în statură, Isus Se făcea tot mai plăcut şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-Se în stare să-i iubească pe toţi. Atmosfera de nădejde şi de curaj care-L înconjura Îl fâcea o binecuvântare în orice casă. Adesea, în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învăţătura din profeţi, iar inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea cu putere din cuvintele binecunoscute ale textului sacru.
DCN	25	1	Cu toate acestea, Isus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii cât a stat la Nazaret, El n-a manifestat nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. N-a căutat poziţii şi nu Şi-a atribuit titluri. Viaţa Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima parte a vieţii Sale ne învaţă o lecţie importantă. Cu cât viaţa copilului este mai liniştită şi mai simplă, cu cât este mai liberă de emoţii artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât mai favorabilă este dezvoltării fizice şi mintale, precum şi tăriei spirituale.
DCN	25	2	Isus este exemplul nostru. Sunt mulţi care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce trec cu vederea învăţăturile care decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viaţa Sa de familie El este un model pentru toţi copiii şi tinerii. Mântuitorul a consimţit să Se coboare în sărăcie, ca să ne înveţe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi atunci când avem de dus o viaţă umilă. El a trăit pentru a mulţumi, onora şi proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului ca şi atunci când făcea minuni pentru mulţime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul lui Hristos de credincioşie şi de ascultare în familia Sa umilă îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse despre El de Tatăl, prin Duhul Sfânt: „Iată robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu.”
------------------------Capitolul 4 -- Botezul
DCN	26	1	Capitol bazat pe textele din Matei 3:13-17; Marcu 1:9-11; Luca 3:21,22
DCN	26	2	Vestea despre prorocul din pustie şi despre solia sa minunată s-a răspândit în toată Galileea. Cuvintele acestea au ajuns la locuitorii din satele cele mai îndepărtate de prin munţi şi la pescarii de lângă mare, şi în inimile acelea sincere şi deschise au găsit un ecou favorabil. În Nazaret, ele au fost duse şi în atelierul de tâmplărie, care fusese al lui Iosif, şi Cineva a recunoscut chemarea. Timpul Său venise. Lăsând munca de toate zilele, Şi-a luat rămas-bun de la mama Lui şi a pornit împreună cu concetăţenii Lui, care se duceau cu grămada la Iordan.
DCN	26	3	Când Isus a venit la botez, Ioan a recunoscut în El o curăţie de caracter cum niciodată nu întâlnise la vreun om. Însăşi atmosfera prezenţei Lui era sfântă şi inspira respect. De la mulţimile care se adunaseră în jurul lui la Iordan, Ioan auzise povestiri de crime îngrozitoare şi întâlnise oameni greu apăsaţi de povara multelor păcate, dar niciodată nu se apropiase de o fiinţă omenească de la care să pornească o influenţă atât de dumnezeiască. Toate acestea erau în armonie cu ceea ce îi fusese descoperit lui Ioan cu privire la Mesia. Cu toate acestea, s-a dat înapoi în faţa cererii lui Isus. Cum putea el, un păcătos, să-L boteze pe Cel fără păcat? Şi pentru ce să se supună El, care nu avea nevoie de pocăinţă, la un ritual care însemna mărturisirea unei vinovăţii ce trebuia spălată?
DCN	26	4	Când Isus a cerut botezul, Ioan s-a dat înapoi, strigând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Hotărât, dar plin de bunătate, Isus a răspuns: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Şi Ioan, supunându-se, L-a condus la Iordan, unde L-a cufundat în apă. În clipa în care ieşea, Isus a văzut cum „s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel”. Isus n-a primit botezul ca o mărturisire a unei vinovăţii proprii. El S-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care trebuia să mergem noi şi făcând lucrul pe care trebuia să-l facem noi. Viaţa Sa de după botez, o viaţă de suferinţă îndurată cu răbdare, ne este, de asemenea, o pildă.
DCN	27	1	Îndată ce a ieşit din apă, Isus S-a plecat în rugăciune pe malul râului. În faţa Lui se deschidea o eră nouă şi însemnată. Acum începea lupta vieţii Sale pe o scară mai largă. Cu toate că era Domnul Păcii, venirea Lui trebuia să fie ca străfulgerarea unei săbii. Împărăţia pe care venise s-o întemeieze era contrară aceleia dorite de iudei. El, care era temelia ritualurilor şi organizării poporului Israel, urma să fie privit ca vrăjmaşul şi distrugătorul lui. El, care proclamase Legea pe Sinai, urma să fie condamnat ca unul care o calcă. El, care venise să sfărâme puterea lui Satana, urma să fie acuzat ca fiind Beelzebul. Nimeni nu L-a înţeles pe pământ, iar în timpul lucrării Lui trebuia să rămână singur. Cât a trăit, nici mama şi nici fraţii Lui nu I-au înţeles lucrarea. Nici chiar ucenicii nu L-au înţeles. El locuise în lumina veş-nică, fiind una cu Dumnezeu, dar viaţa pe pământ trebuia să o ducă în singurătate.
DCN	27	2	Fiind una cu noi, trebuia să poarte povara vinovăţiei şi a blestemului nostru. Cel fără păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace trebuia să trăiască în mijlocul certurilor, adevărul să locuiască împreună cu minciuna, curăţia, cu ticăloşia. Pentru spiritul Lui, fiecare păcat, fiecare discordie şi fiecare plăcere murdară, pe care le adusese neascultarea, erau un chin. Singur trebuia să urce cărarea, singur trebuia să ducă povara. Asupra Lui, care Îşi părăsise slava şi îmbrăcase slăbiciunea omenească, urma să apese răscumpărarea lumii. El a văzut şi a simţit totul, dar ţinta Lui a rămas neclintită. De braţul Lui depindea salvarea neamului omenesc decăzut şi El a întins mâna ca să prindă mâna Iubirii atotputernice.
DCN	27	3	Privirea Mântuitorului părea că străbate cerul, în timp ce lăuntrul Său se revărsa în rugăciune. El ştia bine cât de mult împietrise păcatul inima oamenilor şi cât de greu le va fi acestora să înţeleagă lucrarea Lui şi să primească darul mântuirii. El a cerut cu stăruinţă putere de la Tatăl să biruiască necredinţa lor, să sfărâme lanţurile prin care Satana îi ţinea în robie şi, pentru binele lor, să-l învingă pe distrugător. A cerut o dovadă că Dumnezeu primeşte omenirea în persoana Fiului Său. Niciodată nu auziseră îngerii o rugăciune ca aceasta. Ei erau nerăbdători să aducă iubitului lor Conducător un cuvânt de asigurare şi de mângâiere. Dar nu; Tatăl Însuşi va răspunde la cererea Fiului Său. Direct de la tron au pornit razele slavei Sale. Cerurile s-au deschis şi asupra frunţii Mântuitorului a coborât un chip de porumbel din cea mai curată lumină - simbol potrivit pentru El, Cel umil şi blând.
DCN	28	1	Din mulţimea imensă de lângă Iordan, puţini, în afară de Ioan, au înţeles această descoperire cerească. Cu toate acestea, întreaga adunare era pătrunsă de prezenţa Dumnezeirii. Lumea stătea în picioare, privind în tăcere la Hristos. Trupul Lui era scăldat în lumina veşnică ce înconjoară tronul lui Dumnezeu. Faţa Lui înălţată spre cer era plină de slavă, aşa cum niciodată nu văzuseră ei o faţă de om. Din cerurile deschise s-a auzit un glas zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Cuvintele acestea de recunoaştere au fost date pentru a inspira credinţă în inima celor de faţă şi pentru a-L întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupra Lui firea noastră decăzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veşnic.
DCN	28	2	Ioan fusese adânc mişcat văzându-L pe Isus plecat în rugăciune, stăruind cu lacrimi pentru aprobarea Tatălui. Când slava lui Dumnezeu L-a înconjurat şi s-a auzit glasul din cer, Ioan a recunoscut semnul făgăduit de Dumnezeu. Ştia acum că-L botezase pe Răscumpărătorul omenirii. Duhul Sfânt a venit asupra lui şi, cu mâna întinsă spre Isus, a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.
DCN	28	3	Nici ascultătorii şi nici cel care vorbise n-au înţeles însemnătatea cuvintelor „Mielul lui Dumnezeu”. Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: „Tată, [...] unde este mielul pentru arderea de tot?” Tatăl a răspuns: „Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22:7,8). În berbecul oferit providenţial în locul lui Isaac, Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor. Prin Isaia, Duhul Sfânt, folosind aceeaşi ilustraţie, a prorocit despre Mântuitorul: „Ca un miel pe care-1 duci la măcelărie.” „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:7,6). Dar poporul lui Israel n-a priceput învăţătura aceasta. Mulţi socoteau jertfele la fel cum priveau păgânii la sacrificiile lor - daruri prin care să înduplece Divinitatea. Dumnezeu dorea să-i înveţe că din iubirea Lui avea să pornească Darul care putea să-i împace cu Sine.
DCN	29	1	Cuvintele spuse lui Isus la Iordan - „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” - cuprind întregul neam omenesc. Dumnezeu I-a vorbit lui Isus ca reprezentant al nostru. În ciuda tuturor păcatelor şi slăbiciunilor noastre, noi nu suntem aruncaţi ca fiind fără valoare. El ne-a primit „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Slava aşezată asupra lui Hristos este o chezăşie a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ea ne vorbeşte despre puterea rugăciunii - cum poate ajunge glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu şi cum sunt primite cererile noastre în curţile cereşti. Prin păcat, pământul a fost despărţit de cer şi înstrăinat de comuniunea cu el, dar Isus l-a legat din nou de tronul slavei. Iubirea Lui l-a înconjurat pe om şi a ajuns la cerurile preaînalte. Lumina care a venit prin porţile deschise ale cerului asupra Mântuitorului nostru va veni şi asupra noastră atunci când ne rugăm pentru ajutor, ca să ne împotrivim ispitei. Glasul care I-a vorbit lui Isus îi spune fiecărui suflet credincios: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”
DCN	29	2	„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Răscumpărătorul nostru a deschis drumul, pentru ca şi cel mai păcătos, cel mai nenorocit, cel mai persecutat şi cel mai dispreţuit dintre oameni să poată intra la Tatăl. Toţi pot avea un cămin în locuinţele pe care Isus S-a dus să le pregătească. „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:7,8).
------------------------Capitolul 5 -- Ispitirea Lui Isus
DCN	30	0	Capitol bazat pe textele din Matei 4:1-11; Marcu 1: 12,13; Luca 4:1-13
DCN	30	1	„Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie.” Cuvintele lui Marcu au un înţeles mai adânc. El spune: „Îndată după aceea, Duhul L-a mânat pe Isus în pustie, unde a stat patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo stătea împreună cu fiarele sălbatice.” „N-a mâncat nimic în zilele acelea.” Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Isus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-Şi întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă. Dar Satana ştia că Isus S-a dus în pustie şi a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El.
DCN	30	2	În lupta care se dădea între Domnul luminii şi mai marele împărăţiei întunericului aveau să se hotărască lucruri mari pentru lume. După ce l-a ademenit pe om la păcat, Satana avea pretenţia că pământul este al lui şi s-a numit pe sine domn al acestei lumi. Pentru că părinţii neamului omenesc primiseră firea lui, el voia să-şi aşeze împărăţia aici. El spunea că oamenii l-au ales ca domnitor. Câştigând stăpânirea asupra oamenilor, el şi-a întins puterea peste lumea întreagă, Hristos a venit să respingă pretenţia lui Satana. Ca Fiu al omului, Hristos avea să stea hotărât de partea lui Dumnezeu. În felul acesta, se dovedea că Satana nu stăpânea întregul neam omenesc, iar pretenţia lui asupra lumii era falsă. Toţi cei care doreau aveau să fie eliberaţi de sub puterea lui. Stăpânirea pierdută de Adam prin păcat avea să fie recâştigată.
DCN	31	1	Încă de când i s-a spus şarpelui în Eden: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” (Geneza 3:15), Satana a ştiut că nu are o stăpânire absolută asupra lumii. Se vedea că în oameni lucrează o putere împotriva stăpânirii lui. Cu interes profund, el a urmărit jertfele aduse de Adam şi de fiii lui. În ceremoniile acestea, el a întrezărit simbolul unei legături între pământ şi cer. S-a hotărât să se interpună în această legătură şi s-o rupă. El a prezentat în mod fals atât pe Dumnezeu, cât şi formele care îi conduceau pe oameni la Mântuitorul. Oamenii au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de Unul care avea plăcere să-i distrugă. Jertfele care ar fi trebuit să descopere iubirea Sa erau aduse numai ca să potolească mânia Lui. Satana îi aţâţa pe oameni la patimi urâte, ca astfel să-i poată stăpâni mai bine. Când s-a dat Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Satana a stu-diat profeţiile cu privire la venirea Mântuitorului, Din generaţie în generaţie, el a lucrat ca să-i orbească pe oameni faţă de aceste profeţii, şi ei să-L respingă pe Hristos la venirea Lui.
DCN	31	2	Nu fără piedici urma să câştige Comandantul cerului inimile oamenilor pentru Împărăţia Lui. El a fost atacat de cel rău fără încetare chiar de când era un prunc în Betleem. În Hristos se manifesta chipul lui Dumnezeu şi, pe motivul acesta, sfaturile demonice luaseră hotărârea să-L doboare. N-a fost fiinţă în lumea aceasta care să scape de puterea înşelătorului. Forţele confederaţiei răului au fost împinse, după un plan hotărât, să se lupte cu El şi, dacă va fi cu putinţă, să-L biruiască. La botezul Mântuitorului, Satana se găsea între cei de faţă. A văzut slava Tatălui acoperindu-L pe Fiul Său. A auzit glasul lui Iehova adeverind dumnezeirea lui Isus. De la căderea lui Adam în păcat, neamul omenesc se desprinsese de legătura directă cu Dumnezeu; legătura între cer şi pământ se făcuse prin Hristos. Dar acum, la venirea lui Isus, „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3), Tatăl Însuşi a vorbit. Mai înainte, comunicase cu omenirea prin Hristos; acum, comunica în Hristos. Satana nădăjduia că dezgustul pe care-1 are Dumnezeu faţă de păcat va aduce o despărţire veşnică între cer şi pământ, dar acum s-a dovedit că legătura dintre Dumnezeu şi om fusese restabilită.
DCN	31	3	Mulţi spun că ar fi fost cu neputinţă ca Hristos să fie biruit de ispită. În cazul acesta, nu putea să fie aşezat în locul lui Adam şi n-ar fi putut să câştige biruinţa pierdută de Adam. Dacă noi am avea de dus o luptă mai grea decât a avut de dus Hristos, El n-ar mai fi în stare să ne ajute. Dar Mântuitorul nostru a luat corpul omenesc cu toate slăbiciunile lui. El a luat natura omului cu posibilitatea căderii în ispită. Tot ce avem noi de suportat a fost suportat şi de El.
DCN	32	1	Atât la Hristos, cât şi la perechea sfântă din Eden, pofta a stat la temelia primei mari ispite. De acolo, de unde a început ruina noastră, trebuia să înceapă lucrarea pentru mântuire. După cum, prin cedarea în faţa poftei, Adam a căzut, tot astfel, prin înfrângerea poftei, Hristos trebuia să biruiască. „Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.» Drept răspuns, Isus i-a zis: «Este scris: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.»”
DCN	32	2	De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi a pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nicio limită. Din cauza aceasta, oamenii au decăzut şi s-au îmbolnăvit, iar în ei nu s-a mai găsit putere pentru biruinţă. Pentru binele omului, Hristos a câştigat biruinţa, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această primă biruinţă erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului.
DCN	32	3	Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, „atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L învingă pe Hristos.
DCN	32	4	Deodată a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfăţişarea unui înger ceresc. Acesta I-a spus că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos se terminase. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-I jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulţumit de voinţa lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta I-a fost vestea adusă lui Isus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neaşteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul zise: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”
DCN	33	1	Deşi înfăţişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte - „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” - i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Isus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primeşte îndoiala. Planul ispititorului era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi aduseseră biruinţa faţă de neamul omenesc, la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden!„Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?»” (Geneza 3:1).
DCN	33	2	În ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr, dar, în felul lui de a le spune, se simţea dispreţul ascuns faţă de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială faţă de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis, că a-i reţine un fruct atât de frumos era în contradicţie cu iubirea şi mila Sa faţă de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să-I inspire lui Hristos sentimentele lui — „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu.” Cuvintele acestea erau amestecate cu venin. În tonul glasului lui era o expresie de totală necredinţă. Aşa să-L trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca aceasta. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-Ţi puterea, salvându-Te din cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini.
DCN	33	3	Cuvintele pornite din ceruri:,, Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-Şi piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era de a-L face să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Isus avea să-Şi piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit.
DCN	34	1	Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oştilor cereşti, iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acum rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfăţişarea lui Isus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni. O fiinţă cerească ar fi fost în stare să-şi susţină pretenţiile, făcând o minune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” Un fapt care dovedeşte putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinităţii. Aceasta va pune capăt oricărei discuţii.
DCN	34	2	Nu fără luptă a putut Isus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul umilinţei Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmaşului, Satana încă ar mai fi zis: „Arată-mi un semn, ca să pot crede că eşti Fiul lui Dumnezeu!” Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările aşa cum trebuie să le suportăm noi, lă sându-ne o pildă de supunere şi credinţă. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările Lui minunate erau săvârşite pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la început pe Satana, Isus nu S-a lăsat provocat la ceartă cu el. întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.
DCN	34	3	Isus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii.,,Stă scris”, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar ceea ce e mai mare decât toate minunile - o încredere neclintită într-un „aşa zice Domnul” - era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.
DCN	35	1	Tocmai în timpul celei mai mari slăbiciuni a fost asaltat Isus de cele mai grozave ispite. Satana credea că în felul acesta va birui. Cu planul acesta, câştigase biruinţa asupra oamenilor. Când puterea scădea, când voinţa slăbea şi când credinţa în Dumnezeu începea să cedeze, oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau biruiţi. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori, încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo ca să ispitească şi să necăjească. El atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri. Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să-I punem la îndoială iubirea Lui. Adesea ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, înfăţişându-ne slăbiciunea şi defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să sfărâme legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Isus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige.
DCN	35	2	Când i-a spus ispititorului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie [...] te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului trăieşte omul” (Deuteronomul 8:2,3, KJV). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu le-a trimis celor din poporul Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu i se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Isus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-I aducă alinare. Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin. „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
DCN	36	1	În ultimul mare conflict al luptei cu Satana, aceia care Îi vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să asculte, în schimb, de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi (vezi Apocalipsa 13:11-17). Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă făgăduinţa: „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:16). Prin această făgăduinţă vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniţi. „Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmii 37:19). Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credinţa bisericii. „Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele” (Habacuc 3:17,18).
DCN	36	2	Dintre toate învăţăturile pe care le putem lua din ispitirea cea mare pe care a avut-o Domnul nostru la început, niciuna nu este mai mare decât cea cu privire la puterea de stăpânire asupra poftelor şi a pasiunilor. In toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana lucrează la distrugerea puterilor mintale şi morale pe care Dumnezeu i le-a dat omului ca pe o înzestrare preţioasă. În felul acesta, omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au o valoare veşnică. Prin căutarea după satisfacerea dorinţelor senzuale, Satana vrea să şteargă din suflet orice asemănare cu Dumnezeu.
DCN	36	3	Prin propria putere, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana îşi trimite ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin minciunile şi viclenia lui, pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim dezavantajaţi în lupta cu Satana. Nu vrea să ne lăsăm intimidaţi, descurajaţi de atacurile şarpelui. „Îndrăzniţi”, zice El, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Cel care se luptă împotriva forţelor poftei trebuie să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat „Mi-e sete”. El a suportat tot ce putem suporta şi noi. Biruinţa Lui este biruinţa noastră.
DCN	37	1	Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. „Stă scris”, a spus El. Nouă ne-au fost date „făgăduinţele Lui nespus de mari şi de scumpe ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4). Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu ne aparţine. Trebuie să trăim „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile personale, ci la puterea Cuvântului. Toată această putere vă este dată. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.”„După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Psalmii 119:11; 17:4).
------------------------Capitolul 6 -- Nicodim
DCN	38	0	Capitol bazat pe textele din loan 3:1-17
DCN	38	1	Nicodim avea o poziţie înaltă şi de mare răspundere în naţiunea iudeilor. Educaţia lui fusese dintre cele mai alese; avea talente puţin obişnuite şi era un membru onorat al consiliului naţional. împreună cu alţii, el fusese mişcat de învăţătura lui Isus. Cu toate că era bogat, învăţat şi onorat, fusese atras în mod neînţeles de umilul Nazarinean. Învăţăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult şi dorea să cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate.
DCN	38	2	De când auzise de Isus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profeţiile despre Mesia şi, cu cât studia mai mult, cu atât era mai mult convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulţi alţii din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de faţă când Isus îi izgonise pe cumpărători şi pe vânzători; văzuse manifestarea cea minunată a puterii dumnezeieşti; L-a văzut pe Mântuitorul primindu-i pe cei săraci şi vindecându-i pe cei bolnavi; văzuse privirea lor plină de bucurie şi ascultase cuvintele lor de laudă şi nu putea pune la îndoială faptul că Isus din Nazaret era trimisul lui Dumnezeu.
DCN	38	3	El dorea din toată inima să stea de vorbă cu Isus, dar se ferea să meargă la El pe faţă. Ar fi fost prea umilitor pentru un conducător al iudeilor să manifeste simpatie pentru un învăţător până atunci atât de puţin cunoscut. Iar dacă vizita lui ar fi ajuns la cunoştinţa Sinedriului, ar fi făcut ca asupra lui să se reverse dispreţul şi bănuielile lor. Aşa că s-a hotărât să aibă o întâlnire tainică, scuzându-se pe motivul că, dacă ar fi mers pe faţă, şi alţii ar fi urmat pilda lui. Aflând prin cercetări anume făcute că locul unde Se retrăgea Mântuitorul era pe Muntele Măslinilor, el a aşteptat până când oraşul s-a cufundat în linişte şi după aceea L-a căutat.
DCN	39	1	In faţa lui Hristos, Nicodim a simţit o stranie timiditate, pe care a căutat să o ascundă sub o aparenţă de calm şi demnitate. „Învăţătorule”, zise el, „ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Vorbind de darurile deosebite pe care le avea Isus ca învăţător, precum şi de puterea Lui uimitoare de a face minuni, el spera să netezească drumul pentru a-I pune întrebări. Cuvintele lui aveau ca scop să exprime şi să producă încredere, dar, de fapt, exprimau necredinţă. El nu L-a recunoscut pe Isus ca Mesia, ci numai ca pe un Învăţător trimis de Dumnezeu. În loc să răspundă la aceste cuvinte de salutare, Isus Şi-a îndreptat privirea asupra vorbitorului ca şi când ar fi citit în sufletul lui. În înţelepciunea Sa neţărmurită, a văzut în faţa Sa un om care căuta adevărul. El ştia pentru ce a venit şi, cu dorinţa de a adânci şi mai mult convingerea care se găsea în mintea ascultătorului, i-a vorbit în mod direct, spunând solemn, dar blând: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).
DCN	39	2	Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o discuţie cu El, dar Isus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus lui Nicodim: Nu de cunoştinţe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de renaştere spirituală. Nu trebuie să-ţi satisfaci curiozitatea, ci să ai o inimă nouă. Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti. Până când nu se produce această schimbare, care face toate lucrurile noi, nu-ţi va fi de niciun folos să discuţi autoritatea sau misiunea Mea.
DCN	39	3	Nicodim ascultase predica lui Ioan Botezătorul despre pocăinţă şi botez şi auzise cum îi îndruma pe oameni către Acela care trebuia să-i boteze cu Duhul Sfânt. El însuşi simţise că între iudei era o mare lipsă de spiritualitate, că erau stăpâniţi într-o mare măsură de bigotism şi de ambiţie lumească. Nădăjduise după o stare de lucruri mai bună la venirea lui Mesia. Dar solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul nu lucrase în el convingerea de păcat. Era un fariseu dintre cei mai plini de râvnă şi se lăuda cu faptele lui bune. Era mult stimat pentru binefacerile şi dărnicia cu care susţinea serviciul din templu şi se simţea sigur de favoarea lui Dumnezeu. Se înfiora la gândul unei împărăţii care era prea curată ca el să o poată vedea în starea lui actuală.
DCN	40	1	Vorbirea figurată despre naşterea din nou pe care o folosise Isus nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiţi de la păgânism la credinţa lui Israel erau adesea asemănaţi cu nişte copii de curând născuţi. De aceea, el a înţeles că vorbele lui Isus nu trebuiau luate în sens literal. Dar, în virtutea naşterii sale ca israelit, el se socotea sigur de un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Socotea că nu are nevoie de schimbare. De aceea a fost surprins de cuvintele Mântuitorului. Mai mult, se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa. Îngâmfarea fariseului se lupta cu dorinţa sinceră a căutătorului după adevăr. S-a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul acesta, fără a respecta poziţia lui de conducător în Israel. Luat prin surprindere, i-a răspuns lui Hristos în cuvinte pline de ironie: „Cum se poate naşte un om bătrân?” Asemenea multora când li se prezintă adevăruri tăioase, a dat pe faţă faptul că omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului Sfânt. În el nu este nimic care să răspundă la lucrurile spirituale pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual. Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui cu explicaţii. Ridicându-Şi mâna cu o demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim ştia că Isus vorbea acum despre botezul cu apă şi despre înnoirea inimii prin Duhul lui Dumnezeu. El era convins că se află în faţa Aceluia despre care profetizase mai înainte Ioan Botezătorul.
DCN	40	2	Isus a continuat: „Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este duh. Din fire, inima este rea şi „cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul” (Iov 14:4). Nicio născocire omenească nu poate găsi un leac pentru sufletul păcătos. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”„Din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Romani 8:7; Matei 15:19). Mai înainte ca pârâul să devină curat, trebuie curăţit izvorul inimii. Acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui de păzire a legii încearcă o imposibilitate. Nu este nicio siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, doar o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi ia naştere o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt.
DCN	41	1	Nicodim era încă nedumerit şi Isus a folosit vântul ca ilustraţie pentru cuvintele Sale: „Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Vântul se aude prin ramurile pomilor, fremătând printre frunze şi flori, dar nu se vede şi nimeni nu ştie de unde vine sau unde se duce. Tot aşa este şi cu lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii. Nu poate fi explicată mai mult decât mişcarea vântului. Cineva poate că nu ar fi în stare să spună timpul sau locul exact sau să urmărească toate amănuntele lucrării de întoarcere la Dumnezeu, dar lucrul acesta nu dovedeşte că nu este convertit. Printr-un mijloc tot atât de nevăzut ca vântul, Hristos lucrează continuu asupra inimii. Puţin câte puţin, poate fără ca primitorul să-şi dea seama, se produc impresii care tind să atragă sufletul la Hristos. Acestea pot să vină prin meditaţie asupra Lui, prin citirea Scripturilor sau prin auzirea Cuvântului de la un predicator. Deodată, când Duhul vine cu un apel mai direct, sufletul se predă lui Isus, plin de bucurie. Mulţi numesc aceasta o convertire bruscă, dar ea este rezultatul lucrării îndelungate a Duhului lui Dumnezeu, o lucrare făcută cu multă răbdare.
DCN	41	2	Cu toate că nu se vede, vântul produce efecte văzute şi simţite. La fel şi lucrarea Duhului asupra sufletului se descoperă în fiecare faptă a aceluia care a simţit puterea Lui salvatoare. Când ia inima în stăpânire, Duhul lui Dumnezeu transformă viaţa. Gândurile păcătoase sunt înlăturate, faptele rele sunt părăsite, iubirea, umilinţa şi pacea iau locul mâniei, invidiei şi certurilor. Bucuria ia locul întristării, iar faţa oglindeşte lumina cerească. Nimeni nu vede mâna care ridică povara, nimeni nu vede lumina care se coboară de sus. Binecuvântarea vine atunci când sufletul se predă prin credinţă lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea creează o făptură nouă, după chipul lui Dumnezeu. Este cu neputinţă pentru o minte mărginită să înţeleagă lucrarea mântuirii. Taina ei întrece ştiinţa omenească, dar acela care trece de la moarte la viaţă îşi dă seama că aceasta este o realitate dumnezeiască. Putem cunoaşte începutul mântuirii printr-o experienţă personală. Urmările se văd în decursul veacurilor veşnice.
DCN	42	1	În timp ce Isus vorbea, câteva raze de adevăr au pătruns în mintea conducătorului. Influenţa mângâietoare şi cuceritoare a Duhului Sfânt i-a impresionat inima. Cu toate acestea, n-a înţeles deplin cuvintele Mântuitorului. El nu se gândea atât la nevoia de a fi născut din nou, cât la felul în care se poate face lucrul acesta. El a zis cu uimire: „Cum se poate face aşa ceva?” „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?”, a întrebat Isus. Fără îndoială că un om căruia i se dăduse instruirea religioasă a oamenilor nu trebuia să fie necunoscător al unor adevăruri aşa de importante. Cuvintele Sale au transmis învăţătura că, în loc să se simtă iritat de cuvintele spuse atât de clar, Nicodim ar fi trebuit să-şi formeze o părere umilă despre sine, din cauza ignoranţei lui spirituale. Cu toate acestea, Hristos vorbea atât de solemn şi demn, iar privirea şi glasul Lui exprimau atâta iubire sinceră, încât Nicodim nu s-a simţit jignit când şi-a dat seama de starea umilitoare în care se afla.
DCN	42	2	Dar, când Isus i-a explicat că misiunea Sa pe pământ era aceea de a întemeia o împărăţie spirituală, şi nu una pământească, ascultătorul Său a început să se tulbure. Văzând lucrul acesta, Isus a mai adăugat: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” Dacă Nicodim nu putea să primească învăţătura prin care Hristos ilustra lucrarea harului asupra inimii, cum ar fi putut să înţeleagă natura slavei Împărăţiei cereşti? Pentru că nu înţelegea natura lucrării lui Hristos pe pământ, nu putea să înţeleagă nici lucrarea Sa din ceruri.
DCN	42	3	Iudeii pe care îi izgonise din templu pretindeau că sunt fiii lui Avraam, dar ei fugeau din faţa Mântuitorului pentru că nu puteau suporta slava lui Dumnezeu, care se manifesta prin El. În felul acesta, dovedeau că nu erau pregătiţi prin harul lui Dumnezeu să ia parte la slujbele sfinte din templu. Erau plini de râvnă să păstreze o sfinţenie exterioară, dar neglijau sfinţenia inimii. În timp ce ţineau cu toate puterile de litera legii, ei o călcau continuu în spiritul ei. Lucrul de care ei aveau cel mai mult nevoie era tocmai acea transformare de care îi vorbise Hristos lui Nicodim - o renaştere morală, o curăţire de păcat şi o înnoire a cunoaşterii şi a sfinţeniei. Orbirea lui Israel în ce priveşte lucrarea de renaştere n-avea nicio scuză. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, Isaia scrisese: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” David se ruga şi el: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic.” Iar prin Ezechiel se dăduse făgăduinţa: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi Legile Mele” (Isaia 64:6; Psalmii 51:10; Ezechiel 36:26,27).
DCN	43	1	Nicodim citise cuvintele acestea cu o minte întunecată, dar acum începea să-şi dea seama de înţelesul lor adevărat. El a văzut că numai ascultarea rece de litera legii, aşa cum era aplicată la viaţa exterioară, nu poate să-i dea nimănui dreptul de a intra în Împărăţia cerurilor. După aprecierea oamenilor, viaţa lui fusese dreaptă şi onorabilă, dar, în faţa lui Hristos, el şi-a simţit inima pătată şi viaţa nesfântă. Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou, el a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Isus răspunse la această întrebare nerostită: „După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”
DCN	43	2	Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălţat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocaţi, Dumnezeu îl învăţase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toţi cei care vor privi la şarpe vor trăi. Oamenii ştiau bine că şarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut în forma şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva „într-o formă asemănătoare cu a păcatului” trebuia să vină ca Mântuitor al lor (Romani 8:3). Mulţi israeliţi considerau că slujbele şi jertfele aveau în ele puterea de a-i elibera de păcat, dar Dumnezeu dorise să-i înveţe că n-aveau o mai mare valoare ca şarpele de aramă. Rolul lor era de a îndruma mintea spre Mântuitorul. Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva decât să arate credinţă în Darul lui Dumnezeu. Ei aveau să privească şi să trăiască. Poate că cei muşcaţi de şarpe întârziau să privească. Poate s-au întrebat cum se făcea că acel simbol de aramă avea putere. Poate că au cerut o explicaţie ştiinţifică. Dar nu s-a dat nicio explicaţie. Ei trebuiau să accepte Cuvântul lui Dumnezeu dat lor prin Moise. Dacă refuzau să privească, piereau.
DCN	44	1	Nu prin certuri şi discuţii se luminează un suflet. Trebuie să privim şi să trăim. Nicodim a primit învăţătura şi a luat-o cu el. A cercetat Scripturile într-un mod nou, nu ca să discute o teorie, ci ca să primească viaţă pentru suflet. El a început să vadă împărăţia cerului pe măsură ce s-a supus călăuzirii Duhului Sfânt. Şi astăzi, mii de oameni au nevoie să înveţe acelaşi adevăr care i-a fost dat ca învăţătură lui Nicodim, prin simbolul cu şarpele înălţat. Ei se încred în ascultarea de Legea lui Dumnezeu, care să-i recomande pentru cer. Când sunt invitaţi să privească la Isus şi să creadă că El îi mântuieşte numai prin harul Său, ei exclamă: „Cum poate să se facă aceasta?”
DCN	44	2	Asemenea lui Nicodim, trebuie să fim gata să intrăm în viaţă la fel ca cel mai mare păcătos. Afară de Hristos, „nu este alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să fim mântuiţi” (Faptele apostolilor 4:12). Prin credinţă primim harul lui Dumnezeu; dar credinţa nu este mântuitorul nostru. Ea nu ne dă niciun câştig. Ea este numai mâna prin care ne prindem de Hristos şi ne însuşim meritele Lui, care înseamnă vindecare de păcat. Şi nici măcar nu putem să ne pocăim fără ajutorul Duhului Sfânt. Scriptura spune despre Hristos: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele apostolilor 5:31). Pocăinţa vine de la Hristos, tot aşa cum vine şi iertarea. Prin urmare, cum suntem noi mântuiţi? „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, tot aşa a fost înălţat şi Fiul omului şi toţi cei care au fost înşelaţi şi muşcaţi de şarpe pot să privească şi să trăiască. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Lumina care porneşte de la cruce descoperă iubirea lui Dumnezeu. Iubirea Lui ne atrage către Sine. Dacă nu ne împotrivim acestei atracţii, vom fi conduşi la piciorul crucii, plini de pocăinţă pentru păcatele care L-au răstignit pe Mântuitorul. După aceea, Duhul lui Dumnezeu produce prin credinţă o nouă viaţă în suflet. Gândurile şi dorinţele sunt aduse în ascultare de voinţa lui Hristos. Inima şi mintea sunt create din nou, după chipul Aceluia care lucrează în noi ca să-Şi supună totul. Apoi, se scrie Legea lui Dumnezeu în minte şi inimă şi putem zice împreună cu Hristos: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalmii 40:8).
DCN	45	1	În convorbirea cu Nicodim, Isus a descris planul de mântuire şi misiunea Lui în lume. În nicio altă cuvântare nu a descris El mai complet, pas cu pas, lucrarea ce trebuie să se facă în inima oamenilor care vor moşteni Împărăţia cerurilor. Chiar la începutul lucrării Sale, i-a descoperit adevărul unuia dintre membrii Sinedriului - minţii care fusese cea mai receptivă, unui învăţător oficial al poporului. Dar conducătorii lui Israel n-au primit lumina. Nicodim a ascuns adevărul în inima sa şi, timp de trei ani, nu părea că va aduce rod.
DCN	45	2	După înălţarea Domnului, în timp ce ucenicii erau împrăştiaţi din cauza persecuţiilor, Nicodim a ieşit plin de curaj în faţă. El şi-a folosit averea pentru susţinerea bisericii care tocmai se născuse, când iudeii se aşteptau ca, la moartea lui Isus, aceasta să fie desfiinţată. În timp de pericol, omul acesta, pe vremuri atât de fricos şi de plin de îndoieli, a fost tare ca stânca, încurajând credinţa ucenicilor şi ajutându-i cu mijloace pentru a duce Evanghelia mai departe. A fost batjocorit şi persecutat de aceia care îl onoraseră pe vremuri. A ajuns sărac în ce priveşte bunurile pământeşti, dar n-a scăzut în ce priveşte credinţa aceea care-şi avea începutul în noaptea când a stat de vorbă cu Isus. Nicodim i-a povestit lui Ioan istoria acelei întâlniri şi prin pana lui a fost scrisă pentru învăţătura a milioane de oameni. Adevărurile spuse atunci au şi astăzi aceeaşi valoare ca în noaptea aceea solemnă pe dealul umbrit, când unul din mai-marii iudeilor a venit să înveţe calea vieţii de la Învăţătorul umil din Galileea.
------------------------Capitolul 7 -- Sabatul
DCN	46	0	Capitol bazat pe textele din Matei 12:1-14; Marcu 2:23-28; 3:1-6; Luca 6:1-1 1
DCN	46	1	Sabatul a fost sfinţit la Creaţie. Fiind rânduit pentru om, originea sa este timpul acela când „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Pacea domnea asupra lumii, deoarece pământul era în armonie cu cerul. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” şi El S-a odihnit în bucuria lucrării Sale încheiate (Geneza 1:31). Deoarece S-a odihnit în Sabat, „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” — a pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de aducere-aminte a lucrării de creaţie şi, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu şi al iubirii Sale. Scriptura zice: „El a lăsat o aducere-aminte a minunilor Lui.”„Însuşirile nevăzute ale Lui [...] se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Geneza 2:3; Psalmii 111:4; Romani 1:20). Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu. [...] Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Şi, deoarece Sabatul este o amintire a lucrării Creaţiei, el este o dovadă a iubirii şi a puterii lui Hristos.
DCN	46	2	Sabatul ne îndreaptă gândurile spre natură şi ne aduce în legătură cu Creatorul. În cântecul păsărelelor, în foşnetul pomilor, în muzica mării, putem încă să auzim vocea Aceluia care a vorbit cu Adam în Eden, în răcoarea zilei. Când admirăm puterea Lui în natură, găsim mângâiere, deoarece Cuvântul care a creat toate lucrurile dă viaţă şi fiinţei lăuntrice. El, „care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). Tocmai gândul acesta a făcut să răsune cântecul: „Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale” (Psalmii 92:4,5).
DCN	47	1	Iar Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, zice: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? [...] Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El sade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. [...] «Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?» Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, do , a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte [...] El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.”„Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.” Solia aceasta este scrisă în natură şi Sabatul are drept scop să o păstreze în memorie. Atunci când Domnul i-a cerut lui Israel să sfinţească Sabatele Sale, El a zis: „Ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Isaia 40:18,21,22,25-29; 41:10; 45:22; Ezechiel 20:20).
DCN	48	1	Sabatul a fost încorporat în Legea dată pe Sinai, dar nu atunci a fost făcut cunoscut pentru prima dată ca zi de odihnă. Israeliţii aveau cunoştinţă de el înainte de a veni la Sinai. Până să ajungă acolo, ei au ţinut Sabatul. Când unii l-au profanat, Domnul i-a mustrat şi a zis: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” (Exodul 16:28).
DCN	48	2	Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci a fost dat pentru întreaga lume. El a fost făcut cunoscut omului în Eden şi, asemenea celorlalte precepte ale Decalogului, este obligatoriu pentru totdeauna. „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Atâta vreme cât există cerul şi pământul, Sabatul va fi şi mai departe un semn al puterii Creatorului. Şi atunci când Edenul va înflori din nou pe pământ, ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu va fi onorată de toţi cei care sunt sub soare. „În fiecare Sabat”, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni „să se închine înaintea Mea - zice Domnul” (Matei 5:18; Isaia 66:23).
DCN	48	3	Nicio altă instituţie încredinţată iudeilor n-a fost menită atât de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a fost Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”, Domnul a mai spus şi„să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi” (Exodul 20:8; 22:31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe israeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu.
DCN	48	4	Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu şi n-au mai căutat ca prin credinţă să-şi însuşească neprihănirea lui Hristos, Sabatul şi-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalţe pe sine şi să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerinţe apăsătoare. În zilele lui Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul oamenilor egoişti şi despotici decât caracterul Părintelui ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe Dumnezeu ca unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe oameni să-L considere un tiran şi să-şi închipuie că ţinerea Sabatului, aşa cum o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri şi plini de cruzime. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta părerile lor greşite. Cu toate că rabinii Îl urmăreau cu o vrăjmăşie neîmpăcată, El n-a lăsat nici măcar să se creadă că Se supune pretenţiilor lor, ci a mers înainte, păstrând Sabatul aşa cum cerea Legea lui Dumnezeu.
DCN	49	1	Într-o zi de Sabat, când Mântuitorul şi ucenicii Lui se întorceau de la locul de rugăciune, au trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Isus lucrase până târziu şi, când au trecut prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice şi să mănânce boabele, după ce le frecaseră în palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nicio discuţie, deoarece un om care trece pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia şi să mănânce după dorinţă (vezi Deuteronomul 23:24,25). Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de seceriş, dar frecarea lor în palme era un fel de treierat. Aşadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat. Iscoadele I s-au plâns îndată lui Isus, zicând: „Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” Când a fost acuzat că a călcat Sabatul, la Betesda, Isus Se apărase, susţinând că este Fiul lui Dumnezeu şi declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacaţi, El le aminteşte acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de către aceia care erau în slujba lui Dumnezeu.
DCN	49	2	Învăţătorii iudei se lăudau cu propriile cunoştinţe din Scriptură, dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoaşterea Scripturilor sfinte.„Oare n-aţi citit ce a făcut David”, zise El, „când a flămânzit el şi cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a mâncat din ele şi a dat şi celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”. „N-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în templu şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât templul.” „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Luca 6:3,4; Marcu 2:27,28; Matei 12:5,6).
DCN	49	3	Dacă era drept ca David să-şi astâmpere foamea mâncând din pâinea pusă deoparte pentru un scop sfânt, atunci era drept şi pentru ucenici să-şi împlinească nevoile de hrană rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Şi preoţii în templu lucrau mai mult în Sabat decât în alte zile. Aceeaşi lucrare în alte scopuri pământeşti ar fi fost un păcat, dar lucrarea preoţilor era în slujba lui Dumnezeu. Ei săvârşeau ritualul care îi îndruma pe oameni la puterea mântuitoare a lui Hristos şi munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl avea Sabatul. Dar acum venise Hristos Însuşi. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau în slujba lui Dumnezeu şi tot ce era necesar pentru săvârşirea acestei lucrări era drept să se facă în zi de Sabat.
DCN	50	1	Hristos voia să-i înveţe pe ucenici şi pe vrăjmaşii Lui că primul loc trebuie să-l ocupe slujirea lui Dumnezeu. Ţinta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârşirea acestei lucrări este în acord cu legea privitoare la Sabat. Isus a încununat apoi argumentaţia Sa, declarându-Se „Domn al Sabatului” — Unul care era mai presus de orice discuţie şi mai presus de orice lege. Acest Judecător veşnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la Legea pe care ei erau acuzaţi că o calcă. Isus n-a lăsat ca lucrul acesta să treacă fără să-i mustre pe vrăjmaşii Săi. El a spus că, în orbirea lor, ei înţelegeau greşit rostul Sabatului. El a zis: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe», n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi” (Matei 12:7). Ritualurile lor reci nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei credincioase şi duioase iubiri, care îi va caracteriza totdeauna pe adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu.
DCN	50	2	Hristos a repetat adevărul că sacrificiile nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, şi nu un scop. Ţinta lor era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul şi în felul acesta să-i aducă în armonie cu Dumnezeu. El preţuieşte numai un serviciu făcut din iubire. Dacă aceasta lipseşte, tot şirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot aşa este şi cu Sabatul. El avea ca scop să-i aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu, dar, dacă mintea era stăpânită de forme obositoare, adevăratul rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o batjocură.
DCN	50	3	Intr-un alt Sabat, când Isus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată. Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul ştia bine că, dacă va vindeca pe cineva în Sabat, va fi privit ca un călcător al legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul restricţiilor tradiţionale care împresurau Sabatul. Isus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc şi apoi a întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau să o pierzi?” Printre iudei circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine atunci când a avut prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viaţă, însemna că a ucis. În felul acesta, Isus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna i s-a făcut sănătoasă» (Marcu 3:4,5).
DCN	51	1	Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”, Isus a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:10-12). Fariseii care-L urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Isus în faţa mulţimii, de teamă să nu intre în vreo încurcătură. Ştiau că El spusese adevărul. Ca să nu calce vreo tradiţie, ei ar fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită pentru ca proprietarul ei să nu sufere vreo pagubă din această pricină. Astfel, arătau mai multă grijă pentru un animal necuvântător decât pentru un om, care este făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta ilustrează lucrarea tuturor religiilor neadevă-rate. Ele îşi au obârşia în dorinţa omului de a se înălţa mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a decăzut mai jos ca animalele. Orice religie care se luptă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuieşte pe om de slava pe care a avut-o la Creaţie şi care trebuie să fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi învaţă pe adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia pune asupra omenirii un preţ mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos şi promovează o grijă duioasă faţă de nevoile şi suferinţele omului. Domnul zice: „Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12).
DCN	51	2	Când S-a îndreptat către farisei cu întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele de Sabat, să scape o viaţă sau să o piardă, Isus le-a pus în faţă planurile lor nelegiuite. Ei Îi vânau viaţa cu o ură înverşunată, în timp ce El scăpa viaţa oamenilor şi aducea fericire mulţimilor. Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei, sau să-i vindeci pe bolnavi, aşa cum făcuse El? Era mai drept ca, în sfânta zi a lui Dumnezeu, să ai în inimă dorinţa de crimă decât iubirea pentru toţi oamenii, iubire care îşi găseşte expresia în fapte de mila? Vindecându-1 pe omul cu mâna uscată, Isus a condamnat tradiţia iudeilor şi a făcut ca porunca a patra să rămână aşa cum o dăduse Dumnezeu. „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”, a declarat El. Îndepărtând restricţiile fără rost ale iudeilor, Hristos a onorat Sabatul, în timp ce aceia care se plângeau de El dezonorau sfânta zi a lui Dumnezeu.
DCN	52	1	Aceia care susţin că Hristos a desfiinţat Legea învaţă că El a călcat Sabatul şi i-a îndreptăţit pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeaşi poziţie ca iudeii care Îl calomniau pe Isus. În această privinţă, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuşi, care a zis: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nici Mântuitorul, nici urmaşii Lui n-au călcat legea cu privire la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al Legii. În viaţa Lui nu s-a găsit nicio călcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă naţiune de martori care căutau ocazia să-L condamne, El putea spune fără ca cineva să-L poată contrazice:„Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46).
DCN	52	2	Mântuitorul nu venise să dea la o parte cele spuse de patriarhi şi de profeţi, deoarece El Însuşi vorbise prin aceşti oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu erau de la El. Dar aceste pietre preţioase fuseseră greşit zidite. Lumina lor preţioasă fusese mistificată pentru a servi rătăcirii. Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din templul rătăcirii şi să fie aşezate din nou în edificiul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul fusese făcut să ajute lucrarea vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Hristos venise să-l aşeze în poziţia aceea de unde să dea slavă lui Dumnezeu şi să lucreze la mântuirea omenirii. „Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat”, a zis Isus. Instituţiile pe care le-a rânduit Dumnezeu sunt pentru binele omenirii. „Toate aceste lucrări se petrec în folosul vostru.” „Fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:15; 1 Corinteni 3:22,23).
DCN	52	3	Legea Celor Zece Porunci, din care Sabatul face parte, a fost dată de Dumnezeu poporului Său ca o binecuvântare.„Domnul ne-a poruncit atunci”, a zis Moise, „să împlinim toate aceste legi, să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiţi şi să ne ţină în viaţă” (Deuteronomul 6:24). Iar prin psalmist, s-a dat această solie lui Israel: „Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui!” (Psalmii 100:2-4). Şi despre „toţi cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească”, Domnul zice: „Îl voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-l voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune” (Isaia 56:6,7).
DCN	53	1	„De aceea Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline de învăţătură şi mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El aparţine lui Hristos, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3) Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut şi Sabatul. El l-a pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării Creaţiei. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator şi Sfinţitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer şi pe pământ şi prin care sunt ţinute toate lucrurile este conducătorul bisericii şi că prin puterea Lui noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat şi Sabatele Mele să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc” - îi fac sfinţi (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinţi. El le este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu.
DCN	53	2	Domnul mai zice: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, [...] atunci te vei putea desfăta în Domnul” (Isaia 58:13,14). Pentru toţi aceia care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările Creaţiei, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului, care a fost pierdută, el ne vorbeşte şi despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28).
------------------------Capitolul 8 -- Predica De Pe Munte
DCN	54	0	Capitol bazat pe textele din Matei 5-7
DCN	54	1	Rareori i-a adunat Isus doar pe ucenici pentru a primi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca ascultători numai pe cei care cunoşteau calea vieţii. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulţimile care zăceau în ignoranţă şi rătăcire. El Îşi împărţea învăţăturile pline de adevăr acolo unde ele puteau ajunge la minţile întunecate. El Însuşi, care era Adevărul, stătea cu coapsele încinse şi cu braţele mereu întinse pentru a binecuvânta şi, prin cuvinte de avertizare, de îndemn şi de încurajare, pentru a căuta să-i înalţe pe toţi cei care veneau la El.
DCN	54	2	Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulţimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Isus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, începuseră să se adune oameni încă din zorii zilei. Afară de mulţimea obişnuită de prin cetăţile Galileei, se găseau şi oameni din Iudeea şi chiar din Ierusalim, din Pereea, din Decapole, din Idumeea, tocmai din sudul Iudeei; de asemenea, erau şi din Tir şi Sidon, cetăţi feniciene pe ţărmul Mării Mediterane. „Când a[u] auzit tot ce făcea, a[u] venit”, „ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor... Din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi” (Marcu 3:8; Luca 6:17-19).
DCN	54	3	Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunaţi pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiţi sunt aceia, a zis El, care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să fie predicată săracilor. Ea nu este descoperită celor îngâmfaţi spiritual, celor care susţin că sunt bogaţi şi n-au nevoie de nimic, ci celor umili şi întristaţi. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci cu duhul. Inima mândră se luptă să câştige mântuirea, dar atât vred nicia, cât şi titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos.
DCN	55	1	Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria slăbiciune şi scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu aşteaptă să-l reverse. Nimic nu este reţinut de la cel care îşi simte nevoia. El poate să vină fără nicio piedică direct la Acela în care locuieşte toată plinătatea. „Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: «Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.»” (Isaia 57:15) „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învaţă că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilinţa voită. Plânsul de care vorbeşte El aici nu înseamnă nici deprimare şi nici lamentări. Deşi ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de preţioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu.
DCN	55	2	Adesea, noi ne întristăm şi plângem, deoarece faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu este pocăinţă. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoştinţa inimii care L-a dispreţuit şi întristat pe Mântuitorul şi ne aduce în pocăinţă la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Isus este rănit din nou; atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin şi suferinţă asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunţarea la păcat.
DCN	55	3	Există mângâiere şi pentru cei care plâng în timp de întristare şi încercare. Amărăciunea adusă de durere şi de umilinţă este mult mai de preţ decât plăcerile păcatului. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieţii noastre şi ni se dă ocazia să arătăm dacă primim mustrarea şi sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduşi în încercare, nu trebuie să ne supărăm şi să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm şi să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în faţa lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate şi triste pen-tru acela care aşteaptă ca lucrurile să se desfăşoare potrivit dorinţelor sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase şi lipsite de bucurie. Dar căile lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare şi sfârşitul este mântuirea. Ilie nu ştia ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viaţa şi se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În faţa lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut şi când lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare şi în singurătatea pustietăţii. El nu avea să se pogoare în ţărâna mormântului, ci să se înalţe în slavă, cu convoiul carelor cereşti, la tronul de sus.
DCN	56	1	Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: „I-am văzut căile şi totuşi îl voi tămădui; îl voi călăuzi şi îl voi mângâia pe el şi pe cei ce plâng împreună cu el.” „Le voi preface jalea în veselie şi le voi da bucurie după necazurile lor” (Isaia 57:18; Ieremia 31:13). „Ferice de cei blânzi.” Greutăţile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult uşurate de umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilinţa Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreţ, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de nobleţe la un creştin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când este tratat cu cruzime şi insulte, nu păstrează un spirit calm şi încrezător Îi răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârşirea Sa de caracter. Umilinţa inimii este tăria care dă biruinţă urmaşilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu cerul.
DCN	56	2	„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire.” Simţământul de nevrednicie va face inima să flămânzească şi să înseteze după neprihănire şi dorinţa aceasta nu va fi dezamăgită. Cei care Îi fac loc lui Isus în inima lor Îi vor simţi iubirea. Toţi aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuţi. Niciodată Duhul Sfânt nu îl lasă neajutat pe cel care-L caută pe Isus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă ochiul este aţintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ţinte mai înalte şi să aibă cunoştinţe mai mari în lucrurile cereşti, aşa încât el nu va rămâne neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.”
DCN	57	1	Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângăreşte sufletul, distruge simţul moral şi tinde să şteargă influenţele Duhului Sfânt. El întunecă înţelegerea spirituală, aşa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul îl poate ierta şi chiar îl iartă pe păcătosul care se căieşte, dar, cu toate că este iertat, sufletul rămâne pătat. Acela care doreşte să aibă o vie cunoaştere a adevărului spiritual trebuie să evite orice necurăţie în vorbire sau în cuget. Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurăţiile senzuale, mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist Îl judecă pe Dumnezeu ca şi când ar fi asemenea lui. Câtă vreme nu renunţăm la acest spirit, noi nu-L putem înţelege pe Acela care este iubire. Numai o inimă neegoistă, numai un spirit umil şi încrezător Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare şi mi-lostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Exodul 34:6).
DCN	57	2	„Ferice de cei împăciuitori.” Pacea lui Hristos se naşte din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea este în vrăjmăşie cu Legea lui Dumnezeu; păcătoşii sunt în vrăjmăşie cu Creatorul lor şi, ca urmare, sunt în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar psalmistul spune: „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165). Oamenii nu pot să producă pace. Planurile omeneşti pentru înnobilarea şi înălţarea oamenilor sau a societăţii nu vor fi în stare să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea. „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul”, iar pustietatea vieţii „se va veseli şi va înflori ca trandafirul” (Isaia 55:13; 35:1).
DCN	57	3	După ce a explicat ce constituie adevărata fericire şi cum poate să fie obţinută, Isus le-a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învăţători aleşi de Dumnezeu pentru a-i conduce pe alţii pe cărarea neprihănirii şi a vieţii veşnice. El ştia că ei vor suferi adesea dezamăgiri şi descurajare şi că vor da piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultaţi şi că mărturia lor va fi lepădată. El ştia bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de atent cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare şi moarte şi de aceea a continuat: „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri, căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.”
DCN	58	1	„Voi sunteţi sarea pământului”, a zis Isus. Nu vă retrageţi din lume pentru a scăpa de persecuţii. Voi trebuie să rămâneţi între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeieşti să poată fi ca o sare care să protejeze lumea de stricăciune. Inimile care răspund influenţei Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care slujesc pe Dumnezeu ar fi luaţi de pe pământ şi dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii şi nimicirii, care sunt roadele stăpânirii lui Satana. Deşi cei nelegiuiţi nu recunosc, ei datorează chiar şi binecuvântările vremelnice prezenţei poporului lui Dumnezeu în lume, pe care ei îl dispreţuiesc şi îl asupresc. Dar, dacă sunt creştini doar cu numele, ei sunt ca sarea care şi-a pierdut gustul. Ei n-au nicio influenţă spre bine în lume. Pentru că reprezintă greşit pe Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioşii.
DCN	58	2	„Voi sunteţi lumina lumii.” Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la naţiunea lor, dar Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparţine întregii lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarţele unei cărţi, nici între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru şi apoi să fie pusă cu grijă înapoi. Ea trebuie să sfinţească viaţa de toate zilele şi să se manifeste în toate tranzacţiile de afaceri şi în toate legăturile noastre sociale. Adevăratul caracter nu este ceva care se realizează în afara noastră şi care ne acoperă, ci el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alţii pe calea neprihănirii, principiile neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credinţă poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă cuvântul adevărului. O viaţă consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ şi binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumină.
DCN	59	1	Isus nu a insistat asupra prevederilor Legii, dar nici nu i-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El ştia că se găseau acolo iscoade, care căutau să prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoştea prejudecăţile care existau în mintea multora dintre ascultători şi n-a spus nimic care să le clatine credinţa în religia şi instituţiile încredinţate lor prin Moise. Hristos Însuşi dăduse atât Legea morală, cât şi legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în propria învăţătură. Tocmai datorită marelui respect pentru Lege şi profeţi căuta El să dărâme zidul pretenţiilor tradiţionale, care îi ţinea în loc pe iudei. În timp ce îndepărta greşitele interpretări ale Legii, El îi avertiza cu grijă pe ucenicii Lui să nu părăsească adevărurile vitale încredinţate poporului iudeu.
DCN	59	2	Fariseii se mândreau cu ascultarea lor faţă de Lege; cu toate acestea, cunoşteau atât de puţin din principiile ei în viaţa de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar adevărul. Ei şopteau unul către altul că El desfiinţa Legea. El le-a citit gândurile şi le-a răspuns, zicând: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea şi Prorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Prin cuvintele acestea, Isus îndepărta acuzaţia fariseilor. Misiunea Lui în lume era să apere cerinţele sacre ale acestei Legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi putut schimba sau desfiinţa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării noastre. El a venit să explice legătura Legii cu omul şi să ilustreze preceptele ei prin viaţa Lui de ascultare.
DCN	59	3	Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubeşte omenirea şi pentru a ne apăra de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu; când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalţă mai presus de puterea dorinţelor şi a înclinaţiilor fireşti, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu doreşte să fim fericiţi şi ne-a dat preceptele Legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la naşterea lui Isus: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2:14), ei făceau cunoscute principiile Legii pe care El venise s-o proclame şi s-o onoreze.
DCN	60	1	Când a fost dată Legea pe Sinai, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor sfinţenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoşenia lor. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat şi a descoperi nevoia lor după un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face şi astăzi. Principiile Legii sunt explicate în viaţa lui Hristos; când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos le descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curăţitor şi după neprihănirea Lui îndreptăţitoare, Legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim îndreptăţiţi prin credinţă. „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul” (Psalmii 19:7).
DCN	60	2	„Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul”, a zis Isus,„nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care străluceşte în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată şi veşnică. Deşi acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege” (Luca 16:17). Sistemul simbolurilor, care arătau către Isus ca Miel al lui Dumnezeu, avea să fie desfiinţat la moartea Lui, dar preceptele Decalogului sunt tot aşa de imutabile ca şi tronul lui Dumnezeu.
DCN	60	3	Deoarece „Legea Domnului este desăvârşită” orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi învaţă pe alţii să facă la fel sunt condamnaţi de Hristos. Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut cerinţele Legii; ea a arătat că Legea poate să fie ţinută de oameni şi a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta prin ascultare. Toţi cei care ascultă ca El declară la fel că Legea este „sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12). Pe de altă parte, toţi cei care calcă poruncile lui Dumnezeu susţin pretenţiile lui Satana că Legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei sprijină amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău, care s-a răsculat cel dintâi împotriva Legii lui Dumnezeu. A-i primi în cer ar duce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo şi ar pune în pericol fericirea universului. Niciun om care de bunăvoie desconsideră un principiu al Legii nu va intra în Împărăţia cerului.
DCN	61	1	Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Isus a declarat-o neîndestulătoare şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinţi prin propriile eforturi de păzire a Legii, dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte minuţioşi în ţinerea formelor rituale, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire niciodată nu putea să intre în Împărăţia cerului.
DCN	61	2	Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era aceea că o simplă cunoaştere a adevărului constituie neprihănirea. În toată experienţa omenească, s-a dovedit că o cunoaştere teoretică a adevărului nu este îndestulătoare pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adeseori însoţit de o ură faţă de adevărul curat, aşa cum se manifestă în viaţă. Capitolele cele mai întunecate ale istoriei sunt împovărate de crimele săvârşite de bigoţi religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi făţărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei mai religioşi oameni din lume, dar aşa-zisa lor drept credincioşie i-a făcut să-L răstignească pe Domnul măririi. Acelaşi pericol există şi astăzi. Mulţi se socotesc adevăraţi creştini pentru faptul că subscriu la anumite declaraţii teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viaţa de toate zilele. Ei nu l-au crezut şi nu l-au iubit, de aceea n-au primit puterea şi harul aduse de sfinţirea prin adevăr. Oamenii îşi pot mărturisi credinţa în adevăr, dar, dacă acesta nu-i face sinceri, amabili, răbdători, îngăduitori şi preocupaţi de cer, el este un blestem pentru ei şi, prin influenţa lor, este un blestem pentru lume.
DCN	61	3	Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi a vieţii faţă de voia lui Dumnezeu. Oamenii păcătoşi pot să devină neprihăniţi numai dacă au credinţă în Dumnezeu şi dacă păstrează o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie va înălţa gândurile şi va înnobila viaţa. Atunci formele exterioare ale religiei sunt în armonie cu curăţia creştină lăuntrică. Atunci ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt ritualuri fără rost ca ale fariseilor făţarnici.
DCN	62	1	Isus ia fiecare poruncă în parte şi explică adâncimea şi lărgimea cerinţelor ei. În loc să îndepărteze vreo frântură din puterea lor, El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor şi demască fatala greşeală a iudeilor, în expunerea ascultării exterioare. El spune că Legea lui Dumnezeu este călcată şi printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare. Acela care acceptă parţial cea mai mică nedreptate calcă Legea şi îşi înjoseşte natura morală. Uciderea se găseşte întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă îşi pune piciorul pe cărarea ucigaşilor şi jertfele lui sunt o urâciune în faţa lui Dumnezeu.
DCN	62	2	Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor faţă de romani, ei rosteau cuvinte aspre şi făceau jocul celui rău, dând pe faţă atributele lui. În felul acesta, ei erau formaţi să săvârşească faptele groaznice la care îi condusese el. În viaţa religioasă a fariseilor nu se găsea nimic care să-i îndemne pe cei dintre neamuri la evlavie. Isus i-a rugat să nu se lase amăgiţi de gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor şi să cultive dorinţa de răzbunare pentru răutăţile suferite. Este adevărat, există o indignare îndreptăţită chiar şi pentru urmaşii lui Hristos. Când ei văd că Dumnezeu este dezonorat şi slujirea Lui este batjocorită, când îl văd pe cel nevinovat apăsat, sufletul lor este mişcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie, născută dintr-o conştiinţă morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt liberi să se mânie şi să cultive resentimente îşi deschid inima lui Satana. Amărăciunea şi spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet, dacă vrem să fim în armonie cu cerul.
DCN	62	3	Mântuitorul merge şi mai departe. El zice: „Dacă-ţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino de adu-ţi darul.” Mulţi sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei şi fraţii lor sunt nefericite neînţelegeri pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creştinilor în acest aspect este arătată clar. Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” El este „bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi” (Luca 6:35). El ne invită să fim asemenea Lui. „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă”, zicea Isus, „faceţi bine celor ce vă urăsc ..., ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Acestea sunt principiile legii care constituie izvoarele vieţii.
DCN	63	1	Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. „Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de mântuire urmăreşte recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Întotdeauna Hristos îl desparte de păcat pe cel căit. El a venit să nimicească lucrările Diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să-i fie dat oricărei fiinţe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.
DCN	63	2	Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos. Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos.
DCN	63	3	Metodele lumeşti şi principiile neabătute ale neprihănirii nu se amestecă pe neobservate, asemenea culorilor curcubeului. Între ele, veşnicul Dumnezeu a tras o linie apăsată şi clară. Asemănarea cu Hristos se deosebeşte tot aşa de mult de asemănarea cu Satana, după cum miezul zilei este în contrast cu miezul nopţii. Şi numai cei care trăiesc viaţa lui Hristos sunt conlucrătorii Lui. Dacă se cultivă în suflet un păcat sau dacă se păstrează în viaţă un obicei rău, întreaga fiinţă se molipseşte. Omul devine o unealtă a nelegiuirii. Toţi aceia care au ales slujirea lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui. Hristos a apărat păsările care zboară pe cer şi florile de pe câmp şi i-a îndemnat pe ascultători să mediteze la aceste creaţii ale lui Dumnezeu. „Nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?” a zis El (Matei 6:26).
DCN	63	4	Măsura grijii dumnezeieşti faţă de un obiect oarecare este pro-porţională cu treapta pe care o ocupă acesta pe scara existenţei. Providenţa are grijă de fiecare vrăbiuţă. Florile câmpului, iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de atenţia şi grija Tatălui nostru ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini, fâcându-i atât de strălucitori, încât umbresc cu frumuseţea lor slava lui Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijeşte El de om, care este chipul şi slava lui Dumnezeu. El doreşte ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său. După cum raza soarelui dă florilor culorile delicate şi variate, tot aşa şi Dumnezeu îi dă fiinţei omeneşti din frumuseţea caracterului Său.
DCN	64	1	Toţi aceia care aleg împărăţia iubirii, a neprihănirii şi a păcii lui Hristos, punând interesele ei mai presus de orice altceva, sunt legaţi de lumea de sus şi primesc orice binecuvântare de care au nevoie în această viaţă. În cartea providenţei dumnezeieşti, în volumul vieţii, avem fiecare câte o pagină. Aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre — până şi perii capului ne sunt număraţi. Copiii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitaţi de El. „Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine” (Matei 6:34). Noi trebuie să-L urmăm pe Hristos în fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu dă fiilor Săi, pentru călătoria vieţii, toate îndrumările deodată, ca ei să nu-şi piardă cumpătul. El le spune numai cât pot să ţină minte şi să facă. Puterea şi înţelepciunea acordate sunt pentru nevoile actuale. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea” - pentru ziua de astăzi - „s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată” (Iacov 1:5). „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi.” Nu vă consideraţi mai buni decât alţii şi nu vă aşezaţi ca judecători ai lor. Deoarece nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să-l judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi părtaşi cu Satana, pârâtorul fraţilor. Domnul zice: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă.” Aceasta e lucrarea noastră.„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” (2 Corinteni 13:5; 1 Corinteni 11:31).
DCN	64	2	În felul acesta, Hristos a subliniat principiile împărăţiei Sale şi a arătat că ele constituie marea regulă a vieţii. Pentru a face ca învăţătura să se imprime şi mai bine, El a adăugat o ilustraţie. Nu este de ajuns, a zis El, să auzi cuvintele Mele. Prin ascultare, trebuie să faceţi din ele temelia caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi clădiţi pe teorii şi invenţii omeneşti, casa voastră se va prăbuşi. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor şi de furtunile încercărilor. Dar principiile acestea, pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiţi-Mă, clădiţi pe cuvintele Mele. „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24,25).
------------------------Capitolul 9 -- Traditia
DCN	65	0	Capitol bazat pe textele din Matei 15:1-20; Marcu 7:1-23
DCN	65	1	Sperând să-L vadă pe Isus la Paşte, cărturarii şi fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar, ştiind lucrul acesta, Isus a lipsit de la această adunare, „Atunci nişte farisei şi nişte cărturari din Ierusalim au venit la Isus.” Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp, păruse că galileenii aveau să Îl primească pe Isus ca Mesia şi că puterea autorităţilor religioase în ţinutul acela avea să fie sfărâmată. Misiunea celor doisprezece, care a arătat însă întinderea lucrării lui Isus şi i-a adus pe ucenici în conflict direct cu rabinii, a provocat din nou gelozia mai-marilor din Ierusalim. Iscoadele trimise la Capernaum, la începutul lucrării Lui, care încercaseră să-L acuze de călcarea Sabatului fuseseră puse în încurcătură, iar rabinii erau hotărâţi să-şi înfăptuiască planul. De astă dată, a fost trimisă o nouă delegaţie să-I urmărească mişcările şi să găsească vreo acuzaţie împotriva Lui.
DCN	65	2	Ca şi mai înainte, motivul plângerii împotriva Lui era că nu lua în seamă tradiţiile care împovărau Legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste tradiţii aveau ca scop să susţină păzirea Legii, dar ajunseseră să fie privite ca fiind mai sfinte decât Legea însăşi. Când veneau în conflict cu poruncile date pe Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor. Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era şi aceea a curăţirii ceremoniale. Neglijarea săvârşirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită un păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât şi în cea viitoare; omorârea celui care călca datina era privită ca o mare virtute. Rânduielile cu privire la curăţire erau nenumărate. Viaţa întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viaţa acelora care încercau să ţină cerinţele rabinice era o luptă neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale şi un şir nesfârşit de spălări şi curăţiri. În timp ce oamenii erau ocupaţi cu lucruri şi cu detalii lipsite de importanţă, cu ritualuri pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenţia le era îndepărtată de la marile principii ale Legii Sale.
DCN	66	1	Hristos şi ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale şi iscoadele au făcut din aceasta temeiul acuzaţiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la El criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în faţa mulţimii, au spus: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.” Ori de câte ori solia adevărului cercetează sufletele cu putere deosebită, Satana îşi trimite agenţii pentru a începe o luptă asupra lucrurilor de mică însemnătate. În felul acesta, el caută să îndepărteze mintea de la adevărata problemă. Ori de câte ori începe o lucrare bună, se găsesc şi batjocoritori gata să intre în ceartă cu privire la forme sau amănunte tehnice, pentru a îndepărta gândirea de la realităţile vii. Când se simte că Dumnezeu lucrează în mod deosebit pentru poporul Său, acesta să nu se lase atras în controverse care vor aduce numai ruina sufletelor. Problemele care trebuie să ne preocupe sunt: Am eu credinţă mântuitoare în Fiul lui Dumnezeu? Este viaţa mea în armonie cu Legea divină? „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa.” „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (Ioan 3:36; 1 Ioan 2:3).
DCN	66	2	Isus n-a făcut nicio încercare să Se apere pe Sine sau pe ucenici. El n-a făcut nicio referire la acuzaţiile aduse împotriva Sa, ci a căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se ţineau de ceremonii omeneşti. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare şi făcuseră chiar înainte de a veni să-L caute pe El. „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu” a zis El, „ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta»; şi «cine va grăi de rău pe tatăl şi pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea». Voi dimpotrivă ziceţi: «Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: «Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban’, adică dat lui Dumnezeu, face bine» şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.» Ei dădeau la o parte porunca a cincea ca şi cum n-ar fi fost de nicio valoare, dar se ţineau cu multă stăruinţă de tradiţiile bătrânilor. Ei îi învăţau pe oameni că a-şi dedica averea templului era o datorie mai sfântă decât să-şi ajute părinţii şi că, oricât ar fi fost de mare nevoia, era un sacrilegiu să-i dai tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în felul acesta. Un copil care nu-şi împlinea datoria putea să pronunţe cuvântul „Corban” asupra proprietăţii sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu, şi putea să o păstreze pentru folosul propriu toată viaţa, iar după moarte o punea în slujba templului. În felul acesta, el era liber ca, atât în viaţă, cât şi la moarte, să nu-i onoreze pe părinţi şi să-i lipsească de drepturile lor sub pretextul unei aşa-zise consacrări faţă de Dumnezeu.
DCN	67	1	Hristos n-a diminuat niciodată prin cuvânt sau faptă obligaţia omului de a-I aduce daruri sau jertfe lui Dumnezeu. Hristos Însuşi a dat îndrumări în Lege cu privire la zecimi şi daruri. Când era pe pământ, a lăudat-o înaintea oamenilor pe femeia sărmană, care a dat în tezaurul templului tot ce avea. Dar zelul făţarnic pentru Dumnezeu al preoţilor şi rabinilor era o aparenţă cu care să-şi acopere dorinţa de înălţare. Oamenii erau înşelaţi. Ei purtau sarcini grele, pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecăţile moştenite şi prin autoritatea rabinică. Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Isus a căutat să-i elibereze din sclavia tradiţiei pe toţi aceia care doreau din toată inima să-L slujească pe Dumnezeu. „Făţarnicilor”, a zis El, adresându-Se iscoadelor şirete,” bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.»” Cuvintele lui Hristos erau o acuzaţie pentru întregul sistem fariseic. El declară că, aşezând pretenţiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se aşezau mai presus de Dumnezeu.
DCN	67	2	Delegaţii de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Nu puteau să-L acuze pe Hristos că a călcat Legea dată pe Sinai, din moment ce El vorbea ca apărător al ei împotriva tradiţiilor. Marile precepte ale Legii, pe care El le prezentase, erau într-un contrast izbitor cu rânduielile meschine inventate de om. Atât faţă de mulţime, cât şi, mai târziu şi mai detaliat, faţă de ucenici, Isus a arătat că întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăţia, cât şi necurăţia aparţin inimii. Fapta rea, cuvântul rău, gândul rău, călcarea Legii lui Dumnezeu îl întinează pe om, şi nu neglijarea lucrurilor din afară.
DCN	67	3	Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade, când a fost demascată învăţătura lor rătăcită. Ei au văzut privirile lor încruntate şi au auzit cuvintele spuse printre dinţi prin care îşi arătau nemulţumirea şi dorinţa de răzbunare. Uitând de câte ori Isus dăduse dovadă că El citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele cuvintelor Sale. Sperând că ar putea să îi împace pe aceşti funcţionari de stat înfuriaţi, ei I-au spus lui Hristos: „Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” El a răspuns: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” Obiceiurile şi tradiţiile atât de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din cer. Oricât de mare era autoritatea lor faţă de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenţie omenească pusă în locul poruncilor lui Dumne-zeu va fi socotită ca fiind fără valoare în ziua aceea când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14).
DCN	68	1	Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu cu precepte omeneşti n-a încetat. Chiar şi între creştini se găsesc aşezăminte şi practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeieşti. Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiurile şi cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greşeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus, vedem aceeaşi vrăjmăşie care s-a manifestat şi în zilele lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, stă scris: „Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17).
DCN	68	2	„Dar orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină,” În locul autorităţii aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne porunceşte să primim cuvântul Părintelui veşnic, Domnul cerului şi al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David spune: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (Psalmii 119:99, 100). Toţi cei care primesc autoritatea omenească, obiceiurile bisericii sau tradiţiile părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.”
------------------------Capitolul 10 -- „Lazăre, Vino Afară!”
DCN	69	0	Capitol bazat pe textele din Luca 10:38-42; loan 11:1-44
DCN	69	1	Lazăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos, De la prima lor întâlnire, credinţa lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă şi, la rândul lui, era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a şi fost săvârşită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toţi cei care au căutat ajutorul Său; El iubeşte toată familia omenească, dar faţă de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire faţă de familia din Betania şi pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată lucrare. În casa lui Lazăr, Isus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie; El depindea de ospitalitatea prietenilor şi ucenicilor Săi şi adesea, când era obosit, însetat după o părtăşie omenească sinceră, El găsea adăpost în familia aceasta paşnică, departe de bănuielile şi de invidia fariseilor mânioşi. Aici găsea o primire sinceră şi o prietenie curată şi sfântă. Aici putea să vorbească simplu şi liber, ştiind că vorbele Lui erau înţelese şi păstrate ca o comoară.
DCN	69	2	Mântuitorul preţuia o casă liniştită şi nişte ascultători interesaţi. El avea nevoie de duioşia, curtenia şi iubirea oamenilor. Cei care primeau învăţătura cerească, pe care El era gata să o dea, erau mult binecuvântaţi. În timp ce mulţimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumuseţile lumii naturale. Căuta să le deschidă ochii minţii, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susţine lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, El atrăgea atenţia ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniştită a ploii şi la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă şi celor buni, şi celor răi. El dorea ca oamenii să-şi dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta faţă de fiinţele omeneşti create de El. Dar mulţimile nu se grăbeau să asculte; în familia din Betania, Hristos găsea odihnă de lupta obositoare a vieţii publice. Aici, în faţa unor ascultători înţelegători, El dezvăluia măreţia Providenţei. În aceste întrevederi particulare, El desfăşura în faţa ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să i le spună mulţimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole.
DCN	70	1	În timp ce Hristos dădea aceste învăţături minunate, Maria stătea la picioarele Lui ca o ascultătoare respectuoasă şi devotată. Într-o ocazie, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute” Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul şi ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de ei şi, în frământarea ei, uitase politeţea pe care I-o datora Oaspetelui. Isus i-a răspuns în cuvinte blânde şi pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Maria îşi îmbogăţea mintea cu preţioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preţ decât cele mai scumpe bijuterii.
DCN	70	2	Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniştit, de devoţiune, o mai mare preocupare pentru cunoştinţele cu privire la viaţa veşnică şi binecuvântările necesare pentru creşterea spirituală. Ea avea nevoie de mai puţină preocupare pentru cele trecătoare şi mai multă pentru cele care rămân veşnic. Isus voia să-i înveţe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câştiga acea cunoştinţă care-i face înţelepţi pentru mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuţi şi energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în faţa lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Isus. Sârguinţa, promptitudinea şi energia trebuie să fie sfinţite prin harul lui Hristos şi atunci viaţa va fi o putere neînfrântă spre bine.
DCN	70	3	În casa paşnică în care Se odihnea Isus a intrat întristarea. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-odată şi surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar ştiau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simţi împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El. „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la înştiinţarea lor şi că va veni în cel mai scurt timp la Betania.
DCN	71	1	Pline de nerăbdare, aşteptau veşti de la Isus. Câtă vreme scânteia de viaţă mai era încă vie în fratele lor, ele s-au rugat şi au tot aşteptat venirea lui Isus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuşi a adus solia: „Boala aceasta nu este spre moarte”, şi ele s-au agăţat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioşie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere şi de încurajare suferindului aproape inconştient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite, dar au simţit harul întăritor al lui Hristos şi acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul.
DCN	71	2	Când Isus a auzit înştiinţarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se aşteptau. Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Timp de două zile a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezenţa Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici şi ei erau surprinşi că nu a răspuns imediat la vestea tristă: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.”
DCN	71	3	În timpul celor două zile, părea că Hristos nici nu Se mai gândea la vestea adusă, deoarece nu vorbea despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Isus. Ei se miraseră că Isus, care avea atât de mare putere de a săvârşi minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare şi să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, pentru ce nu salvase Hristos viaţa lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva susţinerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi şi persecuţii. Îi va uita El oare şi pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înşelat în ce priveşte misiunea Lui. Toţi erau profund tulburaţi.
DCN	71	4	După o aşteptare de două zile, Isus le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea”. Ucenicii se întrebau de ce aşteptase două zile, dacă şi aşa urma să meargă în Iudeea. Dar îngrijorarea pentru Isus şi chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât pericolul care îi pândea.„Învăţătorule”, au zis ei, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?” Isus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viaţa Mea este în siguranţă. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârşit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranţă.„Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, „nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu nu poate să se împiedice şi să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înţelegere a datoriei sale şi-l călăuzeşte pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. „Dar dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el şi unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte şi, oriunde s-ar afla, nu este sigur.
DCN	72	1	„După aceste vorbe le-a zis: «Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.»”„Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mişcătoare sunt cuvintele acestea! Cât de pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simţit mustraţi. Fuseseră dezamăgiţi pentru că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înştiinţare. Fuseseră ispitiţi să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr şi surorile lui cum crezuseră ei, căci altfel S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente mai bune. Erau convinşi că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în suferinţă. „Ucenicii I-au zis: «Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.» Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.” Hristos le prezintă copiilor Săi credincioşi moartea ca fiind un somn. Viaţa lor e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, până va suna ultima trâmbiţă, cei care mor vor dormi în El.
DCN	72	2	Atunci, Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum haidem să mergem la el.” Toma nu vedea pentru Învăţătorul lui nimic altceva decât că-L aştepta moartea, dacă Se ducea în Iudeea, dar şi-a făcut curaj şi le-a spus celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” El ştia cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Scopul lor era să-L omoare, dar planul acesta nu izbutise pentru că nu venise încă vremea. În acest timp, Isus era păzit de garda îngerilor cereşti şi chiar în părţile Iudeei, unde rabinii unelteau să pună mâna pe El şi să-L omoare, nu I se putea face niciun rău.
DCN	73	1	Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur că n-am fost acolo.” Din propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferinţă? Aparent, Maria, Marta şi muribundul Lazăr fuseseră lăsaţi singuri. Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena şi, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost susţinute de harul Său. Isus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmaşul cel puternic — moartea. El a simţit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: „Lazăr a murit.” Dar Hristos trebuia să Se mai gândească şi la alţii, afară de cei iubiţi din Betania; El trebuia să ţină seama de educaţia ucenicilor. Ei trebuiau să fie reprezentanţii Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toţi oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, minunea, care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine, nu s-ar fi putut săvârşi.
DCN	73	2	Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-şi îndrepte săgeata spre Lazăr în prezenţa Dătătorului vieţii. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii vrăjmaşului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un duşman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morţii şi surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos ştia că, atunci când ele aveau să privească faţa neînsufleţită a fratelui lor, credinţa în Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar ştia că, datorită luptei prin care treceau acum, credinţa lor urma să strălucească şi mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu-i iubea mai puţin acum pentru că zăbovise, dar ştia că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine şi pentru ucenici, urma să fie câştigată o biruinţă. „Pentru voi, ca să credeţi.” Pentru toţi aceia care caută să simtă mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu, clipa celei mai mari descurajări este timpul când ajutorul divin este cel mai aproape. Ei vor privi înapoi cu recunoştinţă la partea cea mai întunecată a căii lor. „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu” (2 Petru 2:9). Din orice ispită şi din orice încercare, El îi va scoate cu o credinţă mai tare şi cu o experienţă mai bogată.
DCN	74	1	Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare faţă de cei care nu-L primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morţi, să poată da poporului Său încăpăţânat şi necredincios o nouă dovadă că El era într-adevăr „Învierea şi Viaţa”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio speranţă pentru acest popor — aceste sărmane şi rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinţei lor. În harul Său, intenţiona să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viaţa şi nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoţii nu o puteau răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării şi afirmaţiilor Sale cu privire la originea Sa divină.
DCN	74	2	În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Isus i-a ajutat pe cei bolnavi şi pe cei lipsiţi. Apropiindu-Se de oraş, a trimis la surori un sol cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obişnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor şi rudelor nu se potriveau cu spiritul lui Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiţi şi nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau şi rude ale familiei, dintre care unii deţineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceştia erau chiar vrăjmaşi foarte înverşunaţi ai lui Hristos. El le cunoştea planurile şi de aceea nu S-a făcut imediat cunoscut. Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalţi din încăpere n-au ştiut. Copleşită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla, fără a mai spune ceva.
DCN	74	3	Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Isus, având inima frământată de emoţii contradictorii. Pe faţa Lui expresivă a citit aceeaşi duioşie şi iubire ca şi mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate pe care-l iubise şi Isus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuşi cu nădejdea că şi acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Iarăşi şi iarăşi repetaseră surorile aceste cuvinte printre strigătele bocitorilor.
DCN	75	1	Cu milă omenească şi dumnezeiască, Isus a privit faţa ei întristată şi îngrijorată. Marta nu dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mişcătoare: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Dar, privind faţa Sa plină de iubire, a adăugat: „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.” Isus i-a îmbărbătat credinţa, zicând: „Fratele tău va învia.” Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranţa unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a fratelui ei şi le-a aţintit asupra învierii drepţilor. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanţie pentru învierea tuturor neprihăniţilor morţi şi o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului.
DCN	75	2	Marta a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Căutând să dea şi mai departe o bună îndrumare credinţei ei, Isus a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”. În Hristos e viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi. „Cine are pe Fiul are viaţă” (1 Ioan 5:12). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viaţa veşnică. „Cine crede în Mine”, a zis Isus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepţii cei morţi vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepţii cei vii vor fi duşi în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârşească, prin învierea lui Lazăr din morţi, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniţi. Prin cuvântul şi lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra mormântului, şi a afirmat dreptul şi puterea Sa de a da viaţă veşnică.
DCN	75	3	La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: „Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înţelesese toată însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar şi-a mărturisit credinţa în divinitatea Lui şi încrederea că El putea să facă tot ce dorea. „După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe soră-sa, Maria, şi i-a zis: «A venit Învăţătorul şi te cheamă.»” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoţii şi conducătorii erau pregătiţi să pună mâna pe Isus, când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut ca să nu fie auzite cuvintele ei.
DCN	76	1	Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă şi, cu nerăbdarea zugrăvită pe faţă, a părăsit camera. Crezând că s-a dus la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aştepta Isus, a îngenuncheat la picioarele Lui şi a spus cu buzele tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Plânsetul bocitorilor o tulburau, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în linişte câteva cuvinte cu Isus. Dar cunoştea invidia şi pizma unora dintre cei de faţă împotriva lui Hristos şi lucrul acesta o împiedica să-şi exprime durerea. „Isus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat.” El citea inimile celor adunaţi. Vedea la mulţi că ceea ce trece drept durere era numai făţărnicie. Ştia că unii dintre cei de faţă, care acum dovedeau o făţarnică întristare, vor plănui în curând să omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar şi pe cel care trebuia să fie înviat din morţi.
DCN	76	2	Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar Şi-a înfrânat indignarea îndreptăţită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiţi, îngenuncheaţi la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El. „Unde l-aţi pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit şi surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni îşi amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinţei omeneşti şi văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Isus plângea”. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuşi natura omenească şi era mişcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă şi miloasă e întotdeauna mişcată de iubire faţă de cel aflat în suferinţă. El plânge cu cei ce plâng şi Se bucură cu cei care se bucură.
DCN	76	3	Dar Isus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui faţă de Maria şi Marta. In lacrimile Sale era o întristare tot aşa de adâncă faţă de întristarea omenească, pe cât e cerul de înalt faţă de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era Învierea şi Viaţa. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioşi să înţeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câţiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a scenei din faţa lor drept cauză a întristării Lui, au spus în şoaptă: „Iată cât de mult îl iubea.” Alţii, căutând să arunce sămânţa îndoielii în inima celor prezenţi, au spus în batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară?
DCN	77	1	Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmăşia fariseilor şi a saducheilor. Ştia că ei plănuiesc să-L omoare. Ştia că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori aveau să-şi închidă curând uşa speranţei şi porţile cetăţii lui Dumnezeu. Umilirea şi crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului şi atunci nimeni nu mai avea să bocească pe cei morţi. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în faţa Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Ştia că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetăţii, şi pentru moartea lor nu mai era nădejde.
DCN	77	2	Isus plângea nu numai din cauza scenei din faţa Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dum-nezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine şi rău nu încetase nicio clipă. Privind prin anii care urmau să vină, vedea suferinţa şi întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile şi din toate ţările pământului. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său şi, în timp ce dorea să aline toate suferinţele lor, ochii Săi erau plini de lacrimi.
DCN	77	3	„Isus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese aşezat într-o peşteră, în stâncă, şi o piatră grea era aşezată la intrare. „Daţi piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că doreşte numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile şi intrase deja în descompunere. Declaraţia aceasta, făcută înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmaşilor lui Hristos să spună că totul nu fusese decât o înşelăciune. Mai înainte, fariseii îşi spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viaţă pe fiica lui Iair, Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci doarme” (Marcu 5:39). Întrucât ea fusese bolnavă numai pentru scurt timp şi fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese moartă, pentru că Hristos Însuşi spusese că ea numai doarme. Ei încercaseră să arate că Hristos nu putea să vindece boala, că ceea ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să susţină că Lazăr nu era mort.
DCN	78	1	Când Domnul este gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să I se opună. „Daţi piatra la o parte”, a spus Hristos. Pe cât vă este cu putinţă, pregătiţi calea pentru lucrarea Mea. Dar natura hotărâtă şi ambiţioasă a Martei s-a arătat şi acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească e greoaie în a înţelege cuvintele lui Hristos şi credinţa Martei nu prinsese adevăratul înţeles al făgăduinţei Lui. Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioşie:„Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoieşti de puterea Mea? De ce te împotriveşti cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala şi necredinţa nu sunt umilinţă. Credinţa neclintită în cuvântul lui Hristos - iată adevărata umilinţă, adevărata predare de sine.
DCN	78	2	„Daţi voi piatra la o parte.” Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se dea singură la o parte şi ea ar fi ascultat de glasul Lui. Ar fi putut să le poruncească îngerilor de lângă El să facă lucrul acesta. La porunca Sa, mâini nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar trebuia să fie dată la o parte de mâini omeneşti. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura omenească trebuie să colaboreze cu Divinitatea. Puterea divină nu este chemată să facă ce poate puterea omenească. Dumnezeu nu Se lipseşte de ajutorul omului. El îl întăreşte, lucrând împreună cu acela care foloseşte puterile şi însuşirile date lui de Dumnezeu.
DCN	78	3	Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe faţă şi pe îndelete. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înşelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece şi tăcut. Strigătele bocitorilor amuţiră. Surprinşi şi plini de nerăbdare, toţi stăteau în jurul mormântului, aşteptând să vadă ce va urma. Hristos stătea liniştit în faţa mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toţi cei prezenţi. Hristos Se apropie de mormânt. Înălţând privirea spre cer, zise:„Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.” Nu demult, vrăjmaşii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă şi luaseră pietre să dea în El pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu e Tatăl Său şi, cu o încredere desăvârşită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu.
DCN	79	1	În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârşise minunile prin credinţă şi rugăciune. Hristos dorea ca toţi să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, spuse El, „Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului şi ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos şi Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susţinerile lui Hristos nu erau false.„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas care: «Lazăre, vino afară!»” Glasul Lui clar şi pătrunzător străbătu urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin natura omenească. Pe faţa Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era aţintit spre intrarea peşterii. Fiecare ureche era atentă să prindă şi cel mai slab sunet. Plini de interes şi încordaţi până la durere, toţi aşteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susţină pretenţiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna.
DCN	79	2	În mormântul tăcut se făcu mişcare şi cel care fusese mort apăru la intrarea peşterii. Mişcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu care fusese înmormântat, iar Isus le-a spus spectatorilor înmărmuriţi: „Dezlegaţi-I şi lăsaţi-l să meargă.” Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunaţi nu ca un om ros de boală, cu membrele slabe şi tremurânde, ci ca un om în floarea vieţii şi în puterea unei bărbăţii nobile. Ochii lui străluceau de inteligenţă şi de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el s-a aruncat la picioarele lui Isus. La început, privitorii au rămas muţi de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie şi de recunoştinţă care nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu şi, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulţumiri faţă de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile şi prietenii se bucurau de această întâlnire, Isus S-a retras. Când L-au căutat pe Dătătorul vieţii, nu L-au mai găsit.
------------------------Capitolul 11 -- Pe Muntele Măslinilor
DCN	80	0	Capitol bazat pe textele din Matei 24; Marcu 13; Luca 21:5-38
DCN	80	1	Cuvintele adresate de Hristos preoţilor şi conducătorilor: „Iată, vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38) au stârnit groază în inima lor. Ei se arătau nepăsători, dar în mintea lor persista întrebarea cu privire la importanţa acestor cuvinte. Părea că-i ameninţă o primejdie nevăzută. Era oare posibil ca templul măreţ, slava naţiunii, să fie curând prefăcut într-o ruină? Prevestirea răului era împărtăşită de ucenici şi, nerăbdători, ei aşteptau o declaraţie mai lămurită din partea lui Isus. Când au ieşit din templu, I-au atras atenţia asupra trăiniciei şi frumuseţii acestuia. Pietrele templului erau din marmura cea mai curată, de un alb nepătat, iar unele dintre ele erau de o mărime grandioasă. O parte din zid rezistase atacurilor oştirii lui Nebucadneţar. Clădirea avea o structură perfectă şi părea construită dintr-o singură piatră solidă, tăiată întreagă din carieră. Ucenicii nu puteau să înţeleagă cum s-ar fi putut dărâma aceste ziduri puternice.
DCN	80	2	Care vor fi fost oare gândurile neexprimate ale lui Hristos, Cel lepădat, când I s-a atras atenţia asupra măreţiei templului? Cu adevărat, priveliştea din faţa Lui era frumoasă, dar El a zis cu tristeţe: Văd totul. Zidurile sunt cu adevărat minunate. Voi arătaţi la zidurile acestea care, în aparenţă, sunt indestructibile, dar ascultaţi cuvintele Mele: Vine ziua când „nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată”. Hristos vorbise unei mulţimi de oameni, dar, când a rămas singur, Petru, Ioan, Iacov şi Andrei au venit la El pe când stăteau pe Muntele Măslinilor şi au zis:„Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Isus nu le-a răspuns ucenicilor, făcând deosebire între distrugerea Ierusalimului şi ziua cea mare a venirii Sale. El a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul. Făcând aluzie la distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui profetice au trecut de la acest eveniment la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul Se va ridica din locul Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei şi când pământul va lăsa să se vadă sângele lui şi nu-şi va mai acoperi ucişii. Toată această cuvântare a fost ţinută nu numai pentru ucenici, ci şi pentru cei care vor trăi în timpul ultimelor momente ale istoriei pământului.
DCN	81	1	Întorcându-Se către ucenici, Hristos a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” Mulţi hristoşi mincinoşi se vor arăta, pretinzând că fac minuni şi declarând că a sosit timpul eliberării naţiunii iudeilor. Aceştia îi vor rătăci pe mulţi. Cuvintele lui Hristos s-au împlinit. Între moartea Sa şi asediul Ierusalimului s-au arătat mulţi hristoşi mincinoşi. Dar avertismentele au fost date şi pentru aceia care trăiesc în vremea de azi. Aceleaşi înşelăciuni care au fost înainte de distrugerea Ierusalimului au fost practicate de-a lungul veacurilor şi vor fi practicate din nou.
DCN	81	2	„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie; vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul nu va fi atunci.” Înainte de distrugerea Ierusalimului, oamenii se luptau pentru supremaţie. Împăraţii erau omorâţi. Aceia despre care se credea că sunt mai aproape de tron erau ucişi. Erau războaie şi veşti de războaie. „Toate aceste lucruri trebuie să se întâmple”, spunea Hristos, „dar sfârşitul [naţiunii iudeilor ca stat] tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” Hristos a spus: Când vor vedea aceste semne, rabinii vor spune că sunt judecăţile trimise de Dumnezeu asupra naţiunilor, pentru motivul că ţin în robie pe poporul Său ales. Ei vor declara că acestea sunt semnele venirii lui Mesia. Nu vă înşelaţi: ele sunt începutul judecăţilor Lui. Oamenii nu s-au gândit decât la ei înşişi. Nu s-au pocăit şi nu s-au convertit, ca să-i vindec. Semnele pe care ei le socotesc dovezile eliberării lor din sclavie sunt semnele nimicirii lor. „Atunci, vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.” Toate acestea le-au suferit creştinii. Taţi şi mame şi-au trădat copiii. Copiii şi-au trădat părinţii. Oamenii i-au dat pe mâna Sinedriului pe prietenii lor. Persecutorii şi-au împlinit scopul, omorând pe Ştefan, pe Iacov şi pe alţi creştini.
DCN	82	1	Prin slujitorii Săi, Dumnezeu le-a dat iudeilor o ultimă ocazie de a se pocăi. El S-a manifestat prin martorii Săi, când au fost arestaţi, judecaţi şi închişi. Cu toate acestea, judecătorii i-au condamnat la moarte. Ei erau oameni de care lumea nu era vrednică şi, omorându-i, iudeii răstigneau din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Lucrurile acestea se vor petrece din nou. Autorităţile vor face legi pentru a restrânge libertatea religioasă. Ele îşi vor însuşi un drept pe care-l are numai Dumnezeu. Vor crede că pot constrânge conştiinţa pe care numai Dumnezeu o poate stăpâni. Au început deja să facă lucrul acesta şi vor continua până vor ajunge la o limită peste care nu vor putea trece. Dumnezeu va interveni pentru poporul Său credincios, care păzeşte poruncile.
DCN	82	2	De fiecare dată când are loc o persecuţie, cei care sunt martori la ea se hotărăsc fie pentru Hristos, fie împotriva Lui. Aceia care îşi arată simpatia pentru cei condamnaţi pe nedrept dovedesc legătura lor cu Hristos. Alţii nu se simt bine, pentru că principiile adevărului constituie o piedică în calea lor. Mulţi se poticnesc şi cad, depărtându-se de credinţa pe care odată au apărat-o. Aceia care cad de la credinţă în vremuri de încercare, pentru a fi ei în siguranţă, vor aduce mărturie mincinoasă şi îi vor trăda pe fraţii lor. Hristos ne-a avertizat cu privire la aceasta, ca să nu fim surprinşi de puterea nefirească şi crudă a celor care resping lumina.
DCN	82	3	Hristos le-a dat ucenicilor un semn al prăpădului care avea să vină asupra Ierusalimului şi le-a spus cum să scape: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce e scris.” Acest avertisment a fost dat ca să se ţină seama de el după patruzeci de ani, la distrugerea Ierusalimului. Creştinii au ţinut seama de avertisment şi niciunul n-a pierit la căderea cetăţii. „Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat”, a spus Hristos. Acela care a făcut Sabatul nu l-a desfiinţat, ţintuindu-l pe cruce. Sabatul n-a fost anulat şi nu şi-a pierdut valoarea prin moartea Lui. La patruzeci de ani după răstignire, trebuia să fie păstrat încă sfânt. Timp de patruzeci de ani, ucenicii trebuiau să se roage ca fuga lor să nu aibă loc într-o zi de Sabat.
DCN	83	1	De la distrugerea Ierusalimului, Hristos a trecut repede la un eveniment mai mare, ultima zală din lanţul istoriei acestui pământ — venirea Fiului lui Dumnezeu în mărire şi slavă. Intre aceste două evenimente s-au deschis privirii lui Hristos îndelungate secole de întuneric, secole care, pentru biserica Lui, sunt însemnate cu sânge, lacrimi şi chinuri. Ucenicii nu erau pregătiţi atunci să privească aceste scene şi Isus a trecut peste ele, amintindu-le doar pe scurt.„Atunci va fi un necaz aşa de mare”, a zis El, „cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” O persecuţie cum nu mai văzuse lumea niciodată trebuia să vină asupra urmaşilor lui Hristos, iar ea urma să dureze mai mult de o mie de ani. Milioane şi milioane de martori credincioşi ai Lui aveau să fie ucişi. Dacă Dumnezeu n-ar fi întins mâna să apere pe poporul Său, toţi ar fi pierit. „Dar din pricina celor aleşi zilele acelea vor fi scurtate.”
DCN	83	2	În continuare, Domnul nostru vorbeşte în cuvinte clare despre A Doua Venire şi vesteşte pericolele care vor preceda venirea Sa în lume.„Dacă vă va spune cineva: «Iată Hristosul este aici sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-l în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-l în odăiţe ascunse», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului.” După cum anunţase distrugerea Ierusalimului, Hristos a arătat şi acest semn:„Se vor scula mulţi profeţi mincinoşi şi vor înşela pe mulţi”. Proroci mincinoşi s-au ridicat şi i-au înşelat pe oameni, ducând un mare număr în pustie. Magicieni şi vrăjitori, susţinând că au puteri miraculoase, i-au atras pe oameni după ei, prin singurătăţile munţilor. Dar profeţia aceasta a fost dată şi pentru zilele din urmă. Semnul acesta este dat ca o dovadă a celei de A Doua Veniri. Chiar acum, hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi fac semne şi minuni ca să-i înşele pe ucenicii Lui. Nu auzim strigarea: „Iată-l în pustie”? N-au mers mii de oameni în pustie, nădăjduind să-L găsească pe Hristos? Şi din nenumărate întruniri, în care oamenii pretind că au legătură cu spiritele celor morţi, nu se aduce chemarea: „Iată-L în odăiţe ascunse”? Chiar aceasta este pretenţia spiritismului. Dar ce zice Hristos?„Să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului.”
DCN	84	1	Mântuitorul arată semnele venirii Sale şi, chiar mai mult, fixează timpul când va apărea cel dintâi semn. „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă.” Hristos declară că, la sfârşitul persecuţiei papale, soarele avea să se întunece, iar luna să nu-şi mai dea lumina. Apoi stelele aveau să cadă din cer. El spune: „De la smochin învăţaţi pilda lui. Când îi frăgezeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:32,33).
DCN	84	2	Hristos a arătat care vor fi semnele venirii Lui. El declară că noi putem şti când este aproape, chiar la uşi. El spune despre aceia care văd aceste semne: „Nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla aceste lucruri.” Semnele acestea s-au arătat. Acum ştim cu siguranţă că A Doua Venire este aproape. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, a spus El. Hristos vine pe nori cu mare slavă. Va fi însoţit de o mulţime de îngeri strălucitori. El va veni să-i trezească pe cei morţi şi să-i schimbe pe sfinţii aflaţi în viaţă, din slavă în slavă. El va veni să-i onoreze pe aceia care L-au iubit şi au păzit poruncile Sale şi să-i ia la Sine. El nu i-a uitat şi nu a uitat nici făgăduinţa pe care le-a dat-o. Legăturile familiei se vor reface. Când privim în trecut, la morţii noştri, ne putem gândi la dimineaţa în care trâmbiţa lui Dumnezeu va suna, când „morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi” (1 Corinteni 15:52). Încă puţin şi-L vom vedea pe Împărat în frumuseţea Lui. Încă puţin şi El va şterge orice lacrimă din ochii noştri, Încă puţin şi El ne va înfăţişa „fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24). De aceea, când a dat semnele venirii Sale, El a zis: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”
DCN	85	1	Cu toate acestea, Hristos nu a descoperit ziua şi ceasul venirii Sale. Le-a declarat clar ucenicilor că nu le poate spune ziua sau ceasul celei de A Doua Veniri. Dacă ar fi fost liber să le descopere lucrul acesta, de ce trebuia să-i mai îndemne să păstreze o atitudine de continuă aşteptare? Sunt unii care pretind că ştiu exact ziua venirii Domnului. Cu multă sârguinţă, ei caută să descrie viitorul. Dar Domnul i-a avertizat în ce situaţie se află. Momentul exact al celei de a doua veniri a Fiului omului este o taină a lui Dumnezeu.
DCN	85	2	Hristos vorbeşte mai departe, arătând starea lumii la venirea Lui. „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.” Hristos nu ne prezintă un mileniu temporal, o mie de ani în care urmează să se pregătească toţi pentru veşnicie. El ne spune că, după cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi când va veni Fiul omului.
DCN	85	3	Cum a fost în zilele lui Noe? „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Locuitorii lumii dinainte de potop se îndepărtaseră de Iehova, refuzând să împlinească voinţa Lui sfântă. Ei se lăsau conduşi de plăsmuirile minţii lor nesfinţite şi de idei pervertite. Tocmai din cauza stricăciunii lor au fost distruşi. Şi astăzi lumea este pornită pe aceeaşi cale. Nimic, niciun semn încurajator nu anunţă un mileniu de slavă. Călcătorii Legii lui Dumnezeu umplu pământul de nelegiuiri. Pariurile, cursele de cai, jocurile de noroc, risipa, practicile desfrânate, patimile neîmblânzite umplu rapid lumea de violenţă.
DCN	86	1	În profeţia despre distrugerea Ierusalimului, Hristos a spus: „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Profeţia aceasta se va împlini din nou. Nelegiuirea copleşitoare din zilele acelea îşi găseşte corespondentul în această generaţie. La fel stau lucrurile şi cu profeţia cu privire la predicarea Evangheliei. Înainte de căderea Ierusalimului, Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, a declarat că Evanghelia se predicase „oricărei fiinţe de sub cer” (Coloseni 1:23). Tot astfel şi acum, înainte de venirea Fiului omului, Evanghelia veşnică se va predica „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14:6,14). Dumnezeu „a rânduit o zi în care să judece lumea” (Faptele apostolilor 17:31). Domnul Hristos ne spune cum vom putea recunoaşte apropierea acelei zile. El nu ne spune că toată lumea va fi convertită, ci că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. Stă în puterea noastră să grăbim venirea Domnului, vestind lumii Evanghelia. Noi nu trebuie doar să aşteptăm, ci şi să grăbim venirea zilei Domnului (2 Petru 3:12). Dacă biserica lui Hristos şi-ar fi făcut lucrarea rânduită de Domnul, lumea ar fi fost deja avertizată, iar Domnul Isus ar fi venit pe pământ cu putere şi slavă mare.
DCN	86	2	După ce a arătat semnele venirii Sale, Hristos a spus:„Când veţi vedea că se împlinesc aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”„Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă.” Dumnezeu i-a avertizat întotdeauna pe oameni despre judecăţile care trebuiau să vină. Cei care credeau în soliile Lui pentru vremea aceea şi aplicau credinţa lor în ascultare de poruncile Lui scăpau de judecăţile care cădeau asupra celor neascultători şi necredincioşi. Lui Noe i s-a spus: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea.” Noe a ascultat şi a fost salvat. Lui Lot i s-a trimis vestea: „Sculaţi-vă, ieşiţi din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea” (Geneza 7:1; 19:14). Lot s-a lăsat ocrotit de trimişii cerului şi a fost salvat. Tot astfel le-a fost dat ucenicilor Domnului un avertis-ment despre distrugerea Ierusalimului. Aceia care au căutat să vadă semnul pierzării apropiate şi au fugit din cetate au scăpat de distrugere. Tot aşa ni se dă şi nouă o avertizare despre a doua venire a lui Hristos şi despre prăpădul care trebuie să cadă asupra lumii. Toţi cei care iau în considerare avertizarea vor fi salvaţi.
DCN	87	1	Pentru că nu ştim timpul exact al venirii Lui, ni se dă sfatul să veghem. „Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui” (Luca 12:37). Aceia care aşteaptă venirea Domnului nu lenevesc. Aşteptarea venirii lui Hristos are ca scop să-i facă pe oameni să se teamă de Domnul şi de judecăţile Lui asupra neascultării. Ea trebuie să le deschidă ochii faţă de păcatul cel mare al lepădării darurilor milei Sale. Cei care veghează în vederea venirii Domnului îşi curăţă sufletele, prin ascultare de adevăr. Şi, cu vegherea atentă, ei combină o activitate plină de zel. Pentru că ştiu că Domnul este la uşă, zelul lor este înviorat şi colaborează cu fiinţele cereşti în lucrarea pentru salvarea sufletelor. Aceştia sunt slujitorii credincioşi şi înţelepţi care dau celor din casa Domnului „partea lor de hrană la timpul cuvenit” (Luca 12:42). Ei vestesc adevărul care este de folos în vremea aceasta. După cum Enoh, Noe, Avraam şi Moise au vestit adevărul, fiecare pentru vremea lui, tot astfel şi slujitorii lui Hristos dau acum o avertizare deosebită pentru generaţia lor.
DCN	87	2	Dar Hristos scoate în evidenţă încă o clasă: „Dacă este un rob rău, care zice în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte să vină!» Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie.” Robul cel rău zice în inima lui: „Domnul meu zăboveşte să vină!” El nu spune că Hristos nu va veni. Nu ia în râs ideea celei de a doua veniri a Lui. Dar în inimă, prin purtarea şi cuvintele lui, declară că venirea Domnului întârzie. El izgoneşte din mintea altora convingerea că Domnul vine în curând. Influenţa lui îi duce pe oameni la o amânare neglijentă şi sfidătoare în comportarea lor. Ei sunt întăriţi în viaţa lumească şi în nepăsare. Pasiuni fireşti, gânduri stricate pun stăpânire pe mintea lui. Servul cel rău mănâncă şi bea cu beţivii, se uneşte cu lumea în căutarea de plăceri. El îi bate pe cei împreună-slujitori cu el, acuzând şi calomniind pe cei care sunt credincioşi faţă de Domnul lor. El se asociază cu lumea. Cu cât se aseamănă mai mult cu ea, cu atât înaintează în nelegiuire. Este o asociere groaznică. Împreună cu lumea, el este prins în laţ. „Stăpânul robului aceluia va veni în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor.”
DCN	88	1	„Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine” (Apocalipsa 3:3). Venirea lui Hristos va fi o surpriză pentru învăţătorii mincinoşi. Ei zic: „Pace şi linişte.” La fel ca preoţii şi învăţătorii dinaintea căderii Ierusalimului, ei caută ca biserica să se bucure de prosperitate şi slavă. Interpretează semnele timpului ca preînchipuind lucrul acesta. Dar ce zice Cuvântul Inspiraţiei? „O prăpădenie neaşteptată va veni peste ei” (1 Tesaloniceni 5:3). Asupra tuturor celor care locuiesc pe faţa pământului, asupra tuturor acelora care fac din lumea aceasta locuinţa lor, ziua Domnului va veni ca o capcană. Ea vine ca un hoţ, pe furiş.
DCN	88	2	Lumea, plină de răzvrătire şi plăceri nelegiuite, a adormit în siguranţa firească. Oamenii consideră venirea Domnului îndepărtată. Ei râd de avertismente. Cu îngâmfare, se spune: „Toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii.” „Mâine vom face tot ca azi, ba încă şi mai rău!” (2 Petru 3:4; Isaia 56:12). Ne vom afunda şi mai mult în iubirea de plăceri. Dar Hristos spune: „Iată, Eu vin ca un hoţ” (Apocalipsa 16:15). Tocmai în timpul când lumea întreabă în batjocură: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?” se împlinesc semnele. Când se strigă „pace şi linişte”, vine deodată distrugerea. Când batjocoritorul, cel care leapădă adevărul, a devenit îndrăzneţ, când oamenii caută să câştige bani fără să ţină seama de principii, când cercetătorul caută cunoştinţe de tot felul, dar numai din Biblie nu, Hristos vine ca un hoţ.
DCN	88	3	Totul se agită în lume. Semnele timpului sunt de rău augur. Evenimentele gata să izbucnească îşi aruncă deja umbrele. Spiritul lui Dumnezeu Se retrage de pe pământ şi nenorociri după nenorociri vin pe apă şi pe uscat. Au loc furtuni mari, cutremure, incendii, inundaţii, crime de tot felul. Cine poate citi viitorul? Unde este siguranţa? Siguranţa nu este în nimic din cele pământeşti sau omeneşti. Oamenii se grupează rapid sub steagul pe care şi l-au ales. Cu nelinişte, aşteaptă şi urmăresc mişcările conducătorilor lor. Sunt însă şi cei care aşteaptă, veghează şi lucrează pentru arătarea Domnului nostru. O altă clasă se aliază sub conducerea primului mare apostat. Puţini sunt aceia care cred din toată inima şi din tot sufletul că avem de evitat un iad şi că avem de câştigat un cer.
DCN	89	1	Criza se furişează asupra noastră. Soarele străluceşte pe cer, urmându-şi cursul obişnuit, şi cerurile încă mai spun slava lui Dumnezeu. Oamenii încă mai mănâncă şi beau, sădesc şi zidesc, se căsătoresc şi dau în căsătorie. Negustorii încă mai cumpără şi mai vând. Oamenii încă se mai aruncă unii asupra altora, luptându-se pentru locul cel mai de frunte. Iubitorii de plăceri încă se mai duc cu grămada la teatre, la curse de cai, la jocuri de noroc. Deşi se manifestă cea mai mare agitaţie, ceasul de probă este aproape să se încheie şi fiecare caz este pe punctul de a fi hotărât pentru veşnicie. Satana vede că timpul lui este scurt. El şi-a pus la lucru toţi agenţii, pentru ca oamenii să fie amăgiţi, înşelaţi, ocupaţi şi vrăjiţi până când va trece ziua cercetării şi uşa milei se va închide pentru totdeauna. Cu solemnitate, de-a lungul veacurilor, vin până la noi cuvintele de avertizare ale Domnului, rostite pe Muntele Măslinilor: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.” „Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”
------------------------Capitolul 12 -- În Amintirea Mea
DCN	90	0	Capitol bazat pe textele din Matei 26:20-29; Marcu 14:17-25; Luca 22:14-23; loan 13:18-30
DCN	90	1	„Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.» Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: «Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el». Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:23-26).
DCN	90	2	Hristos Se afla la punctul de tranziţie între două sisteme şi între cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri şi ceremonii care, de patru mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Pastele cu ucenicii, a instituit în locul acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea naţională a iudeilor trebuia să fie desfiinţată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmaşii Lui în toate ţările, în toate timpurile.
DCN	90	3	Paştele fusese rânduit ca amintire a eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu dăduse îndrumarea ca, în fiecare an, atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri, să li se povestească din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata eliberare urma să se păstreze vie în amintirea tuturor. Orânduirea Cinei Domnului a fost dată pentru a comemora marea eliberare săvârşită prin moartea Domnului Hristos. Această orânduire trebuie să se serbeze până la a doua Sa venire în slavă şi putere. Ea este mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui lucrare făcută pentru noi.
DCN	91	1	Când au fost eliberaţi din Egipt, copiii lui Israel au mâncat Pastele în picioare, având mijlocul încins, cu toiegele în mâini, gata de drum. Felul în care ei serbau această orânduială reflecta starea lor, deoarece urmau să fie izgoniţi din ţara Egiptului şi să înceapă călătoria grea şi chinuitoare prin pustie. Dar pe vremea lui Hristos lucrurile se schimbaseră. De data aceasta, ei nu mai urmau să fie izgoniţi dintr-o ţară străină, ci locuiau în ţara lor. Potrivit cu posibilitatea de odihnă care li se dăduse, oamenii participau la Paşte într-o poziţie diferită. În jurul mesei erau aşezate paturi, iar oaspeţii erau întinşi, sprijinindu-se pe mâna stângă, iar dreapta o aveau liberă pentru a mânca. În poziţia aceasta, un mesean putea să-şi aşeze capul pe pieptul celui care se găsea alături de el, iar picioarele, ajungând la marginea patului, puteau fi spălate de cineva care trecea pe dinafara cercului.
DCN	91	2	Hristos era încă la masa pe care se împărţise cina pascală. Pâinile nedospite, folosite la Paşte, erau în faţa Lui. Vinul pascal, nefermentat, era pe masă. Hristos foloseşte aceste simboluri pentru a reprezenta jertfa Sa fără pată. Niciun lucru stricat prin fermentare, simbolul păcatului şi al morţii, nu putea să reprezinte „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19). „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu». Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.»” Iuda, trădătorul, era de faţă la serviciul sfânt. El a primit de la Isus simbolul trupului Său frânt şi pe cel al sângelui Său vărsat. El a auzit: „Să faceţi acestea spre amintirea Mea.” Şi cum stătea acolo, chiar în faţa Mielului lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui întunecate şi nutrea gânduri înverşunate, de răzbunare.
DCN	91	3	Cu prilejul spălării picioarelor, Hristos dăduse dovezi convingătoare că înţelesese caracterul lui Iuda.„Nu sunteţi toţi curaţi” (Ioan 13:11), spusese El. Cuvintele acestea l-au convins pe falsul discipol că Hristos îi citise tainele inimii. De data aceasta, Hristos a vorbit mai lămurit. În timp ce erau aşezaţi la masă, El a zis, privind spre ucenicii Săi: „Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: «Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.»”
DCN	92	1	Nici de data aceasta ucenicii nu l-au bănuit pe Iuda. Dar au văzut că Hristos era foarte tulburat. Un nor de tristeţe s-a aşezat asupra lor, ca un fel de presimţire a unei îngrozitoare nenorociri a cărei natură n-o înţelegeau. În timp ce mâncau în tăcere, Isus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Auzind aceste cuvinte, au fost cuprinşi de uimire şi întristare. Nu înţelegeau cum L-ar fi putut trăda unul dintre ei pe Învăţătorul divin. Din ce cauză să-L trădeze? Şi cui? Inima cui putea da naştere unui asemenea plan? Desigur că nu putea fi unul dintre cei doisprezece, care avuseseră privilegiul, mai mult decât ceilalţi, de a asculta învăţăturile Lui, care se împărtăşiseră din minunata Lui iubire şi faţă de care El arătase atâta bunătate, aducându-i într-o comuniune atât de strânsă cu El.
DCN	92	2	Dându-şi seama de însemnătatea cuvintelor Lui şi amintindu-şi că El întotdeauna spusese adevărul, au fost cuprinşi de teamă şi de neîncredere. Au început să-şi cerceteze inimile ca să vadă dacă nu aveau vreun gând împotriva Învăţătorului lor. Cu cea mai chinuitoare emoţie, au întrebat unul după altul: „Doamne, sunt eu?” Dar Iuda stătea tăcut. Ioan, în adâncă tulburare, în cele din urmă a întrebat: „Doamne, cine este?” Şi Isus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Ucenicii îşi cercetaseră îndeaproape feţele unii altora, în timp ce întrebau:„Nu cumva sunt eu?” Şi tăcerea lui Iuda atrăsese toate privirile asupra lui. În încurcătura de întrebări şi de expresii de uimire, Iuda nu auzise cuvintele prin care Isus răspunsese la întrebarea lui Ioan. Dar acum, pentru a scăpa de privirile cercetătoare ale ucenicilor, a întrebat şi el, cum făcuseră ceilalţi:„Doamne, sunt eu?” Isus i-a răspuns cu gravitate: „Tu eşti.”
DCN	92	3	Surprins şi încurcat de demascarea planului, Iuda s-a ridicat în grabă şi a părăsit camera.„Isus i-a zis: «Ce ai să faci, fă repede» [...] Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte.” Era într-adevăr noapte pentru trădător atunci când a plecat de la Hristos, în întunericul de afară. Până a făcut pasul acesta, Iuda a mai avut posibilitatea pocăinţei. Dar, când a părăsit faţa Domnului său şi pe cei care erau împreună cu el ucenici, hotărârea cea din urmă fusese luată. El trecuse hotarul acestei ultime posibilităţi. Minunată a fost îndelungata răbdare a lui Isus în purtarea Lui cu acest suflet ispitit. Nimic din ceea ce l-ar fi putut salva pe Iuda nu a fost lăsat nefăcut. După ce Iuda se angajase de două ori să-L trădeze pe Domnul său, Isus i-a dat încă o ocazie să se pocăiască. Citind planul tainic din inima vânzătorului Său, Hristos i-a dat lui Iuda ultima dovadă convingătoare despre divinitatea Lui. Aceasta a fost pentru falsul ucenic cea din urmă chemare la pocăinţă. Nu a fost cruţat niciun apel pe care inima de Dumnezeu-om îl putea face. Valurile milei, aruncate înapoi de îngâmfarea încăpăţânată, se întorceau ca un flux şi mai puternic de iubire copleşitoare. Cu toate că a fost surprins şi alarmat pentru că i s-a descoperit vinovăţia, Iuda a devenit şi mai hotărât. De la cina sacramentală a plecat să desăvârşească trădarea.
DCN	93	1	Rostind vaiul asupra lui Iuda, Hristos avusese încă un gând plin de milă fată de ucenici. El le-a dat în felul acesta dovada cea mai mare a mesianităţii Sale. „Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple”, a zis El, „pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că EU SUNT.” Dacă Isus ar fi tăcut, lăsând să se înţeleagă că nu ştie ce avea să I se întâmple, ucenicii ar fi putut crede că Învăţătorul lor n-ar avea previziune dumnezeiască şi că a fost surprins şi trădat în mâinile gloatei ucigaşe. Cu un an înainte, Isus le spusese ucenicilor că alesese doisprezece şi că unul era diavol. Acum, cuvintele Lui către Iuda, arătând că trădarea Îi era pe deplin cunoscută Învăţătorului său, urmau să-i întărească în credinţă pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos în timpul umilinţei Lui. Iar când Iuda trebuia să ajungă la groaznicul lui sfârşit, ei urmau să-şi reamintească de vaiul pe care Isus îl pronunţase asupra trădătorului.
DCN	93	2	Dar Mântuitorul mai avea un scop. El nu-Şi retrăsese harul de la acela pe care-l ştia că este un trădător. Ucenicii nu înţeleseseră cuvintele Lui, când El spusese la spălarea picioarelor: „Voi nu sunteţi toţi curaţi” şi nici atunci când, fiind la masă, El declarase: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” (Ioan 13:11,18).
DCN	94	1	Dar după aceea, când gândurile I-au fost înţelese, ei au putut cugeta la răbdarea şi la mila pe care le manifestă Dumnezeu chiar şi faţă de cel mai rău păcătos. Deşi îl cunoscuse pe Iuda de la început, Isus i-a spălat picioarele, iar trădătorul avusese privilegiul de a se uni cu Hristos prin împărtăşirea la actul cel sfânt. Un Mântuitor îndelung răbdător a folosit faţă de cel păcătos orice mijloc de convingere, ca să-L primească pe El, să se pocăiască şi să fie curăţit de întinarea păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când presupunem că cineva se află în rătăcire şi în păcat, nu trebuie să ne separăm de el. Nu trebuie ca, printr-o nepăsătoare despărţire, să-l lăsăm pradă ispitei sau să-l izgonim pe câmpul de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui Hristos. Pentru că ucenicii erau rătăciţi şi plini de greşeli, El le-a spălat picioarele şi, în felul acesta, toţi, afară de unul din cei doisprezece, au fost aduşi la pocăinţă.
DCN	94	2	Exemplul lui Hristos nu îngăduie ca cineva să fie exclus de la masa Domnului. Este adevărat că păcatul cunoscut pe faţă exclude pe păcătos. Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt (1 Corinteni 5:11). Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie să judece. Dumnezeu n-a lăsat la latitudinea oamenilor să spună cine trebuie să ia parte la astfel de ocazii. Pentru că cine poate să citească inimile? Cine poate deosebi grâul de neghină? „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.” Deoarece „oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului”. „Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1 Corinteni 11:28,27,29).
DCN	94	3	Când credincioşii se adună să serbeze sfintele rânduieli, sunt de faţă soli nevăzuţi de ochi omeneşti. In adunare poate să fie un Iuda şi, în cazul acesta, sunt acolo soli de la domnul întunericului, deoarece ei îi însoţesc pe toţi aceia care nu se lasă conduşi de Duhul Sfânt. Îngerii cereşti sunt şi ei de faţă. Aceşti vizitatori nevăzuţi sunt prezenţi în orice ocazie de felul acesta. Pot veni în adunare persoane care nu sunt cu toată inima slujitori ai adevărului şi ai sfinţeniei, dar care ar dori să ia parte la actul sfânt. Lor nu trebuie să li se spună că nu au voie. Sunt de faţă martori care erau şi atunci când Isus le-a spălat picioarele ucenicilor şi lui Iuda. Ochi mai presus de cei omeneşti privesc scena.
DCN	95	1	Hristos este prezent prin Duhul Său cel Sfânt pentru a pune sigiliul asupra ceremonialului stabilit de El. Hristos este acolo pentru a convinge şi înduioşa inima. Nu-I scapă niciun gând de întristare. Îi aşteaptă pe cei pocăiţi şi cu inima zdrobită. Totul este pregătit pentru primirea unui astfel de suflet. Acela care a spălat picioarele lui Iuda doreşte să spele orice inimă de întinarea păcatului. Nimeni nu trebuie să se retragă de la împărtăşire pentru că persoane nevrednice sunt de faţă. Se cere de la fiecare ucenic să participe în mod public şi să mărturisească în felul acesta că primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal. Tocmai în aceste întocmiri ale Sale, Hristos Se întâlneşte cu poporul Său şi îi dă puteri prin prezenţa Sa. Se poate ca mâini şi inimi întinate să servească Cina, totuşi Hristos îi serveşte pe copiii Săi. Toţi cei care vin cu credinţa legată de El vor fi foarte mult binecuvântaţi. Toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii dumnezeieşti vor pierde. Despre ei se poate spune foarte bine: „Voi nu sunteţi cu toţii curaţi.”
DCN	95	2	Împărţind cu ucenicii pâinea şi vinul, Hristos S-a obligat să fie Răscumpărător. El le-a încredinţat Noul Legământ, prin care toţi cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos. Prin acest legământ, ei primesc orice binecuvântare pe care cerul o poate da pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuie să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită adusă pentru fiecare dintre ei ca fiind parte din marele întreg al neamului omenesc decăzut.
DCN	95	3	Dar serviciul de împărtăşire nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul lui. Când ucenicii Domnului se adună în jurul mesei Sale, nu trebuie să-şi amintească, nici să deplângă slăbiciunile lor. Nu trebuie să se ocupe de experienţele lor religioase trecute, fie ele înălţătoare sau descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînţelegerile cu fraţii lor. Serviciul pregătitor a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînţelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-şi deschidă sufletul în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima curăţită prin sângele scump al lui Hristos, în deplină cunoştinţă a prezenţei Lui, deşi nevăzut, ei urmează să audă cuvintele:„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27).
DCN	96	1	Domnul nostru zice: Când eşti convins de păcat, adu-ţi aminte că Eu am murit pentru tine. Când eşti urmărit, persecutat şi întristat pentru Numele Meu şi pentru Evanghelie, adu-ţi aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viaţa. Când îndatoririle tale îţi par prea aspre şi dureroase şi poverile tale prea grele de purtat, adu-ţi aminte că pentru tine am purtat crucea, dispreţuind ruşinea. Când inima ta se strânge de teama celor ce-ţi stau în faţă, aminteşte-ţi că Răscumpărătorul tău trăieşte ca să mijlocească pentru tine.
DCN	96	2	Serviciul de împărtăşire arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost destinat să ţină vie în mintea ucenicilor tocmai această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Lui, îşi reaminteau cum „El a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.»” În necazul lor, ei au găsit mângâiere în speranţa că El va reveni. Nepreţuit a fost pentru ei gândul: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
DCN	96	3	Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră. Hristos a instituit acest serviciu divin pentru ca el să ne poată vorbi despre iubirea lui Dumnezeu care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate fi nicio unire între sufletele noastre şi Dumnezeu decât prin Hristos. Iubirea şi unirea dintre fraţi trebuie să fie cimentate şi făcute veşnice prin iubirea lui Isus. Şi n-a trebuit nimic altceva decât moartea lui Hristos pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră. Numai prin faptul că El a murit putem noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem credinţa.
DCN	96	4	Orânduielile care scot la iveală umilinţa şi suferinţa Domnului nostru sunt socotite prea mult ca forme. Ele au fost instituite cu un scop. Simţurile noastre trebuie să fie înviorate pentru a-şi da seama de taina evlaviei. Toţi au privilegiul să înţeleagă, mai mult decât facem, suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos.„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, aşa a fost înălţat şi Fiul omului, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14,15). Trebuie să privim la crucea de pe Golgota, pe care stă Mântuitorul muribund. Interesele noastre veşnice cer să dovedim credinţa în Hristos.
DCN	97	1	Domnul nostru a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. [...] Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură” (Ioan 6:53-55). Lucrul acesta este adevărat şi pentru viaţa noastră fizică. Datorăm chiar şi viaţa aceasta pământească morţii lui Hristos. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi sângele lui Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindeşte în fiecare izvor de apă. Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă este un act sfânt.
DCN	97	2	Şi cu atât mai bine putem să aplicăm cuvintele lui Hristos asupra naturii noastre spirituale. El spune: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică.” Numai când primim viaţa, aşa cum s-a vărsat pe crucea de pe Golgota, putem să trăim viaţa de sfinţenie. Şi primim această viaţă primind Cuvântul Său şi făcând lucrurile pe care El le-a poruncit. În felul acesta, ajungem una cu El.„Cine mănâncă trupul Meu”, zice El, „şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine” (Ioan 6:54,56,57). La sfânta împărtăşire, se aplică textul acesta în chip deosebit. Când prin credinţă contemplăm jertfa cea mare a Domnului nostru, sufletul asimilează viaţa spirituală a lui Hristos. Sufletul acesta va primi putere spirituală din orice împărtăşire. Slujba aceasta stabileş-te o legătură vie, prin care credinciosul este legat de Hristos şi, în felul acesta, este legat de Tatăl. Într-un sens deosebit, ea formează o legătură între fiinţele omeneşti dependente şi Dumnezeu.
DCN	98	1	Când primim pâinea şi vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos şi sângele Lui vărsat, în imaginaţie ne alăturăm la scena împărtăşirii din camera de sus. Ni se pare că trecem şi noi prin grădina sfinţită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem şi noi martori la lupta prin care s-a câştigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi. Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine măreţia şi însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră şi gândul despre Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte. În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu şi pentru Miel; mândria şi adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota.
DCN	98	2	Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălţat în gând, curăţit în inimă şi transformat în caracter. El va merge în lume pentru a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuşi vorbirea apostolului, când a zis: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14).
------------------------Capitolul 13 -- Ghetsimani
DCN	99	0	Capitol bazat pe textele din Matei 26:36-56; Marcu 14:32-50; Luca 22:39-53; loan 18:1-12
DCN	99	1	Însoţit de ucenicii Săi, Mântuitorul Se îndrepta încet spre Grădina Ghetsimani. Plină şi clară, luna din timpul Paştelui strălucea pe un cer fără nori. Oraşul corturilor de pelerini era cufundat în tăcere. Până atunci, Domnul Hristos le vorbise cu multă seriozitate ucenicilor Săi, instruindu-i, dar, pe măsură ce Se apropia de Ghetsimani, El devenea neobişnuit de tăcut. El vizitase adesea acest loc pentru meditaţie şi rugăciune, dar niciodată cu o inimă atât de plină de tristeţe ca în această noapte a ultimei Sale lupte. În toată viaţa Sa de pe pământ, El umblase în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Când ajungea în conflict cu oamenii care erau inspiraţi chiar de Satana, El putea spune: „Cel ce M-a trimis este cu Mine: Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Dar acum avea simţământul că este despărţit de lumina care-L susţinea, a prezenţei lui Dumnezeu. Acum, El era socotit în numărul călcătorilor legii. Vinovăţia neamului omenesc căzut trebuia să fie purtată de El. Asupra Sa, care nu cunoştea păcatul, avea să fie aşezată nelegiuirea noastră a tuturor. Atât de înspăimântător Îi apărea păcatul, atât de mare greutatea vinii pe care trebuia s-o poarte, încât era ispitit să Se teamă ca nu cumva aceasta să-L despartă pentru totdeauna de iubirea Tatălui Său. Simţind cât de teribilă este mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, El exclamă:„Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38).
DCN	99	2	Pe când se apropiau de grădină, ucenicii au observat schimbarea petrecută cu Învăţătorul lor. Niciodată până atunci nu-L văzuseră atât de trist şi de tăcut. Pe măsură ce înaintau, această stranie tristeţe se adâncea tot mai mult, şi totuşi ei n-au îndrăznit să-L întrebe care era motivul acestei stări. Fiinţa Sa se clătina ca şi când era gata să cadă. Ajungând în grădină, ucenicii se uitau cu grijă să găsească mai curând obişnuitul Său loc retras, pentru ca Domnul lor să Se poată odihni. Fiecare pas pe care-I făcea acum îl făcea cu mare efort. El gemea cu glas tare ca şi când Se afla sub greutatea unei poveri teribile. In două rânduri, ucenicii Săi L-au sprijinit, altfel ar fi căzut la pământ.
DCN	100	1	Nu departe de intrarea în grădină, Domnul Isus i-a părăsit pe ucenicii Săi, cu excepţia a trei dintre ei, cerându-le să se roage pentru ei şi pentru El. Împreună cu Petru, Iacov şi Ioan, El a intrat în ascunzişurile grădinii. Aceşti trei ucenici erau cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului Hristos. Ei au fost aceia care văzuseră slava Sa pe Muntele Schimbării la Faţă; ei văzuseră pe Moise şi pe Ilie vorbind cu El; ei auziseră vocea din ceruri, iar acum, în lupta Sa cea mare, Domnul Hristos dorea să aibă prezenţa lor lângă El. Adesea ei petrecuseră noaptea cu El în acest loc retras. În toate aceste ocazii, după un timp de veghere şi rugăciune, ei puteau dormi netulburaţi, puţin mai de-parte de Învăţătorul lor, până când El îi trezea în zorii zilei pentru a merge din nou la lucru. Dar acum El dorea ca ei să petreacă noaptea împreună, în rugăciune. Cu toate acestea, El nu putea suporta ca ei să fie martori la chinul de moarte prin care avea să treacă. „Rămâneţi aici”, a spus El, „şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26:38).
DCN	100	2	El a mers puţin mai departe de ei — dar nu chiar atât de departe încât ei să nu-L poată vedea şi auzi - şi S-a aruncat cu faţa la pământ. Avea simţământul că, datorită păcatului, fusese despărţit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de mare, atât de întunecată şi atât de adâncă, încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În această agonie a sufletului Său, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină pentru a scăpa. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului. Domnul Hristos Se afla acum într-o situaţie cu totul diferită de cele în care S-a aflat vreodată. Suferinţa Sa putea să fie cel mai bine descrisă de cuvintele profetului care spunea: „ScoaIă-te, sabie, asupra păstorului Meu şi asupra omului care îmi este tovarăş, zice Domnul oştirilor” (Zaharia 13:7). Ca înlocuitor şi garant pentru omul păcătos, Domnul Hristos a suferit pedeapsa divină. El a văzut ce înseamnă dreptatea. Până acum fusese Mijlocitor pentru alţii; acum însă dorea foarte mult să aibă pe cineva care să mijlocească pentru El.
DCN	101	1	Când a simţit că unitatea Sa cu Tatăl a fost întreruptă, Domnul Hristos S-a temut ca nu cumva, în natura Sa omenească, să nu poată fi în stare să suporte conflictul care-I stătea în faţă cu puterile întunericului. În pustia ispitirii, destinul neamului omenesc fusese în cumpănă. Domnul Hristos a fost atunci biruitor. Acum, ispititorul venise pentru ultima şi teribila luptă. Pentru acest moment se pregătise el în timpul celor trei ani de lucrare a Domnului Hristos. El aruncase totul în balanţă. Dacă avea să dea greş aici, speranţa sa de a fi atotstăpânitor se năruia; împărăţiile lumii aveau să fie în cele din urmă ale Domnului; el personal avea să fie îndepărtat şi aruncat afară. Dar, dacă Domnul Hristos putea fi înfrânt, atunci pământul avea să devină împărăţia lui Satana, iar neamul omenesc avea să fie pentru totdeauna sub puterea sa. Cu implicaţiile acestui conflict înaintea Sa, sufletul Domnului Hristos era plin de teama despărţirii de Dumnezeu. Satana Îi şoptea că, dacă devenea garantul unei lumi păcătoase, această despărţire avea să fie veşnică. El avea să fie identificat cu împărăţia lui Satana şi niciodată nu va mai putea fi una cu Dumnezeu.
DCN	101	2	Şi, de fapt, ce urma să se câştige prin acest sacrificiu? Cât de lipsite de perspectivă, de nădejde apăreau vinovăţia şi nerecunoştinţa oamenilor! Şi astfel, în modul cel mai crud, Satana făcea presiuni asupra Răscumpărătorului nostru, şoptindu-I: „Cei care pretindeau că sunt mai presus de toţi ceilalţi în cele materiale şi spirituale Te-au respins. Ei caută să Te nimicească pe Tine, care eşti temelia, centrul şi sigiliul făgăduinţelor făcute lor ca unui popor deosebit. Chiar unul dintre ucenicii Tăi, care a ascultat sfaturile şi învăţăturile Tale şi care a fost primul în activitatea bisericii, Te va vinde. Unul dintre cei mai zeloşi urmaşi ai Tăi se va lepăda de Tine. Toţi te vor uita.” Întreaga fiinţă a Domnului Hristos avea oroare faţă de acest gând. Faptul că aceia pe care El Se angajase să-i mântuiască, aceia pe care El îi iubea aşa de mult, se vor alătura lui Satana în planurile lui I-a străpuns sufletul. Lupta era teribilă. Măsura intensităţii ei era vinovăţia naţi-unii Sale, a acuzatorilor şi a trădătorului Său, vinovăţia unei lumi ce zăcea în nelegiuire. Păcatele omenirii apăsau greu asupra Domnului Hristos şi simţământul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului Îi zdrobea viaţa Sa.
DCN	102	1	Priviţi-L cântărind preţul ce trebuia plătit pentru mântuirea celor păcătoşi. În agonia Sa, El Se prindea de pământul rece ca şi când ar fi vrut să împiedice îndepărtarea de Tatăl Său. Roua rece a nopţii a căzut pe trupul Său întins la pământ, dar El nu-i dădu atenţie. De pe buzele Sale palide veni strigătul amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta.” Dar chiar şi în aceste împrejurări, El a adăugat: „Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei 26:39). Atunci când este în suferinţă, inima omenească tânjeşte după simpatie şi înţelegere. Această nevoie era simţită de Domnul Hristos până în profunzimea fiinţei Sale. În momentul suprem de agonie a sufletului Său, El a venit la ucenici cu dorinţa arzătoare de a auzi câteva cuvinte de mângâiere din partea acelora pe care adesea îi binecuvântase, îi mângâiase şi îi ocrotise în necazurile şi amărăciunile lor. Acela care totdeauna avusese pentru ei cuvinte de simpatie trecea acum printr-o agonie supraomenească şi dorea foarte mult să ştie că ei se rugau atât pentru El, cât şi pentru ei înşişi. Cât de întunecată apărea răutatea păcatului! Teribilă era ispita de a lăsa neamul omenesc să poarte consecinţele vinii sale, în timp ce El să stea nevinovat înaintea lui Dumnezeu. Dacă doar ar fi ştiut că ucenicii Săi înţelegeau şi apreciau acest lucru, atunci El ar fi fost întărit. Ridicându-Se cu un efort dureros, El a mers împleticindu-Se la locul unde îi lăsase pe însoţitorii Săi. Dar [...] „i-a găsit dormind”. Dacă i-ar fi găsit rugându-se, El S-ar fi simţit uşurat.
DCN	102	2	Dacă ei ar fi căutat refugiu la Dumnezeu, pentru ca mijloacele folosite de Satana să nu aibă câştig de cauză asupra lor, El ar fi fost mângâiat de credinţa lor nezdruncinată. Dar ei nu dăduseră atenţie avertizării repetate: „Vegheaţi şi rugaţi-vă.” La început, ei fuseseră foarte tulburaţi văzându-L pe Învăţătorul lor, care de obicei era foarte calm şi plin de demnitate, luptându-Se cu un necaz ce era mai presus de puterea lor de înţelegere. Ei s-au rugat atunci când au auzit strigătele puternice ale Suferindului. Nu era în intenţia lor să-L uite pe Domnul, dar se părea că sunt paralizaţi de o toropeală de care s-ar fi putut scutura doar dacă ar fi continuat să se roage lui Dumnezeu. Ei nu au ajuns să-şi dea seama de necesitatea vegherii şi a rugăciunii stăruitoare pentru a putea rezista ispitei.
DCN	103	1	Chiar înainte de a-Şi îndrepta paşii spre Grădina Ghetsimani, Isus le spusese ucenicilor Săi: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire” (Matei 26:31). Însă ei I-au dat cea mai categorică asigurare că vor merge cu El la închisoare şi chiar la moarte. Iar sărmanul Petru, plin de încredere în sine, a adăugat: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea” (Marcu 14:27,29). Dar ucenicii se încredeau în ei înşişi. Ei n-au privit, aşa cum Domnul Hristos îi sfătuise să facă, spre ajutorul Celui Atotputernic. Şi astfel, atunci când Mântuitorul a avut o nevoie disperată de simpatia şi rugăciunile lor, El i-a găsit dormind. Chiar şi Petru dormea.
DCN	103	2	Ioan, ucenicul iubitor, acela care se sprijinise pe pieptul lui Isus, dormea şi el. Desigur, iubirea lui Ioan faţă de Învăţătorul său ar fi trebuit să-l ţină treaz. Rugăciunile lui stăruitoare ar fi trebuit să se amestece cu acelea ale iubitorului Mântuitor în ceasul greu al necazului Său. Răscumpărătorul nostru petrecuse nopţi întregi în rugăciune pentru ucenicii Săi, ca să nu scadă credinţa lor. Dacă acum Domnul Hristos le-ar fi pus lui Iacov şi Ioan întrebarea pe care le-o pusese cândva: „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”, ei nu s-ar mai fi aventurat să răspundă:„Putem!” (Matei 20:22).
DCN	103	3	Auzind vocea Domnului Hristos, ucenicii s-au trezit, dar cu greu L-au recunoscut, atât de schimbată Îi era faţa din cauza chinului îndurat. Adresându-i-Se lui Petru, Isus i-a spus: „Simone, tu dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Marcu 14:37,38). Slăbiciunea ucenicilor Săi a trezit mila lui Isus. El Se temea că nu vor fi în stare să îndure încercarea, proba care avea să vină asupra lor, prin trădarea şi moartea Lui. El nu i-a mustrat, ci le-a zis: „Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Chiar şi în marea Sa luptă, El căuta să-i înţeleagă în slăbiciunea lor. „Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios” (Marcu 14:38). Din nou Fiul lui Dumnezeu a fost cuprins de agonia supraomenească şi, slăbit şi epuizat, S-a întors clătinându-Se spre locul luptei Sale de mai înainte. Suferinţa Sa era mai mare decât cea dinainte. Când agonia sufletului L-a cuprins, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ” (Luca 22:44). Chiparoşii şi palmierii erau martori tăcuţi ai chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua cea grea cădea peste trupul Său chinuit ca şi când natura ar fi plâns deasupra Creatorului ei care Se lupta singur cu puterile întunericului.
DCN	104	1	Cu puţin timp înainte, Domnul Isus stătuse ca un cedru puternic, înfruntând furtuna împotrivirii, care îşi concentrase furia asupra Sa. Voinţe încăpăţânate şi inimi pline de răutate şi viclenie se străduiseră în zadar să-L ducă la confuzie sau să-L înfrângă. El a stat în maiestatea Sa divină ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum însă, El era asemenea unei trestii bătute şi îndoite de mânia furtunii. El ajunsese acum la încheierea lucrării Sale de biruitor, câştigând la fiecare pas victoria asupra puterilor întunericului. Ca Unul ce fusese deja glorificat, El restabilise unitatea Sa cu Dumnezeu. În accente neşovăielnice, El Îşi revărsase cântecele de laudă. El le adresase ucenicilor Săi cuvinte de încurajare, pline de iubire. Acum sosise ceasul puterii întunericului. Acum vocea Sa era auzită în atmosfera liniştită a nopţii, dar nu în tonurile înalte ale triumfului, ci plină de zbuciumul durerii omeneşti. Cuvintele Mântuitorului au ajuns la urechile somnoroşilor Săi ucenici:,,Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
DCN	104	2	Primul gând al ucenicilor a fost acela de a merge la El, dar El le ceruse să rămână acolo, veghind şi rugându-se. Când Domnul Isus a venit la ei, i-a găsit încă o dată dormind. Din nou, El a simţit nevoia unei tovărăşii, nevoia unor cuvinte din partea ucenicilor Săi, cuvinte care I-ar fi adus alinare şi ar fi spulberat vraja întunericului ce aproape Îl copleşise. Dar ochii lor erau îngreuiaţi de somn şi n-au ştiut ce să-I spună. Prezenţa Lui însă i-a trezit. Ei I-au văzut faţa plină de sudoarea de sânge a agoniei şi teama a pus stăpânire pe ei. Ei nu-I puteau înţelege chinul.„Atât de schimbată Îi era faţa şi atât de mult Se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14).
DCN	104	3	Întorcându-Se, Domnul Hristos S-a îndreptat iarăşi către locul Său retras şi a căzut cu faţa la pământ, copleşit de groaza unui mare întuneric. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în ceasul acela al încercării. Acum, El nu Se ruga pentru ucenicii Săi să nu li se piardă credinţa, ci pentru sufletul Său ispitit şi chinuit. Momentul teribil sosise - momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul care i se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-Şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El putea spune:„Călcătorul de lege să primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu.” Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinţei şi chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26:42).
DCN	105	1	De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. In acele momente însă, istoria neamului omenesc I s-a înfăţişat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Şi El nu Se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: „Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta.” Hotărârea fiind luată, El Se prăbuşi ca mort la pământ, de unde Se ridicase puţin. Unde erau acum ucenicii Săi ca să-şi aşeze cu gingăşie mâinile sub capul Învăţătorului lor istovit şi să mângâie fruntea aceea desfigurată cu adevărat mai mult decât a fiilor oamenilor? Mântuitorul însă a călcat singur în teasc şi, din cei ce erau acolo, nimeni n-a fost cu El.
DCN	105	2	Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nicio harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi. Lumile necăzute în păcat şi ostile îngereşti au urmărit cu un deosebit interes cum conflictul se apropia de sfârşit. Satana şi cei care i s-au alăturat în ale răului, legiunile de îngeri apostaziaţi, priveau cu multă atenţie la momentul hotărâtor al lucrării de mântuire. Puterile binelui şi cele ale răului aşteptau să vadă ce răspuns va primi Domnul Hristos la rugăciunea pe care a adresat-o de trei ori Tatălui. Îngerii doreau foarte mult să aducă uşurare divinului Suferind, dar lucrul acesta nu se putea înfăptui. Nicio cale de scăpare nu s-a găsit pentru Fiul lui Dumnezeu. În acest îngrozitor moment de criză, când totul era în cumpănă, când paharul cel tainic tremura în mâna Suferindului, cerul s-a deschis, o lumină a strălucit în mijlocul întunericului prevestitor de furtună, al ceasului de criză, şi îngerul cel puternic, care stă în prezenţa lui Dumnezeu, ocupând poziţia de la care a căzut Satana, a venit lângă Domnul Hristos. Îngerul a venit nu pentru a lua paharul din mâna Lui, ci ca să-L întărească pentru a putea să-l bea, asigurându-L de iubirea Tatălui. El a venit ca să dea putere Rugătorului divino-uman. El I-a îndreptat privirea spre cerurile deschise, vorbindu-I despre fiinţele care aveau să fie mântuite ca rezultat al suferinţelor Lui. Îngerul L-a asigurat pe Isus că Tatăl Său este mai mare şi mai puternic decât Satana şi că moartea Sa va avea ca rezultat o totală înfrângere a lui, iar împărăţia acestei lumi avea să fie dată sfinţilor Celui Preaînalt. Îngerul I-a spus că El va vedea rezultatul muncii sufletului Său şi va fi mulţumit, căci o mulţime din neamul omenesc va fi mântuită, salvată pentru veşnicie.
DCN	106	1	Chinul Domnului Hristos n-a încetat, dar descurajarea şi dezamăgirea L-au părăsit. Furtuna n-a scăzut în niciun fel din intensitate, dar El, care era obiectul dezlănţuirii ei, a fost întărit pentru a face faţă furiei ei. El a rămas calm şi senin. O pace cerească se odihnea pe faţa Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nicio fiinţă omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferinţele morţii pentru fiecare om. Ucenicii care dormeau au fost treziţi deodată de lumina ce-L înconjura pe Mântuitorul. Ei l-au văzut pe înger aplecat peste Stăpânul lor întins la pământ. L-au văzut ridicând capul Mântuitorului pe pieptul său şi îndreptându-L spre ceruri. I-au auzit vocea, asemenea unei muzici plăcute, rostind cuvinte de mângâiere şi speranţă. Ucenicii şi-au reamintit scena de pe Muntele Schimbării la Faţă. Ei şi-au amintit de slava ce-L înconjurase pe Isus în templu, precum şi de glasul lui Dumnezeu care vorbea din nor. Acum, aceeaşi slavă a fost descoperită din nou şi nu se mai temeau deloc pentru Învăţătorul lor. El Se afla în grija lui Dumnezeu; un înger puternic fusese trimis ca să-L ocrotească. Din nou, ucenicii, în oboseala lor, au căzut în toropeala aceea stranie care i-a copleşit. Şi, din nou, Domnul Hristos i-a găsit dormind.
DCN	107	1	Privindu-i cu amărăciune, El zise: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! ... Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor” (Matei 26:45). Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El a auzit paşii gloatei care-L căuta şi a spus: „Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul” (Matei 26:46). Nicio urmă a chinului de moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a pornit să-l întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a spus: „Pe cine căutaţi?” Răspunsul a fost: „Pe Isus din Nazaret.” Isus a zis: „Eu sunt” (Ioan 18:4-8). Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerul care-I slujise lui Isus cu puţin înainte s-a aşezat între El şi gloată. O lumină cerească a făcut să strălucească faţa Mântuitorului şi ceva în formă de porumbel L-a umbrit. În prezenţa acestei slave divine, gloata ucigaşă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Preoţii, mai-marii, soldaţii şi chiar Iuda s-au dat înapoi, clătinându-se, şi au căzut ca morţi la pământ. Îngerul s-a retras şi lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese ocazia să scape, dar El a rămas calm şi stăpân pe Sine, ca Unul care fusese glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete înrăite, care era acum căzută şi neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire şi teamă.
DCN	107	2	Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare. Soldaţii romani, preoţii şi Iuda s-au strâns în jurul Domnului Isus. Se simţeau ruşinaţi de slăbiciunea lor, temându-se că El ar putea să le scape. Din nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: „Pe cine căutaţi?” Acum ei aveau dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu s-au lăsat convinşi. La întrebarea: „Pe cine căutaţi?”, au răspuns iarăşi: „Pe Isus din Nazaret!” Atunci Mântuitorul le-a spus: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă” (Ioan 18:8) - şi a arătat spre ucenicii Săi. El ştia cât de slabă le era credinţa şi a căutat să-i ocrotească de ispite şi încercări. Pentru ei, El era gata să Se sacrifice.
DCN	108	1	Iuda trădătorul n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când gloata a pătruns în grădină, el a condus-o, fiind urmaţi îndeaproape de marele-preot. Iuda stabilise un semn pentru urmăritorii Domnului Isus, spunând: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El” (Matei 26:48). Acum, el se făcea că nu are niciun amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el I-a luat mâna, semn al unei familiare prietenii. Rostind: „Plecăciune, Învăţătorule”, el L-a sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge ca şi când ar fi simţit împreună cu El în primejdia în care Se afla. Domnul Hristos i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Vocea Lui tremura de durere atunci când a adăugat: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” Această întrebare ar fi trebuit să trezească conştiinţa trădătorului şi să atingă inima lui împietrită, dar onoarea, credincioşia şi sensibilitatea milei omeneşti îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală şi sfidător, fără să manifeste vreo dispoziţie de a-şi schimba atitudinea. Se predase lui Satana şi nu mai avea nicio putere să-i reziste. Şi Isus n-a refuzat sărutarea vânzătorului.
DCN	108	2	Gloata a devenit mai îndrăzneaţă atunci când a văzut că Iuda a atins persoana Aceluia care, numai cu puţin timp înainte, fusese glorificat înaintea ochilor lor. Atunci au pus mâna pe Isus şi au început să lege acele mâini preţioase, care au fost totdeauna folosite pentru săvârşirea binelui. Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat. Că aceeaşi putere care a făcut ca mulţimea să cadă ca nişte oameni morţi îi va face neputincioşi până când Domnul Hristos şi tovarăşii Săi vor scăpa. Ei au fost însă dezamăgiţi şi chiar indignaţi când au văzut frânghiile aduse pentru a lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede sabia şi a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie urechea slujitorului marelui-preot. Când Domnul Hristos a văzut ce s-a întâmplat, Şi-a dezlegat mâinile, deşi era ţinut cu străşnicie de soldaţii romani, şi, spunând: „Lăsaţi-i! Până aici!”, S-a atins de urechea rănită, şi ea s-a vindecat imediat. Apoi i-a spus lui Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, o legiune pentru fiecare ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se salvează pe Sine şi nu ne salvează şi pe noi? Răspunzând gândurilor lor nemărturisite, El a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Luca 22:51; Matei 26:52-54; Ioan 18:11).
DCN	109	1	Demnitatea oficială a conducătorilor iudei nu-i împiedicase să se alăture urmăritorilor lui Isus. Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredinţată unor subalterni; preoţii cei vicleni şi mai-marii norodului s-au unit cu poliţia templului şi cu oamenii fără căpătâi şi l-au urmat pe Iuda în Ghetsimani. Cu ce societate se uniseră aceşti demnitari - o gloată doritoare de senzaţii tari, înarmată cu tot felul de unelte, ca şi când ar fi urmărit o fiară sălbatică! Întorcându-Se către preoţi şi către bătrânii norodului, Domnul Hristos Şi-a fixat privirea cercetătoare asupra lor. Cuvintele pe care le-a rostit atunci nu aveau să le uite toată viaţa. Ele au fost asemenea unor săgeţi ascuţite ale Celui Atotputernic, Cu demnitate, El a spus: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” Noaptea este mult mai potrivită pentru lucrarea voastră. „Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Matei 26:55; Luca 22:53).
DCN	109	2	Ucenicii au fost înspăimântaţi când au văzut că Domnul Hristos îngăduie să fie prins şi legat. Au fost jigniţi de faptul că atât El, cât şi ei aveau să sufere această umilinţă. Nu puteau înţelege purtarea Lui şi L-au învinovăţit pentru că S-a supus gloatei. În teama şi indignarea lor, Petru a propus să se salveze singuri. Urmând această sugestie, „toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Matei 26:56). Dar Domnul Hristos prevăzuse această fugă a lor: „Iată”, a spus El, „că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur, căci Tatăl Meu este cu Mine” (Ioan 16:32).
------------------------Capitolul 14 -- Golgota
DCN	110	0	Capitol bazat pe textele din Matei 27:31-53; Marcu 14:20-38; Luca 23:26-46; loan 19:16-30
DCN	110	1	„Când au ajuns la locul numit «Căpăţâna», L-au răstignit acolo.” „De aceea [...] ca să sfinţească norodul cu Însuşi sângele Său”, Hristos „a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:12). Din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Grădina Edenului. Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executaţi tâlharii şi ucigaşii. Pline de însemnătate sunt aceste cuvinte: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13). O mare mulţime L-a urmat pe Isus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul şi oameni din toate clasele s-au îndreptat cu grămada spre locul crucificării. Preoţii şi conducătorii se legaseră printr-o înţelegere să nu le facă nimic urmaşilor Domnului Hristos, dacă El avea să fie dat în mâinile lor, şi de aceea ucenicii şi credincioşii din oraş şi din împrejurimi s-au alăturat mulţimii care Îl urma pe Mântuitorul.
DCN	110	2	Când Domnul Isus a trecut de poarta curţii lui Pilat, crucea care fusese pregătită pentru Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiţi, care sângerau. Doi tovarăşi de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea odată cu Domnul Hristos şi asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei. Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea Lui de slăbiciune şi suferinţă. De la Cina Paştelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase şi nu băuse nimic. În conflictul cu forţele satanice din Grădina Ghetsimani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării şi îi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa şi la Pilat. De la Pilat fusese trimis la Irod şi înapoi la Pilat. Din insultă în insultă şi din batjocură în batjocură; de două ori torturat, bătut cu bice - toată noaptea avuseseră loc scene după scene de un caracter atât de aspru, încât ar fi fost o încercare extremă pentru oricine. Domnul Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit niciun cuvânt decât pentru slava lui Dumnezeu. În tot timpul acelei dezgustătoare farse a procesului, El S-a comportat cu statornicie şi cu demnitate. Dar când, după ce a fost a doua oară bătut cu bice, a fost pusă crucea asupra Sa, natura omenească n-a mai putut suporta. El a leşinat sub povara ei.
DCN	111	1	Mulţimea care Îl urma pe Mântuitorul a văzut paşii Săi slabi ce se clătinau, dar n-a manifestat niciun pic de milă faţă de El. Oamenii îşi băteau joc pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Din nou povara a fost pusă asupra Sa şi El iarăşi a căzut la pământ sub greutatea ei. Persecutorii Săi au văzut că Îi era imposibil să-Şi ducă mai departe povara. Ei erau în încurcătură, neştiind pe cine să găsească să ducă mai departe povara aceea umilitoare. Iudeii nu puteau face lucrul acesta pentru că întinarea avea să-i împiedice să ia parte la Sărbătoarea Paştelui. Nimeni deci, nici măcar gloata care Îl urma, nu era de acord să poarte crucea. În acest moment, un străin, Simon din Cirene, venind de la ţară, se întâlneşte cu mulţimea. El aude batjocurile şi înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele dispreţuitoare: „Faceţi loc pentru Împăratul iudeilor!” El se opreşte plin de uimire în faţa scenei şi, în timp ce îşi exprimă compasiunea, îl prind şi pun crucea pe umerii săi.
DCN	111	2	Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el însuşi nu era un ucenic al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon şi de aici înainte el avea să fie totdeauna recunoscător pentru această providenţă. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare şi a rămas întotdeauna cu bucurie sub povara ei. Nu puţine femei se aflau în mulţimea care Îl urma pe Cel nevinovat la locul execuţiei. Atenţia lor era aţintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre ele Îl văzuseră mai înainte. Altele aduseseră la El pe bolnavii şi suferinzii lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se făceau auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care mulţimea o manifesta faţă de Cel pentru care inimile lor erau înduioşate şi zdrobite.
DCN	112	1	Şi, în ciuda acţiunii gloatei turbate şi a cuvintelor pline de mânie ale preoţilor şi conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor. În timp ce Domnul Hristos cădea leşinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice. Acesta a fost singurul lucru care a atras atenţia Domnului Hristos. Deşi copleşit de suferinţă, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era indiferent faţă de această exprimare a durerii. A privit la aceste femei cu o delicată simpatie. Ele nu credeau în El; ştia că ele nu-L plângeau ca pe Cineva trimis de Dumnezeu, ci erau mişcate de sentimente de milă omenească. Dar n-a dispreţuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă: „Fiice ale Ierusalimului”, a spus El, „nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri.” De la scena din faţa Sa, Domnul Hristos a privit în viitor, în timpul nimicirii Ierusalimului. În scena teribilă, multe din femeile care Îl plângeau acum aveau să piară împreună cu copiii lor.
DCN	112	2	De la căderea Ierusalimului, gândurile Domnului Hristos au trecut la o judecată mai amplă. În distrugerea oraşului plin de nelegiuire, El a văzut un simbol al nimicirii finale, ce avea să vină asupra lumii. El spusese: „Atunci vor începe să zică munţilor: «Cădeţi peste noi!» Şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!» Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul nevinovat. Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor. Ce suferinţă avea să suporte atunci păcătosul care stăruia în păcat? Toţi cei nepocăiţi şi necredincioşi vor cunoaşte necazul şi suferinţa pe care nicio limbă nu le poate exprima.
DCN	112	3	Din mulţimea care-L urma pe Mântuitorul la Golgota, mulţi Îl însoţiseră cu osanale pline de bucurie şi fluturaseră ramuri de palmieri atunci când intraseră triumfător în Ierusalim, Dar nu puţini dintre cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci era popular să facă astfel, acum se alăturau strigătului: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, speranţele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră aproape de Învăţătorul lor, considerând că era o mare onoare să fie în legătură cu El. Acum însă, în umilirea Sa, ei Îl urmau de la distanţă. Erau plini de durere şi zdrobiţi, dezamăgiţi în speranţele lor. Cât de exact se împlineau cuvintele Domnului Hristos: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite»” (Matei 26:31).
DCN	113	1	Sosind la locul execuţiei, osândiţii au fost legaţi de instrumentele de tortură. Cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile celor care-i aşezau pe cruce, dar Domnul Hristos n-a opus nicio rezistenţă. Mama Domnului Hristos, sprijinită de loan, ucenicul iubit, urmase paşii Fiului ei în drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii şi dorise foarte mult să-I sprijine cu mâna capul rănit şi să-I şteargă fruntea care cândva se odihnise la pieptul ei. Dar nu i s-a îngăduit acest dureros privilegiu. Asemenea ucenicilor, ea încă mai nutrea speranţa că Domnul Hristos avea să-Şi manifeste puterea şi să Se elibereze din mâinile vrăjmaşilor Săi.
DCN	113	2	Din nou inima i se strânse când îşi aduse aminte de cuvintele prin care El prevestise chiar scenele care aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legaţi de cruce, ea privea scena într-o aşteptare chinuitoare. Va îngădui oare El, care dăduse viaţă morţilor, să fie răstignit? Va îngădui oare El, Fiul lui Dumnezeu, să fie ucis într-un mod atât de crud? Oare va trebui ea să renunţe la credinţa că Isus este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării si durerii Lui, fără să aibă măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul şi cuiele fuseseră aduse, erau acolo şi, în timp ce piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leşinat al mamei lui Isus.
DCN	113	3	Mântuitorul n-a scos niciun murmur de durere. Faţa Sa a rămas calmă şi senină, dar stropi mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci nicio mână milostivă care să şteargă sudoarea morţii de pe faţa Sa, niciun cuvânt de simpatie, nicio credincioşie neclintită, care să stea alături de inima Sa omenească. În timp ce soldaţii îşi aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos Se ruga pentru vrăjmaşii Săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Mintea Lui trecea dincolo de propria suferinţă, la păcatul persecutorilor Săi şi la plata teribilă care va fi partea lor. Niciun blestem n-a fost rostit asupra soldaţilor care-L tratau atât de aspru. Nicio răzbunare n-a fost invocată asupra preoţilor şi conducătorilor, care jubilau la vederea împlinirii planurilor lor. Domnului Hristos I-a fost milă de ei, în ignoranţa şi vinovăţia lor. El a şoptit, pentru iertarea lor, scuza „căci nu ştiu ce fac”.
DCN	114	1	Dacă ar fi ştiut că Îl torturau pe Cel care a venit să salveze din ruină veşnică neamul omenesc căzut în păcat, atunci ei ar fi fost cuprinşi de remuşcare şi de groază. Dar ignoranţa nu le-a îndepărtat vinovăţia, căci avuseseră privilegiul de a-L cunoaşte şi de a-L primi pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor. Unii dintre ei aveau să-şi recunoască păcatul, să se pocăiască şi să fie convertiţi. Alţii însă, prin nepocăinţa lor, aveau să facă imposibil ca rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Şi totuşi, în acelaşi fel, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul Hristos câştiga dreptul să devină apărătorul omului în prezenţa lui Dumnezeu. Rugăciunea aceea a Domnului Hristos pentru vrăjmaşii Săi a cuprins lumea. Ea îl cuprinde pe orice păcătos care a trăit sau care va trăi vreodată, de la începutul lumii şi până la sfârşitul timpului. Deasupra tuturor zace vinovăţia crucificării Fiului lui Dumnezeu. Iertarea este oferită tuturor în dar. „Toţi cei ce vor” pot avea pace cu Dumnezeu şi pot moşteni viaţa veşnică.
DCN	114	2	De îndată ce Domnul Isus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbaţi puternici şi trântită cu violenţă în groapa mai dinainte pregătită. Faptul acesta L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere. Pilat a scris apoi o inscripţie în evreieşte, greceşte şi latineşte şi a aşezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor”. Inscripţia aceasta i-a enervat pe iudei. În sala de judecată a lui Pilat ei strigaseră: „Răstigneşte-L! [...] Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul” (Ioan 19:15).
DCN	114	3	Ei declaraseră că oricine va recunoaşte un alt împărat va fi un trădător. Pilat a scris sentimentele pe care ei le exprimaseră. N-a fost amintită nicio altă vină decât aceea că Isus era Împăratul iudeilor. Inscripţia era de fapt o virtuală recunoaştere a supunerii iudeilor faţă de puterea romană. Ea declara că oricine va pretinde că este împăratul lui Israel avea să fie judecat de ei ca fiind vrednic de moarte. Preoţii se întrecuseră pe ei înşişi. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos, Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a salva întreaga naţiune. Acum, ipocrizia lor a fost dată pe faţă. Pentru a-L distruge pe Domnul Hristos, ei fuseseră gata să sacrifice existenţa lor naţională.
DCN	115	1	Preoţii au văzut ceea ce făcuseră şi, de aceea, i-au cerut lui Pilat să schimbe inscripţia. Ei au spus: „Nu scrie: «Împăratul iudeilor», ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăratul iudeilor»”. Pilat însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă şi în mod categoric îşi manifestă dispreţul faţă de preoţii şi conducătorii pizmaşi şi vicleni. El le răspunse rece: „Ce am scris, am scris.” O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii a îndrumat aşezarea acelei inscripţii deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu ca ea să îndemne la cugetare şi la cercetarea Scripturii. Locul unde a fost crucificat Domnul Hristos era aproape de oraş. Mii de oameni din toate ţările se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripţia care declară pe Isus din Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toţi. Ea era un adevăr viu, transmis de o mână pe care Dumnezeu o îndrumase.
DCN	115	2	În suferinţele Domnului Hristos pe cruce, profeţia a fost împlinită. Cu veacuri înainte de răstignire, Mântuitorul profetizase felul tratamentului la care avea să fie supus: „Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul Meu, Mi-au străpuns mâinile şi picioarele; toate oasele aş putea să Mi le număr. Ei, însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele Mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa Mea” (Psalmii 22:16-18). Profeţia cu privire la hainele Sale a fost împlinită fără să fie nevoie de sfatul sau de intervenţia prietenilor sau a vrăjmaşilor Celui crucificat. Hainele Sale au fost date soldaţilor care Îl pironiseră pe cruce. Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când împărţeau între ei hainele Lui. Tunica Lui fusese ţesută de-a-ntregul, fără cusătură, şi ei au zis: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.”
DCN	115	3	Într-o altă profeţie, Mântuitorul declara: „Ocara Îmi rupe inima şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aştept mângâietori şi nu găsesc niciunul. Ei îmi pun fiere în mâncare şi, când Mi-e sete, Îmi dau să beau oţet” (Psalmii 69:20,21). Acelora care sufereau moartea pe cruce le era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea. Acest amestec I-a fost oferit şi Domnului Hristos, dar, gustând, a refuzat să-l ia. El n-ar fi primit nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credinţa Sa trebuia să se ţină puternic de Dumnezeu. Aceasta era singura Lui tărie. Dacă Şi-ar fi întunecat simţămintele, faptul acesta i-ar fi oferit un avantaj lui Satana. Vrăjmaşii Domnului Hristos au dat frâu liber mâniei lor furioase, în timp ce El atârna pe cruce. Preoţii, conducătorii şi cărturarii s-au unit cu gloata în a-şi bate joc de Mântuitorul muribund. La botez şi la schimbarea la faţă, vocea lui Dumnezeu fusese auzită proclamând pe Hristos ca Fiu al Său. Şi din nou, chiar înaintea trădării lui Isus, Tatăl vorbise dând mărturie despre divinitatea Fiului. Dar acum vocea din ceruri tăcea. N-a fost auzită nicio mărturie în favoarea Domnului Hristos. El a suferit singur comportamentul abuziv şi batjocura din partea oamenilor răi.
DCN	116	1	„Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu”, spuneau ei, „pogoară-Te de pe cruce!”„Să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” În pustia ispitirii, Satana spusese: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos” de pe streaşina templului (Matei 4:3,6). Satana şi îngerii săi erau prezenţi la cruce în chip omenesc. Arhivrăjmaşul şi oştirile sale conlucrau cu preoţii şi cu conducătorii. Cei care trebuiau să înveţe poporul aţâţaseră gloata neştiutoare, ca să ceară pronunţarea condamnării împotriva Aceluia pe care mulţi nu-L văzuseră niciodată până în clipa când au fost aduşi să depună mărturie împotriva Lui. Preoţii, conducătorii, fariseii şi gloata înrăită erau uniţi într-un delir satanic. Conducătorii religioşi s-au unit cu Satana şi cu îngerii săi. Ei aduceau la îndeplinire cele poruncite de el.
DCN	116	2	Domnul Hristos, suferind şi muribund, a auzit fiecare cuvânt rostit de preoţi: „Pe alţii i-a mântuit şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui! Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare de pe cruce, ca să vedem şi să credem.” Domnul Hristos ar fi putut să coboare de pe cruce. Dar numai pentru faptul că El nu S-a mântuit pe Sine păcătosul are nădejdea iertării şi milei lui Dumnezeu. În batjocura lor la adresa Mântuitorului, oamenii care mărturiseau a fi tâlcuitori ai profeţiilor repetau chiar cuvintele pe care inspiraţia le profetizase că le vor spune cu ocazia aceasta. Şi cu toate acestea, în orbirea lor, ei nu şi-au dat seama că împlinesc profeţia. Cei care, în bătaie de joc, au rostit cuvintele: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»” puţin îşi dădeau seama că mărturia lor avea să răsune de-a lungul veacurilor. Deşi rostite în bătaie de joc, aceste cuvinte i-au determinat pe mulţi oameni să cerceteze Scripturile aşa cum n-o făcuseră niciodată mai înainte. Bărbaţi înţelepţi au auzit, au cercetat, au judecat şi s-au rugat. Ei au fost aceia care n-au cunoscut odihna până când, comparând text cu text, au înţeles misiunea Domnului Hristos. Niciodată mai înainte n-a existat o cunoaştere atât de larg cuprinzătoare a Domnului Hristos ca atunci când El atârna pe cruce. În inimile multora dintre cei care au privit scena crucificării şi au auzit cuvintele Domnului Hristos a strălucit lumina adevărului.
DCN	117	1	Pentru Isus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de mângâiere. A fost rugăciunea tâlharului pocăit. Amândoi tâlharii, care au fost crucificaţi cu Domnul Hristos, mai întâi şi-au bătut joc de El; unul dintre ei cu cât suferea mai mult, cu atât era mai disperat şi mai batjocoritor. Dar nu aşa au stat lucrurile cu tovarăşul său. Acest om nu era un criminal împietrit; fusese dus pe căi păcătoase de anturaje rele, dar era mai puţin vinovat decât mulţi dintre cei care stăteau lângă cruce şi îşi băteau joc de Mântuitorul. El Îl văzuse pe Isus şi-L ascultase, fusese convins de învăţăturile Lui, dar fusese îndepărtat de la El de către preoţi şi conducători.
DCN	117	2	Căutând să-şi înăbuşe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în păcat, până când a fost arestat, judecat ca un criminal şi condamnat să moară pe cruce. În sala de judecată şi pe drumul spre Golgota, fusese în preajma Domnului Hristos. Îl auzise pe Pilat declarând:„Nu găsesc nicio vină în El” (Ioan 19:4). El remarcase purtarea Lui dumnezeiască şi iertarea plină de milă acordată celor care Îl torturau. Acum, pe cruce, el vede mulţi aşa-zişi mari oameni religioşi scoţând limba cu dispreţ şi bătându-şi joc de Domnul Hristos. Îi vede pe alţii clătinând din cap. Aude cuvintele mustrătoare repetate de tovarăşul său de vinovăţie: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” Printre trecători îi aude pe mulţi luându-I apărarea Domnului Hristos. Îi aude repetând cuvintele Sale şi povestind lucrările Sale. Din nou pune stăpânire pe el convingerea că acesta este Hristosul. Întorcându-se către tovarăşul său de crime, el spune: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?” Tâlharii muribunzi nu mai aveau de ce să se teamă de oameni, dar asupra unuia dintre ei apăsa convingerea că există un Dumnezeu de care trebuia să te temi, un viitor care-l făcea să tremure. Iar acum, aşa cum era în totul mânjit de păcat, istoria vieţii sale se apropia de încheiere: „Pentru noi este drept”, suspină el, „căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.”
DCN	118	1	Acum nu mai exista nicio întrebare. Nu mai existau nici îndoieli, nici reproşuri. Când fusese condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese într-o stare de deznădejde şi de disperare, dar, lucru ciudat, acum au început să apară gânduri duioase. El îşi aminteşte de tot ce a auzit despre Domnul Hristos, cum Acesta i-a vindecat pe bolnavi şi le-a iertat păcatele. Aude cuvintele acelora care credeau în Isus şi-L urmau plângând. Vede şi citeşte inscripţia de deasupra capului Mântuitorului. Îi aude pe trecători cum repetă aceste cuvinte, unii cu buzele îndurerate şi tremurânde, alţii în râs şi batjocură. Duhul Sfânt îi luminează mintea şi, puţin câte puţin, lanţul dovezilor se leagă. În Domnul Isus, zdrobit, batjocorit şi atârnând pe cruce, el Îl vede pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea este amestecată cu durerea în glasul său, când sufletul neajutorat şi muribund se prinde de un Mântuitor aflat pe moarte. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine”, strigă el, „când vei veni în Împărăţia Ta.” Răspunsul a venit imediat. Tonul era plăcut şi melodios, cuvintele, pline de iubire, de compasiune şi putere: „Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai.”
DCN	118	2	În decursul lungilor ore de agonie, la urechile Domnului Hristos ajunseseră numai cuvinte de ocară şi de batjocură. Acum, când atârna pe cruce, răsunetul râsetelor şi al blestemelor încă ajungea până la El. Cu inima plină de dor, El era atent să audă vreo expresie a credinţei din partea ucenicilor Săi. Dar a auzit numai cuvinte de jale: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel.” Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinţei şi a iubirii din partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau şi chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, pe pragul veşniciei, Îl numeşte pe Isus Domn. Mulţi au fost gata să-L numească Domn atunci când făcea minuni sau după ce S-a ridicat din mormânt, dar nimeni altul, în afară de tâlharul pocăit, care a fost salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund, atârna pe cruce. Cei care se aflau în jur au auzit cuvintele prin care tâlharul Îl numea pe Isus Hristos Domn. Tonul cu care vorbea omul pocăit le-a atras atenţia. Aceia care se certaseră la piciorul crucii pentru hainele Domnului Hristos şi trăseseră la sorţi pentru cămaşa Lui s-au oprit să asculte. Vocile lor aspre au amuţit. Cu respiraţia reţinută, ei au privit la Hristos, aşteptând răspunsul de pe buzele acelea muribunde.
DCN	119	1	În timp ce rostea cuvintele de făgăduinţă, norul cel negru care învăluia crucea a fost străpuns de o lumină vie şi strălucitoare. Pacea desăvârşită, care vine în urma acceptării lui Dumnezeu, a pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos, în umilinţa Sa, a fost proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt, era un biruitor. El a fost recunoscut ca Purtător de păcate. Oamenii puteau să-şi exercite puterea asupra templului Său omenesc. Puteau să-I străpungă tâmplele Lui sfinte cu o coroană de spini, puteau să-I smulgă hainele de pe El şi să se certe pentru împărţirea lor, dar nu-L puteau jefui de puterea de a ierta păcatele. Murind, El a dat mărturie despre divinitatea Sa şi pentru slava Tatălui Său. Urechea Lui nu este prea obosită ca să ne poată auzi şi nici braţul Său nu este prea scurt ca să ne poată mântui. Este dreptul Lui împărătesc acela de a-i mântui în chip desăvârşit pe toţi cei care vin la Dumnezeu prin El.
DCN	119	2	„Îţi spun astăzi, tu vei fi cu Mine în rai.” Domnul Hristos nu i-a promis tâlharului că va fi cu El în rai în ziua aceea. Nici chiar El nu mergea în ziua aceea în rai. El a dormit în mormânt, iar în dimineaţa învierii a spus: „Nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20:17). Dar în ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri şi întunecimi, a fost dată făgăduinţa. „Astăzi”, pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos îl asigură pe bietul păcătos: „Tu vei fi cu Mine în rai.” Tâlharii crucificaţi odată cu Domnul Hristos au fost aşezaţi „unul de o parte, altul de cealaltă parte, iar Domnul Hristos la mijloc”. Poziţia Domnului Hristos între tâlhari trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei. În acest fel s-au împlinit Scripturile: „A fost pus în numărul celor fărădelege” (Isaia 53:12). Dar preoţii n-au văzut însemnătatea deplină a actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost aşezat în mijloc, tot astfel crucea Sa a fost aşezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Iar cuvintele de iertare, adresate tâlharului pocăit, au aprins o lumină care va străluci până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.
DCN	120	1	Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a Domnului Hristos, care, în timp ce suferea cea mai grozavă agonie trupească şi sufletească, Se gândea numai la alţii, încurajând sufletul pocăit să creadă. În umilinţa Sa, El Se adresase fiicelor Ierusalimului ca Profet; ca Preot şi Apărător, El mijlocise înaintea Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor iubitor, El iertase păcatele tâlharului pocăit. Pe când Domnul Hristos Îşi rotea ochii peste mulţimea din jurul Său, o figură I-a atras atenţia. La piciorul crucii stătea mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut suporta să rămână departe de Fiul său şi Ioan, ştiind că sfârşitul Îi era aproape, a adus-o iarăşi la cruce. În ceasul morţii Sale, Domnul Hristos Şi-a adus aminte de mama Lui. Privind la faţa ei lovită de durere şi apoi la Ioan, El i-a spus: „Femeie, iată fiul tău”, apoi lui Ioan: „Iată mama ta!” Ioan a înţeles cuvintele Domnului Hristos şi a primit însărcinarea. De îndată, a luat-o pe Maria la el acasă şi din ceasul acela a avut grijă de ea cu multă duioşie. O, ce Mântuitor milostiv şi iubitor! În mijlocul durerilor fizice şi al chinurilor sufleteşti, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea niciun ban cu care să Se îngrijească de nevoile ei, dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată inima, El i-a încredinţat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preţ. În acest fel, El i-a dat ei ceea ce avea cel mai mult nevoie - simpatia plină de gingăşie a aceluia care o iubea, pentru că ea Îl iubea pe Isus. Primind-o ca pe o comoară de preţ, Ioan a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire mereu prezentă a preaiubitului său Învăţător.
DCN	120	2	Exemplul desăvârşit al iubirii filiale a Domnului Hristos străluceşte cu putere neînfrântă prin negura veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin munca Sa de toate zilele, ajutase la purtarea poverilor căminului. Şi acum, chiar în clipa ultimei Sale agonii, n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă şi întristată. Acelaşi spirit va fi văzut în fiecare ucenic al Domnului nostru. Aceia care Îl urmează pe Domnul Hristos vor simţi că este o parte a religiei lor aceea de a-i respecta şi îngriji pe părinţii lor. Inima în care este cultivată iubirea Lui îi va oferi întotdeauna tatălui şi mamei o îngrijire atentă şi plină de o duioasă iubire.
DCN	121	1	Şi acum, Domnul slavei era pe moarte, o jertfa de răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea preţioasei Sale vieţi, Domnul Hristos nu era susţinut de o bucurie a biruinţei. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor ce au suferit, dar suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească şi cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui. El ştia că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară şi vedea mulţimile pierind, deşi aveau la îndemână un ajutor îmbelşugat.
DCN	121	2	Asupra Domnului Hristos, ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire Îi umpleau inima Fiului Său de groază. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul, în această oră a supremei dureri, a străpuns inima Sa cu o întristare care nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită.
DCN	121	3	Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care avea s-o simtă păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar; aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.
DCN	122	1	Cu uimire, îngerii erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Oştile cerului şi-au acoperit feţele înaintea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsufleţită şi-a manifestat împreuna ei simţire cu batjocoritul şi muribundul ei Autor. Soarele a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când, deodată, parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. „Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea.” N-a avut loc nicio eclipsă şi întunericul acesta n-a fost determinat de nicio altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopţii, fără lună şi stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie miraculoasă pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credinţa generaţiilor următoare să poată fi întărită.
DCN	122	2	În întunericul acela dens era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său şi Îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. În clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc şi din cei care se găseau acolo nimeni n-a fost cu El.
DCN	122	3	Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toţi aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferinţa Sa au fost convinşi de dumnezeirea Lui. Faţa aceea, odată privită de oameni, nu avea să mai fie uitată. După cum faţa lui Cain exprima vina lui de ucigaş, tot astfel faţa Domnului Hristos arăta nevinovăţia, liniştea şi bunăvoinţa - chipul lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu au vrut să ia seama la acest semn al cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de mulţimea batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu.
DCN	122	4	Tăcerea mormântului se părea că a căzut peste Golgota. O groază necunoscută a pus stăpânire pe mulţimea care era adunată în jurul crucii. Blestemele şi batjocurile s-au oprit la mijlocul frazelor exprimate doar pe jumătate. Bărbaţi, femei şi copii au căzut cu faţa la pământ. Fulgere strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea şi pe Răscumpărătorul crucificat. Preoţii, conducătorii, cărturarii, cei ce-L crucificaseră şi gloata, toţi au socotit atunci că sosise timpul să-şi primească răsplata. După câtva timp, cineva a şoptit cu spaimă că acum Hristos avea să Se coboare de pe cruce. Alţii au început să caute bâjbâind, poticnindu-se, drumul spre cetate, bătându-se cu pumnii în piept şi bocindu-se plini de teamă.
DCN	123	1	La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulţimii, dar încă Îl mai acoperea pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei şi al groazei care apăsau asupra inimii Sale. Niciun ochi nu putea străpunge întunericul care învăluia crucea şi nimeni nu putea pătrunde întunericul adânc care cuprindea sufletul în suferinţă al Domnului Hristos. Era ca şi când fulgere mânioase erau aruncate asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Isus a strigat cu glas tare: «Eli, Eli, Lama Sabactani!» ... Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” În timp ce întunericul de afară se aşezase asupra Mântuitorului, multe voci s-au auzit exclamând: „Mânia răzbunătoare a cerului este asupra Lui. Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra Lui pentru că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu.” Mulţi dintre cei care au crezut în El au auzit strigătul Său disperat. Speranţa i-a părăsit. Dacă Dumnezeu L-a uitat pe Domnul Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmaşii Săi?
DCN	123	2	Când întunericul s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El Şi-a revenit, simţind suferinţa fizică, şi a zis:„Mi-e sete!” Unul dintre soldaţii romani, mişcat şi plin de milă la vederea buzelor Lui arse, a luat un burete, l-a înfipt într-o nuia de isop şi, înmuindu-l într-un vas cu oţet, I l-a oferit Domnului Hristos. Dar preoţii îşi băteau joc de suferinţele Lui. Când întunericul a acoperit pământul, ei s-au înspăimântat; când groaza lor s-a mai risipit, i-a apucat din nou temerea că Hristos avea să le scape. Ei au interpretat greşit cuvintele Lui „Eli, Eli, Lama Sabactani”. Cu dispreţ înverşunat şi scârbă, ei au spus:„Iată, cheamă pe Ilie.” Au respins ultima ocazie pe care au avut-o de a-I uşura suferinţele.„Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!”
DCN	123	3	Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau ţintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Şi toate suferinţele îndurate — picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile şi picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţa Sa şi durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl Şi-a ascuns faţa de El - vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure şi boala să înceteze, El, care a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine şi pentru tine S-a făcut păcat.
DCN	124	1	Tăcuţi, privitorii urmăreau sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoţii şi conducătorii priveau spre Ierusalim şi iată că norul cel des se aşezase deasupra oraşului şi a câmpiei Iudeei. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Îşi retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraş favorit. Fulgerele înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetăţii blestemate. Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii şi, în tonuri clare, asemenea unei trâmbiţe ce părea să răsune prin toată creaţia, Domnul Isus a strigat: „S-a sfârşit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” O lumină a înconjurat crucea şi faţa Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi, El Şi-a plecat capul pe piept şi a murit. În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparenţă uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omeneşti. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoştea caracterul Tatălui Său, înţelegea dreptatea, mila şi marea Sa iubire. Prin credinţă, Se baza pe Acela pe care întotdeauna L-a ascultat cu bucurie. În supunere, El S-a încredinţat în mâna lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său L-a părăsit. Prin credinţă, Domnul Hristos a fost biruitor.
DCN	124	2	Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulţimea stătea ca paralizată şi privea la Mântuitorul cu respiraţia întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului şi un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiţi şi trântiţi la pământ. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie şi panică. Stânci s-au desprins din munţii din împrejurimi, prăvălindu-se şi sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis şi morţii au fost aruncaţi afară din locurile lor. Creaţia părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoţii, conducătorii, soldaţii, cei care L-au omorât şi gloata, muţi de groază, zăceau cu faţa la pământ.
DCN	125	1	Când strigătul „S-a sfârşit” a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentând pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie înjunghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi să tremure, căci Domnul Însuşi Se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permiţând mulţimii să privească un loc care era odată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc sălăşluia Şechina. Aici Îşi manifesta Dumnezeu slava, deasupra chivotului. Nimeni, în afară de marele-preot, nu ridicase vreodată perdeaua care despărţea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.
DCN	125	2	Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima, dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. Tipul întâlneşte antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta Sfintelor este liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui-preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în curţile cereşti. Era ca şi când un glas le-ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” „Cu însuşi sângele Său”, „El a intrat în Locul Preasfânt, [...] după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 10:7; 9:12).
------------------------Capitolul 15 -- „S-A Isprăvit!”
DCN	126	0	Capitol bazat pe textele din Luca 23:44-49; loan 19:30
DCN	126	1	Domnul Isus nu Şi-a încheiat viaţa până când nu a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit să o facă. Odată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El Şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie printre îngeri? Tot cerul a triumfat odată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia. Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul „s-a sfârşit” a avut o profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos. Caracterul lui Satana nu le-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui.
DCN	126	2	El a fost o fiinţă de o minunată putere şi slavă care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, Despre Lucifer, Domnul spunea: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe” (Ezechiel 28:12). Lucifer fusese un heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu, Dintre toate fiinţele create, el fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înşela a fost cu atât mai amăgitoare şi descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă datorită poziţiei sale înalte pe care o avusese la Tatăl. Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele care trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
DCN	127	1	A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc. Satana i-a dus pe oameni la păcat şi planul de mântuire a fost pus în aplicare. Timp de patru mii de ani, Hristos a lucrat pentru ridicarea omului, iar Satana, pentru ruina şi degradarea lui. Universul ceresc a privit toate acestea.
DCN	127	2	Când Domnul Isus a venit în lumea aceasta, puterea lui Satana a fost îndreptată împotriva Sa. De la data când El S-a arătat ca prunc la Betleem, uzurpatorul s-a străduit să-L distrugă. El a căutat pe toate căile posibile să-L împiedice pe Isus să aibă o copilărie desăvârşită, o maturitate nepătată, o slujire sfântă şi un sacrificiu fără cusur. Dar el a fost înfrânt. N-a putut să-L ducă pe Hristos în păcat. N-a putut să-L descurajeze sau să-L îndepărteze de la lucrarea pe care venise s-o aducă la îndeplinire pe pământ. Din pustie la Golgota, furtuna mâniei lui Satana s-a abătut asupra Lui, dar, cu cât aceasta lovea mai nemilos, cu atât mai categoric Fiul lui Dumnezeu S-a prins de mâna Tatălui şi a continuat să meargă mai departe pe cărarea stropită cu sânge. Toate eforturile lui Satana de a-L oprima şi înfrânge n-au făcut decât să arate într-o lumină şi mai curată caracterul Său nepătat.
DCN	127	3	Cerul întreg şi lumile necăzute în păcat fuseseră martore la această luptă. Cu ce interes viu au urmărit ele scenele de încheiere a conflictului! L-au văzut pe Mântuitorul intrând în Grădina Ghetsimani cu sufletul apăsat de groază şi întuneric mare. Au auzit strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta” (Matei 26:39). Când prezenţa Tatălui s-a retras, L-au văzut întristat - o întristare plină de o amărăciune care o întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge era împinsă afară prin porii pielii Sale şi cădea în picături pe pământ. De trei ori a izbucnit de pe buzele Lui rugăciunea de scăpare. Cerul nu mai putea să îndure scena şi un sol al mângâierii a fost trimis la Fiul lui Dumnezeu.
DCN	128	1	Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigaşe şi, în mijlocul batjocurii şi al violenţei, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor Săi pe tema naşterii Sale umile. A auzit tăgăduirea cu blesteme şi jurăminte a unuia dintre cei mai iubiţi ucenici ai Săi. A văzut lucrarea turbată a lui Satana şi puterea lui asupra inimii oamenilor. Ce privelişte înspăimântătoare: Mântuitorul prins în miez de noapte în Ghetsimani, târât într-o parte şi alta, de la palat în sala de judecată, adus de două ori înaintea preoţilor, de două ori înaintea Sinedriului, de două ori înaintea lui Pilat şi o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit, condamnat şi dus să fie crucificat, purtând povara cea grea a crucii, în mijlocul vaietelor fiicelor Ierusalimului şi al insultelor gunoiului omenirii.
DCN	128	2	Cerul Îl urmărea cu durere şi surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele şiroind din rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile şi picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se înfige în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau pe măsură ce greutatea corpului Îi trăgea mâinile în jos. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă, mai adâncă, pe măsură ce sufletul I se zbătea sub povara păcatelor lumii. Tot cerul era plin de uimire, atunci când rugăciunea Domnului Isus a fost înălţată în mijlocul groaznicelor Lui suferinţe: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Şi cu toate acestea, se aflau acolo oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, unindu-se pentru a zdrobi viaţa singurului Său Fiu. Ce privelişte pentru universul ceresc!
DCN	128	3	Stăpânirile şi puterile întunericului se adunaseră în jurul crucii, aruncând umbrele necredinţei, ale iadului, în inimile oamenilor. Când Domnul a creat aceste fiinţe ca să stea înaintea tronului Său, ele erau frumoase şi pline de slavă. Frumuseţea şi sfinţenia lor erau în armonie cu poziţia lor înaltă. Ele erau bogate în înţelepciune dumnezeiască şi încinse cu armură cerească. Erau slujitorii lui Iehova. Dar cine putea recunoaşte în îngerii căzuţi pe serafimii slăviţi, care au slujit cândva în curţile cereşti? Agenţii lui Satana s-au unit cu oamenii răi pentru a face poporul să creadă că Hristos este cel mai mare dintre păcătoşi şi pentru a stârni toată ura împotriva Lui. Aceia care şi-au bătut joc de Hristos, în timp ce atârna pe lemnul crucii, erau plini de spiritul primului mare rebel. El i-a umplut cu vorbe stricate şi murdare. Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate acestea, n-a avut nimic de câştigat.
DCN	129	1	Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El S-ar fi supus măcar într-un singur lucru lui Satana pentru a scăpa de acea îngrozitoare tortură, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului ar fi triumfat. Hristos Şi-a plecat capul şi a murit, dar Şi-a păstrat cu tărie credinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu. „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: «Acum, a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos»” (Apocalipsa 12:10). Satana a văzut că masca i-a fost smulsă. Guvernarea lui a fost descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El a fost arătat ca fiind un ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el a pierdut definitiv simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii care veneau din curţile cereşti ca să-i acuze înaintea lor pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă. Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în această mare luptă. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Pentru binele omului, existenta lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să-i slujească.
DCN	129	2	La începutul marii lupte, Satana declarase că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că dreptatea şi mila nu se pot împăca şi că, dacă Legea ar fi călcată, ar fi cu neputinţă ca păcătosul să fie iertat. Satana susţinea că orice păcat trebuie să fie pedepsit şi că, dacă Dumnezeu ar ierta vreun păcat, atunci n-ar putea fi un Dumnezeu al adevărului şi al dreptăţii. Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu şi au nesocotit voinţa Lui, Satana a jubilat. Se dovedea, spunea el, că Legea nu putea fi ascultată; omul nu putea fi iertat. Pentru că el, după răzvrătire, fusese îndepărtat pentru totdeauna din cer, Satana pretindea ca neamul omenesc să fie pentru totdeauna exclus de la mila lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea fi drept şi totuşi să manifeste milă faţă de păcătos.
DCN	130	1	Dar chiar ca păcătos, omul era într-o poziţie cu totul diferită de aceea a lui Satana. În ceruri, Lucifer păcătuise în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Lui - ca niciunei alte fiinţe create - i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Cu toate că înţelegea caracterul lui Dumnezeu şi ştia bunătatea Lui, Satana a ales să urmeze calea propriei voinţe egoiste şi independente. Alegerea aceasta a fost definitivă. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru salvarea lui. Dar omul a fost înşelat, mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu a cunoscut înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea consta în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-şi privirea în caracterul Său, el putea să fie atras înapoi la Dumnezeu.
DCN	130	2	Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila lui Dumnezeu, dar mila nu înlătură dreptatea. Legea descoperă atributele caracterului Său şi nicio iotă sau o frântură de literă din ea nu poate fi schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa decăzută. Dumnezeu n-a schimbat Legea Sa, dar El S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Legea cere neprihănire - o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit - şi aşa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după modelul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de Lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate„să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26).
DCN	131	1	Iubirea lui Dumnezeu a fost exprimată atât în dreptatea, cât şi în mila Sa. A fost planul lui Satana acela de a despărţi mila de adevăr şi de dreptate. El a căutat să demonstreze faptul că neprihănirea Legii lui Dumnezeu este un vrăjmaş al păcii. Dar Hristos a arătat că în planul lui Dumnezeu ele sunt în mod indisolubil legate, că una nu poate exista fără cealaltă. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85:10). Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila şi că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată. Acuzaţiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de netăgăduit despre iubirea Sa. O altă rătăcire avea să fie adusă la iveală acum. Satana a declarat că mila nimiceşte dreptatea, că moartea lui Isus Hristos a desfiinţat Legea Tatălui. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie schimbată sau desfiinţată, atunci n-ar mai fi fost nevoie ca Isus Hristos să moară. Dar desfiinţarea Legii ar însemna ca păcatul să fie veşnic şi ca lumea să ajungă sub controlul lui Satana. Dar pentru că Legea nu putea fi schimbată şi pentru că omul putea să fie salvat numai prin ascultarea de preceptele ei, de aceea Hristos Isus a fost ridicat pe cruce. Şi totuşi chiar mijlocul prin care Hristos a întărit Legea, Satana îl prezenta ca nimicind-o. Aici, în acest punct, se va da marea bătălie între Hristos şi Satana.
DCN	131	2	Pretenţia pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu cu glasul Său, este plină de greşeli şi că unele părţi din ea au fost date la o parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege; dacă el îi poate face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci atins. Căci „cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Consimţind să calce o singură poruncă, oamenii sunt aduşi sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor, Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeţie. Despre puterea marelui apostat, care este re-prezentativă pentru Satana, se spune: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui” (Daniel 7:25).
DCN	132	1	Fără îndoială că oamenii îşi vor stabili propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conştiinţa altora şi, în zelul lor de a impune aceste legi, îi vor oprima pe semenii lor. Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii.
DCN	132	2	Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei care i s-au alăturat în răzvrătire vor fi distruşi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4:1) - Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu [...] te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare [...] eşti nimicit [...] eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată.” „Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi.” „Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” (Ezechiel 28:6-19; Psalmii 37:10; Obadia 16) Acesta nu este, din partea lui Dumnezeu, un act al puterii arbitrare. Cei care au respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii, iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, se desparte de Dumnezeu şi în acest fel nu mai are legătură cu viaţa. El este străin „de viaţa lui Dumnezeu”. Hristos spune: „Toţi cei ce Mă urăsc pe Mine iubesc moartea” (Efeseni 4:18; Proverbele 8:36). Dumnezeu le dă - pentru un timp - viaţă, pentru ca ei să-şi poată dezvolta caracterul şi să-şi manifeste principiile pe care le au. Odată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici.
DCN	133	1	La începutul marii lupte, îngerii nu înţelegeau aceasta. Dacă Satana şi oştile sale ar fi fost lăsaţi să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit, dar fiinţele cereşti n-ar fi înţeles pe deplin că acesta a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă a răutăţii, care ar fi dat naştere la ucigătoarele roade ale păcatului şi nenorocirii. Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârşi. Atunci planul de mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu le va fi descoperit tuturor fiinţelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârşite şi neschimbătoare. Păcatul îşi va descoperi natura şi Satana, caracterul său. Distrugerea păcatului va da satisfacţie iubirii lui Dumnezeu şi va restabili onoarea Sa înaintea unui univers de fiinţe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa şi în a căror inimă se află Legea Sa. Atunci pe bună dreptate îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deşi nu înţelegeau totul, ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe deplin sigură şi că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar universul era de acum într-o veşnică siguranţă. Hristos Însuşi înţelegea pe deplin rezultatele jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare „S-a isprăvit!.”
------------------------Capitolul 16 -- În Mormântul Lui Iosif
DCN	134	0	Capitol bazat pe textele din Matei 27:57-66; Marcu 15:42-47; Luca 23:50-56; loan 19:38-42
DCN	134	1	În sfârşit, Isus Se odihnea. Ziua cea lungă de ocară şi de tortură se terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în apus anunţau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla liniştit în mormântul lui Iosif. Lucrarea Sa fiind terminată, cu mâinile împreunate în pace, El S-a odihnit în cursul orelor sacre ale zilei de Sabat. La început, Tatăl şi Fiul S-au odihnit în Sabat după lucrarea Lor de creaţie. Când „au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Geneza 2:1), Creatorul şi toate fiinţele cereşti se bucurau în contemplarea scenei pline de măreţie, „când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie” (Iov 33:7). Isus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii şi, deşi printre cei de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuşi bucurie. Glorioasă era în ochii fiinţelor cereşti făgăduinţa cu privire la viitor. Dumnezeu şi îngerii vedeau o creaţie refăcută, un neam de oameni răscumpăraţi care, după ce au biruit păcatul, nu mai aveau să cadă niciodată - şi toate acestea ca rezultat al lucrării desăvârşite a lui Hristos. Ziua în care Isus S-a odihnit este pentru totdeauna legată de această scenă. Căci „lucrările Lui sunt desăvârşite” şi „tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci” (Deuteronomul 32:4; Eclesiastul 3:14). Când vor veni „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Faptele apostolilor 3:21), Sabatul Creaţiei, ziua în care Isus a fost aşezat la odihnă în mormântul lui Iosif, încă va fi o zi de odihnă şi bucurie. Cerul şi pământul se vor uni în laude, când în „fiecare Sabat” (Isaia 66:23) neamurile celor mântuiţi se vor pleca în fericită adorare înaintea lui Dumnezeu şi a Mielului.
DCN	135	1	Prin evenimentele de încheiere ale zilei răstignirii, s-a dat din nou dovadă de împlinirea profeţiilor, aducându-se noi mărturii ale dumnezeirii lui Hristos. Când întunericul s-a ridicat de deasupra crucii, iar strigătul Mântuitorului muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit o voce spunând: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54). Aceste cuvinte n-au fost rostite în şoaptă. Toţi ochii s-au îndreptat să vadă de unde vin. Cine vorbise? Era sutaşul, ostaşul roman. Răbdarea divină a Mântuitorului şi moartea Lui subită, cu strigătul biruinţei pe buzele Lui, îl impresionaseră pe acest păgân. În trupul acela dărâmat, zdrobit, atârnând pe cruce, sutaşul a recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El nu s-a putut abţine să nu-şi mărturisească credinţa. În acest fel se făcea din nou dovada că Răscumpărătorul nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său. Chiar în ziua morţii Sale, trei oameni, care se deosebeau foarte mult unul de celălalt, şi-au declarat credinţa - cel care a comandat garda romană, cel care a purtat crucea Mântuitorului şi cel care a murit pe cruce alături de El.
DCN	135	2	Pe măsură ce seara se apropia, o linişte nepământeană s-a lăsat asupra Golgotei. Mulţimea s-a împrăştiat şi mulţi s-au întors la Ierusalim foarte mult schimbaţi în spirit faţă de felul în care veniseră dimineaţă. Mulţi se îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate, şi nu din ură faţă de Hristos. Ei încă mai credeau acuzaţiile preoţilor şi priveau la Hristos ca la un răufăcător. Cuprinşi de o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata, bătându-şi joc de El. Dar, când pământul a fost învăluit în întuneric şi ei au început să fie acuzaţi de propria conştiinţă, şi-au dat seama că erau vinovaţi de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric îngrozitor, nu se mai auzeau nicio glumă murdară şi niciun râs batjocoritor, iar când întunericul s-a ridicat, au pornit spre casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinşi că acuzaţiile preoţilor erau neadevărate şi că Isus nu era un pretendent la tronul lui Israel, iar câteva săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile care s-au întors la Hristos.
DCN	135	3	Conducătorii iudei au rămas însă neschimbaţi în urma întâmplărilor la care fuseseră martori. Ura lor pentru Isus nu se stinsese. Întunericul care învăluise pământul cu prilejul răstignirii nu era cu mult mai dens decât acela care cuprindea încă minţile preoţilor şi conducătorilor. La naşterea Sa, steaua Îl recunoscuse pe Hristos şi îi călăuzise pe înţelepţi la staulul în care El Se afla. Oştile cereşti Îl recunoscuseră şi Îi cântaseră laude pe câmpiile Betleemului. Marea Îi recunoscuse glasul şi ascultase porunca Sa. Boala şi moartea Îi recunoscuseră autoritatea şi îşi abandonaseră prada în mâna Lui. Soarele
DCN	136	1	Îl recunoscuse şi, la vederea chinului Său de moarte, şi-a ascuns faţa de lumină. Stâncile Îl recunoscuseră şi se sfărâmaseră la strigătul Său. Natura neînsufleţită Îl recunoscuse pe Hristos şi depusese mărturie despre divinitatea Lui. Dar preoţii şi conducătorii lui Israel nu L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.
DCN	136	2	Cu toate acestea, preoţii şi conducătorii nu erau liniştiţi. Ei şi-au adus la îndeplinire scopul, dându-L pe Hristos la moarte, dar n-au avut sentimentul biruinţei pe care o aşteptaseră. Chiar în ceasul aparentului lor triumf, erau chinuiţi de îndoieli cu privire la ce urma să se întâmple. Auziseră strigătul „S-a sfârşit”. „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Ioan 19:30; Luca 23:46). Ei văzuseră cum s-au sfărâmat stâncile, simţiseră cutremurul cel puternic şi erau neliniştiţi şi tulburaţi. Ei fuseseră geloşi pe Hristos pentru influenţa pe care o avusese asupra oamenilor cât trăise; erau geloşi pe El chiar şi după ce murise. Se temeau de Hristos cel mort cu mult mai mult decât se temuseră de Hristos cel viu. Se temeau ca nu cumva atenţia popo-rului să fie în continuare îndreptată spre evenimentele care au avut loc la răstignirea Lui. Se temeau de rezultatele lucrărilor din acea zi. Cu niciun preţ nu doreau ca trupul Său să rămână pe cruce în ziua Sabatului. Sabatul se apropia acum şi ar fi fost o profanare a sfinţeniei lui dacă trupurile ar fi atârnat pe cruce. Astfel, folosind aceasta ca un pretext, conducătorii iudei i-au cerut lui Pilat ca moartea victimelor să fie grăbită, iar trupurile lor să fie date jos de pe cruce înainte de apusul soarelui.
DCN	136	3	Pilat era tot atât de interesat ca şi ei ca trupul lui Isus să nu rămână pe cruce. Odată obţinut consimţământul său, fluierele picioarelor celor doi tâlhari au fost zdrobite, pentru a le grăbi moartea, dar Isus era deja mort când au ajuns la El. Soldaţii cei cruzi fuseseră înduioşaţi de cele ce auziseră şi văzuseră la Hristos şi s-au sfiit să-I mai zdrobească picioarele. În acest fel, în jertfirea Mielului lui Dumnezeu, s-a împlinit legea referitoare la mielul pascal: „Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa, şi să nu frângă niciun os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte” (Numeri 9:12).
DCN	137	1	Preoţii şi conducătorii au rămas uimiţi când au auzit că Hristos murise. Moartea pe cruce era un proces lent; era dificil de stabilit momentul în care viaţa se termina. Era un lucru nemaiauzit ca cineva să moară în şase ore de la răstignire. Preoţii au dorit să se convingă de moartea lui Isus şi, la îndemnul lor, un soldat a înfipt suliţa în coasta Mântuitorului. Din rana făcută au curs două izvoare distincte şi îmbelşugate, unul de sânge şi celălalt de apă. Acest lucru a fost observat de toţi cei care priveau scena, iar Ioan înfăţişează foarte lămurit cele întâmplate atunci. El spune:„... unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: «Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.»” Scriptura mai zice:„Vor vedea pe cine au străpuns” (Ioan 19:34-37).
DCN	137	2	După înviere, preoţii şi conducătorii au răspândit vestea că Hristos n-a murit pe cruce, că El a fost numai leşinat şi că, după aceea, Şi-a revenit. Alte veşti susţineau că în mormânt nu fusese pus un corp adevărat din carne şi oase, ci numai asemănarea unui trup. Comportarea ostaşilor romani respinge aceste neadevăruri. Ei nu I-au sfărâmat picioarele, pentru că El deja murise. Pentru a-i mulţumi pe preoţi, ei I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă n-ar fi fost mort, această rană I-ar fi adus imediat moartea. Dar nici împunsătura suliţei, nici chinurile crucii nu I-au provocat moartea lui Isus. Strigătul rostit în clipa morţii, „cu glas tare” (Matei 27:50; Luca 23:46), şuvoiul de sânge şi apă care a curs din coasta Sa dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâşiere de inimă. Inima Lui s-a frânt din cauza chinului sufletesc. El a fost ucis de păcatul lumii.
DCN	137	3	Odată cu moartea lui Hristos, a pierit şi nădejdea ucenicilor Săi. Ei au privit la pleoapele Sale închise şi la capul Său prăbuşit, la părul Său năclăit de sânge, la mâinile şi picioarele Sale străpunse şi chinul lor era de nedescris. Până în ultima clipă, ei n-au crezut că El avea să moară; cu greu puteau crede că într-adevăr era mort. Copleşiţi de durere, nu-şi mai aduceau aminte de cuvintele Lui, prin care El în mod profetic a vorbit chiar despre aceste scene. Nimic din ce a spus El nu-i mângâia acum. Nu vedeau decât crucea şi Victima ei sângerândă. Viitorul părea disperat de întunecos. Credinţa lor în Isus pierise, dar niciodată nu-L iubiseră pe Domnul lor ca acum. Niciodată mai înainte nu înţeleseseră valoarea Lui şi câtă nevoie aveau de prezenţa Lui.
DCN	138	1	Chiar mort fiind, trupul lui Hristos era foarte preţios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu ştiau cum să facă lucrul acesta. Trădarea împotriva cârmuirii romane constituia crima pentru care a fost condamnat Isus, dar persoanele executate pentru acest delict trebuiau să fie îngropate într-un loc anume rânduit pentru astfel de criminali. Ucenicul Ioan şi femeile din Galileea rămăseseră lângă cruce. Ei n-au putut părăsi trupul Domnului lor, pentru ca ostaşii cei nesimţitori să nu umble cu el şi să-l îngroape într-un loc de necinste. Dar nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obţine nicio favoare din partea autorităţilor iudaice şi nu aveau nicio influenţă pe lângă Pilat.
DCN	138	2	În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimateea şi Nicodim au venit în ajutorul ucenicilor. Aceşti oameni erau membri ai Sinedriului şi deci erau cunoscuţi de Pilat. Amândoi erau oameni avuţi şi cu influenţă. Ei erau hotărâţi ca trupul Domnului Isus să aibă parte de o înmormântare onorabilă. Iosif merse plin de îndrăzneală la Pilat şi ceruse trupul lui Isus. Pentru prima dată, Pilat a aflat că Isus era într-adevăr mort. Veşti contradictorii ajunseseră la el cu privire la evenimentele care au însoţit răstignirea, dar faptul că Hristos a murit îi fusese ascuns în mod intenţionat. Pilat fusese avertizat de către preoţi şi conducători împotriva unei înşelăciuni din partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el l-a chemat pe sutaşul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce şi s-a încredinţat de certitudinea morţii lui Isus. De asemenea, el i-a descris lui Pilat evenimentele petrecute la Golgota, confirmând mărturia lui Iosif.
DCN	138	3	Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp ce Ioan se frământa în legătură cu îngroparea Învăţătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a venit aducând cu sine un amestec scump de aproximativ o sută de litri de smirnă şi aloe pentru pregătirea trupului Său. Chiar şi celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu i se dăduse mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost surprinşi să-i vadă pe aceşti conducători bogaţi tot atât de interesaţi de îngroparea Domnului lor ca şi ei. Nici Iosif, nici Nicodim nu-L primiseră pe faţă pe Mântuitorul în timp ce Acesta era în viaţă. Ei ştiau că un asemenea pas avea să-i excludă din Sinedriu şi au sperat că-L puteau proteja prin influenţa lor în consfătuirile acestuia. Pentru un timp, se părea că izbutiseră, dar preoţii cei şireţi, văzând că ei Îl favorizează pe Hristos, le-au dejucat planurile. Isus a fost condamnat şi dat să fie răstignit în absenţa lor. Acum, văzând că era mort, nu şi-au mai ascuns deloc ataşamentul faţă de El. În timp ce ucenicii se temeau să se arate pe faţă ca fiind urmaşii Săi, Iosif şi Nicodim au venit plini de curaj în sprijinul lor. Ajutorul acestor oameni bogaţi şi respectaţi era de mare folos în timpul acesta. Ei puteau face pentru Învăţătorul lor mort ceea ce sărmanilor Săi ucenici le era imposibil să facă, iar averea şi influenţa lor i-au apărat în mare măsură de răutatea preoţilor şi a conducătorilor.
DCN	139	1	Delicat şi cu respect, ei au luat cu propriile mâini trupul Domnului Isus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau şiroaie când au privit trupul Lui zdrobit şi sfâşiat. Iosif avea un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el, dar era aproape de Golgota şi acum el l-a pregătit pentru Isus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză şi Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici I-au îndreptat picioarele ghemuite şi I-au încrucişat pe pieptul lipsit de viaţă mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea pentru trupul neînsufleţit ai iubitului lor Învăţător. Ele au văzut apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la cruce, cât şi la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopţii începeau să se lase, Maria Magdalena şi celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. „S-au întors [...] Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege” (Luca 23:56).
DCN	139	2	Acel Sabat a fost de neuitat pentru ucenicii întristaţi, precum şi pentru preoţi, pentru conducători, pentru cărturari şi pentru popor. La apusul soarelui, în seara zilei de pregătire, trâmbiţele au sunat, semn că Sabatul începuse. Paştele a fost ţinut aşa cum fusese ţinut timp de veacuri, în timp ce Acela către care el arăta fusese omorât de mâini nelegiuite şi aşezat în mormântul lui Iosif. În ziua Sabatului, curţile templului erau pline de închinători. Marele-preot, care fusese la Golgota, era acolo, înveşmântat strălucitor în veşmintele sale preoţeşti. Preoţii, cu turbanele lor albe, în plină activitate, îşi aduceau la îndeplinire îndatoririle. Dar, în timp ce sângele taurilor şi al ţapilor era adus ca jertfă pentru păcat, unii dintre cei prezenţi nu erau liniştiţi. Ei nu erau conştienţi de faptul că tipul întâlnise antitipul şi că o jertfă infinit mai preţioasă fusese adusă pentru păcatele ome-nirii. Nu-şi dădeau seama că nu mai avea nicio valoare continuarea serviciului ritual. Însă niciodată până acum slujba aceasta nu fusese urmărită cu stări sufleteşti mai pline de frământări. Atât trâmbiţele şi instrumentele muzicale, cât şi vocile cântăreţilor erau tot atât de clare şi de puternice ca de obicei. Dar un simţământ straniu stăpânea totul.
DCN	140	1	Unul după altul întrebau despre un lucru neobişnuit care avusese loc. Până atunci, Sfânta sfintelor fusese păzită cu grijă, ca nu cumva să intre acolo vreun străin. Dar acum ea era deschisă privirii tuturor. Perdeaua cea grea, frumos ornamentată, făcută din in curat şi lucrată frumos cu aur, cu stacojiu şi purpuriu, era sfâşiată de sus şi până jos. Locul în care Iehova Se întâlnise cu marele-preot, pentru a revărsa slava Sa, locul care fusese camera sacră de audienţă a lui Dumnezeu, era acum deschis pentru orice ochi - un loc care nu mai era recunoscut de către Domnul. Cu presimţiri sumbre, preoţii slujeau înaintea altarului. Dezvelirea tainei sacre a Locului Preasfânt îi umplea de spaima nenorocirilor viitoare.
DCN	140	2	Mai multe minţi erau preocupate de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră. De la crucificare şi până la înviere, mulţi ochi care nu mai aveau somn au cercetat stăruitor profeţiile, unii pentru a învăţa însemnătatea deplină a sărbătorii pe care o celebrau atunci, alţii ca să găsească dovezi că Isus nu era ceea ce pretindea a fi, iar alţii, cu inimi pline de tristeţe, căutau dovezi că El este într-adevăr Mesia. Cu toate că cercetarea lor urmărea scopuri diferite, toţi erau convinşi de acelaşi adevăr - că se împlinise profeţia în evenimentele care avuseseră loc în cursul ultimelor zile şi că Cel crucificat era Răscumpărătorul lumii. Mulţi dintre aceia care, în acel timp, au luat parte la slujbă n-au mai participat niciodată la slujbele pascale. Chiar dintre preoţi, mulţi erau convinşi despre adevăratul caracter al lui Isus. Ei n-au cercetat în zadar profeţiile şi, după învierea Lui, L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu.
DCN	141	1	Când L-a văzut pe Isus înălţat pe cruce, Nicodim şi-a amintit de cuvintele Sale pe care le-a rostit în noaptea aceea pe Muntele Măslinilor: „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14,15). În acel Sabat, pe când Hristos zăcea în mormânt, Nicodim avea ocazia să cugete. O lumină clară ilumina acum mintea sa, iar cuvintele pe care Isus i le adresase nu mai erau acum taine. Îşi dădea seama cât a pierdut din cauză că nu se unise cu Mântuitorul în timpul vieţii Lui. Acum, el îşi reamintea evenimentele de la Golgota. Rugăciunea Domnului Isus pentru ucigaşii Săi şi răspunsul Său la cererea tâlharului muribund au vorbit inimii sfetnicului învăţat. El a privit din nou la Mântuitorul în chinul agoniei Sale; din nou a auzit strigătul de pe urmă: „S-a sfârşit”, rostit asemenea cuvintelor unui biruitor. A privi din nou pământul care se zguduia, cerurile întunecate, perdeaua sfâşiată, stâncile prăbuşite şi credinţa sa a fost statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările care nimiciseră speranţele ucenicilor i-au convins pe Iosif şi pe Nicodim de divinitatea lui Isus. Temerile lor au fost înfrânte prin curajul unei credinţe puternice şi neclintite.
DCN	141	2	Niciodată nu atrăsese Hristos atenţia unui număr atât de mare de oameni, când El Se afla în mormânt. După obiceiul lor, aceştia îşi aduceau bolnavii şi suferinzii în curţile templului, întrebând: „Cine ne poate spune unde este Isus din Nazaret?” Mulţi erau veniţi de departe ca să-L caute pe Acela care îi vindecase pe bolnavi şi îi înviase pe cei morţi. Din toată părţile se auzea strigătul: „Vrem pe Hristos Vindecătorul!” Cu ocazia aceasta, cei care prezentau indicii că sunt bolnavi de lepră erau cercetaţi de către preoţi. Mulţi erau siliţi să audă că soţii, soţiile sau copiii lor erau declaraţi leproşi şi nevoiţi să părăsească adăpostul căminului lor, avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: „Necurat, necurat!” Mâinile prietenoase ale lui Isus din Nazaret, care n-au refuzat niciodată să atingă cu vindecare lepra cea dezgustătoare, erau acum încrucişate pe piept. Buzele acelea, care răspunseseră cererilor lor prin cuvinte pline de mângâiere: „Da, vreau, fii curăţit” (Matei 8:3), erau acum tăcute. Mulţi apelau la preoţii cei mai de frunte şi la conducători pentru ajutor şi înţelegere, dar în zadar. După câte se vedea, erau hotărâţi să-L aibă din nou pe Hristos printre ei. Cu stăruinţă neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi făcuţi să plece. Dar au fost alungaţi din curţile templului şi soldaţi au fost postaţi la porţi, ca să nu lase să intre mulţimea care venea cu bolnavii şi muribunzii ei.
DCN	142	1	Suferinzii, care veniseră să fie vindecaţi de Mântuitorul, se simţeau zdrobiţi în dezamăgirea lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din lipsa atingerii vindecătoare a lui Isus. Medicii erau consultaţi în zadar; nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în mormântul lui Iosif. Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de oameni convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul era negru şi întunecos. Mulţi dintre aceia a căror voce făcuse să crească strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” îşi dădeau seama acum de nenorocirea ce căzuse asupra lor şi ar fi strigat cu aceeaşi râvnă: „Daţi-ni-L pe Hristos!”, dacă El ar mai fi fost viu.
DCN	142	2	Când poporul a aflat că Isus fusese dat morţii de către preoţi, s-au făcut cercetări în legătură cu moartea Sa. Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai mult cu putinţă. Dar în timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni şi veşti despre batjocura de judecată la care fusese expus, precum şi despre atitudinea inumană a preoţilor şi a conducătorilor s-au răspândit pretutindeni. Aceşti preoţi şi conducători au fost chemaţi de către oameni inteligenţi să explice profeţiile Vechiului Testament cu privire la Mesia şi, în timp ce încercau să răspundă, ticluind o minciună, ajungeau să-şi iasă din minţi. Ei nu puteau explica profeţiile care arătau spre suferinţele şi moartea lui Hristos şi mulţi dintre cei care întrebau erau convinşi că Scripturile s-au împlinit.
DCN	142	3	Răzbunarea, despre care preoţii gândiseră că avea să fie atât de dulce, ajunsese deja să fie amară pentru ei. Erau conştienţi de faptul că întâmpină mustrarea aspră a poporului; ştiau că tocmai aceia pe care ei i-au aţâţat împotriva lui Isus erau acum îngroziţi de fapta lor ruşinoasă. Aceşti preoţi încercaseră să-i facă pe oameni să creadă că Isus era un înşelător, dar fusese în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr şi îl văzuseră pe cel mort readus la viaţă. Ei au tremurat de teama ca nu cumva Hristos să învie dintre morţi şi să Se arate iarăşi înaintea lor. Îl auziseră declarând că are putere să-Şi dea viaţa şi are putere s-o ia din nou. Şi-au adus aminte că El zisese: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19). Iuda le spusese cuvintele pe care Isus li le adresase ucenicilor în timpul ultimei călătorii spre Ierusalim: „Iată că ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia” (Matei 20:18,19). La auzirea acestor cuvinte, ei râseseră şi făcuseră glume, dar şi-au amintit că toate profeţiile cu privire la Hristos se împliniseră până acum. El spusese că avea să învie a treia zi, şi cine putea spune că nu avea să se împlinească şi acest lucru? Ar fi vrut să îndepărteze aceste gânduri, dar nu puteau. Asemenea tatălui lor, Diavolul, ei credeau şi se cutremurau.
DCN	143	1	Acum, când nebunia exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pă-trundea tot mai puternic în minte. Ei Îl priveau aşa cum stătuse senin şi fără să Se plângă în faţa vrăjmaşilor Săi, suferind fără să murmure batjocurile şi maltratările lor. Toate evenimentele judecării şi crucificării Lui le veneau în minte cu o putere de convingere copleşitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau simţământul că, în fiecare clipă, El ar putea sta înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator, Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte a ucigaşilor Săi. Puţin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului. Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia dintre neamuri de teamă să nu se întineze, totuşi au ţinut o consfătuire cu privire la trupul lui Hristos. Trebuia ca moartea şi mormântul să-L păstreze pe Cel pe care ei L-au răstignit. „A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: «După trei zile voi învia!» Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul şi să spună norodului: «A înviat din morţi!» Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.» Pilat le-a zis: «Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi»” (Matei 27:62-65).
DCN	144	1	Preoţii au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezişul acestei pietre au pus frânghii, legând bine capetele de stânca cea solidă, sigilându-le cu sigiliul roman. Piatra nu putea fi mişcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o sută de soldaţi a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine ar încerca să se atingă de el. Preoţii au făcut tot ce au putut ca să păstreze trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranţă în mormântul Său, de parcă trebuia să rămână acolo pentru totdeauna.
DCN	144	2	Aşa au plănuit şi s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puţin îşi dădeau seama aceşti ucigaşi de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acţiunile lor, Dumnezeu a fost glorificat. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei. Cu cât s-ar fi aşezat un număr mai mare de ostaşi în jurul mormântului, cu atât mai puternică ar fi fost dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de moartea lui Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său [...] Cel ce sade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei” (Psalmii 2:1-4). Gărzile romane şi armele romane nu aveau putere să-L reţină pe Domnul vieţii în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.
------------------------Capitolul 17 -- „A Înviat Domnul”
DCN	145	0	Capitol bazat pe textele din Matei 28:2-4,11-15
DCN	145	1	Noaptea zilei dintâi a săptămânii trecuse încetul cu încetul. Ora cea mai întunecată, chiar înainte de revărsatul zorilor, venise. Hristos încă era captiv în strâmtul Său mormânt. Piatra cea mare era la locul ei, sigiliul roman era încă nerupt, străjerii romani făceau mereu de pază. Mai erau şi paznicii nevăzuţi. În jurul acelui loc erau adunate oşti de îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putinţă, domnul întunericului, cu oştirea lui decăzută, ar fi ţinut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar o oaste cerească înconjura mor-
DCN	145	2	mântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul şi aşteptau să-L salute pe Domnul vieţii. „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer.” Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curţile cereşti. Razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea lui şi-i luminau cărarea: „Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi.”
DCN	145	3	Acum dar, preoţi şi conducători, unde este puterea străjii voastre? Ostaşi încercaţi, care nu s-au temut niciodată de puterea omenească, sunt acum ca nişte prinşi de război luaţi fără să se fi folosit spada sau suliţa. Faţa pe care o privesc ei acum nu este faţa unui luptător pieritor, ci este faţa celui mai tare înger din oştirea Domnului. Solul acesta este cel care ocupă poziţia de pe care a căzut Satana. Este acela care, pe dealurile Betleemului, a vestit naşterea lui Hristos. Pământul tremură la apropierea lui, oştile întunericului pier şi, arunci când rostogoleşte piatra, se pare că cerurile coboară pe pământ. Ostaşii îl văd cum îndepărtează piatra, ca şi cum ar fi o pietricică, şi-l aud cum strigă: „Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă.” Acum, ei Îl văd pe Isus cum iese din mormânt şi-L aud cum rosteşte asupra mormântului deschis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”. În timp ce vine afară în măreţie şi slavă, oastea îngerilor se pleacă până la pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului şi-L salută cu cântări de laudă.
DCN	146	1	Un cutremur a marcat momentul în care Hristos Şi-a dat viaţa şi un alt cutremur a semnalat clipa când Şi-a reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea şi mormântul a ieşit din acesta având semnele unui biruitor, în mijlocul zguduirii pământului şi al fulgerelor care alergau în toate părţile, urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui „nu numai pământul, ci şi cerul”. „Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă.”„Cerurile sunt făcute sul ca o carte.”„Trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” „Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel.” (Evrei 12:26; Isaia 24:20; 34:4; 2 Petru 3:10; Ioel 3:16). La moartea lui Isus, ostaşii văzuseră pământul înfăşurat în întuneric la miezul zilei, dar la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte şi i-au auzit pe locuitorii cerului cum cântă cu mare bucurie şi în triumf: „Tu ai biruit pe Satana şi puterile întunericului; Tu ai înghiţit moartea în biruinţă”.
DCN	146	2	Hristos a ieşit din mormânt proslăvit şi garda romană a putut să-L privească. Privirea soldaţilor a rămas aţintită la faţa Aceluia pe care, cu puţin înainte, Îl luaseră în râs şi batjocură. În această Fiinţă proslăvită, ei Îl vedeau pe Captivul pe care-L văzuseră în sala de judecată, pe Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela care, fără să Se împotrivească, a stat în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi a lăsat ca trupul să-I să fie sfâşiat de loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe cruce, la care preoţii şi conducătorii, plini de mulţumire de sine, dăduseră din cap, zicând: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!” (Matei 27:42). Acesta este Cel care fusese pus în mormântul cel nou al lui Iosif. Decretul cerului Îl eliberase pe Captiv. Dacă munţi ar fi fost îngrămădiţi peste munţi deasupra mormântului Său, nu L-ar fi putut împiedica să iasă.
DCN	146	3	La vederea îngerilor şi a Mântuitorului în slavă, paznicii romani au leşinat şi arătau ca nişte morţi. Când strălucirea cerească s-a ascuns de ochii lor, ei s-au ridicat şi, cât puteau să-i ducă de repede picioarele tremurânde, şi-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca nişte oameni beţi, s-au grăbit spre cetate, spunându-le celor pe care-i întâlneau noutăţile minunate. Se îndreptau spre Pilat, cuvintele lor le-au fost raportate autorităţilor iudaice şi mai-marii preoţilor şi conducătorii au trimis după ei, ca să fie aduşi mai întâi înaintea lor. Ostaşii aceştia aveau o înfăţişare ciudată. Tremurând de spaimă, cu faţa palidă, au mărturisit că Hristos a înviat. Ostaşii au spus totul aşa cum văzuseră; nici nu au avut timp să gândească sau să vorbească altceva decât adevărul. De-abia vorbind, ei au spus: Cel care a fost răstignit a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea Cerului, Împăratul Măririi. Feţele preoţilor erau ca ale unor morţi. Caiafa încerca să spună ceva. Buzele i se mişcau, dar nu ieşea niciun sunet. Soldaţii erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas i-a oprit. În cele din urmă, Caiafa şi-a regăsit glasul.„Staţi, staţi”, spuse el, „să nu spuneţi nimănui ce aţi văzut.”
DCN	147	1	În gura soldaţilor a fost pus un raport mincinos. „Spuneţi aşa”, au zis preoţii, „ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.” Aici, preoţii s-au încurcat rău. Cum puteau spune ostaşii că ucenicii au venit şi au furat trupul în timp ce ei dormeau? Dacă dormeau, cum au putut să ştie? Iar dacă ucenicii ar fi fost vinovaţi de furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost preoţii cei dintâi care să-i învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la mormânt, nu s-ar fi dus preoţii la Pilat să-i pârască? Ostaşii erau îngroziţi la gândul de a se acuza singuri că au dormit în post. Vinovăţia aceasta se pedepsea cu moartea. Era bine ca ei să ducă mărturia aceea mincinoasă, înşelând poporul şi punându-şi viaţa în pericol? Nu păziseră ei toată noaptea aceea obositoare, fără să doarmă? Cum ar fi putut să facă faţă procesului, chiar de dragul banilor, dacă nu spuneau adevărul? Pentru a face să nu se mai vestească lucrurile de care se temeau, preoţii le-au făgăduit străjerilor că vor avea grijă să nu fie pedepsiţi, zicând că nici Pilat n-ar fi dorit să se audă lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostaşii romani şi-au vândut cinstea pentru bani. Au venit în faţa preoţilor încărcaţi cu povara celui mai surprinzător adevăr şi au plecat de la ei încărcaţi cu bani şi cu un raport mincinos, născocit de preoţi.
DCN	148	1	Între timp, vestea despre învierea lui Hristos fusese dusă la Pilat. Deşi era răspunzător pentru faptul că Îl dăduse pe Hristos la moarte, Pilat era destul de nepăsător. Cu toate că Îl osândise pe Domnul fără să vrea şi cu un sentiment de milă, până acum nu simţise nicio mustrare. Îngrozit, acum el se închise în casă, hotărât să nu vadă pe nimeni. Dar preoţii au reuşit să ajungă în faţa lui, i-au povestit lucrurile aşa cum le născociseră ei şi au stăruit să nu ţină seama de neglijenţa în serviciu a soldaţilor. Înainte de a consimţi la aceasta, el i-a luat deoparte pe străjeri şi i-a cercetat. Temându-se pentru viaţa lor, aceştia n-au îndrăznit să ascundă ceva şi i-au povestit lui Pilat tot ce se întâmplase. El nu a mai continuat cercetările, dar de atunci nu a mai avut linişte.
DCN	148	2	Când Isus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-Şi va mai relua viaţa. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. S-a înfuriat grozav pentru că îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se biruitor, şi-a dat seama că împărăţia lui avea să se sfârşească şi că el trebuie să moară, în cele din urmă. Prin faptul că-L dăduseră pe Hristos la moarte, preoţii se făcuseră unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul în puterile lui. Se prinseseră într-o cursă din care nu vedeau altă scăpare decât să lupte mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre învierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. Şi-au dat seama că însăşi viaţa lor era în primejdie. Singura lor nădejde era aceea de a face să se creadă că Isus fusese un înşelător, tăgăduindu-I învierea. I-au mituit pe soldaţi şi au câştigat tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit ştirile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost şi martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulţi auziseră cele spuse de soldaţi cu privire la învierea lui Hristos. Şi unii dintre morţii care au înviat odată cu Hristos s-au arătat la mulţi şi au declarat că El a înviat. Preoţilor li s-au adus rapoarte despre oameni care îi văzuseră pe cei înviaţi şi auziseră mărturisirea lor. Preoţilor şi conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe stradă sau fiind în locurile tainice din casele lor, să-L întâlnească pe Hristos. Simţeau că pentru ei nu exista un loc sigur. Zăvoarele şi drugii erau apărări slabe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi şi noapte le stătea în faţă scena aceea îngrozitoare din sala de judecată, când ei strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Niciodată nu va mai putea să fie ştearsă din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu vor mai putea să doarmă liniştiţi.
DCN	149	1	Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă” Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: „Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau [...] Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi a conducătorilor: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 10:17,18; 2:19). Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi prin puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună:„Am puterea să-Mi dau viaţa şi am putere să o iau din nou.” În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii.
DCN	149	2	Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi. El era antitipul snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani s-a făcut această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpiile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim pentru Paşte, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hristos, ca întâiul rod, înfăţişa marele seceriş spiritual care trebuia să se adune pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este tipul şi garantul învierii tuturor celor neprihăniţi, care au adormit.„Căci, dacă credem că Isus a murit si a înviat, credem si că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
DCN	150	3	Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui a deschis mormintele şi, când El a înviat, şi ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi. În timpul lucrării Sale, Isus readusese morţii la viaţă. Îi înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După învierea lor, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau ridicaţi la viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. „Aceştia”, a spus Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa.”
DCN	150	1	Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând:„Hristos a înviat din morţi şi noi am înviat cu El.” În felul acesta a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: „Morţii Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!” Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi” (Isaia 26:19). Pentru cel credincios, Hristos este Învierea şi Viaţa. În Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţă în Sine pentru a-i învia pe aceia pe care El voieşte. Hristos este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou şi o dă omenirii. „Eu am venit”, zicea El, „ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” „Oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va mai fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” „Cine mănâncă trupul Meu şi bea din sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îi voi învia în ziua de apoi” (Ioan 10:10; 4:14; 6:54)
DCN	150	2	Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi o clipă.„Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, şi „când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4). Glasul care a strigat de pe cruce „S-a isprăvit” a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi i-a chemat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos s-au deschis câteva morminte, dar la a doua Lui venire toţi morţii cei preţioşi vor auzi glasul Lui şi se vor ridica la viaţă plină de slavă şi nepieritoare. Aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos din mormânt va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care este rostit nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare.
------------------------Capitolul 18 -- „La Tatăl Meu Şl Tatăl Vostru”
DCN	152	0	Capitol bazat pe textele din Luca 24:50-53; Faptele apostolilor 1:9-12
DCN	152	1	Venise timpul ca Domnul Hristos să Se înalţe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor divin, El era gata să Se întoarcă în curţile cereşti cu trofeele biruinţei. Înainte de moartea Sa, El Îi spusese Tatălui Său: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). După înviere, a mai zăbovit un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se poată obişnui cu El în trupul Său înviat şi proslăvit. Acum era gata să-Şi ia rămas-bun. Dovedise că este un Mântuitor viu. Ucenicii nu trebuiau să mai vorbească despre El ca fiind în mormânt. Puteau să se gândească la El ca la o Persoană proslăvită înaintea universului ceresc.
DCN	152	2	Ca loc pentru înălţarea Sa, Isus alese acel colţişor de atâtea ori sfinţit de prezenţa Sa, pe când locuia printre oameni. Nici Muntele Sion, locul cetăţii lui David, nici Muntele Moria, locul unde se găsea templul, nu aveau să fie onoraţi în felul acesta. În locurile acelea, Domnul Hristos fusese batjocorit şi lepădat. Acolo, valurile milei, deşi veneau printr-o tot mai crescândă revărsare a dragostei, au fost respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile acelea, Domnul Hristos, istovit şi împovărat, plecase să găsească odihnă pe Muntele Măslinilor. Sfânta Şechina, înainte de a se îndepărta de cel dintâi templu, se oprise pe muntele din răsărit, ca şi cum i-ar fi părut rău să părăsească cetatea aleasă. Tot aşa Domnul Hristos S-a oprit la Măsliniş, privind la Ierusalim cu inima plină de dor. Dumbrăvile şi vâlcelele muntelui fuseseră sfinţite de rugăciunile şi de lacrimile Lui. Văile lui răsunaseră de strigătele de biruinţă ale mulţimii care-L proclama împărat. Pe coastele lui, de cealaltă parte, găsise un adăpost în casa lui Lazăr din Betania. În Grădina Ghetsimani, situată la poalele muntelui, El Se rugase şi cunoscuse agonia singur. De pe muntele acesta urma să Se înalţe la cer. Şi tot pe vârful acestuia se vor odihni picioarele Sale când va veni din nou. El va sta pe Măsliniş nu ca un om al durerilor, ci ca un Împărat plin de slavă şi biruitor, în timp ce strigătele de Aleluia ale evreilor se vor contopi cu osanalele neamurilor, iar glasurile celor răscumpăraţi, întocmai ca o oaste numeroasă, vor face să răsune puternic aclamaţia: „Încoronaţi-L ca Domn al tuturor.”
DCN	153	1	Şi acum, împreună cu cei unsprezece ucenici, Isus înainta către munte. Pe când treceau prin poarta Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă, condusă de Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră şi-L crucificaseră. Ucenicii nu ştiau că aceasta avea să fie ultima lor întâlnire cu Învăţătorul. Isus a petrecut timpul vorbind cu ei, repetând învăţăturile Sale de altădată. Pe când se apropiau de Ghetsimani, El S-a oprit ca ei să-şi poată aminti învăţăturile pe care li le dăduse în noaptea marelui Său chin sufletesc. Şi-a îndreptat din nou atenţia către viţa prin care ilustrase legătura dintre biserica Sa, El şi Tatăl Său; a repetat adevărurile pe care li le explicase mai înainte. Totul în jurul Său amintea de iubirea Sa nerăsplătită. Chiar şi ucenicii, care erau atât de scumpi inimii Sale, Îi reproşaseră şi Îl părăsiseră în ceasul umilinţei Sale.
DCN	153	2	Hristos locuise în lume treizeci şi trei de ani; El suferise dispreţul, insultele şi batjocura ei; fusese respins şi răstignit. Acum, când era gata să Se înalţe la tronul slavei Sale, în timp ce privea din nou la nerecunoştinţa oamenilor pe care venise să-i salveze, nu cumva le va retrage simpatia şi iubirea Sa? Nu cumva afecţiunea Sa va fi concentrată asupra acelui loc unde El este preţuit şi unde îngeri nevinovaţi aşteaptă să facă ceea ce le spune? Nu! Făgăduinţa Sa pentru cei iubiţi, pe care-i lasă pe pământ, este: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
DCN	153	3	Ajungând la Muntele Măslinilor, Isus i-a conduse pe drum, dincolo de vârful muntelui, până în apropiere de Betania. Aici S-a oprit, iar ucenicii s-au adunat în jurul Său. Raze de lumină păreau că pornesc de la faţa Sa, pe când privea la ei plin de iubire. Nu i-a certat pentru greşelile şi căderile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul au fost cuvinte de cea mai dulce duioşie. Cu mâinile întinse pentru binecuvântare ca şi cum îi asigura de grija Sa protectoare, El Se înălţa încet din mijlocul lor, atras către cer de o putere mai mare decât orice atracţie pământească. Pe când Se ridica spre cer, ucenicii, înmărmuriţi, urmăreau cu ochii încordaţi să poată prinde şi cele din urmă raze de la Domnul lor, care Se înălţa. Un nor de slavă L-a ascuns de privirea lor, şi când carul de nor al îngerilor L-a primit, au ajuns până la ei cuvintele: „Şi iată că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” În acelaşi timp, au ajuns la ei undele celei mai dulci şi mai vesele melodii cântate de corul îngerilor.
DCN	154	1	În timp ce ucenicii priveau încă spre cer, li s-au adresat nişte glasuri plăcute, asemenea celei mai frumoase muzici. S-au întors şi au văzut doi îngeri în chip de oameni, care le-au vorbit, zicându-le: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Îngerii aceştia erau din ceata care aşteptase într-un nor strălucitor să-L însoţească pe Isus către casa Lui cerească. Fiind cei mai de frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi care veniseră la mormântul lui Hristos, la învierea Sa, şi care fuseseră cu El în tot cursul vieţii Sale pe pământ. Cu dorinţă arzătoare, tot cerul aşteptase să se termine şederea Sa într-o lume pervertită de blestemul păcatului. Venise timpul ca universul ceresc să-Şi primească Împăratul. Oare cei doi îngeri nu doreau şi ei să fie în mulţimea celor care Îl salutau pe Isus? Dar, din simpatie şi iubire pentru aceia pe care El îi părăsise, au mai zăbovit ca să-i mângâie. „Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:14).
DCN	154	2	Hristos Se înălţase la cer având chip de om. Ucenicii văzuseră norul care-L primise. Acelaşi Isus care umblase, vorbise şi Se rugase cu ei, care frânsese pâinea împreună cu ei, care fusese cu ei în bărcile lor pe lac şi care în ziua aceea Se ostenise urcând împreună cu ei Măslinişul, acelaşi Isus mergea acum să stea pe tron cu Tatăl Său. Şi îngerii i-au asigurat că Cel pe care ei L-au văzut mergând la cer va reveni tot aşa cum S-a înălţat. El va veni „pe nori şi orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7). „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” (1 Tesaloniceni 4:16). „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31). În felul acesta, se va împlini chiar făgăduinţa dată de Domnul ucenicilor Săi: „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). De aceea, ucenicii se puteau bucura pe deplin în nădejdea revenirii Domnului lor.
DCN	155	1	Când ucenicii s-au întors la Ierusalim, oamenii îi priveau cu sur-prindere. După judecarea şi răstignirea lui Hristos, se crezuse că ei vor arăta şi abătuţi şi ruşinaţi. Vrăjmaşii lor se aşteptau să vadă pe feţele lor o expresie de întristare şi de înfrângere. Dar, în loc de aceasta, erau numai veselie şi biruinţă. Feţele lor străluceau de o fericire care nu era de natură pământească. Ei nu se tânguiau pentru speranţe spulberate, ci erau plini de laudă şi de recunoştinţă pentru Dumnezeu. Cu bucurie, ei relatau minunea învierii lui Hristos şi înălţarea Sa la cer, iar mărturia lor era primită de mulţi. Ucenicii nu mai aveau nicio îndoială cu privire la viitor. Ei ştiau că Isus este în cer şi că El continuă să-i iubească. Ştiau că au un prieten la tronul lui Dumnezeu şi erau nerăbdători să-I prezinte Tatălui cererile lor în Numele lui Isus. În temere sfântă, şi-au plecat capetele în rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:23,24). Ei au înălţat mâna credinţei mai sus şi tot mai sus, cu argumentul puternic: „Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Romani 8:34). Iar ziua Cincizecimii le-a adus plinătatea bucuriei prin prezenţa Mângâietorului, exact aşa cum făgăduise Hristos. Tot cerul aştepta să-L salute pe Mântuitorul în curţile cereşti. Pe când Se înălţa, El era în frunte, urmat de mulţimea captivilor eliberaţi la învierea Lui. Oastea cerească lua parte la cortegiul acela plin de veselie cu strigăte şi aclamaţii de laudă şi cu cântări cereşti. Când s-au apropiat de cetatea lui Dumnezeu, îngerii care alcătuiau escorta au strigat: „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” Plini de voie bună, îngerii păzitori au răspuns: „Cine este acest Împărat al slavei?”
DCN	155	2	Ei spun cuvintele acestea nu pentru că n-ar şti cine este El, ci pentru că doresc să audă răspunsul solemnei preamăriri: „Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte.” „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ridicaţi-le, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” Din nou se aude întrebarea: „Cine este acest Împărat al slavei?”, deoarece îngerii niciodată nu obosesc auzind cum Numele Său este înălţat. Îngerii însoţitori dau răspunsul: „Domnul oştirilor: El este Împăratul slavei!” (Psalmii 24:7-10).
DCN	156	1	Atunci, porţile cetăţii lui Dumnezeu se deschid larg, iar mulţimea îngerească intră pe porţi într-o revărsare de armonii încântătoare. Iată tronul, iar în jurul lui, curcubeul făgăduinţei! Iată heruvimii şi serafimii! Conducătorii oştirilor îngereşti, fiii lui Dumnezeu, reprezentanţii lumilor necăzute, toţi sunt adunaţi. Sfatul ceresc, înaintea căruia Lucifer Îi acuzase pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, reprezentanţii acelor ţinuturi neatinse de păcat asupra cărora Satana gândise să-şi întindă domnia, toţi sunt de faţă pentru a-L saluta pe Răscumpărătorul. Ei doresc cu ardoare să sărbătorească biruinţa Sa şi să-L proslăvească pe Împăratul lor.
DCN	156	2	Dar El le face semn să se dea înapoi. Nu încă. El nu poate să primească acum coroana slavei şi haina împărătească. Merge înaintea Tatălui Său. Îşi arată fruntea rănită, coasta străpunsă, picioarele vătămate; Îşi înalţă mâinile, care poartă urmele cuielor. Arată semnele biruinţei Sale; înfăţişează înaintea lui Dumnezeu snopul de legănat, pe aceia înviaţi împreună cu El ca reprezentanţi ai acelei mulţimi de oameni care vor învia din morminte la a doua Sa venire. El Se apropie de Tatăl, care Se bucură pentru fiecare păcătos pocăit, chiar şi pentru unul singur. Înainte de a se fi aşezat temeliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea omului, dacă avea să fie biruit de Satana. Ei Îşi strânseseră mâinile într-un solemn legământ că Hristos Se va face garant pentru neamul omenesc. Legământul acesta a fost împlinit de Domnul Hristos. Atunci când pe cruce a strigat „S-a sfârşit”, El I S-a adresat Tatălui. Înţelegerea fusese adusă la îndeplinire. Acum, El spune: Tată, s-a sfârşit. Am împlinit voia Ta, o, Dumnezeul Meu! Am săvârşit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută, „vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 19:30; 17:24).
DCN	156	3	Glasul lui Dumnezeu se aude rostind că dreptatea este împlinită. Satana este înfrânt. Cei ai lui Hristos de pe pământ, care trudesc şi se luptă, sunt „primiţi în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Înaintea îngerilor din cer şi a reprezentanţilor lumilor necăzute, ei sunt declaraţi îndreptăţiţi. Unde este El, acolo va fi şi biserica Sa. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85:10). Braţele Tatălui cuprind pe Fiul Său şi se dă porunca: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6). Cu o bucurie de nedescris, cârmuitorii, stăpânirile şi puterile recunosc supremaţia Domnului vieţii. Oastea îngerilor I se închină, în timp ce strigătul de bucurie umple curţile cereşti. „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12). Cântările de biruinţă se unesc cu sunetele harfelor îngereşti până când pare că însuşi cerul se revarsă de bucurie şi laudă. Iubirea a biruit. Cel pierdut a fost găsit. Cerul răsună de glasuri care proclamă cu tărie:„A Celui ce sade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5:13).
DCN	157	1	De la scena aceea de bucurie cerească, ne vine pe pământ ecoul minunatelor cuvinte ale lui Hristos: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Familia din cer şi familia de pe pământ sunt una. Domnul nostru S-a înălţat pentru noi şi tot pentru noi trăieşte.„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).