Fiice ale lui dumnezeu

Un studiu despre femeile implicate în lucrarea lui Dumnezeu în timpurile Vechiului Testament ne va învăța lecții care ne vor face în stare să facem față situațiilor de criză prin care trece lucrarea în zilele noastre. Poate că nu suntem aduși în situații atât de critice și de importante cum a fost poporul lui Dumnezeu din timpul Esterei, dar, adesea, femeile convertite pot să îndeplinească un rol important chiar în poziții mai umile. Multe au făcut acest lucru și sunt gata să-l facă din nou. — Special Testimonies, seria B, nr. 15, p. 2

Eva, mama tuturor (Geneza 1 și 2)

Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului și toată oștirea lor, prin suflarea gurii Lui.” „Căci El zice și se face, poruncește și ce poruncește ia ființă” (Psalmii 33:6,9). „Tu ai așezat pământul pe temeliile lui și niciodată nu se va clătina” (Psalmi 104:5). Când a ieșit din mâna Creatorului său, pământul era nespus de frumos. Oștirea îngerească privea scena cu încântare și se bucura la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu.

După ce a fost adus la existență pământul, cu bogăția vieții animale și vegetale, a fost adus pe scena acțiunii divine omul, coroana lucrării Creatorului, [22] cel pentru care a fusese pregătit frumosul pământ. Lui i s-a dat stăpânire peste tot ce puteau să cuprindă ochii lui cu privirea, pentru că „Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească... peste tot pământul...»”. Astfel, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său... parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:26,27). Aici este prezentată în mod clar originea neamului omenesc, iar raportul divin este atât de clar, încât nu lasă nicio posibilitate pentru concluzii greșite. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Aici nu este nicio taină. Nu există niciun temei pentru a presupune că omul a evoluat printr-un proces lent și treptat de dezvoltare, de la formele inferioare de viață animală sau vegetală. O astfel de învățătură înjosește marea lucrare a Creatorului, coborând-o la nivelul concepțiilor omenești înguste. Oamenii sunt atât de porniți să-L excludă pe Dumnezeu de la conducerea universului, încât l-au înjosit pe om, jefuindu-l de demnitatea originii sale. Acela care a așezat lumile înstelate în înălțime și a colorat cu o îndemânare plină de delicatețe florile de pe câmp, care a umplut cerul și pământul cu minunățiile puterii Sale, atunci când a sosit timpul să încoroneze glorioasa Lui lucrare, să așeze în mijlocul ei pe cineva care să stea ca stăpân al frumosului pământ, nu a dat greș în a crea o ființă vrednică de mâinile care i-au dat viață. Genealogia neamului nostru omenesc, așa cum ne este dată prin inspirație, ne duce înapoi la originea sa, nu la o linie de germeni, moluște și patrupede în dezvoltare, ci la Marele Creator. Deși făcut din țărână, Adam a fost „fiul lui Dumnezeu”. (…)

Omul urma să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfățișarea exterioară, cât și în caracter. (…) El era sfânt și fericit, purtând chipul lui Dumnezeu și trăind în ascultare deplină de voința Sa.

Când a ieșit din mâna Creatorului său, omul avea o statură înaltă și o simetrie perfectă. Chipul lui avea culoarea îmbujorată a sănătății și strălucea de lumina vieții și a bucuriei. Înălțimea staturii lui Adam era mult mai mare decât a oamenilor care locuiesc astăzi pe pământ. Eva era puțin mai mică de statură, totuși înfățișarea ei era nobilă și plină de frumusețe. Perechea fără păcat nu purta niciun veșmânt artificial — ei erau îmbrăcați cu un acoperământ de lumină și slavă, așa cum poartă îngerii. Atâta vreme cât au trăit în ascultare de Dumnezeu, acest acoperământ de lumină a continuat să-i înveșmânteze (…).

Dumnezeu Însuși i-a dat lui Adam un tovarăș. El i-a făcut „un ajutor [23] potrivit pentru el”, un ajutor care să-i corespundă, potrivit să fie tovarășul său și care putea fi una cu el în iubire și simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, semnificând faptul că ea nu trebuia să stăpânească asupra lui, ca fiind capul, dar nici să fie călcată în picioare ca inferioară, ci să stea lângă el ca egală, să fie iubită și ocrotită de el. O parte din bărbat, os din oasele lui și carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfățișând strânsa unire și atașamentul plin de afecțiune care trebuie să existe în această legătură. „Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește și îl îngrijește” (Efeseni 5:29). „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup.” (…)

Creațiunea era acum completă. „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor.” „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune.” Edenul înflorise pe pământ. Adam și Eva aveau cale liberă la pomul vieții. Nicio pată a păcatului și nicio umbră a morții nu întinau minunata creațiune. „Stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și... toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7).

Primii noștri părinți, deși creați nevinovați și sfinți, nu erau în afara posibilității de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenți morali liberi, capabili să aprecieze înțelepciunea și bunătatea caracterului Său, precum și dreptatea cerințelor Sale și, în deplină libertate, să asculte sau să nu asculte de El. Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri, dar, înainte de a fi în siguranță pe vecie, credincioșia lor trebuia să fie pusă la încercare. (…)

Dacă Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu, Adam și tovarășa lui aveau să poarte răspunderea conducerii pământului. Lor le-a fost dat un control nelimitat asupra oricărei ființe vii. Leul și mielul se jucau împreună în pace în jurul lor și se întindeau împreună la picioarele lor. Păsărelele fericite zburau fără teamă în jurul lor și, când cântecele lor pline de voioșie se înălțau spre lauda Creatorului, Adam și Eva se uneau cu ele în a aduce mulțumiri Tatălui și Fiului. (…)

Îngerii o avertizaseră pe Eva să aibă grijă să nu se despartă de soțul ei în timp ce erau ocupați cu lucrul lor de fiecare zi din grădină; lângă el, ea urma să fie mai puțin în pericol de a fi ispitită decât dacă ar fi fost singură. Dar, absorbită de îndeletnicirea ei plăcută, fără să-și dea seama, s-a îndepărtat de lângă el. (…) Ea s-a trezit deodată privind la pomul oprit cu o curiozitate amestecată cu admirație. [24] Fructul era foarte frumos, iar ea se întreba în sinea ei de ce oare Dumnezeu nu le îngăduise să mănânce din el. Acum era ocazia favorabilă pentru ispititor. Ca și cum ar fi fost în stare să priceapă ce se petrecea în mintea ei, el i s-a adresat: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncați din toți pomii din grădină?»” (…)

Ispititorul sugera că avertizarea divină nu avea să fie adusă la îndeplinire în mod real, ci era destinată numai să-i intimideze. (…)

Eva a crezut sincer cuvintele lui Satana, dar credința aceasta nu a scutit-o de pedeapsa păcatului. Ea a nesocotit cuvintele lui Dumnezeu, și acesta a dus-o la cădere. În ziua judecății, oamenii nu vor fi condamnați pentru că au crezut cu sinceritate o minciună, ci pentru că nu au crezut adevărul, pentru că au neglijat ocazia de a afla care este adevărul. (…)

Când a văzut că „pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”, [Eva] „a luat deci din rodul lui și a mâncat” (Geneza 3:6).

Fructul era delicios la gust și, pe când mânca din el, a avut senzația că simte o putere înviorătoare și și-a imaginat că intră într-un stadiu mai înalt al existenței. Fără teamă, a luat și a mâncat. Acum, după ce păcătuise, Eva a devenit un agent al lui Satana în lucrarea de ruinare a soțului ei. Într-o stare de încântare nenaturală și ciudată, cu mâinile pline de fructele oprite, ea l-a căutat și i-a povestit tot ce se întâmplase.

O expresie de întristare s-a așternut pe fața lui Adam. El părea uimit și alarmat. La cuvintele Evei, el a răspuns că acesta trebuie să fie vrăjmașul împotriva căruia fuseseră avertizați și că, prin hotărârea divină, ea trebuia să moară. Ca răspuns, ea l-a îndemnat să mănânce, repetând cuvintele șarpelui, care spusese că sigur nu vor muri. Ea considera că lucrul acesta trebuie să fie adevărat, pentru că nu simțea nicio dovadă a dizgrației lui Dumnezeu, ci, din contră, simțea o influență plăcută, fascinantă și înălțătoare, care făcea ca fiecare însușire să vibreze de un nou suflu de viață, la fel ca — așa credea ea — la mesagerii cerești.

Adam a înțeles că tovarășa lui călcase porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura interdicție care le fusese pusă ca test al credincioșiei și al iubirii lor. În mintea sa, a avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îi îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită și el trebuia să fie despărțit de aceea [25] a cărei societate fusese bucuria lui. Cum avea el să suporte lucrul acesta? (...)

El s-a hotărât să împărtășească soarta ei — dacă ea trebuia să moară, el avea să moară împreună cu ea. În definitiv, gândea el, nu cumva erau adevărate cuvintele spuse de șarpele cel înțelept? Eva era în fața lui, tot atât de frumoasă și, aparent, tot atât de nevinovată ca înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o iubire mai mare față de el decât până atunci. Niciun semn al morții nu a apărut în ființa ei și el s-a hotărât să înfrunte consecințele. A luat fructul și l-a mâncat repede. — Patriarhi și profeți, p. 44-57

Dacă nu ar fi fost niciodată neascultători de Creatorul lor, dacă ar fi rămas pe calea unei ascultări desăvârșite, Adam și Eva ar fi putut să-L cunoască și să-L înțeleagă mai bine pe Dumnezeu. Dar, când au ascultat vocea ispititorului și au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, lumina veșmintelor nevinovăției cerești s-a îndepărtat de la ei, iar prin îndepărtarea veșmintelor nevinovăției, ei s-au înfășurat în hainele întunecate ale necunoașterii lui Dumnezeu. Lumina cea clară și desăvârșită care îi înconjurase până atunci iluminase orice lucru de care se apropiau, dar, lipsiți de lumina cerească, urmașii lui Adam nu au mai putut să observe caracterul lui Dumnezeu în lucrurile create de El. — Review and Herald, 8 noiembrie 1898

Sara, soția lui Avraam, mama unor neamuri întregi (Geneza 11— 23)

Lui Avraam i-a fost DATĂ FĂGĂDUINȚA, deosebit de prețioasă pentru oamenii din vremea aceea, că va avea urmași numeroși și va ajunge o națiune măreață. „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” La aceasta, a fost adăugată asigurarea, mai prețioasă decât orice altceva pentru moștenitorul credinței, că Răscumpărătorul lumii urma să vină dintre urmașii săi. „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Și totuși, ca o primă condiție a împlinirii, trebuia să aibă loc o punere la probă a credinței, se cerea un sacrificiu.

Dumnezeu i-a trimis lui Avraam mesajul: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.” Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărțit de cei de care fusese legat la începutul vieții sale. Influența rudelor și a prietenilor ar fi putut să fie o piedică pentru educația pe care Dumnezeu Își propusese să i-o dea slujitorului Său. Acum, când era legat de cer într-un sens special, Avraam trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său [26] trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de al tuturor celorlalți. El nu ar fi putut nici măcar să le explice prietenilor purtarea lui, în așa fel încât ei să-l înțeleagă. Lucrurile spirituale trebuie înțelese în mod spiritual, iar motivele și faptele sale nu au fost înțelese de rudele lui idolatre.

„Prin credință, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11:8). (…)

În afară de Sara, soția lui Avraam, numai Lot, fiul lui Haran care murise de multă vreme, a ales să împărtășească viața de peregrin a patriarhului. (…)

În timpul șederii sale în Egipt, Avraam a dat dovadă de faptul că nu se eliberase de slăbiciunile și de nedesăvârșirile omenești. Ascunzând faptul că Sara era soția lui, el și-a arătat neîncrederea în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei credințe înalte și a curajului de care dăduse dovadă de atâtea ori, în mod nobil, în viața lui. Sara era foarte frumoasă, iar el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negricioși o vor pofti pe frumoasa străină și că, pentru a o avea, nu se vor da înapoi de a-l ucide pe soțul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună dacă spunea că Sara este sora lui, pentru că ea era fiica tatălui său, deși nu era și fiica mamei sale.

Dar ascunderea adevăratei relații dintre ei a fost o minciună. Dumnezeu nu poate aproba nicio abatere de la o strictă integritate. Din cauza lipsei de credință a lui Avraam, Sara a fost pusă într-un mare pericol. Împăratul Egiptului, fiind informat despre frumusețea ei, a cerut să fie adusă în palatul său și avea de gând să o ia de soție. Dar Dumnezeu, în mila Sa cea mare, a ocrotit-o pe Sara, trimițând pedepsele Lui asupra casei imperiale. În acest fel, monarhul a aflat adevărul și, indignat de faptul că fusese înșelat, l-a mustrat pe Avraam și i-a înapoiat soția, spunând: „Ce mi-ai făcut?... De ce ai zis: «Este sora mea” și am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ți nevasta, ia-o și pleacă.” (…)

Avraam s-a întors în Canaan „foarte bogat în vite, în argint și în aur”. Lot încă era cu el și au venit din nou la Betel și și-au ridicat corturile lângă altarul pe care îl înălțaseră mai înainte. (…)

Într-o viziune din timpul nopții, a fost auzit din nou glasul divin: „Avraame, nu te teme” au fost cuvintele Prințului prinților, „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare.” Dar mintea lui era atât de copleșită [27] de presimțiri rele, încât nu putea să primească acum făgăduința cu o încredere necondiționată, așa cum făcuse până atunci. El s-a rugat să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Și cum urma să se împlinească făgăduința legământului, atâta vreme cât nu i se dădea un fiu? „Ce-mi vei da?” a spus el. „Căci mor fără copii și slujitorul născut în casa mea va fi moștenitorul meu.” El a propus ca Eliezer, slujitorul său de încredere, să fie — prin adopție — fiul său și moștenitorul averilor sale. Dar i s-a dat asigurarea că moștenitor urma să îi fie copilul lui. Apoi a fost dus afară din cort și i s-a spus să privească stelele nenumărate care sclipesc pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, au fost rostite cuvintele: „Așa va fi sămânța ta” (Geneza 15:2-5). „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4:3).

(…) Avraam primise făgăduința unui fiu fără să o pună la îndoială, dar nu a așteptat ca Dumnezeu să-Și împlinească acest cuvânt la timpul și în modul alese de El. A fost îngăduită o amânare, pentru a pune la probă credința sa în puterea lui Dumnezeu, dar el nu a reușit să treacă cu bine încercarea. Gândind că este imposibil să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a sugerat un plan prin care scopul divin putea fi realizat, și anume ca una dintre roabele ei să fie luată de Avraam ca a doua soție. Poligamia devenise atât de răspândită, încât încetase să mai fie privită ca păcat, deși aceasta nu însemna că nu mai era o călcare a Legii lui Dumnezeu, fatală pentru sfințenia și pacea din relațiile de familie. Căsătoria lui Avraam cu Agar a avut ca rezultat un mare rău nu numai pentru familia lui, ci și pentru generațiile următoare. (…)

Când Avraam a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduința unui fiu, cu asigurarea că viitorul moștenitor va fi fiul Sarei. Dar Avraam nu a înțeles încă făgăduința. Gândul lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agățându-se de credința că planul cel milostiv al lui Dumnezeu urma să fie îndeplinit prin el. În dragostea sa față de acest fiul al lui, el a exclamat: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” Din nou, făgăduința i-a fost dată în cuvinte care nu puteau fi înțelese greșit: „Cu adevărat, nevasta ta Sara îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el.” (…)

Aducând, după o viață întreagă de așteptare, împlinirea celor mai scumpe speranțe ale lor, nașterea lui Isaac a umplut cortul lui Avraam și al Sarei de bucurie. (…) [28]

Învățătura dată lui Avraam cu privire la sfințenia legăturilor de căsătorie avea să fie o lecție pentru toate veacurile. Ea spune că drepturile și fericirea acestei legături trebuie să fie păstrate cu multă grijă, chiar cu prețul unor mari sacrificii. Sara era singura soție legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de soție și mamă nu puteau fi împărțite cu nicio altă persoană. Ea l-a respectat pe soțul ei și, din acest punct de vedere, ea este înfățișată în Noul Testament ca un exemplu vrednic de urmat. Ea nu a fost de acord să împartă iubirea lui Avraam cu o alta și Dumnezeu n-a mustrat-o pentru faptul că a cerut alungarea rivalei sale. Atât Avraam, cât și Sara nu s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu, iar greșeala aceasta a dus la căsătoria lui cu Agar.

Dumnezeu îl chemase pe Avraam să fie tatăl celor credincioși și viața sa trebuia să stea ca un exemplu de credință pentru generațiile care aveau să vină. Dar credința sa nu a fost desăvârșită. El a arătat neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara este soția lui și, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de soție. — Patriarhi și profeți, p. 125-147

Moștenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este în lumea aceasta. Avraam nu a avut nicio stăpânire pe pământul acesta, „nici măcar o palmă de loc” (Faptele 7:5). El a avut o mare avere și a folosit-o spre slava lui Dumnezeu și spre binele semenilor săi, dar nu a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să plece dintre concetățenii săi idolatri, cu făgăduința că îi va da Canaanul ca o stăpânire veșnică, și totuși nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu l-au primit. Când a avut nevoie de un loc de înmormântare pentru soția lui decedată, Avraam a trebuit să-l cumpere de la canaaniți. Unica lui proprietate în Țara Făgăduinței a fost acel mormânt săpat în stâncă din peștera Macpela. — Patriarhi și profeți, p. 169

[„Viața Sarei a fost de o sută douăzeci și șapte de ani: aceștia sunt anii vieții Sarei. Sara a murit la Chiriat-Arba, adică Hebron, în țara Canaan, și Avraam a venit să jelească pe Sara și s-o plângă.

Avraam s-a sculat apoi dinaintea moartei sale și a vorbit astfel fiilor lui Het: «Eu sunt străin și venetic printre voi; dați-mi un ogor, ca loc de îngropare la voi, ca să-mi îngrop moarta și s-o ridic dinaintea mea.»

Fiii lui Het au răspuns astfel lui Avraam: «Ascultă-ne, domnule! Tu ești ca un domnitor al lui Dumnezeu în mijlocul nostru; îngroapă-ți [29] moarta în cel mai bun din mormintele noastre! Niciunul din noi nu te va opri să-ți îngropi moarta în mormântul lui»” (Geneza 23:1-6).]

Rebeca (Geneza 24)

Avraam l-a trimis pe slujitorul său Eliezer să aleagă o soție pentru Isaac. Ca răspuns la rugăciunea lui Eliezer, Dumnezeu l-a condus la aceea pe care o alesese El Însuși pentru a fi soția lui Isaac, Rebeca.

Canaaniții erau idolatri, iar Domnul le poruncise celor din poporul Său să nu intre în relații de căsătorie cu ei, ca nu cumva să fie conduși la idolatrie. Avraam era în vârstă și se aștepta să moară curând. Isaac era necăsătorit. Lui Avraam i-a fost teamă de influența imorală care îl înconjura pe fiul lui și dorea cu nerăbdare să i se aleagă o soție care să nu-l îndepărteze de Dumnezeu. El i-a încredințat problema aceasta slujitorului său credincios și cu experiență, care îi administra toate proprietățile. Avraam i-a cerut slujitorului său să facă un legământ solemn cu el înaintea Domnului că nu va lua pentru Isaac o soție dintre canaaniți, ci va merge la cei din neamul său, care credeau în adevăratul Dumnezeu, și va alege o soție pentru tânărul bărbat. Avraam i-a poruncit să nu-l ducă pe Isaac în țara din care venise el, deoarece oamenii de acolo erau aproape întru totul afectați de idolatrie. Dacă nu putea să găsească pentru Isaac o soție care să vrea să se despartă de neamul ei și să vină acolo unde se afla el, atunci Eliezer urma să fie eliberat de legământul pe care îl făcuse. — Signs of the Times, 10 aprilie 1879

Această problemă importantă nu a fost lăsată în grija lui Isaac, iar el nu urma să-și aleagă singur o soție, independent de tatăl său. Avraam i-a spus slujitorului său că Dumnezeu îl va trimite pe îngerul Său înaintea lui pentru a-l îndruma în această alegere. Slujitorul căruia i-a fost încredințată misiunea a pornit în lunga sa călătorie. Când a intrat în cetatea în care locuia neamul lui Avraam, el s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să-l îndrume în alegerea unei soții pentru Isaac. El a cerut să-i fie dată o dovadă sigură ca să nu greșească în această alegere.

El s-a odihnit lângă o fântână, într-un loc unde se adunau mulți oameni. Aici, atenția lui a fost atrasă îndeosebi de comportamentul amabil și plăcut al Rebecăi și a primit de la Dumnezeu toate dovezile pe care le ceruse cu privire la faptul că Rebeca era aceea pe care Dumnezeu binevoise să o aleagă să devină soția lui Isaac. Ea l-a invitat pe slujitor în casa tatălui ei. [30] Apoi, el le-a relatat tatălui și fratelui Rebecăi dovezile pe care le primise de la Domnul și care arătau că Rebeca trebuia să devină soția lui Isaac, fiul stăpânului său.

După aceea, slujitorul lui Avraam le-a zis: „Acum, dacă voiți să arătați bunăvoință și credincioșie față de stăpânul meu, spuneți-mi; dacă nu, spuneți-mi iarăși, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga.” Tatăl și fiul au răspuns: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului tău, cum a spus Domnul.” „Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului.” — Spiritual Gifts, vol. 3, p. 109, 110

După ce fusese obținut consimțământul familiei, Rebeca însăși a fost întrebată dacă vrea să plece atât de departe de casa tatălui ei pentru a se căsători cu fiul lui Avraam. În urma celor întâmplate, ea a crezut că Dumnezeu o alesese să fie soția lui Isaac și a zis: „Da, vreau.”

Slujitorul, anticipând bucuria stăpânului său pentru faptul că misiunea lui a avut succes, era nerăbdător să plece și, a doua zi dis-de-dimineață, au pornit în călătoria spre casă. Avraam locuia la Beer-Șeba, iar Isaac, care avea grijă de turme în ținutul învecinat, se întorsese la cortul tatălui său ca să aștepte sosirea solului trimis în Haran. „Într-o seară, când Isaac ieșise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii și s-a uitat, și iată că veneau niște cămile. Rebeca a ridicat și ea ochii, a văzut pe Isaac și s-a dat jos de pe cămilă. Și a zis robului: «Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?” Robul a răspuns: «Este stăpânul meu!» Atunci ea și-a luat mahrama și s-a acoperit. Robul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse.” — Patriarhi și profeți, p. 173

Isaac a fost foarte onorat de Dumnezeu, atunci când a fost făcut moștenitor al făgăduințelor prin care lumea avea să fie binecuvântată, dar, cu toate acestea, când avea patruzeci de ani, s-a supus judecății tatălui său, care l-a rânduit pe slujitorul său cu experiență și temător de Dumnezeu pentru a-i alege o soție. Rezultatul acestei căsătorii, așa cum este el prezentat în Sfintele Scripturi, este un tablou duios și plin de frumusețea fericirii casnice: „Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara; a luat pe Rebeca, ea [31] a fost nevasta lui, și el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale.” — Patriarhi și profeți, p. 175

Iochebed, mama lui Moise (Exodul 2)

Împăratul [Egiptului] și sfetnicii lui speraseră să-i supună pe israeliți prin munci grele și, în acest fel, să facă să li se micșoreze numărul și să zdrobească spiritul lor independent. Pentru că nu au reușit să-și ajungă scopul, ei au recurs la măsuri și mai crude. Au fost emise ordine, către femeile a căror ocupație le dădea posibilitatea să aducă la îndeplinire acele porunci, să ucidă la naștere copiii evrei de parte bărbătească. Satana era inspiratorul acestui plan. El știa că, din mijlocul poporului Israel, se va ridica un eliberator și, inspirându-l pe împărat să poruncească nimicirea copiilor lor, el spera să anuleze planul divin. Dar femeile s-au temut de Dumnezeu și nu au îndrăznit să execute porunca aceea nemiloasă. Domnul a aprobat purtarea lor și le-a făcut să prospere. Împăratul, supărat că planul său nu reușise, a făcut ca porunca să fie mai aspră și mai cuprinzătoare. Întreaga națiune a fost chemată să vâneze și să ucidă victimele neajutorate. „Atunci, Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul lui: «Să aruncați în râu pe orice băiat care se va naște și să lăsați pe toate fetele să trăiască.»”

În timp ce acest decret era în deplină vigoare, lui Amram și Iochebed, israeliți evlavioși din seminția lui Levi, li s-a născut un fiu. Copilul era „frumos” și părinții, crezând că timpul eliberării lui Israel se apropiase și că Dumnezeu va ridica un eliberator pentru poporul Său, s-au hotărât să nu îngăduie uciderea copilului. Credința în Dumnezeu le-a întărit inimile și „nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului” (Evrei 11:23). — Patriarhi și profeți, p. 242

Când acest decret nemilos era în deplină vigoare, s-a născut Moise. Mama lui l-a ascuns atâta vreme cât a putut să fie în siguranță, apoi a pregătit un coșuleț din trestie, l-a uns cu smoală, pentru ca apa să nu poată intra în mica barcă, și l-a pus lângă malul apei, în timp ce sora lui Moise urma să se plimbe pe lângă apă cu o aparentă indiferență. Ea urmărea cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla cu frățiorul ei.

Îngerii, de asemenea, vegheau ca niciun rău să nu se abată asupra [32] bebelușului neajutorat, care fusese pus acolo de o mamă iubitoare și încredințat în grija lui Dumnezeu prin rugăciunile ei stăruitoare amestecate cu lacrimi. Acești îngeri au îndrumat pașii fiicei lui Faraon spre râu, chiar lângă locul unde se afla micuțul străin nevinovat. Atenția ei a fost atrasă de bărcuța ciudată și a trimis-o pe una dintre slujnicele ei să o aducă la ea. Când a dat la o parte acoperitoarea acelei bărcuțe neobișnuite, ea a văzut un copilaș frumos — „era un băiețaș care plângea. I-a fost milă de el”. Ea a știut că o mamă evreică duioasă folosise acest mijloc neobișnuit pentru a salva viața copilașului ei pe care îl iubea mult și a hotărât îndată să-l adopte ca fiu al ei. Sora lui Moise a venit imediat și a întrebat: „Să mă duc să-ți chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ți alăpteze copilul?” Iar fiica lui Faraon i-a spus să se ducă. — Spirit of Prophecy, vol. 1, p. 162, 163

Iochebed era femeie și era sclavă. Partea ei în această viață era umilă, povara ei era grea. Dar, cu excepția Mariei din Nazaret, lumea nu a primit prin nicio altă femeie o binecuvântare mai mare. Știind că, în curând, copilul avea să-i fie luat din grijă pentru a trece în custodia celor care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, ea s-a străduit cât mai serios să-i lege sufletul de cer. Ea a căutat să-i sădească în inimă iubirea și loialitatea față de Dumnezeu. Lucrarea a fost împlinită cu credincioșie. Nicio influență ulterioară nu l-a putut face pe Moise să renunțe la acele principii ale adevărului, miezul învățăturilor pe care mama lui simțise că are datoria să i le dea și lecția vieții ei. — Educație, p. 61

Maria, sora lui Moise (Exodul 2; 15; Numeri 12)

Maria a vegheat asupra lui Moise, când mama lor l-a ascuns în păpuriș. Mai târziu, ea a fost alături de Moise și Aaron în eliberarea poporului lui Dumnezeu din Egipt. Ea a fost talentată și înzestrată cu multe daruri, dar gelozia față de poziția lui Moise a determinat-o să facă greșeli serioase.

La Hațerot, popasul următor după ce au părăsit Tabeera, pe Moise îl aștepta o încercare și mai amară. Aaron și Maria au avut o poziție de mare cinste și conducere în poporul Israel. Amândoi erau înzestrați cu darul profetic și, prin poruncă divină, amândoi au fost asociați cu Moise la eliberarea evreilor. „Am trimis înaintea ta pe Moise, [33] Aaron și Maria” (Mica 6:4) sunt cuvintele Domnului prin prorocul Mica.

Forța caracterului Mariei s-a manifestat de timpuriu, atunci când — copil fiind — a vegheat lângă Nil coșulețul în care era ascuns copilul Moise. Stăpânirea de sine și tactul ei au fost folosite de Dumnezeu pentru a salva viața eliberatorului poporului Său. Bogat înzestrată cu darul poeziei și al muzicii, Maria le-a condus pe femeile israelite în cântec și joc pe țărmul Mării Roșii. În inima poporului și în onoarea primită din partea Cerului, ea urma imediat după Moise și Aaron. Dar același rău care a adus la început discordie în cer a apărut și în inima acestei femei din Israel, iar ea a reușit să mai găsească pe cineva care să simpatizeze cu ea în această nemulțumire a ei. — Patriarhi și profeți, p. 382

Dumnezeu îl alesese pe Moise și așezase Duhul Său asupra lui, iar Maria și Aaron, prin murmurările lor, s-au făcut vinovați de neloialitate nu numai față de conducătorul care fusese rânduit, ci față de Dumnezeu Însuși. Șoptitorii răzvrătiți au fost chemați la cortul întâlnirii și puși față în față cu Moise. „Domnul S-a pogorât în stâlpul de nor și a stat la ușa cortului. A chemat pe Aaron și pe Maria, și ei s-au apropiat amândoi.” Pretenția lor că au darul profetic nu a fost pusă la îndoială; Dumnezeu putea să le vorbească în vedenii și vise. Dar lui Moise, pe care Dumnezeu Însuși l-a numit „credincios în toată casa Mea”, i se acordase o comuniune mai apropiată. Cu el, Dumnezeu vorbea gură către gură. „«Cum de nu v-ați temut deci să vorbiți împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?» Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Și a plecat.”

Norul s-a îndepărtat de la cortul întâlnirii ca semn al dezaprobării lui Dumnezeu, iar Maria a fost pedepsită. Ea „era plină de lepră, albă ca zăpada”. Aaron a fost cruțat, dar a fost mustrat cu asprime prin pedeapsa dată Mariei. Mândria lor a fost acum umilită până la pământ. Aaron și-a mărturisit păcatul și s-a rugat ca sora lui să nu fie lăsată să piară din cauza plăgii aceleia ucigătoare și respingătoare. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, lepra a fost îndepărtată. Totuși Maria a trebuit să fie închisă timp de șapte zile afară din tabără. Numai după ce a fost scoasă din tabără, simbolul bunăvoinței divine s-a așezat din nou deasupra cortului întâlnirii. Din respect pentru poziția ei înaltă și din durere pentru lovitura care a căzut asupra ei, întreaga tabără a rămas la Hațerot, așteptând întoarcerea ei.

Această manifestare a dezaprobării lui Dumnezeu avea scopul [34] de a fi o avertizare pentru tot Israelul și de a opri spiritul de nemulțumire și de nesupunere. Dacă nu ar fi fost pedepsite în mod vădit, invidia și nemulțumirea Mariei ar fi adus urmări foarte rele. Invidia este una dintre cele mai satanice trăsături de caracter care pot exista în inima omului și una dintre cele mai dăunătoare în efectele ei. (…) Gelozia a fost aceea care a adus tulburare în cer, iar cultivarea ei a produs între oameni rele nespuse. „Acolo unde este pizmă și duh de ceartă, este tulburare și tot felul de fapte rele” (Iacov 3:16). — Patriarhi și profeți, p. 384, 385

De la Cades, copiii lui Israel s-au întors în pustie, iar perioada rămânerii lor temporare în deșert s-a încheiat. „Toată adunarea copiilor lui Israel a ajuns în pustia Țin în luna întâi. Și poporul s-a oprit la Cades.” (Numeri 20:1)

Aici a murit și a fost îngropată Maria. De la scena aceea plină de bucurie de pe țărmul Mării Roșii, când Israel a ieșit cu cântec și cu joc pentru a sărbători triumful lui Iehova, până la mormântul din pustie, care a pus capăt unei vieți de peregrinaj — aceasta a fost soarta a milioane de suflete care au ieșit din Egipt cu mari speranțe. Păcatul le-a smuls chiar de la buze cupa binecuvântărilor. — Patriarhi și profeți, p. 410

Sefora, soția lui Moise (Exodul 2)

Când a fugit din Egipt în Madian, Moise a cunoscut-o pe Sefora, una dintre fiicele lui Ietro, și a luat-o în căsătorie.

Lăsându-se cuprinsă de spiritul DE NEMULȚUMIRE, Maria a găsit motiv de plângere în evenimente pe care Dumnezeu le condusese în mod deosebit. Căsătoria lui Moise îi displăcuse. Faptul că alesese o femeie dintr-o altă națiune, în loc să-și ia o soție din mijlocul evreilor, a fost o ofensă pentru familie și pentru mândria ei națională. Sefora era tratată cu un dispreț nu atât de bine ascuns.

Cu toate că era numită „femeia etiopiană” (Numeri 12:1), soția lui Moise era madianită, deci descendentă a lui Avraam. La înfățișare, ea se deosebea de evrei, deoarece culoarea pielii ei era ceva mai închisă. Cu toate că nu era israelită, Sefora era o adoratoare a adevăratului Dumnezeu. Ea avea o fire timidă și retrasă, blândă și duioasă, suferind mult la vederea durerii altora. — Patriarhi și profeți, p. 383 [35]

Pe când se afla pe drum din Madian spre Egipt, Moise a primit o surprinzătoare și teribilă avertizare cu privire la o situație neplăcută Domnului. Un înger i s-a înfățișat în mod amenințător, ca și când ar fi vrut să-l nimicească imediat. Nu i s-a dat nicio explicație, dar Moise și-a adus aminte că desconsiderase una dintre poruncile Domnului. Cedând insistențelor soției sale, el neglijase să-l supună ceremonialului circumciziei pe fiul lor mai mic.

El nu îndeplinise condiția pe temeiul căreia copilul său putea fi îndreptățit să aibă parte de binecuvântările legământului lui Dumnezeu cu Israel, iar o astfel de neglijență din partea unui conducător ales nu ar fi făcut decât să micșoreze influența poruncilor divine asupra poporului. Sefora, temându-se ca soțul ei să nu fie omorât, a îndeplinit ea însăși acest ceremonial, după care îngerul i-a îngăduit lui Moise să-și continue călătoria. În misiunea sa pe lângă faraon, Moise urma să se afle într-o situație foarte periculoasă. Viața lui putea fi cruțată numai datorită protecției îngerilor sfinți. Totuși, atâta vreme cât trăia într-o vădită neglijare a unei datorii cunoscute, el nu era în siguranță, deoarece nu putea fi ocrotit de îngerii lui Dumnezeu.

În timpul strâmtorării care va avea loc chiar înainte de venirea lui Isus Hristos, cei neprihăniți vor fi apărați prin lucrarea îngerilor cerești, dar nu va fi nicio siguranță pentru cei care calcă Legea lui Dumnezeu. Atunci, îngerii nu îi vor putea ocroti pe aceia care nesocotesc vreuna dintre poruncile divine. — Patriarhi și profeți, p. 255, 256

Rahav (Iosua 2; 6 și Evrei 11:30,31)

Rahav a fost o femeie ușoară, a cărei casă se afla lângă zidul Ierihonului. Ea i-a ascuns pe cei doi spioni israeliți trimiși să verifice apărarea acelei cetăți. Datorită bunătății lui Rahav față de ei și a mărturisirii ei de credință în Dumnezeu, spionii i-au promis că ei și familiei ei le va fi cruțată viața când va avea loc atacul asupra Ierihonului.

La o oarecare depărtare dincolo de fluviu [Iordan], în dreptul locului unde era tabăra israeliților, se afla cetatea cea mare și puternic întărită a Ierihonului. De fapt, cetatea aceasta era cheia întregului ținut și constituia o piedică formidabilă în calea succesului lui Israel. De aceea, Iosua a trimis doi tineri ca iscoade, pentru a cerceta cetatea și a se lămuri cumva cu privire la numărul locuitorilor, resursele cetății și trăinicia fortificațiilor. Locuitorii cetății, înspăimântați și neîncrezători, vegheau continuu, iar iscoadele au fost în mare pericol. [36] Totuși acești oameni au fost găzduiți, cu riscul vieții, de Rahav, o femeie din Ierihon. Ca răsplată pentru bunătatea ei, i-au făgăduit să o protejeze când vor cuceri cetatea. — Patriarhi și profeți, p. 482

Ierihonul era o cetate dedicată celei mai excentrice idolatrii. Locuitorii erau foarte bogați. Ei considerau că toate bogățiile pe care le primiseră de la Dumnezeu erau daruri ale zeilor lor. Existau acolo aur și argint din belșug. Asemenea oamenilor de dinainte de potop, ei erau foarte imorali și blasfematori. Ei Îl insultau și Îl mâniau pe Dumnezeul cerurilor prin cuvintele lor nelegiuite. Dumnezeu a început să trimită pedepse asupra Ierihonului. Cetatea era o fortăreață. Totuși Acela care este Căpetenia oștirii Domnului a coborât El Însuși din cer pentru a conduce armatele cerești în atacul asupra cetății. Îngerii lui Dumnezeu au împins zidurile masive și le-au doborât la pământ. Dumnezeu spusese că Ierihonul va fi blestemat și că toți vor pieri, cu excepția lui Rahav și a familiei ei. Ei urmau să fie salvați, datorită bunăvoinței pe care Rahav o arătase față de solii Domnului. — Review and Herald, 16 septembrie 1873

Prin eliberarea poporului Israel din Egipt, cunoașterea pu-terii lui Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni. Războinicii din Ierihon tremurau: „De când am auzit lucrul acesta”, spunea Rahav, „ni s-a tăiat inima și toți ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră, căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri și jos pe pământ” (Iosua 2:11). — Patriarhi și profeți, p. 369

Toți locuitorii cetății, cu tot ce era viu acolo, „bărbați și femei, copii și bătrâni, până la oi, boi și măgari”, urmau să fie trecuți prin ascuțișul sabiei. Au fost cruțați numai credincioasa Rahav și cei din familia ei, ca urmare a făgăduinței făcute de iscoade. Cetatea întreagă a fost arsă. — Patriarhi și profeți, p. 491

Pentru genealogia lui Isus în care apare și Rahav, vezi cartea lui Matei 1:1-16.

Debora (Judecătorii 4 și 5)

Debora a fost profet și conducător în Israel în perioada domniei lui Iabin, un împărat canaanit care a fost foarte nemilos față de copiii lui Israel. Viața în sate era foarte aspră. Poporul era jefuit și, pentru protecție, fugea în cetățile întărite. Atunci, Domnul a chemat-o pe Debora, care era ca o mamă iubitoare pentru Israel. Prin ea, Dumnezeu i-a trimis un mesaj lui Barac, spunându-i să se pregătească să-l înfrunte în luptă pe Sisera, [37] generalul lui Iabin. Barac a refuzat să meargă la luptă, dacă nu mergea și Debora împreună cu el. Ea a fost de acord, dar l-a avertizat că, din cauza lipsei lui de încredere în cuvintele Domnului, onoarea de a-l ucide pe Sisera îi va reveni unei femei, și nu lui.

După ce s-au despărțit din nou de Dumnezeu prin idolatrie, israeliții au fost asupriți cumplit de vrăjmașii lor. Proprietățile și chiar viețile oamenilor erau într-un pericol continuu. Oamenii părăseau satele și locuințele singuratice și se adunau în cetățile apărate de ziduri. Drumurile principale nu erau circulate și oamenii călătoreau dintr-un loc în altul prin trecători neobișnuite. Deseori, în locurile de unde se lua apă, mulți oameni erau jefuiți și chiar uciși, iar la nenorocirea israeliților se adăuga și faptul că erau neînarmați. Astfel, printre cei patruzeci de mii de bărbați, nu se găsea nicio sabie sau suliță.

Timp de douăzeci de ani, israeliții au gemut sub jugul asupritorilor apoi s-au întors de la idolatria lor și, cu umilință și pocăință, au strigat către Domnul, cerând eliberarea. Strigătul lor nu a fost zadarnic. În Israel se afla o femeie renumită pentru evlavia ei și, prin ea, Domnul a ales să-l elibereze pe poporul Său. Numele ei era Debora. Ea era cunoscută ca profet și, în absența magistraților obișnuiți, oamenii mergeau la ea pentru a primi sfat și pentru a li se face dreptate.

Domnul i-a comunicat Deborei planul Său de a-i nimici pe vrăjmașii lui Israel și i-a poruncit să cheme un bărbat pe nume Barac, din seminția lui Neftali, și să-i aducă la cunoștință îndrumările pe care le primise ea. În conformitate cu aceasta, ea l-a chemat pe Barac, l-a îndrumat să adune zece mii de bărbați din semințiile lui Neftali și Zabulon și să pornească războiul împotriva armatelor împăratului Iabin.

Barac știa care era situația evreilor neînarmați, risipiți și descurajați. El cunoștea, de asemenea, puterea și abilitatea vrăjmașilor lor. Deși fusese rânduit de Domnul și ales să-l elibereze pe Israel și primise asigurarea că Dumnezeu va merge împreună cu el și îi va supune pe vrăjmași, totuși el era timid și neîncrezător. El a acceptat mesajul Deborei ca fiind cuvântul lui Dumnezeu, dar nu avea multă încredere în Israel și se temea că poporul nu va asculta chemarea lui. El a refuzat să se angajeze într-o asemenea misiune îndoielnică, dacă Debora nu urma să-l însoțească și, în felul acesta, să susțină eforturile lui prin influența și sfatul ei. Debora a fost de acord, dar i-a spus că, [38] din cauza lipsei lui de credință, biruința câștigată nu-i va aduce cinste, deoarece Sisera urma să fie dat în mâinile unei femei. (…)

Israeliții ocupaseră o poziție strategică în munți, așteptând ocazia favorabilă pentru a ataca. Încurajat de asigurarea Deborei, care spusese că venise ziua pentru o biruință răsunătoare, Barac și-a condus armata jos, în câmpia deschisă, și a lansat un atac curajos asupra vrăjmașului. Dumnezeul oștirilor a luptat pentru Israel și nici iscusința în luptă, nici superioritatea numerică și nici echipamentul nu au putut să le stea împotrivă. Armatele lui Sisera au fost lovite de panică și, în groaza lor, au căutat o cale de scăpare. Un număr mare [de soldați] au fost uciși și puterea armatei invadatoare a fost nimicită în totalitate. Israeliții au acționat prompt și plini de curaj, dar numai Dumnezeu a pus pe fugă vrăjmașul, iar biruința nu putea să-I fie atribuită decât Lui.

Când a văzut că armata sa a fost înfrântă, Sisera și-a lăsat carul de luptă și a încercat să scape mergând pe jos, ca un soldat de rând. Pe când se apropia de cortul lui Heber, unul dintre urmașii lui Ietro, fugarul a fost invitat să se adăpostească acolo. În absența lui Heber, Iael, soția acestuia, i-a oferit cu amabilitate lui Sisera lapte de băut și posibilitatea de a se odihni, iar generalul obosit a adormit curând.

Iael nu a știut la început cine era oaspetele ei și s-a hotărât să-l ascundă, dar, mai apoi, când a aflat că era Sisera, vrăjmașul lui Dumnezeu și al poporului Său, și-a schimbat intenția. În timp ce el dormea înaintea ei, ea și-a învins repulsia naturală față de un astfel de act și l-a ucis înfigându-i un țăruș în tâmple și țintuindu-l la pământ. Barac îi urmărea pe vrăjmașii lui și, trecând pe acolo, a fost chemat de Iael să îl vadă pe căpitanul cel îngâmfat mort la picioarele lui — ucis de mâna unei femei.

Debora a sărbătorit triumful lui Israel prin cântecul cel mai sublim și mai plin de ardoare. Ea I-a atribuit lui Dumnezeu toată slava pentru eliberarea lor și i-a îndemnat pe oameni să-L laude pentru lucrările Sale minunate. Ea i-a invitat pe împărații și prinții națiunilor înconjurătoare să audă ce făcuse Dumnezeu pentru Israel și i-a avertizat să nu le facă rău copiilor Săi. Ea a arătat că puterea și onoarea Îi aparțin lui Dumnezeu, și nu oamenilor sau idolilor lor. Ea a descris manifestările uimitoare ale puterii și maiestății divine arătate pe Sinai. Le-a prezentat copiilor lui Israel [39] starea neajutorată și nenorocită în care se aflau când erau asupriți de vrăjmașii lor și a relatat într-un limbaj strălucitor istoria eliberării lor. — Signs of the Times, 16 iunie 1881

Ana, mama lui Samuel (1 Samuel 1și 2)

Ana, prima soție a lui Elcana, levitul, și cea pe care o iubea cel mai mult, era stearpă și își dorea foarte mult un copil. La sărbătoarea anuală de la Șilo, ea a plâns în tăcere și s-a rugat Domnului să-i dea un copil. Eli, preotul, a auzit-o și i-a zis: „Du-te în pace și Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!”

Tatăl lui Samuel era ELCANA, un levit care locuia în Rama, în muntele lui Efraim. El era un om bogat și influent, un soț bun și un om care se temea de Dumnezeu și Îl venera. Ana, soția lui Elcana, era o femeie evlavioasă și devotată. Smerenia, conștiinciozitatea și încrederea neclintită în Dumnezeu erau trăsături de seamă ale caracterului ei. Cu privire la Ana, s-ar putea spune cu adevărat că se împlineau cuvintele înțeleptului: „Inima bărbatului se încrede în ea și nu duce lipsă de venituri.” — Signs of the Times, 27 octombrie 1881

Binecuvântarea căutată cu atâta râvnă de toți evreii era reținută de la această pereche temătoare de Dumnezeu: în casa lor nu se auzea niciun glas vesel de copil, iar dorința de a-și perpetua numele l-a făcut pe soț — așa cum îi determinase pe mulți alții — să încheie o a doua căsătorie. Dar pasul acesta, care fusese făcut din lipsă de credință, nu a adus fericire. S-au adăugat la familie băieți și fete, dar bucuria și frumusețea sfintei rânduieli divine au fost întinate, iar pacea familiei a fost nimicită. Penina, a doua soție, era geloasă și mărginită și se purta cu îngâmfare și obrăznicie. Pentru Ana părea că pierise orice nădejde, iar viața i se părea o povară; cu toate acestea, ea suporta încercarea cu blândețe și fără să murmure.

Elcana respecta cu credincioșie rânduielile divine. Serviciul divin la Silo încă mai continua, dar, din cauza dezordinii în desfășurarea slujbelor, el nu era chemat să-și facă serviciul la sanctuar, așa cum i se cuvenea unui levit. Cu toate acestea, el mergea cu familia să ia parte la adunările rânduite, unde se închina și aducea jertfe.

Duhul cel rău care pătrunsese în viața lui de familie se furișa chiar și la sărbătorile sfinte dedicate slujirii lui Dumnezeu. După ce se aducea [40] jertfa de mulțumire, întreaga familie se aduna după obiceiul tradițional la o serbare solemnă, dar voioasă. Cu acest prilej, Elcana îi dădea mamei copiilor lui câte o parte pentru ea și pentru fiecare fiu și fiică. Iar, ca semn al prețuirii lui, Anei îi dădea o parte dublă, ca să-i arate că iubirea lui față de ea era la fel de mare ca și când ar fi avut un fiu. Aprinsă de gelozie, a doua soție cerea atunci, ca una care era privilegiată de Dumnezeu, să i se dea ei întâietate și râdea de Ana din cauză că nu avea copii, considerând că acesta era un semn al neplăcerii lui Dumnezeu.

Lucrul acesta se repeta an după an, până când Ana nu a mai putut să suporte. Nemaiputând să-și ascundă durerea, ea a început să plângă în hohote și a plecat de la masă. În zadar căuta soțul ei să o mângâie. „Ana, pentru ce plângi și nu mănânci? Pentru ce ți-e întristată inima?” zicea el. „Oare nu prețuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?”

Ana nu a rostit niciun reproș. Ea a lăsat asupra Domnului povara pe care nu o putea împărți cu niciun prieten de pe pământ. Ana s-a rugat stăruitor ca El să îndepărteze de la ea ocara și să-i acorde darul scump de a avea un fiu pe care să-l îngrijească și să-l crească pentru El. Ea a făcut și un legământ solemn, că îl va consacra chiar de la naștere pe fiul ei lui Dumnezeu dacă cererea ei va fi ascultată. Ana se apropiase de intrarea cortului întrunirii și, în amărăciunea sufletului ei, „se ruga și plângea”. Totuși, ea comunica în tăcere cu Dumnezeu fără a rosti vreun cuvânt. În timpurile acelea rele, rareori se vedea o astfel de rugăciune. Petrecerile nesfinte și chiar bețiile nu erau ceva neobișnuit, chiar și la sfintele sărbători și, când a văzut-o, marele-preot Eli și-a închipuit că Ana era sub influența vinului. Crezând că i se cuvenea să-i adreseze o mustrare binemeritată, a strigat la ea cu asprime: „Până când vei fi beată? Du-te de te trezește!”

Îndurerată și înspăimântată, Ana i-a răspuns cuviincios: „Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei și n-am băut nici vin, nici băutură amețitoare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea durere și supărarea m-au făcut să vorbesc până acum.”

Marele-preot a fost adânc impresionat, deoarece era un om al lui Dumnezeu, și, în loc de mustrare, a rostit o binecuvântare: „Du-te în pace, și Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!” [41]

Rugăciunea Anei a fost ascultată. Ea a primit darul pe care-l ceruse cu atâta ardoare. Privind la copil, ea l-a numit Samuel „căci de la Domnul l-am cerut”. — Patriarhi și profeți, p. 569, 570

În primii trei ani de viață ai profetului Samuel, mama lui l-a învățat cu atenție să facă deosebire între bine și rău. Prin fiecare obiect familiar din preajma lui, ea a căutat să-i îndrume gândurile spre Creator. Ca împlinire a legământului de a-L dărui pe fiul ei Domnului, cu o mare renunțare la sine, ea l-a încredințat în grija lui Eli, marele-preot, ca să fie educat pentru slujirea în casa Domnului. Deși a locuit în sanctuarul dedicat închinării lui Dumnezeu, tânărul Samuel nu a fost scutit de influențe rele și de exemple păcătoase. Fiii lui Eli nu se temeau de Dumnezeu, nici nu-l cinsteau pe tatăl lor, dar Samuel nu a căutat tovărășia lor și nici nu a urmat căile lor rele. Educația lui timpurie l-a determinat să aleagă să-și păstreze integritatea. Ce răsplată a fost aceasta pentru Ana! Și ce încurajare pentru credincioșie există în exemplul ei! — Review and Herald, 8 septembrie 1904

De la Silo, Ana s-a înapoiat liniștită acasă, la Rama, și l-a lăsat pe copilul Samuel pentru a fi educat în vederea slujbei în casa Domnului, sub conducerea marelui-preot. De la primele licăriri ale inteligenței, ea îl învățase pe copil să-L iubească și să-L onoreze pe Dumnezeu și să se considere proprietatea Domnului. Prin fiecare obiect cunoscut din jurul lui, ea a căutat să-i îndrume gândurile spre Creator. Când a fost despărțită de copil, iubirea ei nu a încetat. În fiecare zi, el era obiectul rugăciunilor ei. În fiecare an, îi lucra cu mâna ei o hăinuță și, când mergea la Silo împreună cu soțul ei pentru a se ruga, îi dădea copilului această amintire a iubirii ei. Fiecare fir din hăinuță era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil și sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar s-a rugat stăruitor ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o prețuiește Cerul — să-L onoreze pe Dumnezeu și să fie o binecuvântare pentru semenii lui. — Patriarhi și profeți, p. 572

Abigail (1 Samuel 25)

Abigail a fost o femeie frumoasă, bună și inteligentă, soția lui Nabal, care era un om rău și violent. Datorită purtării ei pline de înțelepciune, a fost în stare să evite multă [42] vărsare de sânge atunci când soțul ei i-a tratat cu dispreț pe David și pe oamenii lui.

Pe când fugea de SAUL, David și-a așezat tabăra în apropierea proprietăților lui Nabal și a protejat turmele și păstorii acestui om. (…) În vreme de nevoie, David i-a trimis lui Nabal niște soli cu un mesaj plin de amabilitate, cerând mâncare pentru sine și pentru oamenii lui, dar Nabal a răspuns cu obrăznicie, întorcând rău pentru bine și refuzând să împartă cu semenii din îmbelșugarea lui. Nu exista un mesaj mai respectuos decât acela pe care David îl trimisese acestui om, dar Nabal i-a acuzat în mod fals pe David și pe oamenii lui, ca să se îndreptățească pe sine și egoismul lui, prezentându-i pe David și pe cei care erau cu el ca fiind niște sclavi fugari. Când solul s-a întors cu această batjocură plină de obrăznicie, David a fost cuprins de indignare și s-a hotărât să se răzbune rapid. — Manuscript Releases, vol. 21, p. 213

După ce Nabal i-a trimis de la el pe tinerii lui David, unul dintre slujitori s-a dus în grabă la Abigail, soția lui Nabal, și i-a povestit ce se întâmplase. „Iată”, a zis el, „David a trimis din pustie niște soli să întrebe de sănătate pe stăpânul nostru, și el s-a purtat rău cu ei. Și totuși oamenii aceștia au fost foarte buni cu noi; nu ne-au ocărât și nu ni s-a luat nimic în tot timpul cât am fost cu ei în câmp. Ne-au fost zid și zi, și noapte, în tot timpul cât am fost cu ei la păscutul turmelor. Să știi acum și vezi ce ai de făcut, căci pierderea stăpânului nostru și a întregii lui case este hotărâtă.”

Fără să se mai consulte cu soțul ei sau să-i spună ce are de gând, Abigail a pregătit o mare cantitate de alimente, a poruncit să fie puse pe măgari și le-a trimis înainte prin slujitori, în timp ce ea însăși a plecat să-i întâmpine pe oamenii lui David. Ea i-a întâlnit într-un loc retras, de pe coasta dealului. „Când a zărit Abigail pe David, s-a dat repede jos de pe măgar, a căzut cu fața la pământ înaintea lui David și s-a închinat până la pământ. Apoi, aruncându-se la picioarele lui, a zis: «Eu sunt vinovată, domnul meu! Îngăduie roabei tale să-ți vorbească la urechi și ascultă cuvintele roabei tale.»” Abigail i s-a adresat lui David cu tot respectul cu care i s-ar fi adresat unui împărat încoronat. Nabal strigase batjocoritor: „Cine este David?” Dar Abigail l-a numit: „Domnul meu”. Prin cuvinte blânde, a căutat să liniștească sentimentele lui iritate și a pledat în favoarea soțului ei. Fără nicio [43] pretenție sau mândrie, ci plină de înțelepciune și de iubire față de Dumnezeu, Abigail a dovedit puterea devotamentului ei față de familie, lămurindu-l pe David că purtarea neprietenoasă a soțului ei nu era o ofensă intenționată adusă persoanei lui, ci mai mult o simplă izbucnire a nefericitei sale naturi egoiste.

„Acum, domnul meu, viu este Domnul și viu este sufletul tău, că Domnul te-a oprit să verși sânge și să te ajuți cu mâna ta. Vrăjmașii tăi, cei ce vor răul domnului meu, să fie ca Nabal!” Abigail nu-și atribuia sieși onoarea de a fi făcut planul prin care căuta să-l abată pe David de la intențiile sale, ci a atribuit cinstea și onoarea lui Dumnezeu. Apoi, le-a oferit oamenilor lui David proviziile bogate ca jertfă de împăcare, stăruind mereu ca și cum ea însăși ar fi fost aceea care ar fi stârnit atât de mult mânia comandantului. — Patriarhi și profeți, p. 665, 666

Deși refuzase tovărășia atât de necesară a lui David și a oamenilor lui, totuși, chiar în noaptea aceea, Nabal a dat un ospăț exorbitant în cinstea lui însuși și a prietenilor lui destrăbălați, îmbuibându-se cu mâncare și băutură, până când a căzut în amorțeala beției. A doua zi, după ce efectele beției trecuseră într-o anumită măsură, soția lui i-a spus cât de aproape fusese de moarte și cum nenorocirea fusese abătută de la el. În timp ce asculta, și-a dat seama de răul care ar fi venit dacă nu ar fi fost înțelepciunea soției lui, Abigail, iar groaza i-a umplut inima. Paralizat de groază, s-a așezat și nu și-a mai revenit niciodată din șoc.

Din această istorisire, putem înțelege că există circumstanțe în care este potrivit ca o femeie să acționeze cu promptitudine și independent, înaintând cu hotărâre pe calea despre care știe că este calea Domnului. Soția trebuie să stea alături de soțul ei ca fiind egală, împărtășind toate responsabilitățile vieții și acordându-i respectul cuvenit aceluia care a ales-o ca tovarășă de viață. — Manuscript Releases, vol. 21, p. 214, 215

Domnul a dorit ca soția să-i acorde respect soțului ei, dar întotdeauna așa cum se cuvine, în Domnul. În caracterul soției lui Nabal, Abigail, avem o ilustrare cu privire la femeia care respectă rânduiala lui Hristos, în timp ce soțul ei ilustrează ce poate să ajungă acela care se supune singur stăpânirii lui Satana. — Manuscript Releases, vol. 21, p. 213 [44]

Hulda, profetesa (2 Regi 22)

Încă din tinerețe, Iosia se străduise să profite de poziția lui ca împărat, pentru a înălța principiile Legii sfinte a lui Dumnezeu. Acum, în timp ce Șafan, cărturarul, îi citea din Cartea Legii, împăratul a înțeles că în cartea aceasta se afla o comoară a cunoașterii, un aliat puternic în lucrarea de reformă pe care dorea atât de mult să o vadă îndeplinită în țară. El s-a hotărât să trăiască în lumina sfaturilor ei și să facă tot ce-i stătea în putere pentru a familiariza poporul cu învățăturile ei și pentru a-l conduce, dacă era cu putință, să cultive respectul și dragostea față de legea cerului.

Oare era cu putință să aducă reforma necesară? Israel aproape că atinsese limita răbdării divine. În curând, Dumnezeu urma să-i pedepsească pe aceia care aduseseră dezonoare Numelui Său. Mânia Domnului fusese deja stârnită împotriva poporului. Copleșit de întristare și de groază, Iosia și-a sfâșiat hainele și s-a închinat înaintea lui Dumnezeu în agonie, cerând iertare pentru păcatele unei națiuni nepocăite.

În vremea aceea, profetesa Hulda locuia în Ierusalim, aproape de templu. Gândurile împăratului, pline de presimțiri apăsătoare, s-au îndreptat spre ea, iar el s-a hotărât să Îl întrebe pe Domnul prin acest mesager ales pentru a afla, dacă era cu putință, prin ce mijloace aflate la dispoziția lui ar fi putut să-l salveze pe Iuda, poporul care greșise atât de mult și care era în pragul ruinei.

Gravitatea situației și respectul pe care îl avea față de profetesă l-au determinat să aleagă oamenii cei mai importanți din împărăție pentru a-i trimite la ea ca soli. „Duceți-vă”, le-a poruncit el, „și întrebați pe Domnul pentru mine, pentru popor și pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărții acesteia care s-a găsit, căci mare este mânia Domnului care s-a aprins împotriva noastră, pentru că părinții noștri n-au ascultat de cuvintele cărții acesteia și n-au împlinit tot ce ne este poruncit în ea” (2 Regi 22:13).

Prin Hulda, Domnul i-a trimis lui Iosia mesajul că ruina Ierusalimului nu putea fi evitată. Chiar dacă s-ar fi umilit înaintea lui Dumnezeu, poporul tot nu ar fi putut să scape de pedeapsă. Simțurile locuitorilor cetății fuseseră amorțite atât de multă vreme prin săvârșirea răului, încât, dacă pedeapsa nu ar fi venit asupra lor, ei s-ar fi întors curând la același comportament păcătos. [45] „Spuneți omului care v-a trimis la mine”, a declarat profetesa, „Așa vorbește Domnul: «Iată, voi trimite nenorociri asupra locului acestuia și asupra locuitorilor lui, după toate cuvintele cărții pe care a citit-o împăratul lui Iuda. Pentru că M-au părăsit și au adus tămâie altor dumnezei, mâniindu-Mă prin toate lucrărilor mâinilor lor, mânia Mea s-a aprins împotriva locului acestuia și nu se va stinge»” (versetele 15-17).

Pentru că împăratul își umilise inima înaintea Sa, Dumnezeu urma să recunoască promptitudinea cu care el a căutat iertarea și mila Sa. Lui Iosia i-a fost trimisă solia: „Pentru că ți s-a mișcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc și împotriva locuitorilor lui, care vor ajunge de spaimă și de blestem, și pentru că ți-ai sfâșiat hainele și ai plâns înaintea Mea și Eu am auzit, zice Domnul, de aceea, iată, te voi adăuga la părinții tăi, vei fi adăugat în pace în mormântul tău și nu-ți vor vedea ochii toate nenorocirile pe care le voi aduce asupra locului acestuia” (versetele 19 și 20). — Review and Herald, 29 iulie 1915

Estera (Estera)

Estera a fost o fată evreică frumoasă, verișoară cu Mardoheu, care a luat-o în casa lui după ce părinții ei au murit și a iubit-o ca pe propria fiică. Dumnezeu a folosit-o pentru a salva poporul iudeu aflat în Persia.

În vremurile din vechime, Domnul a lucrat în mod minunat prin femei consacrate care s-au asociat în lucrarea Sa cu oamenii pe care El îi alesese să fie reprezentanții Săi. El a folosit femei pentru a câștiga biruințe mari și decisive. De mai multe ori, în vremuri de criză, El le-a pus în poziții importante și a lucrat prin ele pentru salvarea multor vieți. Prin regina Estera, Domnul l-a eliberat în mod minunat pe poporul Său. Într-o vreme când se părea că nicio putere nu era în stare să-i salveze pe iudei, Estera și femeile din preajma ei au întâmpinat situația cu post, rugăciune și acțiune promptă și au salvat poporul. — Special Testimonies, Series B16, p. 1, 2

Din studiul contribuției femeilor în lucrarea lui Dumnezeu din [46] timpurile Vechiului Testament vom învăța lecții care ne vor face în stare să întâmpinăm situațiile de criză din lucrarea care se face în zilele noastre. Poate că nu suntem aduși în situații la fel de critice și de importante ca acelea în care s-a aflat poporul lui Dumnezeu din timpul Esterei, dar, adesea, femeile convertite pot să îndeplinească un rol important chiar în poziții mai umile. Multe au făcut lucrul acesta și sunt gata să-l facă din nou. — Loma Linda Messages, p. 570

Cei mai mulți dintre israeliți aleseseră să rămână mai degrabă în țara robiei decât să suporte greutățile călătoriei de întoarcere și pe cele ale reconstruirii cetăților și caselor lor pustiite. (…)

De data aceasta, Satana a lucrat prin Haman Agaghitul, un bărbat fără scrupule din înalta autoritate a Medo-Persiei, pentru a contracara planurile lui Dumnezeu. Haman cultivase o răutate amară împotriva lui Mardoheu, iudeul. Mardoheu nu-i făcuse niciun rău lui Haman, dar refuzase să-i arate respect sub formă de închinare. (…)

Indus în eroare de declarațiile neadevărate ale lui Haman, Xerxe [Ahașveroș] a fost convins să dea un decret cu privire la exterminarea tuturor iudeilor risipiți „în toate ținuturile împărăției” (Estera 3:8). (…)

Dar intrigile vrăjmașului au fost înfrânte de o putere care domnește peste fiii oamenilor. În providența lui Dumnezeu, Estera, o evreică temătoare de Cel Preaînalt, ajunsese împărăteasă în Imperiul Medo-Persan. Mardoheu îi era rudă apropiată. În situația lor extremă, s-au hotărât să apeleze la Xerxe în favoarea poporului lor. Estera urma să riște să meargă înaintea lui ca mijlocitoare. „Cine știe”, a zis Mardoheu, „dacă nu cumva pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăție?” (Estera 4:14)

Criza cu care se confrunta Estera cerea o acțiune rapidă și hotărâtă, dar atât ea, cât și Mardoheu și-au dat seama că, dacă Dumnezeu nu va lucra cu putere în favoarea lor, străduințele lor aveau să fie fără efect. Astfel, Estera și-a luat timp pentru comuniune cu Dumnezeu, izvorul puterii ei. „Du-te”, l-a îndrumat ea pe Mardoheu, „strânge pe toți iudeii care se află în Susa și postiți pentru mine, fără să mâncați, nici să beți trei zile, nici noaptea, nici ziua. Și eu voi posti odată cu slujnicele mele, apoi voi intra la împărat în ciuda legii și, dacă va fi să pier, voi pieri” (Estera 4:16). —Profeți și regi, p. 598-601 [47]

Evenimentele care au urmat în succesiune rapidă — apariția Esterei înaintea împăratului, favoarea evidentă arătată față de ea, ospățul împăratului și al împărătesei, avându-l pe Haman ca unic oaspete, somnul tulburat al împăratului, cinstea publică arătată lui Mardoheu și umilirea și căderea lui Haman la descoperirea intrigii lui răutăcioase împotriva poporului iudeu — toate acestea sunt părți ale unei istorii cunoscute. Într-un mod minunat, Dumnezeu a lucrat pentru poporul Său pocăit, iar un contradecret emis de împărat, îngăduindu-le iudeilor să lupte pentru a-și apăra viața, a fost transmis rapid în toată împărăția, prin curieri călare care „au plecat îndată și în toată graba, după porunca împăratului”. „În fiecare ținut și în fiecare cetate, pretutindeni unde ajungeau porunca împăratului și hotărârea lui, au fost între iudei bucurie și veselie, ospețe și zile de sărbătoare. Și mulți oameni dintre popoarele țării s-au făcut iudei, căci îi apucase frica de iudei” (Estera 8:14,17). — Review and Herald, 23 ianuarie 1908 [48]