Fiice ale lui dumnezeu

Pe parcursul anilor de slujire a Domnului Hristos pe pământ, femeile evlavioase au sprijinit lucrarea pe care o făceau Mântuitorul și ucenicii Săi. Dacă aceia care se împotriveau lucrării Sale ar fi găsit ceva în neregulă în comportamentul acestor femei, faptul acesta ar fi împiedicat imediat înaintarea lucrării. Chiar dacă printre cei care lucrau împreună cu Domnul Hristos și cu apostolii erau și femei, felul în care se desfășura lucrarea aceasta era la un nivel atât de înalt, încât se afla deasupra oricărei suspiciuni. Nu putea să fie găsită nicio ocazie pentru vreo acuzație. Gândurile tuturor erau îndrumate spre Scripturi, și nu spre oameni. Adevărul era propovăduit într-un mod înțelept și era atât de clar, încât toți erau în stare să-l înțeleagă. — Evanghelizare, p. 67, 68

Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul (Luca 1)

„În zilele lui Irod, împăratul Iudeei, era un preot numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron și se chema Elisabeta. Amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului. N-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă, și amândoi erau înaintați în vârstă. Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui, după obiceiul preoției, a ieșit la sorți să intre să tămâieze [49] în Templul Domnului. În ceasul tămâierii, toată mulțimea norodului se ruga afară. Atunci, un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia și a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere.

Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut, și l-a apucat frica. Dar îngerul i-a zis: «Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare, și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale. El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El»… Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.”

Un înger din cer a venit pentru a-i instrui pe Zaharia și pe Elisabeta, arătându-le cum trebuiau să-l crească și să-l educe pe copilul lor astfel încât să lucreze în armonie cu Dumnezeu pentru pregătirea unui sol care urma să vestească venirea lui Hristos. Ca părinți, ei urmau să coopereze cu credincioșie cu Dumnezeu ca să formeze caracterul lui Ioan în așa fel încât să ajungă potrivit pentru a-și îndeplini partea pe care i-o încredințase Dumnezeu ca unui lucrător competent. Ioan era un copil născut la bătrânețe, un copil al minunii, iar părinții ar fi putut să se gândească la faptul că el avea de făcut o lucrare specială pentru Domnul, de aceea Domnul Se va îngriji de el. Totuși părinții nu au gândit în felul acesta. Ei s-au mutat într-un loc retras, la țară, unde fiul lor nu urma să fie fi expus la ispitele vieții de la oraș sau ademenit să se îndepărteze de sfatul și de învățătura pe care aveau să i le dea ei, în calitate de părinți. Ei și-au îndeplinit partea pentru a dezvolta în copil un caracter care urma să corespundă din toate punctele de vedere cu scopul pentru care Dumnezeu plănuise viața lui. Nicio neglijență din partea lor nu trebuia să-l facă pe fiul lor să dea greș în a ajunge bun și înțelept „ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul și în umbra morții și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!” Ei și-au îndeplinit obligația cu sfințenie. — Signs of the Times, 16 aprilie 1896 [50]

Maria, mama lui Isus (Matei, Marcu, Luca, Ioan)

Când Maiestatea cerului a devenit un copilaș și i-a fost încredințat Mariei, ea nu a avut mult de oferit pentru darul acela prețios. Ea a adus la altar doar două turturele, darul rânduit pentru cei săraci, dar acestea au fost o jertfă plăcută înaintea Domnului. Ea nu a putut să aducă bogății rare, așa cum au avut înțelepții de la Răsărit, care au venit la Betleem să-I aducă daruri Fiului lui Dumnezeu. Totuși mama lui Isus nu a fost respinsă din cauza micimii darului ei. Domnul a privit la dorința inimii ei, iar dragostea ei a făcut ca darul să fie plăcut. Dumnezeu va primi darul nostru în același fel, oricât de mic ar fi, dacă este tot ce avem și dacă este oferit din dragoste pentru El. — Review and Herald, 9 decembrie 1890

Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat Copilul în brațe și L-a ridicat în fața altarului. După ce i L-a înapoiat mamei, a scris numele „Isus” în registrul întâilor născuți. Atunci când Pruncul Se afla în brațele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acest copilaș era Maiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-și închipuia că acest Prunc era Acela despre care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre frații voștri un proroc ca mine; pe El să-L ascultați în tot ce vă va spune” (Faptele 3:22). El nu s-a gândit că acest Prunc era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Dar, în brațele preotului, Se afla Unul mai mare decât Moise; și, când a înregistrat numele copilului, el a scris numele Aceluia care era temelia întregului sistem iudaic. — Hristos, Lumina lumii, p. 52

Maria aștepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David, dar nu vedea botezul suferinței prin care El trebuia să-l câștige. Prin Simeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nu avea să fie lipsită de greutăți. Prin cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”, în mila Sa duioasă, Dumnezeu a înștiințat-o pe mama lui Isus despre suferința pe care, din dragoste pentru El, începuse deja să o simtă. — Hristos Lumina lumii, p. 56

Copilul Isus nu a învățat în școlile sinagogii. Mama I-a fost primul învățător omenesc. De pe buzele ei și din sulurile profeților, El a învățat despre lucrurile cerești. El învăța acum, stând pe genunchii mamei Sale, chiar [51] cuvintele pe care El Însuși i le spusese lui Moise pentru Israel. Trecând de la vârsta copilăriei la aceea a tinereții, El nu a căutat școlile rabinilor. El nu avea nevoie de educația care putea fi obținută din astfel de surse, deoarece Dumnezeu era învățătorul Său. — Hristos, Lumina lumii, p. 70

Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărțire dintre copilărie și tinerețe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al Legii și, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruire în cele religioase și se aștepta de la el să participe la sărbătorile și ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, în copilărie, Isus S-a dus de Paște la Ierusalim. Ca toți israeliții devotați, Iosif și Maria mergeau în fiecare an să ia parte la Praznicul Paștelui și, când Isus a atins vârsta cerută, L-au luat și pe El cu ei. — Hristos, Lumina lumii, p. 75

Pentru prima dată, copilul Isus privea templul. El i-a văzut pe preoții îmbrăcați în veșminte albe îndeplinindu-și slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. Împreună cu credincioșii, a îngenuncheat în rugăciune în timp ce norul de fum de tămâie se înălța spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viața Sa. Noi îndemnuri se nășteau înăuntrul Său. Tăcut și adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci, Mântuitorului I se descoperea taina misiunii Sale.

Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinții Săi. El căuta să fie singur. Când serviciile pascale s-au sfârșit, El a mai zăbovit prin curțile templului, iar atunci când credincioșii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă.

Cu ocazia acestei vizite la Ierusalim, părinții lui Isus doriseră să-L pună în legătură cu marii învățători din Israel. (…) O sală din incinta templului era consacrată pentru învățământul sacru, după modelul școlilor profeților. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor și aici a venit și copilul Isus. Așezându-Se la picioarele acestor oameni învățați și cu autoritate, El asculta învățătura lor. — Hristos, Lumina lumii, p. 78

Înțelepții au fost surprinși de întrebările pe care li le punea copilul Isus. Ei voiau să-L încurajeze în studiul Bibliei și [52] au dorit să vadă cât de mult știa cu privire la profeții. Acesta este motivul pentru care I-au pus așa de multe întrebări. Iosif și Maria au fost foarte surprinși de răspunsurile înțelepte ale Fiului lor și la fel au fost și înțelepții înșiși. „Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi? Iată că tatăl Tău și eu Te-am căutat cu îngrijorare.” Atunci, o lumină divină a strălucit pe fața lui Isus în timp ce Și-a ridicat mâna și a zis: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Dar ei n-au înțeles spusele Lui. Ei nu au știut ce voia El să spună în realitate prin cuvintele acestea, dar știau că El era un fiu credincios, care Se va supune poruncilor lor. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El a mers în Nazaret și le-a fost supus părinților Săi. Chiar dacă nu a înțeles semnificația cuvintelor Lui, mama Sa nu le-a uitat, ci „a păstrat în inima ei toate aceste cuvinte”. — Youth»s Instructor, 28 noiembrie 1895

Deoarece Iosif și Maria trebuiau să se întoarcă împreună cu Isus de la Ierusalim, El spera să-i facă să se gândească la cele spuse de profeți cu privire la suferințele Mântuitorului. Pe Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în acele momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Isus dorea ca ea să înțeleagă misiunea Lui ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie străpuns de sabie. După cum Isus fusese despărțit de ea și ea Îl căutase plină de întristare trei zile, tot așa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Și, când urma să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe iarăși în bucurie. Însă, dacă ar fi înțeles cuvintele biblice către care El Se străduia să-i întoarcă acum gândurile, Maria ar fi suportat cu mult mai bine durerea morții Lui. — Hristos, Lumina lumii, p. 82

El umblase pe străzile Nazaretului și lucrase împreună cu Iosif în atelierul lui timp de doisprezece ani, îndeplinind cu atenție datoriile care Îi reveneau în calitate de fiu. Până atunci, El nu dăduse niciun indiciu cu privire la caracterul Său deosebit și nici nu arătase în mod vizibil natura misiunii Sale pe pământ în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. Totuși, în ocazia aceasta, El le-a făcut cunoscut părinților Săi faptul că avea de îndeplinit o misiune mai înaltă și mai sfântă decât gândeau ei, deoarece El avea de făcut o lucrare care Îi fusese încredințată de Tatăl Său ceresc. Maria știa că [53] Isus negase relația Lui cu Iosif și afirmase statutul Său de Fiu al Celui Veșnic. Ea a fost încurcată, pentru că nu a înțeles pe deplin semnificația cuvintelor Lui atunci când a făcut referire la misiunea Sa. Ea se întreba în mintea ei dacă lui Isus Îi spusese cineva că Iosif nu era tatăl Său adevărat, ci Dumnezeu era Tatăl Său. Maria s-a gândit mult la aceste lucruri în inima ei. — Youth»s Instructor, 13 iulie 1893

Maria credea în inima ei că Pruncul sfânt, născut din ea, era Mesia cel făgăduit de multă vreme, dar nu îndrăznea să-și exprime credința aceasta. În tot cursul vieții, ea a împărtășit suferințele Lui. Cu mare durere a văzut ispitele la care a fost supus în timpul copilăriei și tinereții. Când Îi lua apărarea în tot ce știa că este bine în purtarea Lui, avea și ea de suferit situații dificile. Ea înțelegea că tot ce se petrece în familie și grija duioasă a mamei pentru copiii ei au o foarte mare însemnătate pentru formarea caracterului. Fiii și fiicele lui Iosif știau lucrul acesta și, folosindu-se de îngrijorarea ei, încercau să corecteze practicile Lui după modelul lor. — Hristos, Lumina lumii, p. 90

Viața lui Hristos a fost marcată de respect, devotament și dragoste față de mama Lui. Ea L-a mustrat adesea și a căutat să-L facă să fie de acord cu dorințele fraților Săi. Frații Săi nu puteau să-L convingă să-Și schimbe obiceiurile vieții, manifestate prin contemplarea lucrărilor lui Dumnezeu, simpatie și duioșie față de cei săraci, suferinzi și nefericiți și încercarea de a alina atât suferințele oamenilor, cât și pe acelea ale animalelor necuvântătoare. Când preoții și conducătorii au venit la Maria pentru a o convinge să-L oblige pe Isus să Se supună ceremoniilor și tradițiilor lor, ea s-a simțit foarte tulburată. Totuși, când Fiul ei i-a prezentat declarațiile clare ale Scripturilor care susțineau practicile Sale, în inima ei tulburată au venit pacea și încrederea. — Signs of the Times, 6 august 1896

Din ziua în care auzise cuvintele îngerului, în casa ei din Nazaret, Maria căutase să adune toate dovezile că Isus era Mesia. Viața Lui blândă și neegoistă o asigura că El nu putea fi decât Cel trimis de Dumnezeu. Cu toate acestea, avusese unele îndoieli și dezamăgiri și aștepta acum cu mult dor să vadă clipa în care se va descoperi slava Lui. Moartea o despărțise de Iosif, care împărtășise cu ea cunoștința și taina nașterii lui Isus. Acum nu mai avea cui să-i spună nădejdile și temerile ei. [54] Cele două luni trecute fuseseră pline de întristare. Era despărțită de Isus, în a cărui iubire găsea mângâiere. Se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: „Sufletul tău va fi străpuns de o sabie” (Luca 2:35) și și-a amintit de cele trei zile de durere, când crezuse că L-a pierdut pe Isus pentru totdeauna; acum, cu inima plină de nerăbdare, aștepta întoarcerea Lui. — Hristos, Lumina lumii, p. 145

Mama cea văduvă deplânsese suferințele pe care Isus le îndurase în singurătatea Lui. Faptul că El era Mesia îi produsese o întristare atât de profundă, dar și multă bucurie. Deși i s-a părut ciudat, ea L-a întâlnit la ospățul de nuntă — era același fiu duios și ascultător, și totuși nu același, deoarece chipul Său se schimbase. În expresia sfântă și demnitatea blândă a prezenței Sale, ea a văzut semnele conflictului teribil din pustia ispitirii și dovezile înaltei Sale misiuni. Ea L-a văzut însoțit de câțiva tineri care I se adresau cu respect, numindu-L Învățător. Acești tovarăși i-au vorbit Mariei despre lucrurile minunate la care au fost martori nu numai cu ocazia botezului, ci și în numeroase alte ocazii și au concluzionat spunând: „Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în Lege, și prorocii: pe Isus din Nazaret, fiul lui Iosif care este Mesia cel mult așteptat.” — Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 100

Maria auzise despre cele petrecute la Iordan, la botezul Lui. Veștile fuseseră duse până la Nazaret și i-au readus în minte scenele care timp de mulți ani fuseseră ascunse în inimă. La fel ca toți ceilalți din Israel, Maria fusese profund impresionată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea își aducea aminte de profeția dată la nașterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit cu Isus, speranțele ei s-au reaprins. Dar mai ajunsese la ea și vestea că Isus plecase în mod tainic în pustie și inima ei era cuprinsă de presimțiri tulburătoare.(…)

Când oaspeții s-au adunat, părea că mulți sunt preocupați de lucruri foarte importante. O emoție ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în șoaptă, dar cu interes vădit și priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei. Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la Isus, Maria s-a bucurat la gândul că speranțele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau zadarnice. Totuși ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om [55] ca să nu se fi amestecat în această bucurie sfântă și o urmă de mândrie și de dragoste de mamă. Când a văzut privirile îndreptate spre Isus, ar fi dorit ca El să le dea o dovadă celor adunați acolo că era într-adevăr Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în fața lor. — Hristos, Lumina lumii, p. 144, 145

Cu toate că nu înțelegea bine lucrarea lui Hristos, Maria se încredea în El fără nicio rezervă. Isus a dat un răspuns credinței ei. Cea dintâi minune a fost săvârșită pentru a onora încrederea Mariei și pentru a întări credința ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe și grele ispite ale necredinței. Pentru ei, profețiile erau foarte clare și nu mai putea fi loc de discuție asupra faptul că Isus era Mesia. Ei se așteptau ca învățătorii religioși să-L primească pe Isus cu o încredere chiar mai mare decât a lor. Ei le spuneau tuturor ce lucrări minunate săvârșise Hristos și ce convingeri aveau ei despre misiunea Lui; dar erau surprinși și dezamăgiți de necredința, de multele prejudecăți și de vrăjmășia față de Isus, pe care le dădeau pe față preoții și rabinii. Cele dintâi minuni ale Mântuitorului i-au întărit pe ucenici, ca să poată rezista acestei împotriviri. — Hristos, Lumina lumii, p. 147

Obiceiul timpului era ca petrecerea de nuntă să țină mai multe zile. De data aceasta, înainte ca petrecerea să ia sfârșit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a adus multă îngrijorare familiei. Era un lucru neobișnuit ca la asemenea ocazii să nu fie vin și lipsa lui ar fi fost un semn de lipsă de ospitalitate. Fiind rudă cu tinerii, Maria ajutase la pregătirile pentru masă și acum I-a spus lui Isus: „Nu mai au vin.” Aceste cuvinte sunau ca o rugăminte ca El să le împlinească lipsa. Dar Isus a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” — Hristos, Lumina lumii, p. 145

Fără a fi cumva tulburată de cuvintele lui Isus, Maria le-a zis celor ce slujeau la masă: „Să faceți orice vă va zice.” Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti calea pentru lucrarea lui Isus. — Hristos, Lumina lumii, p. 148

[„După aceea, S-a pogorât la Capernaum, împreună cu mama, frații și ucenicii Lui; și acolo n-au rămas multe zile. Paștele iudeilor era aproape și Isus S-a suit la Ierusalim” (Ioan 2:12,13). [56]

„Atunci au venit mama și frații Lui și, stând afară, au trimis să -L cheme. Mulțimea ședea în jurul Lui când I-au spus: «Iată că mama Ta și frații Tăi sunt afară și Te caută»” (Marcu 3:31,32).]

Nici din Scriptură, nici din scrierile Spiritului Profetic, nu este clar cât de des L-a mai văzut Maria pe Isus sau dacă L-a mai văzut vreodată înainte de răstignire.

„Când au ajuns la locul numit «Căpățâna”, L-au răstignit acolo.” (…) O mare mulțime L-a urmat pe Isus de la sala de judecată la Golgota. Vestea despre condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul. (…)

Sosind la locul execuției, condamnații au fost legați de instrumentele de tortură. (…) Mama Domnului Isus, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit, urmase pașii Fiului ei în drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii și dorise foarte mult să-I sprijine cu mâna capul rănit și să-I șteargă fruntea care cândva se odihnise la pieptul ei. Dar nu i s-a îngăduit acest dureros privilegiu. (…) Din nou, inima i s-a strâns când și-a adus aminte de cuvintele prin care El prevestise chiar scenele care aveau loc atunci. (…) Oare va trebui ea să renunțe la credința că Isus este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării și durerii Lui, fără să aibă măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul și cuiele fuseseră aduse, erau acolo. Și, în timp ce piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leșinat al mamei lui Isus. — Hristos, Lumina lumii, p. 741-744

Privirile lui Isus s-au îndreptat asupra mulțimii care se adunase pentru a fi martoră la moartea Lui. Și l-a văzut la piciorul crucii pe Ioan sprijinind-o pe Maria, mama Sa. Ea se întorsese la scena îngrozitoare, nefiind în stare să mai stea departe de Fiul ei. Ultima lecție dată de Isus a fost aceea a iubirii de fiu. El a privit chipul chinuit de întristare al mamei Sale, apoi S-a uitat la Ioan și, adresându-i-Se ei, i-a zis: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi, i-a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Ioan a înțeles bine cuvintele lui Isus și misiunea sfântă care îi fusese încredințată. Imediat, [57] a luat-o pe mama lui Hristos de la locul în care se desfășura scena îngrozitoare a Golgotei. Din ceasul acela, el a avut grijă de ea ca un fiu ascultător, luând-o la el acasă. Oh, ce Mântuitor iubitor și milos! Când era cuprins de acea teribilă durere fizică și în grozavul chin al minții, El a manifestat o grijă duioasă și atentă față de mama care Îl născuse. El nu a avut bani să îi lase și cu care să-i asigure confortul viitor, dar El ocupa un loc sfânt în inima lui Ioan și, prin urmare, i-a încredințat-o ucenicului iubit pe mama Sa ca pe o moștenire sfântă. Această misiune urma să se dovedească o mare binecuvântare pentru Ioan, o amintire continuă a Domnului său preaiubit. — Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 160, 161

Maria și Marta (Luca 10:38-42; Ioan 11)

Isus a stat adesea în căminul Mariei, Martei și al fratelui lor, Lazăr. Marta a fost deseori împovărată de grijile îndatoririlor zilnice, în timp ce Maria căuta mai întâi cuvintele lui Isus.

În casa lui Lazăr din Betania, Domnul Isus găsise adesea odihna de care avea nevoie natura Sa omenească obosită. Prima dată a mers acolo când El și ucenicii Săi au fost obosiți după o călătorie istovitoare, pe jos, de la Ierihon la Ierusalim. Ei au poposit acolo ca oaspeți ai casei liniștite a lui Lazăr și au fost slujiți de surorile lui, Maria și Marta.

Fără a lua în considerare oboseala, Domnul Isus a continuat învățătura pe care începuse să le-o dea ucenicilor Săi pe drum, cu privire la calificările necesare pentru a-i face pe oameni potriviți pentru Împărăția cerurilor. Pacea lui Hristos a venit asupra familiei alcătuite dintr-un frate și cele două surori. Marta fusese foarte preocupată să le asigure oaspeților cele necesare, dar Maria a fost fermecată de cuvintele adresate de Isus ucenicilor Săi și, observând că era o ocazie de aur pentru a se familiariza mai mult cu învățăturile lui Hristos, ea a intrat în liniște în camera în care stătea El și, așezându-se la picioarele Sale, a sorbit cu nesaț fiecare cuvânt care ieșea de pe buzele Lui. — Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 358

În timp ce Hristos prezenta aceste învățături minunate, Maria stătea la picioarele Lui, ca o ascultătoare respectuoasă și devotată. Odată, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-Ți pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute!”. Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul și ucenicii făcuseră o călătorie obositoare [58] pe jos, de la Ierihon. Marta voia să îi primească bine și, în frământarea ei, uitase să se poarte delicat cu Oaspetele. Isus i-a răspuns în cuvinte blânde și pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuie: Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Maria își îmbogățea mintea cu prețioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preț decât cele mai scumpe bijuterii.

Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniștit, de devoțiune, o mai mare preocupare pentru cunoștințele privitoare la viața veșnică și binecuvântările necesare pentru creșterea spirituală. Ea avea nevoie de mai puțină preocupare pentru cele trecătoare și mai multă pentru cele care rămân veșnic. Isus voia să-i învețe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câștiga acea cunoștință care-i face înțelepți spre mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuți și energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în fața lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Isus. Sârguința, promptitudinea și energia trebuie să fie sfințite prin harul lui Hristos și atunci viața va fi o putere neînfrântă spre bine. — Hristos, Lumina lumii, p. 525

La fel ca Maria, și noi trebuie să stăm la picioarele lui Isus și să învățăm de la El, alegând partea cea bună, care nu ne va fi luată niciodată. La fel ca Marta, și noi trebuie să fim întotdeauna foarte preocupați de lucrarea Domnului. Cele mai mari realizări creștine pot fi atinse stând mult pe genunchi în rugăciune sinceră. (…) Dacă în suflet rămâne un singur firicel din rădăcina egoismului, acesta va răsări atunci când este cel mai puțin așteptat și, prin el, mulți vor fi întinați. — That I May Know Him, p. 351

În raportul inspirat ni se spune că „Isus iubea pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr”, totuși, după ce a primit vestea că Lazăr era bolnav, El „a mai zăbovit două zile în locul în care era”. Călăuzit de înțelepciunea divină, El nu S-a dus imediat la prietenii Săi iubiți. Mesajul care a ajuns la El nu a primit un răspuns imediat. Maria și Marta nu au spus: „Doamne, vino îndată și vindecă-l pe fratele nostru!” Ele aveau încredere în Isus, crezând că El va face tot ce era mai bine pentru ei. În cele din urmă, El le-a spus ucenicilor Săi: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc [59] din somn.” — Manuscript Releases, vol. 21, p. 111

Când a ajuns la Betania, Isus a auzit de la câțiva oameni că Lazăr era mort și că fusese înmormântat de patru zile. (…) Marta s-a grăbit să-L întâmpine și I-a spus despre moartea fratelui ei, zicând: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” În dezamăgirea și întristarea ei, ea nu își pierduse încrederea în Isus, ci a adăugat: „Dar și acum știu că orice vei cere de la Dumnezeu Îți va da Dumnezeu.” Domnul Isus a încurajat credința ei, declarând: „Fratele tău va învia.” (…)

Când Isus a întrebat-o pe Marta: „Crezi lucrul acesta?”, ea a răspuns printr-o mărturisire de credință: „«Da, Doamne”, I-a zis ea, «cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume.»” Astfel, Marta și-a exprimat credința în mesianitatea lui Isus și în faptul că El era în stare să îndeplinească orice lucrare pe care binevoia să o facă. Domnul Isus i-a cerut Martei să o cheme pe sora ei și pe prietenii care veniseră să le mângâie pe femeile îndurerate. Când a sosit, Maria a căzut la picioarele lui Isus, spunând și ea: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” La vederea acestei dureri, Domnul Isus „S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat. Și a zis: «Unde l-ați pus?» «Doamne», I-au răspuns ei, «vino și vezi.»” Au plecat cu toții la mormântul lui Lazăr, care era o peșteră cu o piatră așezată la intrare. — Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 362, 363

În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. El avusese grijă întotdeauna să arate în mod evident că nu lucrează independent. El săvârșise minunile prin credință și rugăciune. Hristos dorea ca toți să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, a spus El, „Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia ca poporul și ucenicii să primească dovada cea mai convingătoare cu privire la legătura care exista între Hristos și Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susținerile lui Hristos nu erau false.

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»” Glasul Lui clar și pătrunzător a străbătut urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea a străfulgerat prin natura omenească. Pe fața Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Ochii tuturor erau ațintiți spre [60] intrarea peșterii. Fiecare ureche era atentă să prindă și cel mai slab sunet. Cu interes încordat și dureros, toți așteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susțină pretențiile Lui că era Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna.

În mormântul tăcut s-a făcut mișcare, iar cel care fusese mort a apărut la intrarea peșterii. Mișcările lui erau împiedicate de pânzele cu care fusese înfășurat pentru a fi pus în mormânt, iar Isus le-a spus spectatorilor înmărmuriți: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!” Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze permanent cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunați nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe și tremurânde, ci ca un om în floarea vieții și în puterea unei bărbății nobile. Ochii lui străluceau de inteligență și de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el s-a aruncat la picioarele lui Isus. — Hristos, Lumina lumii, p. 536

Prin învierea lui Lazăr, mulți au fost determinați să creadă în Isus. Planul lui Dumnezeu a fost ca Lazăr să moară și să fie depus în mormânt înainte de sosirea Mântuitorului. Învierea lui Lazăr a fost minunea culminantă a lui Hristos și, datorită ei, mulți I-au dat slavă lui Dumnezeu. — Manuscript Releases, vol. 21, p. 111

Simon 2 fusese vindecat de lepră și tocmai lucrul acesta îl atrăsese spre Isus. El dorea să-și arate recunoștința și, când Isus a vizitat pentru ultima dată Betania, a dat un ospăț pentru Mântuitorul și ucenicii Lui. (…) La masă, Mântuitorul îl avea într-o parte pe Simon (…) și, în cealaltă parte, pe Lazăr (…). Marta servea la masă, în timp ce Maria asculta cu râvnă fiecare cuvânt care pornea de pe buzele lui Isus. În mila Sa, Isus îi iertase păcatele, îl ridicase la viață pe fratele ei iubit și inima Mariei era plină de recunoștință. Ea Îl auzise pe Isus vorbind despre moartea Lui apropiată și, în iubirea și în întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii personale, cumpărase un vas de alabastru „cu mir de nard de mare preț”, cu care să-I ungă corpul. Dar acum, mulți spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie și era nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să-I dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul cu mir, ea a vărsat conținutul pe capul și pe picioarele lui Isus apoi a îngenuncheat plângând, I-a umezit picioarele [61] cu lacrimile ei și le-a șters cu părul ei lung și despletit. (…)

Iuda a privit cu foarte multă neplăcere lucrul acesta. (…) El a zis: „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei și să se fi dat săracilor?” (...) Murmurul acesta a făcut înconjurul casei: „Ce rost are risipa aceasta?” (...) Maria a auzit cuvintele de critică. (…) Era gata să se retragă, când s-a auzit glasul Domnului ei: „Lăsați-o în pace. De ce-i faceți supărare?” (…) Ridicându-Și glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis: „Ea a făcut un lucru frumos față de Mine, căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi și le puteți face bine oricând voiți, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare.” — Hristos, Lumina lumii, p. 557-560

Femeia din Samaria (Ioan 4:5-42)

Iudeii și samaritenii se disprețuiau reciproc. Niciunul dintre ei nu ar fi cerut vreodată o favoare de la ceilalți, nici chiar dacă nevoia era mare. Ei nu i s-ar fi adresat niciodată unei femei, răspundeau doar dacă ea vorbea prima. Când Domnul Isus, un iudeu, i-a cerut unei samaritence să-I dea apă, lucrul acesta a fost ceva nemaiauzit. Dialogul care a urmat a schimbat viața ei.

Cât de recunoscători ar trebui să fim pentru faptul că Domnul Hristos a luat asupra Sa natura omenească și a ajuns să fie supus ispitelor la fel ca noi! Deși a luat asupra Sa natura omenească, El a fost Dumnezeu. Tot ce Îi este atribuit Tatălui Însuși Îi este atribuit lui Hristos. Natura Sa divină a fost înveșmântată în natura omenească; El era Creatorul cerului și al pământului, și totuși, când a fost pe pământ, El a obosit la fel ca oamenii și a căutat odihnă după presiunea continuă a muncii. Acela care a făcut oceanul, care stăpânește apele adâncurilor, care a deschis izvoarele pământului și a făcut albiile râurilor a simțit nevoia de a Se odihni la fântâna lui Iacov și de a cere apă de la o femeie samariteană străină.

Când ea a pus la îndoială buna-cuviință a cererii Sale — cum se făcea că El, fiind iudeu, cerea apă de la o femeie samariteană? — El i-a adresat cuvinte care au dat pe față caracterul Său divin. El a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!” tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.” [62]

Când femeia și-a exprimat surprinderea la auzul acestei declarații, El a continuat: „Oricui va bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar, oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică.” — Review and Herald, 19 mai 1896

Femeia a privit la El cu o atenție plină de uimire; El reușise să-i stârnească interesul și să-i inspire respect. Acum, ea a simțit că Isus nu făcea aluzie la apa din fântâna lui Iacov, deoarece ea folosea continuu apa aceea, bând și însetând iarăși. Cu o credință remarcabilă, ea I-a cerut să-i dea apa despre care a vorbit, ca să nu-i mai fie sete și să nu mai vină să ia apă de la fântână. (…)

Domnul Isus a schimbat brusc subiectul și i-a spus să-l cheme pe soțul ei. Femeia a răspuns deschis că nu avea bărbat. Isus Se apropiase acum de punctul dorit, în care putea să o convingă că El avea puterea de a cunoaște istoria vieții ei, deși nu o cunoscuse mai dinainte. El i S-a adresat astfel: „Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut, și acela pe care-l ai acum nu-ți este bărbat. Aici ai spus adevărul.”

Isus a avut în vedere un obiectiv dublu. El a dorit să-i trezească conștiința cu privire la felul ei de viață păcătos, dar și să-i dovedească faptul că un ochi mai înțelept decât ochii oamenilor citise secretele vieții ei. Femeia, deși nu înțelegea pe deplin vinovăția felului ei de viață, a fost foarte uimită de faptul că Străinul acesta avea o astfel de cunoaștere. Cu un respect profund, ea a zis: „Doamne, văd că ești proroc.” (…)

Cuvintele adevărului care ieșeau de pe buzele Învățătorului divin au tulburat inima ascultătoarei Sale. Ea nu mai auzise niciodată astfel de idei, nici de la preoții din poporul ei, nici de la iudei. Învățăturile impresionante ale acestui Străin i-au purtat gândurile înapoi, spre profețiile cu privire la Hristos cel făgăduit, deoarece samaritenii, la fel ca iudeii, așteptau venirea Sa. „«Știu», i-a zis femeia, «că are să vină Mesia; când va veni, El are să ne spună toate lucrurile.»” Isus a răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”

Cât de binecuvântată a fost femeia din Samaria! În timp ce vorbea cu El, ea se simțise ca și când s-ar fi aflat în prezența Divinității, iar acum Îl recunoștea cu bucurie pe Domnul ei. Ea nu I-a cerut să facă nicio minune pentru a-Și [63] dovedi caracterul divin, așa cum au cerut iudeii. Ea a acceptat declarația Lui, simțind o încredere deplină în cuvintele Sale, și nu a pus la îndoială influența sfântă care venea de la El. — Spirit of Prophecy, vol. 2, p. 141-145

Ea a mers mai departe, răspândind vestea: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” Mărturia acestei femei i-a convertit pe mulți la credința în Hristos. Prin raportul ei, mulți au venit să-L audă ei înșiși și au crezut datorită cuvintelor Lui. — Mărturii, vol. 3, p. 217

Ea s-a dovedit o misionară mai eficientă chiar decât ucenicii Săi. Ei n-au văzut în Samaria nimic care să fie un semn că aici se deschidea un câmp promițător. Gândurile lor erau fixate asupra unei mari lucrări, care avea să fie înfăptuită în viitor. Ei n-au văzut că tocmai în jurul lor era o recoltă de cules. Însă, prin femeia pe care ei au disprețuit-o, o cetate întreagă a fost adusă la ascultare de Isus. Ea a dus de îndată lumina la concetățenii ei. Această femeie reprezintă lucrarea unei credințe practice în Hristos. — Divina vindecare, p. 102

Femeia care a atins poala hainei lui Isus (Marcu 5:25-34)

Femeia aceasta fusese bolnavă timp de mulți ani. Medicii nu au putut să o ajute, dar ea a crezut că, dacă va putea să se atingă de Isus, va fi vindecată.

Deschideți ușa inimii voastre, iar Hristos, oaspetele ceresc, va intra. (…) Poate că aveți o credință formală, asemenea credinței pe care au avut-o oamenii care s-au înghesuit în jurul lui Isus pe străzile din Iudeea, dar credința aceasta nu vă va pune în legătură cu El. Aveți nevoie de o credință ca a sărmanei femei care fusese bolnavă timp de mulți ani. Ea a căutat ajutor la medici, dar boala ei se înrăutățea tot mai mult. Ea a auzit despre Hristos și credința ei s-a îndreptat spre El. Ea a crezut că, dacă va putea doar să atingă poala hainei Sale, va fi vindecată. Domnul Hristos a înțeles dorința nespusă a inimii ei. El înțelege dorința fiecărei inimi care este atrasă la El și îi răspunde. Această femeie sărmană, care a dorit nespus ajutorul Lui, a folosit prima ocazie de a veni în prezența lui Isus. Mulțimea era pretutindeni în jurul Său, dar ea și-a făcut loc printre oameni, până când a putut să atingă haina Lui și, în clipa aceea, a fost vindecată. Domnul Hristos Și-a dat seama că o putere ieșise din El. Femeia își simțise nevoia disperată, [64] iar credința ei o făcuse sănătoasă. Tot așa va fi cu oricine dintre voi care va merge la Isus în nevoia lui și se va baza pe El cu o credință vie.

Domnul Hristos a întrebat cine L-a atins. Ucenicii Săi au fost uluiți de faptul că punea o astfel de întrebare în timp ce era înconjurat de o mare mulțime. Ei au zis: „Vezi că mulțimea Te îmbulzește și mai zici: «Cine s-a atins de Mine?»” Dar Isus a știut că cineva se atinsese de El, însă nu fusese o atingere obișnuită, ci o atingere a credinței. Un suflet disperat venise la El pentru a primi un ajutor pe care nimeni nu putea să i-l dea, cu excepția Lui. Domnul Isus a zis: „Am simțit că a ieșit din Mine o putere.” S-a uitat în jur pentru a o vedea pe femeia care făcuse lucrul acesta, iar când și-a dat seama că fusese descoperită, femeia a recunoscut lucrarea cea bună care fusese săvârșită în ea. Femeia a istorisit povestea suferinței și a stării ei deznădăjduite, precum și actul credinței ei, manifestat prin atingerea de haina Lui. Isus i-a zis: „Fiică, credința ta te-a mântuit.” — Signs of the Times, 10 iunie 1889

Soacra lui Petru (Matei 8:14,15)

În timp ce oamenii adunați în sinagogă erau încă înmărmuriți de groază, Isus S-a retras acasă la Petru ca să Se odihnească puțin. Dar și aici se coborâse o umbră. Mama soției lui Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari”. Isus a mustrat boala, iar suferinda s-a sculat și a început să-L slujească pe Domnul și pe ucenicii Lui. — Hristos, Lumina lumii, p. 259

Femeia canaanită (Matei 15:22-28)

Ea a fost o femeie păgână, care a avut credința că Isus putea să o vindece pe fiica ei.

„Iată că o femeie canaanită a venit din ținuturile acelea și a început să strige către El: «Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiică-mea este muncită rău de un drac»” (Matei 15:22). Oamenii din ținutul acesta erau din neamul vechilor canaaniți. Ei erau idolatri și erau disprețuiți și urâți de iudei. Din această clasă făcea parte și femeia care a venit la Isus. Era păgână și, din cauza aceasta, era [65] exclusă de la avantajele de care se bucurau iudeii în fiecare zi. Printre fenicieni, trăiau mulți iudei și vestea despre lucrarea lui Hristos ajunsese și în această regiune. Unii oameni ascultaseră cuvintele Lui și fuseseră martori la lucrările Lui minunate. Femeia aceasta auzise despre profetul care, după cum se spunea, vindeca tot felul de boli. Când a auzit despre puterea Lui, în inima ei a încolțit nădejdea. Însuflețită de iubirea maternă, s-a hotărât să-I prezinte cazul fiicei sale. Ea și-a pus ca țintă să-I prezinte lui Isus, cu orice preț, durerea ei. El trebuia să-i vindece copila. Căutase ajutor la zeii păgâni, dar nu-i aduseseră nicio ușurare. Și, din când în când, era ispitită să se gândească: Ce poate să facă pentru mine acest Învățător iudeu? Dar se spunea că El vindecă tot felul de boli, indiferent dacă cei care vin la El pentru ajutor sunt bogați sau săraci. S-a hotărât să nu piardă unica ei ocazie.

Hristos cunoștea situația acestei femei. Știa că ea dorea să-L vadă și i-a ieșit în cale. Ajutând-o în necazul ei, putea să exemplifice practic lecția pe care intenționa să o lase. (…) Oamenii cărora li se dăduse orice ocazie posibilă pentru a înțelege adevărul nu cunoșteau nevoile celor din jurul lor. Nu se făcea niciun efort pentru a ajuta sufletele care se aflau în întuneric. Zidul de despărțire pe care-l ridicase mândria iudeilor îi făcea chiar și pe ucenici să nu aibă dragoste față de lumea păgână. Dar aceste bariere trebuiau să fie sfărâmate.

Hristos n-a răspuns imediat la cererea femeii. (…) Cu toate că Isus n-a răspuns, femeia nu și-a pierdut credința. În timp ce El mergea mai departe, ca și cum n-ar fi auzit-o, ea L-a urmat, stăruind în cererile ei. (…)

Femeia a cerut cu și mai mare stăruință să fie ascultată, plecându-se la picioarele lui Hristos și strigând: „Doamne, ajută-mă!” (…) Mântuitorul este mulțumit. A pus la probă credința ei în El. Prin purtarea față de această femeie, El a arătat că ea, care era privită ca o îndepărtată de Israel, nu mai e străină, ci un copil în casa lui Dumnezeu. Fiind copil, are privilegiul să se împărtășească de darurile Tatălui. Acum Hristos îi împlinește rugămintea și termină învățătura dată ucenicilor. Întorcându-Se către ea cu o privire plină de milă și de iubire, El zice: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-ți-se cum voiești.” Din ceasul acela, fiica ei s-a însănătoșit. Demonul n-a mai tulburat-o. Femeia a plecat mărturisindu-L pe Mântuitorul ei, [66] fericită că i s-a împlinit rugăciunea. — Hristos, Lumina lumii, p. 399-402



Mama lui Iacov și Ioan (Marcu 10:35-41)

Iacov și Ioan au prezentat, prin mama lor, rugămintea de a li se îngădui să ocupe cele mai înalte poziții de cinste în Împărăția lui Hristos. Mântuitorul a răspuns: „Nu știți ce cereți” (Marcu 10:38). Cât de puțin înțeleg mulți dintre noi adevărata importanță a rugăciunii! Domnul Isus a cunoscut jertfa infinită cu care trebuia să fie obținută acea slavă, când „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea” (Evrei 12:2). Acea bucurie a constat în a vedea sufletele mântuite prin umilința Sa, prin agonia Sa și prin vărsarea sângelui Său. — Sfințirea vieții, p. 56

Domnul Hristos nu i-a mustrat pe Ioan, pe Iacov și pe mama lor pentru că I-au adresat cererea de a sta la dreapta și la stânga Sa în Împărăție. Când le-a prezentat principiile iubirii care trebuie să-i motiveze în felul de a se purta unii cu alții, El le-a prezentat ucenicilor Săi indignați învățătura pe care dorea ca ei să o pună în practică în viața lor de zi cu zi. Ei trebuiau să considere viața Sa ca pe un exemplu și să meargă pe urmele pașilor Săi.

Apostolul, de asemenea, ne înfățișează acest subiect în adevărata lui lumină, spunând: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus. El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om; S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat Numele care este mai presus de orice nume.” — Signs of the Times, 16 iulie 1896

Văduva din Nain (Luca 7:11-15)

Domnul Isus i l-a redat văduvei din Nain pe singurul ei fiu, care murise.

Isus cunoaște povara inimii oricărei mame. Acela care a avut o mamă [67] ce s-a luptat cu sărăcia și lipsurile simte cu fiecare mamă în lucrările ei. Acela care a făcut o călătorie lungă pentru a alina durerea unei femei canaanite va face tot atât de mult pentru mamele de azi. Acela care i l-a redat văduvei din Nain pe unicul ei fiu și care, în agonia Sa pe cruce, Și-a amintit de mama Sa este mișcat și astăzi de durerea mamei. În orice suferință și orice nevoie, El va da ajutor și mângâiere. — Hristos, Lumina lumii, p. 512

Mântuitorul a readus la viață morți. Unul dintre aceștia a fost fiul văduvei din Nain. În timp ce îl duceau la mormânt, oamenii L-au întâlnit pe Isus. El l-a luat pe tânăr de mână, l-a ridicat și i l-a dat mamei sale viu. Apoi, grupul s-a întors acasă cu strigăte de bucurie și laude la adresa lui Dumnezeu. — The Story of Jesus, p. 79

Femeile de la cruce (Luca 23:27-31 și Marcu 15:40-47)

Când se credea că Isus era pe punctul să moară sub povara crucii, multe femei, deși nu credeau în Hristos, au fost mișcate de milă față de suferințele Sale și au izbucnit în strigăte de jale. Când Și-a revenit, Isus a privit la ele cu o milă plină de duioșie. El știa că ele nu Îl plângeau pentru că era un învățător trimis de Dumnezeu, ci din cauza unor simțăminte obișnuite de bunătate omenească. El a privit la femeile care plângeau și a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi însevă și pe copiii voștri.”

Domnul Isus nu a disprețuit lacrimile lor, ci simpatia pe care o exprimau ele a atins în inima Sa o coardă mai adâncă a simpatiei față de ele. Privind la soarta viitoare a Ierusalimului, El a uitat de propria întristare. Doar cu puțin timp în urmă, oamenii strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri.” Cât de orbește invocaseră ei blestemul de care urmau să-și dea seama curând! Chiar dintre femeile care plângeau pentru Isus, multe urmau să piară împreună cu copiii lor în asediul Ierusalimului. — Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 151

Femeile din Galileea rămăseseră împreună cu ucenicul Ioan pentru a vedea ce hotărâre se va lua cu privire la trupul lui Isus, care era foarte prețios pentru ele, deși credința lor în Isus ca Mesia cel făgăduit pierise odată cu El. (…) Femeile au fost uimite să vadă că Iosif și Nicodim, ambii fiind membri onorați și bogați ai Sinedriului, erau la [68] fel de îngrijorați și de interesați cu privire la înmormântarea corespunzătoare a trupului lui Isus. — Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 174, 175

Femeile de la mormântul lui Isus (Matei 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 19 și 20)

În timp ce Ioan se frământa în legătură cu înmormântarea Învățătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a venit aducând cu sine un amestec scump de aproximativ o sută de litri de smirnă și aloe, pentru pregătirea trupului Său. (…) Ucenicii au fost surprinși să vadă că acești conducători bogați erau tot atât de interesați de îngroparea Domnului lor ca și ei. (…)

Delicat și cu respect, ei au luat cu propriile mâini trupul Domnului Isus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau șiroaie, când au privit trupul Lui zdrobit și sfâșiat. Iosif avea un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el, dar era aproape de Golgota și acum el l-a pregătit pentru Isus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză și Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici au îndreptat picioarele ghemuite și au încrucișat pe pieptul lipsit de viață mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea pentru trupul neînsuflețit al iubitului lor Învățător. Ele au văzut apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la cruce, cât și la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopții începeau să se lase, Maria Magdalena și celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. „S-au întors... Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit după Lege” (Luca 23:56). — Hristos, Lumina lumii, p. 773, 774

„La sfârșitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28:1). Când se apropiau, au văzut că piatra cea mare era dată la o parte și că o lumină strălucea în jurul mormântului. Trupul lui Isus nu era acolo, dar au văzut îndată un înger. — Sermons and Talks, vol. 2, p. 281 [69]

Femeile nu veniseră la mormânt toate din aceeași parte. Maria Magdalena a fost cea dintâi care a ajuns în locul acela și, văzând că mormântul este gol, a fugit să le spună ucenicilor. Între timp, au venit și celelalte femei. Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar trupul lui Isus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată au văzut că nu erau singure. Un tinerel îmbrăcat în veșminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. Luase înfățișare de om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale lui Isus. Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeiești și femeile s-au înspăimântat.

S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit pașii. „Nu vă temeți”, le-a zis el, „căci știu că voi căutați pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat după cum zisese. Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul și duceți-vă repede de spuneți ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morți.” Au privit din nou în mormânt și au auzit din nou vestea aceasta minunată. Un alt înger în chip de om era acolo și le-a zis: „Pentru ce căutați între cei morți pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceți-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoșilor, să fie răstignit și a treia zi să învieze!” — Hristos, Lumina lumii, p. 788, 798

„Maria ședea afară, lângă mormânt, și plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Și a văzut doi îngeri în alb, șezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap și altul la picioare. «Femeie», i-au zis ei, «pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: «Pentru că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.»”

Simțind că trebuia să găsească pe cineva care îi va spune ce se făcuse cu Isus, Maria nu acordă atenție nici măcar cuvintelor îngerilor. În acel timp, o altă voce i se adresează: „Femeie, de ce plângi?” Cu privirile încețoșate de lacrimi, Maria vede pe cineva despre care presupune că este grădinarul. „Domnule”, spune ea, „dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau.” Isus i-a zis: „Marie!” La auzul vocii cunoscute, ea se întoarce spre El. Acum știe că Acela care îi vorbește nu este un străin. Îl vede înaintea ei pe Mântuitorul cel viu. Aleargă spre El, ca și când ar fi vrut să-I îmbrățișeze picioarele, spunând: „Rabuni!” Dar Mântuitorul Își ridică mâna și spune: „Nu mă ține, [70] căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. — Youth»s Instructor, 21 iulie 1898

„Duceți-vă”, le spuseseră femeilor îngerii, „de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea cum v-a spus.” (…)

[Mesajul a fost repetat:] „Spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea.” Toți ucenicii Îl părăsiseră pe Isus și chemarea de a-L întâlni îi cuprindea pe toți. El nu-i lepădase. Când le spusese că L-a văzut pe Domnul, Maria Magdalena le-a repetat chemarea de a merge la întâlnirea cu El în Galileea. Chiar și a treia oară le-a fost trimisă solia aceasta. După ce S-a înălțat la Tatăl, Isus li S-a arătat femeilor zicând: „Bucurați-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele și I s-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeți; duceți-vă de spuneți fraților Mei să meargă în Galileea; acolo Mă vor vedea.” — Hristos, Lumina lumii, p. 793

Femeile care L-au urmat pe Isus

Ellen White nu vorbește în mod detaliat despre persoanele care L-au urmat pe Isus din loc în loc, în timpul lucrării Sale de slujire. Totuși citatele următoare ne oferă o idee cu privire la câteva dintre femeile care L-au însoțit și au susținut lucrarea Sa prin resursele lor materiale.

Mama lor [a lui IACOV ȘI IOAN] Îl urmase pe Hristos și Îl ajutase cu generozitate din ce avea. — Hristos, Lumina lumii, p. 548

Raportul biblic spune: „Isus umbla din cetate în cetate și din sat în sat și propovăduia și vestea Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El și mai erau și niște femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele și de boli: Maria, zisă Magdalena, din care ieșiseră șapte draci, Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana și multe altele, care-L ajutau cu ce aveau.” Nu numai Hristos, ci și ucenicii lucrau în orașe și sate, iar cei care primiseră adevărul de mai multă vreme decât noii convertiți Îl ajutau cu ce aveau. — Review and Herald, 3 februarie 1891

Printre credincioșii cărora le-a fost încredințată misiunea, se aflau [71] mulți oameni proveniți din categoriile mai umile ale societății — bărbați și femei care învățaseră să-L iubească pe Domnul lor și care se hotărâseră să urmeze exemplul Său de slujire plină de renunțare la sine. Asemenea ucenicilor care fuseseră cu Mântuitorul pe parcursul anilor Săi de slujire pe pământ, acestora li se încredințase misiunea de a merge „în toată lumea” și de a predica Evanghelia „la orice făptură”. Acești urmași umili ai lui Isus s-au împărtășit cu apostolii de asigurarea plină de mângâiere adresată de Domnul lor: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” — Review and Herald, 24 martie 1910

Femeile care fuseseră urmașe umile ale lui Hristos pe vremea când trăia El nu au vrut să-L părăsească până când nu L-au văzut așezat în mormânt și piatra cea grea pusă la intrare, ca nu cumva vrăjmașii Săi să încerce să-I ia trupul. Dar ele nu trebuiau să se teamă, deoarece eu am văzut că oștirea îngerească veghea cu un interes nespus locul de odihnă al lui Isus, așteptând cu nerăbdare porunca de a-și îndeplini partea în eliberarea Împăratului slavei din închisoarea mormântului Său. — Experiențe și viziuni, p. 180

După aceea, Maria s-a dus în cea mai mare grabă la ucenici și le-a dat de știre că Isus nu Se afla în mormântul în care Îl puseseră ei. În timp ce ea era plecată să facă acest lucru, celelalte femei, care o așteptaseră la mormânt, au cercetat mai atent interiorul, pentru a se convinge că Domnul dispăruse cu adevărat. Deodată, au văzut un tânăr frumos, îmbrăcat în haine strălucitoare, stând lângă mormânt. Era îngerul care dăduse piatra la o parte și care, acum, luase chip de om ca să nu le înspăimânte pe femeile care fuseseră prietene ale lui Hristos și Îl ajutaseră în lucrarea Sa de slujire publică. Totuși, în ciuda faptului că strălucirea îngerului era acoperită, femeile au fost foarte uimite și îngrozite de slava Domnului care Îl înconjura. Ele s-au întors, vrând să fugă de la mormânt, dar solul ceresc le-a vorbit, adresându-le cuvinte liniștitoare și mângâietoare: „Nu vă temeți, căci știu că voi căutați pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniți de vedeți locul unde zăcea Domnul și duceți-vă repede de spuneți ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morți. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.” — Spirit of Prophecy, vol. 3, p. 199 [72]

Dorca (Faptele apostolilor 9:36-42)

Dorca a fost o femeie foarte iubită, care făcuse întotdeauna bine și îi ajutase pe ceilalți, îndeosebi pe cei săraci. Când a murit, credincioșii l-au chemat pe Petru, care se afla în cetatea Lida.

La Iope era o femeie numită Dorca, ale cărei degete iscusite erau mai active decât limba ei. Ea știa cine avea nevoie de haine în care să se simtă bine și cine avea nevoie de simpatie și slujea cu plăcere pentru satisfacerea nevoilor ambelor categorii de oameni. Și, când Dorca a murit, membrii comunității din Iope și-au dat seama de pierderea pe care au suferit-o. Nu este de mirare că plângeau și se jeleau, iar lacrimile lor fierbinți cădeau pe trupul ei neînsuflețit. Ea a fost de o valoare atât de mare încât, prin puterea lui Dumnezeu, a fost adusă înapoi de pe tărâmul vrăjmașului, pentru ca iscusința și energia ei să mai poată fi o binecuvântare pentru alții. — Mărturii, vol. 5, p. 304

„În vremea aceea, [Dorca] s-a îmbolnăvit și a murit.” Biserica din Iope i-a simțit lipsa și, auzind că Petru se găsea la Lida, credincioșii au trimis soli la el să-l roage: „Nu pregeta să vii până la noi!” „Petru s-a sculat și a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând și i-au arătat hainele și cămășile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele.” Ținând seama de viața de slujire pe care o trăise Dorca, nu este câtuși de puțin de mirare că ele o plângeau. (…)

Pe când privea la tristețea lor, inima apostolului a fost cuprinsă de milă. Apoi, după ce a cerut ca prietenii care plângeau să fie scoși din cameră, el a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să-i redea Dorcăi viața și sănătatea. Apoi s-a întors spre trupul ei și „a zis: «Tabita, scoală-te!» Ea a deschis ochii și, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor.” Dorca fusese de mare ajutor bisericii, și Dumnezeu a socotit potrivit să o aducă înapoi din țara vrăjmașului. — Faptele apostolilor, p. 131, 132

Lidia (Faptele apostolilor 16:14,15,40)

Lidia era o comerciantă din Tiatira, care vindea țesături scumpe vopsite cu purpură. De asemenea, ea I se închina lui Dumnezeu și îi găzduia cu bucurie pe ucenici. [73]

Sosise vremea ca Evanghelia să fie vestită și dincolo de hotarele Asiei Mici. (…) Chemarea era hotărâtă, neîngăduind nicio întârziere. (…) [Luca spune:] „Am mers cu corabia drept la Samotracia și a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-un ținut al Macedoniei și o colonie romană.”

„În ziua Sabatului”, continuă Luca, „am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am șezut jos și am vorbit femeilor care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu și asculta. Domnul i-a deschis inima.” Lidia a primit cu bucurie adevărul. Ea și cei din casa ei s-au convertit și au fost botezați. Lidia a stăruit de apostoli să facă din casa ei un cămin al lor. — Faptele apostolilor, p. 211, 212

Duhul lui Dumnezeu poate să lumineze doar înțelegerea acelora care sunt dispuși să fie iluminați. Citim că Dumnezeu i-a deschis inima Lidiei, iar ea a primit mesajul rostit de apostolul Pavel. Partea pe care Pavel trebuia să o îndeplinească în convertirea ei a fost aceea de a prezenta în întregime sfatul lui Dumnezeu și tot ce era esențial pentru Lidia, iar apoi Dumnezeul harului Și-a exercitat puterea, conducându-i sufletul pe calea cea dreaptă. Dumnezeu și omul au cooperat, iar lucrarea a fost întru totul plină de succes. — Bible Commentary, vol. 6, p. 1062

Potrivit îndrumării date de Hristos, apostolii nu voiau să stăruie cu prezența lor acolo unde simțeau că nu era dorită. „Ei au ieșit din temniță și au intrat în casa Lidiei și, după ce au văzut și mângâiat pe frați, au plecat.” — Faptele apostolilor, p. 218

Priscila (Faptele apostolilor 18:1-4; 18-28)

Priscila și soțul ei, Acuila, făceau corturi. Ei îi învățau cu credincioșie pe alții despre Isus Hristos. Pavel, care cunoștea această meserie — facerea corturilor —, a lucrat în strânsă legătură cu ei, învățându-i mai mult despre Hristos.

Invidia și furia iudeilor împotriva creștinilor [din Roma] nu avea limite, iar locuitorii necredincioși erau tulburați fără încetare. Ei reclamau că iudeii creștini erau turbulenți și periculoși pentru binele public. Iudeii provocau mereu agitație pentru a stârni conflicte. Din acest motiv, [74] creștinii au fost alungați din Roma. — Review and Herald, 6 martie 1900

Curând după sosirea sa la Corint, Pavel „a găsit pe un iudeu numit Acuila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, cu nevasta sa, Priscila”. Aceștia aveau „același meșteșug” ca el. Alungați în urma decretului lui Claudius, care poruncea ca toți iudeii să plece din Roma, Acuila și Priscila veniseră la Corint, unde își deschiseseră un atelier de corturi. Pavel s-a interesat de ei și, aflând că se temeau de Dumnezeu și căutau să stea departe de influențele molipsitoare de care erau înconjurați, „a rămas la ei și lucrau. (…) Pavel vorbea în sinagogă în fiecare zi de Sabat și îndupleca pe iudei și pe greci” (Faptele apostolilor 18:2-4).

Apostolul Pavel era un slujitor capabil al Evangheliei, și totuși lucra cu mâinile sale, îndeplinind munca umilă a celor care făceau corturi. Faptul că îndeplinea o muncă manuală nu a micșorat lucrarea de a-i învăța pe Acuila și Priscila marele adevăr al Evangheliei lui Hristos. Acești doi bărbați și Priscila lucrau cu mâinile lor, iar proiectele lui Pavel în facerea corturilor erau ingenioase. El a introdus metode noi în munca lui și, de asemenea, a lucrat pentru oameni, predicând Evanghelia lui Isus Hristos. Mulți au fost aduși la cunoașterea adevărului prin mărturia acelui om credincios care făcea corturi și care muncea pentru a se susține, așa încât să nu depindă de nimeni pentru mâncare și îmbrăcăminte. În timp ce lucra în felul acesta, Pavel s-a dovedit a fi îndemânatic și fără preget în sârguință, plin de râvnă cu duhul, slujindu-I Domnului. Iar în predicarea Cuvântului, el nu a fost cu nimic mai puțin zelos și iscusit în vorbire, deoarece lucra plin de tact. — Manuscript Releases, vol. 19, p. 25

De ce a asociat Pavel predicarea Evangheliei cu munca fizică? Oare nu era lucrătorul vrednic de plata lui? De ce nu și-a dedicat el întregul timp pentru predicarea Evangheliei? De ce a irosit timp cu facerea corturilor? Pentru că Pavel nu a considerat că timpul petrecut cu facerea corturilor era pierdut. Când lucra cu Acuila, el păstra legătura cu Marele Învățător. El i-a dat lui Acuila învățătura necesară în lucrurile spirituale și, de asemenea, i-a educat pe credincioși să fie uniți. În timp ce își practica meseria, el era un exemplu de hărnicie și de zel. Era sârguincios în munca lui, plin de râvnă, slujindu I Domnului. Pavel, Acuila și Priscila au avut mai multe adunări de rugăciune și laudă cu cei care erau asociați [75] cu ei în lucrarea de facere de corturi. Aceasta a fost o mărturie despre valoarea adevărului pe care îl prezentau. — AU Gleaner, 16 iunie 1909

De la Acuila și Priscila nu se cerea să-și consacre tot timpul slujirii Evangheliei, și totuși acești umili lucrători au fost folosiți de Dumnezeu ca să-i arate lui Apolo calea adevărului într-o modalitate mult mai amplă. Domnul folosește diferite unelte pentru îndeplinirea planului Său și, în timp ce unii care au talente deosebite sunt aleși pentru a-și consacra toate puterile lor lucrării de învățare și de predicare a Evangheliei, mulți alții, asupra cărora niciodată nu au fost puse mâini omenești pentru a-i întări prin binecuvântare, sunt chemați să îndeplinească o parte importantă în lucrarea de salvare a sufletelor. — Faptele apostolilor, p. 355

După ce a plecat din Corint, următorul loc de lucru al lui Pavel a fost Efesul. Apostolul era în drum spre Ierusalim, pentru a lua parte la sărbătorile care se apropiau și, prin urmare, șederea lui la Efes a trebuit să fie scurtă. El a discutat cu iudeii în sinagogă și impresia făcută asupra lor a fost atât de plăcută, încât au stăruit de el să mai rămână să lucreze între ei. Planul de a merge la Ierusalim l-a împiedicat să rămână mai mult timp acolo, însă el a făgăduit că, dacă „va voi Dumnezeu”, se va întoarce la ei. Acuila și Priscila l-au însoțit până la Efes, iar Pavel i-a lăsat acolo să ducă mai departe lucrarea pe care el o începuse. — Faptele apostolilor, p. 269

Ana, prorocița

Duhul profeției era asupra acestui om al lui Dumnezeu și, în timp ce Iosif și Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintele lui, Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei: „Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbușirea și ridicarea multora în Israel și să fie un semn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să descopere gândurile multor inimi.”

Ana, o prorociță, de asemenea a intrat și a confirmat mărturia lui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, fața ei se luminase de slava lui Dumnezeu și, din adâncul inimii, își exprima mulțumirea pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul. — Hristos, Lumina lumii, p. 55

Soția lui Pilat

Înfățișarea lui Hristos a lăsat o impresie favorabilă asupra lui Pilat. Partea bună a naturii lui a fost trezită. El auzise despre Isus și faptele Sale. [76] Soția lui îi spusese ceva despre lucrările minunate săvârșite de profetul galileean care vindecase bolnavi și înviase morți. Acum, acestea au revenit ca un vis în mintea lui Pilat. El și-a adus aminte de zvonurile care ajunseseră la el din câteva surse, chiar și din partea rudelor sale. El s-a hotărât să-i întrebe pe iudei care erau acuzațiile lor împotriva întemnițatului. — Review and Herald, 7 noiembrie 1899

Încă de la început, Pilat a fost convins că Isus nu era un om obișnuit, ci un om cu un caracter ireproșabil. El a crezut că Isus era cu totul nevinovat. Îngerii care erau martori la întreaga scenă au observat convingerile lui Pilat și simpatia și mila lui evidentă față de Isus. Pentru a-l feri să se angajeze în actul îngrozitor de a-L condamna pe Isus la răstignire, un înger a fost trimis la soția lui Pilat și, printr-un vis, a informat-o că Pilat era implicat în condamnarea Fiului lui Dumnezeu și că Isus era un suferind nevinovat. Ea i-a trimis imediat lui Pilat vestea că suferise mult din cauza lui Isus într-un vis și l-a avertizat să nu aibă nimic de a face cu acel om sfânt. Omul care a dus vestea și-a făcut loc în grabă prin mulțime și i-a înmânat lui Pilat mesajul. Când l-a citit, el a început să tremure și s-a albit la față. La început, s-a gândit că nu ar trebui să se implice și că, dacă ei doreau sângele lui Isus, el nu avea să-și folosească influența în favoarea lor, ci va face eforturi să-L elibereze. (…) Dacă și-ar fi urmat convingerea, Pilat nu ar fi avut nicio contribuție la condamnarea lui Isus. — Spiritual Gifts, vol. 1, p. 54-56[77]