Boala
Lucretia Cranson a fost fiica unor vechi prieteni ai soților White. Ea s-a căsătorit cu D. M. Canright în 1867 și a murit în 29 martie 1879.
Dragă soră îndurerată,
Aș dori mult să fiu cu tine și să putem vorbi, dar acest lucru este imposibil. Aș putea să îți spun că simt cu tine în starea ta de slăbiciune, dar, când mă gândesc la tine, mi se pare întru totul sigur și mi se arată în mod viu că tu ești susținută de brațe care nu obosesc niciodată și că ești mângâiată cu o dragoste care este neschimbătoare și durează cât tronul lui Dumnezeu.
Nu te văd să fii o persoană care protestează în slăbiciunea ei, ci una peste care strălucește lumina care vine de la fața Domnului, dându-i pace, și al cărei suflet este în părtășie cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos, crescând zi de zi în cunoașterea voinței divine, fiind părtașă la natura divină, sporind în adorare, încredere sfântă ca de copil și dragoste. Niciodată nu ți s-a părut atât de prețioasă înțelegerea jertfei lui Hristos, atât de valoroasă ca acum, în slăbiciunea ta, când puterile tale se apropie de sfârșit.
Tu ai crescut în experiența interioară, iar ceilalți pot să beneficieze de sfaturile tale. Pentru tine, scumpa mea copilă, religia a ajuns din ce în ce mai plină de frumusețe. Tu găsești acum atât de multă mângâiere stând la picioarele lui Hristos și învățând de la El. Teama de [218] moarte a trecut. Dacă există vreo groază în fața priveliștii ultimului vrăjmaș înspăimântător, aceasta este alungată când privim la Isus, deoarece El a luminat mormântul cu strălucirea prezenței Sale sfinte. Inima ta nu își va găsi liniștea decât dacă va fi cuprinsă în brațele iubirii infinite.
Dragă copilă, peregrinajul tău este aproape încheiat. Noi nu vom pune mai presus dorințele și voința noastră, ci te vom lăsa să te odihnești plină de speranță până când Acela care este Dătătorul vieții te va chema afară din închisoarea mormântului la o nemurire strălucitoare. Doar Isus este acum Mântuitorul tău, Acela a cărui prezență plină de slavă va face pentru tine un cer din orice loc. Viața ta, copila mea scumpă, este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, iar când Se va arăta Acela care este viața ta, atunci și tu te vei arăta împreună cu El, îmbrăcată în nemurire și viață veșnică. Acum, când puterea ta scade, privești tu la slava Sa cea plină de har, de milă și pace? Te îndrepți tu spre El asemenea acului magnetic?
Zilele tale ar putea să nu fie toate senine și voioase, dar nu lăsa ca acest lucru să te întristeze. Cu umilință, credință și răbdare, așteaptă, speră și crede. Viața ta este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Viața ta, chiar și acum, poate fi o lecție pentru toți, arătând că un om poate fi fericit chiar și când puterile îi scad din cauza suferinței. Când ape mari trec peste suflet, prezența lui Dumnezeu sfințește camera sfinților Săi aflați pe moarte. Suferința lor plină de răbdare, statornicia lor voioasă și faptul că sunt susținuți de o putere nevăzută sunt o mărturie puternică în favoarea religiei creștine și a Mântuitorului creștinilor. Aceste suferințe ușoare vor constitui o putere transformatoare, care rafinează, curățește, înnobilează și pregătește pentru curțile cerești.
Oh, ultimele zile ale creștinului pot fi înmiresmate, pentru că razele Soarelui Neprihănirii strălucesc în viața lui, răspândind un parfum neîncetat. Oh, noi avem toate motivele să ne bucurăm, pentru că Răscumpărătorul nostru Și-a dat sângele Său prețios pe cruce, ca ispășire pentru păcat, iar prin ascultarea Sa până la moarte a adus o neprihănire veșnică. Tu știi că El este acum la dreapta Tatălui, ca Prinț al vieții și Mântuitor. Nu există niciun alt nume în care poți să îți pui încrederea pentru interesele tale veșnice în afară de Hristos, pe care poți să te bazezi pe deplin și necondiționat. Tu L-ai iubit pe Hristos, chiar dacă uneori credința ta a fost slabă și perspectivele tale de viitor au fost confuze. Isus este Mântuitorul tău. El nu te mântuiește pentru că ești desăvârșită, ci pentru că ai nevoie de El și, în nedesăvârșirea ta, te-ai încrezut în El. Isus te iubește, scumpa mea copilă. [219] Tu poți să cânți:
„La umbra tronului Tău, Putem să locuim în siguranță, Doar brațul Tău este de-ajuns, Iar apărarea noastră este sigură.”
[Imn inspirat de Psalmul 90] — Letter 46, 1879
Moartea unui soț
Scrisoare adresată lui Fannie Ashurst Capehart, „Westmoreland”, Whashington Heights, Washington, D.C.
Draga mea soră, Tocmai am citit scrisoarea ta. Nu voi amâna să îți scriu, deoarece câteva rânduri ar putea să-ți aline sufletul.
Soțul meu a murit în Battle Creek în 1881. Timp de un an, nu am putut să suport gândul că eram singură. Eu și soțul meu am fost alături în lucrarea noastră pastorală și, timp de un an după moartea lui, nu am putut să suport gândul că am rămas singură pentru a purta responsabilitățile pe care în trecut le purtaserăm împreună. În acel an, nu mi-am revenit, ci m-am apropiat de moarte. Dar nu voi insista asupra acestui subiect.
Când soțul meu zăcea în sicriu, frații noștri buni au venit la mine și m-au îndemnat să ne rugăm pentru a fi înviat. Eu le-am spus: Nu, nu. Atâta vreme cât a trăit, el a făcut o lucrare care ar fi trebuit să fie împărțită între doi sau trei oameni, iar acum se odihnește. De ce să-l rechemăm la viață pentru a suporta din nou greutățile prin care a trecut? „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”
Anul care a urmat după moartea soțului meu a fost plin de suferință pentru mine. Nu am crezut că voi putea să mai trăiesc, am ajuns foarte slăbită. Membrilor familiei mele le-a venit ideea că ar fi o scânteie de speranță pentru mine dacă aș putea fi convinsă să particip la adunarea de tabără din Healdsburg. Această adunare urma să aibă loc într-o dumbravă, la mai puțin de un kilometru distanță de casa mea din Healdsburg. Ei sperau că, la adunarea de tabără, Dumnezeu îmi va descoperi cu claritate că urma să trăiesc. La data aceea, pe fața mea nu era nicio culoare, ci doar o paloare mortală. Ei m-au dus la adunarea de tabără într-o duminică, purtată într-un cărucior. În ziua aceea, cortul cel mare era plin. Se părea că aproape întregul Healdsburg era prezent. [220]
Pe platforma care servea drept amvon, a fost așezat un fotoliu, ca eu să stau cât se poate de confortabil. În timpul adunării, i-am spus fiului meu, William C. White: „Ai vrea să mă ajuți să mă ridic și să mă susții să stau în picioare în timp ce voi spune câteva cuvinte?” El a răspuns și m-am ridicat. Am stat acolo, în picioare, timp de cinci minute, încercând să vorbesc și gândindu-mă că era ultima cuvântare pe care o voi rosti vreodată — mesajul meu de bun-rămas.
Deodată, am simțit o putere venind asupra mea ca un șoc electric. A trecut prin trupul meu, de jos în sus, până la cap. Oamenii au spus că au văzut clar cum sângele urca pe buzele mele, spre urechi, obraji și frunte. Am fost vindecată în prezența acelui număr mare de oameni și laudele la adresa lui Dumnezeu au fost în inima mea și au ieșit de pe buzele mele în tonuri clare. În fața acelei adunări mari, a fost făcută o minune.
Apoi, mi-am ocupat locul printre vorbitori și am prezentat în fața adunării o mărturie cum nu se mai auzise niciodată. A fost ca și cum cineva fusese înviat. Acel întreg an fusese o pregătire pentru această schimbare. Iar oamenii din Healdsburg au avut nevoie de acest semn ca o mărturie pentru adevăr. (…)
Sora mea, încetează să manifești orice fel de neîncredere în Domnul nostru, Isus Hristos. Înaintează în credință, cu convingerea că îl vei întâlni pe soțul tău în Împărăția lui Dumnezeu. Fă tot ce poți mai bine pentru a-i pregăti pe cei aflați în viață să devină membri ai familiei regale și copii ai Împăratului ceresc. Aceasta este lucrarea noastră acum; aceasta este lucrarea ta. Îndeplinește-o cu credincioșie și crede că te vei întâlni cu soțul tău în cetatea lui Dumnezeu. Fă tot ce poți pentru a-i ajuta pe ceilalți să fie voioși. Încurajează-i. Condu-i să-L primească pe Hristos. Nu-ți tortura niciodată sufletul, așa cum ai făcut în trecut, ci fii smerită, sinceră și credincioasă, iar Dumnezeu îți promite că te vei întâlni cu cei dragi când războiul se va încheia. Fii voioasă! — Letter 82, 1906
Scrisoare adresată sorei Chapman, o veche prietenă în credință, cu ocazia decesului tovarășului ei de viață.
Dragă soră Chapman,
Mă gândesc la tine în fiecare zi și simt cu tine. Ce pot să îți spun în acest necaz atât de mare care a venit asupra ta în viață? Nu îmi găsesc cuvintele de data aceasta. Pot doar să te îndrum spre Dumnezeu și spre Mântuitorul cel plin de milă. La El găsim pacea și odihna. De la El poți să primești mângâiere. Isus iubește și are milă [221], așa cum noi nu suntem capabili. Isus Hristos Însuși te susține; brațele Sale veșnice te poartă, cuvintele Sale pot vindeca. Noi nu suntem în stare să pătrundem în sfaturile tainice ale lui Dumnezeu. Dezamăgirile, necazurile, dificultățile și jalea cu care ne confruntăm nu trebuie să ne îndepărteze de Dumnezeu, ci să ne aducă mai aproape de El.
Noi ne pierdem răsuflarea, obosim și agonizăm purtându-ne poverile. Dar, dacă venim la Isus, simțind că nu mai putem să purtăm aceste greutăți nici măcar o clipă și le lăsăm asupra Marelui Purtător de poveri, pacea și odihna vor veni. Noi ne poticnim pe cale sub poverile noastre grele, simțindu-ne nefericiți în fiecare zi, pentru că nu ne îndreptăm inimile spre făgăduințele pline de har ale lui Dumnezeu. El ne va primi, prin Isus Hristos, chiar dacă suntem întru totul nevrednici. Nu trebuie să mai pierdem niciodată din vedere făgăduința că Isus ne iubește. Harul Său așteaptă să fie cerut de noi.
Draga mea soră îndurerată, eu știu din experiență prin ce treci. Și eu am mers pe calea pe care ai pășit tu recent. Apropie-te, draga mea soră, de Hristos, Puternicul Vindecător. Iubirea lui Isus față de noi nu se arată pe căi miraculoase. Iubirea Lui minunată a fost arătată la răstignirea Sa, iar lumina acestei iubiri este reflectată în raze strălucitoare de la crucea de pe Golgota. Așadar, depinde de noi să primim dragostea Sa și să ne însușim făgăduințele lui Dumnezeu.
Găsește-ți liniștea în Isus! Odihnește-te în El, așa cum se odihnește un copil obosit în brațele mamei lui. Domnul are milă de tine. El te iubește. Brațele Domnului te susțin. Tu nu ți-ai redobândit sensibilitatea și puterea de a asculta, dar pune-ți încrederea în Dumnezeu, așa cum ești, rănită și lovită. O mână plină de milă este întinsă pentru a-ți lega rănile. Pentru sufletul tău, El va fi mai prețios decât prietenul cel mai ales și tot ce poate fi dorit nu se compară cu El. Doar crede în El, crede în El!
Prietena ta în suferință, o prietenă care înțelege. — Letter 1e, 1882
Doamna Parmelia Lane a fost soția pastorului Sands Lane, un indigen din Michigan, un predicator plin de succes. Ulterior, el a ajuns președinte al câtorva conferințe din Statele Unite. Când Ellen White a sosit în Anglia, el conducea o adunare de tabără în Riseley. Ea și familia Lane au fost buni prieteni pe parcursul anilor. [222]
Dragă soră Lane,
Și eu am fost îndurerată ca tine și simt cu tine. Eu pot să înțeleg simțământul că ai suferit o mare pierdere.
Vreau să îți spun că am primit de la soțul tău o scrisoare scrisă cu puțin timp înainte de a muri. La data când am primit această scrisoare, mă luptam să găsesc soluția pentru multe probleme dificile și am simțit că nu pot să răspund imediat. După aceea, am început să scriu un răspuns, dar, înainte de a termina scrisoarea, am aflată că murise.
Prețuiesc foarte mult scrisoarea aceasta, deoarece fratele Lane prezintă în ea un raport al experienței lui personale și îmi dă încrederea că a fost cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Unii dintre frații noștri au avut o oarecare teamă că fratele nostru nu a înțeles toate lucrurile cu claritate, dar scrisoarea lui către noi pare să indice că el se străduia să meargă cu conștiinciozitate pe calea cea dreaptă.
Draga mea soră, aș fi bucuroasă să primesc o scrisoare de la tine. Sper că vei ajunge să fii din nou fericită.
Sunt atât de bucuroasă să știu că Isus, Mântuitorul nostru, va veni curând și că vom putea să ne întâlnim cu toții în jurul marelui tron alb. Eu intenționez să fiu acolo și, dacă amândouă suntem credincioase până la sfârșit, cred că îl vom întâlni pe soțul tău. Poate că va trebui să trecem prin încercări, dar, dacă viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, suntem în siguranță. Mulți vor da ascultare duhurilor înșelătoare și învățăturilor dracilor, dar singura speranță a fiecărui suflet este să privească fără încetare la Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre.
Noi trebuie să ne facem partea acum, ca slujitori ai lui Isus Hristos, vestind lumii cunoașterea adevărului. În lume trebuie să fie îndeplinită o lucrare rapidă, iar noi trebuie să veghem și să lucrăm sârguincios. Trebuie să semănăm la timp și ne la timp. Talentele noastre, atât cele moștenite, cât și cele dobândite, îi aparțin bisericii lui Hristos. Noi suntem slujitorii Domnului Isus Hristos.
Suntem întristați când vedem bărbați și femei purtându-se ca niște stăpâni cu aceia care ar trebui să fie oameni liberi în Domnul. Hristos este conducătorul suprem al bisericii Sale. Nimeni nu trebuie să intervină între sufletul nostru și interesul Său cel mai înalt — biruința noastră prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei noastre. (…)[223]
Fii curajoasă în Domnul, sora mea! Privește fără încetare la Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre! — Letter 362, 1906
Văduvia
Sora Lons a fost o persoană pe care Ellen White o cunoscuse de puțin timp. Când a aflat despre moartea fratelui Lons, Ellen White i-a scris noii sale prietene o scrisoare plină de dragoste și simpatie.
Dragă soră Lons,
Sunt bucuroasă că ne-am cunoscut și inima mea este legată de inima ta și, de asemenea, de sora Brown, care este văduvă. Toate trei am rămas văduve și am fost foarte binecuvântate de Dumnezeu prin faptul că El nu ne-a părăsit în timpul încercării noastre. El a fost pentru noi un ajutor prezent în vreme de nevoie. Noi am avut o experiență specială cu Dumnezeu — resemnare în timpul necazului, răbdare când am fost încercate cât se poate de aspru și smerite ca niște copii în dependența de Dumnezeu.
Când am trecut prin situații întunecate, am învățat că nu era înțelept să ne urmăm voința și calea proprie și am învățat să nu comentăm sau să nutrim bănuieli rele cu privire la credincioșia Sa. Eu simt că putem să ne înțelegem și să ne simpatizăm reciproc. Suntem unite prin harul lui Isus Hristos și prin legăturile simpatiei creștine, sfințite prin suferință.
Dacă nu ne vom mai întâlni pe pământ, vom avea amintiri duioase și de neuitat ale scurtei noastre întâlniri cu familia la Long Point. Sunt bucuroasă că te-am cunoscut. Cred că, în providența lui Dumnezeu, este rânduit ca tu să fii o membră a familiei Brown. Prin asocierea ta cu ei, Domnul te-a făcut să fii un instrument al neprihănirii, o binecuvântare îndeosebi pentru sora Brown. Am simțăminte foarte prietenești și duioase față de voi și îndeosebi față de sora Brown, înțelegând necazurile din viața ei.
Întristările sunt adesea binecuvântări deghizate. Noi nu știm ce am fi ajuns să fim fără ele. Când Dumnezeu, în providența Sa tainică, răstoarnă toate planurile noastre îndrăgite și, în locul bucuriei, primim necazuri, noi ne plecăm în semn de supunere și spunem: „Facă-se voia Ta, o, Doamne!” Noi vom cultiva mereu și trebuie să cultivăm o încredere calmă, plină de credință în Acela care ne iubește și care Și-a dat viața pentru noi. „Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui și înălțam o rugăciune Dumnezeului vieții [224] mele. De aceea, zic lui Dumnezeu, Stânca mea: «Pentru ce mă uiți? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmașului?»… Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.”
Domnul privește la necazurile noastre. Plin de bunătate, El le sortează și le împarte cu măsură. Asemenea celui care purifică argintul, El veghează asupra noastră în fiecare clipă până când purificarea este completă. Cuptorul are scopul de a rafina și purifica, nu de a distruge și de a consuma. Domnul îi va face pe cei ce își pun încrederea în El să cânte laude când sunt pedepsiți. El veghează fără încetare pentru a da, atunci când este cea mai mare nevoie, binecuvântări noi și proaspete, putere în ceasul slăbiciunii, ajutor în ceasul primejdiei, prieteni în ceasul singurătății, simpatie umană și divină în ceasul necazului.
Noi ne îndreptăm spre casă. Acela care ne-a iubit atât de mult încât a murit pentru noi a construit pentru noi o cetate. Noul Ierusalim este locul nostru de odihnă. În cetatea lui Dumnezeu nu va mai fi nicio tristețe, nu va mai fi niciun sunet de jale. Nu se va mai auzi niciodată plânsul speranțelor zdrobite și al iubirilor înmormântate. Dumnezeu să te binecuvânteze, mult respectata mea soră dragă. — Letter 27, 1893
Moartea unui copil
Într-o scrisoare adresată soților S. N. Haskell, Ellen White vorbește despre moartea strănepotului ei.
V-am scris multe pagini astăzi. În dimineața aceasta, am primit o scrisoare de la Mabel Workman [nepoata ei]. Cu aproximativ două săptămâni în urmă, ea a născut un băiat de 4,5 kilograme, dar micuțul a murit la două zile după naștere. Mabel a trecut printr-o experiență grea, dar suntem mulțumitori că viața ei a fost cruțată. Atât tatăl, cât și mama au fost greu încercați, dar au acceptat încercarea așa cum se cuvine unor creștini.
Soțul lui Mabel s-a dovedit a fi un adevărat creștin în acest timp de întristare, iar Domnul i-a susținut pe amândoi. Ei simt că, dacă nu ar fi avut-o alături pe sora Kress, și Mabel ar fi putut să își piardă viața. Sunt recunoscătoare că sora Kress a putut să fie cu ei, deoarece ea are mult tact și îndemânare. Dacă ar fi fost luată viața mamei, toți ar fi suferit foarte mult din cauza acestei nenorociri. [225]
Timp de două săptămâni, am fost foarte îngrijorată cu privire la Mabel, deoarece până astăzi nu am mai primit nicio veste de la telegrama care anunța moartea copilului. Îi mulțumesc Domnului că viața lui Mabel a fost cruțată și mă rog ca ea să trăiască pentru a fi o binecuvântare în lucrarea lui Dumnezeu. — Letter 120, 1909
Doamna A. H. Robinson era o veche prietenă din Michigan. Ellen White i-a scris imediat după ce a primit vestea morții copilului ei, împărtășindu-i propria experiență legată de moartea celor doi fii ai ei.
Dragă soră Robinson,
Tocmai am primit corespondența. Secretara mea mi-a citit scrisorile, dintre care multe sunt foarte interesante. Voi răspunde mai întâi la scrisoarea ta.
Când mi-ai relatat experiența ta legată de moartea copilului și de felul în care ai îngenuncheat în rugăciune, supunându-ți voința față de voința Tatălui tău ceresc și lăsând totul în mâinile Sale, inima mea de mamă a fost mișcată. Eu am trecut printr-o experiență asemănătoare cu experiența prin care tocmai ai trecut tu.
Când fiul meu cel mare era de șaisprezece ani, a fost lovit de boală. Situația lui era considerată critică, iar el ne-a chemat la căpătâiul lui și a spus: „Tată, mamă, va fi greu pentru voi să vă despărțiți de fiul vostru cel mai mare. Dacă Domnul consideră potrivit să îmi cruțe viața, voi fi mulțumit pentru voi. Dacă este pentru binele meu și pentru slava Numelui Său ca viața mea să se încheie acum, eu voi spune: Este bine pentru sufletul meu. Tată, mergi deoparte, mamă, mergi deoparte și rugați-vă. Apoi, veți primi un răspuns în conformitate cu voia Mântuitorului meu, pe care voi Îl iubiți și pe care și eu Îl iubesc.” Lui i-a fost teamă că, dacă ne vom ruga împreună, sentimentele noastre se vor întări și vom cere ceva ce nu va fi cel mai bun lucru pe care ar fi putut să ni-l dea Domnul.
Noi am făcut așa cum a cerut el, iar rugăciunile noastre au fost asemănătoare în fiecare punct cu rugăciunile tale. Nu am primit nicio dovadă că fiul nostru se va vindeca. El a murit, punându-și toată încrederea în Isus, Mântuitorul nostru. Moartea lui a fost o mare lovitură pentru noi, dar a fost o biruință chiar și în moarte, pentru că viața lui era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
Înainte de moartea fiului meu cel mare, mezinul meu a fost bolnav și pe moarte. Ne-am rugat și ne-am gândit că Domnul îl va cruța pe micuțul nostru drag. Totuși a murit și l-am depus în mormânt pentru a se odihni în Isus până când [226] Dătătorul vieții va veni pentru a-i învia pe iubiții Săi scumpi la o nemurire plină de slavă. (…)
Totuși Domnul a fost Sfătuitorul meu, iar Domnul îți va da și ție harul de a suporta întristarea.
Tu întrebi dacă micuțul tău va fi mântuit. Cuvintele lui Hristos sunt răspunsul pentru tine: „Așa vorbește Domnul: «Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca ei.»”
Adu-ți aminte de profeția: „Așa zice Domnul: «Un țipăt se aude la Rama, plângeri și lacrimi amare: Rahela își plânge copiii, și nu vrea să se mângâie.»… Așa vorbește Domnul: «Oprește-ți plânsul, oprește-ți lacrimile din ochi, căci truda îți va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăși din țara vrăjmașului. Este nădejde pentru urmașii tăi, zice Domnul; copiii tăi se vor întoarce în ținutul lor!»”
Această făgăduință îți este adresată ție. Poți fi mângâiată și poți să te încrezi în Domnul. Domnul mi-a spus adesea că mulți copii mici urmează să fie depuși la odihnă înainte de timpul de necaz. Îi vom vedea din nou pe copiii noștri. Îi vom întâlni și îi vom recunoaște în curțile cerești. Pune-ți încrederea în Domnul și nu te teme! — Letter 196, 1899
Moartea unui prieten
Următoarele paragrafe sunt luate dintr-o scrisoare adresată lui Edson și Emmei White cu privire la un accident care a avut loc în apropiere de Colegiul Avondale.
Luni dimineață, mi s-a părut că familia mea arăta neobișnuit. O umbră ciudată părea că se afla asupra lor. Dimineața, m-am dus cu Sara la gară pentru a-l aștepta pe Willie, dar el nu a venit. Fratele Gates, care le vorbise oamenilor la Wallsend duminică seara, a venit cu noi de la gară, iar Sara l-a dus la școală, întorcându-se împreună cu frații Daniells și Hare. Sara mi-a spus că acești frați ar dori să stea de vorbă cu mine. Am vorbit câteva cuvinte cu fratele Daniells despre lucrarea din Maitland și apoi fratele Hare și-a apropiat scaunul de mine, dorind să îmi spună ceva. Mi-a spus că în urmă cu o seară se întâmplase un accident în apropiere de școală.
Sora Peck, domnișoara Gates și fiica sorei Boyd veneau de la Sunnyside la școală cu un cal pe care l-am considerat întotdeauna sigur și [227] ușor de condus, deși era îndărătnic. Dacă nu eram atenți, putea să răstoarne trăsura. Drumul spre școală nu era un drum permanent, ci a fost construit pentru a fi folosit temporar, până la construirea unuia mai bun. Sub conducerea fratelui Haskell, elevii au construit un pod de lemn peste râu. Pe măsură ce ne apropiam de acel râu, cei aflați pe pod au văzut că un pom căzuse peste drum, iar sora Peck, care conducea trăsura, a crezut că va putea să coboare din trăsură și să îndemne calul să îl ocolească. Dar, în loc să stea pe loc, calul a început să tragă înapoi și a încercat să se întoarcă spre casă.
Nimeni nu se aștepta la vreun pericol. Totuși erau mai aproape de marginea pârâului decât credeau și, în câteva secunde, trăsura și cei aflați în ea, cu excepția sorei Peck, au ajuns în râul care, în acel loc, era adânc de aproximativ patru metri și jumătate. Sora Peck a fost doborâtă pe mal, iar trăsura, în alunecare, a trecut peste ea. Totuși nu a fost rănită grav. Ea a ajutat-o pe Ella Boyd să iasă din apă, dar nu au putut să ajungă la domnișoara Gates. Ella Boyd a alergat la școală și a chemat oameni și, în aproximativ trei minute, au scos din apă trupul domnișoarei Gates. Au dus-o la școală și au făcut tot ce era posibil ca să o readucă la viață, dar fără succes. Era moartă. Toți cred că nu a murit înecată, deoarece nu a făcut niciun efort pentru a se salva. Noi credem că a murit din cauza șocului. A fost înmormântată luni după-amiază. (…)
Sora Gates avea o sănătate precară. Ea suferise mult din cauza unei probleme cu plămânii. Numai cu o zi înainte de a muri, vorbise cu sora Hughes despre situația ei. Ea spunea că problema cu plămânii revenise și știa că o aștepta o boală lungă. Pentru ea, viitorul era ceva cumplit de înspăimântător, deoarece fratele ei și soția lui se luptau cu probleme de sănătate, iar ea nu putea să suporte gândul de a fi o povară pentru ei. Tatăl și mama, frații și surorile au murit cu toții, cu excepția acestui frate. Noi credem că este bine că nu a trebuit să sufere din cauza unei boli îndelungate și am depus-o la odihnă pentru puțină vreme, până când va fi chemată la o nemurire plină de slavă. — Letter 203, 1899 [228]
DE LA FEMEIE LA FEMEIE
Lucrarea îngerilor este aceea de a se apropia de cei încercați, ispitiți și suferinzi. Ei lucrează mult și neobosit pentru a salva sufletele pentru care a murit Hristos. — Review and Herald, 4 iulie 1899
Femeile să intre în legătură cu alte femei. — Femeile pot învăța ce trebuie să facă pentru a putea ajunge la alte femei. Sunt femei care au darul special de a ține studii biblice și ele prezintă cu mult succes Cuvântul lui Dumnezeu, în toată simplitatea lui. Ele ajung o mare binecuvântare în relația cu mamele și fiicele lor. Aceasta este o lucrare sfântă și cele care se angajează în ea trebuie să fie încurajate. — Lucrarea misionară medicală, p. 140
Femeile ca mesageri ai harului. — Avem o mare nevoie de femei consacrate, care, în calitate de mesageri ai harului, să viziteze mamele și copiii în căminele lor și, înainte de a le vorbi despre adevărul pentru timpul acesta, să le ajute în îndeplinirea îndatoririlor gospodărești de fiecare zi. Veți constata că, prin metoda aceasta, veți câștiga suflete ca rezultat al lucrării voastre de slujire. — Review and Herald, 12 iulie 1906
Tinerele ca lucrători misionari. — Femeile ar trebui să lucreze cu cele mai tinere, nu pentru a vedea cât de mult ar putea să obțină în urma muncii lor, [229] ci pentru a le câștiga dragostea și încrederea. După ce acestea vor fi câștigate, nu va fi nicio dificultate legată de muncă, deoarece lucrătoarele vor fi pline de dorința de a mulțumi.
Domnul îi cheamă pe cei angajați în lucrarea sfântă de publicare a adevărului să dea dovadă că au fost curățiți prin harul Său. Așa cum ucenicii lui Hristos au dat pe față caracterul Său, tot astfel și ei vor demonstra puterea Sa minunată, prezentând o mărturie convingătoare în favoarea adevărului Cuvântului Său. — The Publishing Ministry, p. 259
Femeile pot să ajungă acolo unde pastorii nu reușesc. — Femeile care lucrează pentru a învăța sufletele să caute nașterea din nou în Hristos Isus îndeplinesc o lucrare prețioasă. Ele se consacră lui Dumnezeu și sunt niște lucrători pentru Dumnezeu, la fel cum sunt soții lor. Ele pot să ajungă în familiile în care pastorii nu sunt primiți. Ele pot asculta necazurile celor descurajați și asupriți. Ele pot să răspândească raze de lumină pentru sufletele descurajate. Ele se pot ruga împreună cu aceste persoane. Pot să le explice Scripturile și să le ilumineze, prezentând un „așa zice Domnul”. — Manuscript Releases, vol. 5, p. 327
Femeile să fie educate pentru a ajuta alte femei. — Dacă putem planifica să avem grupe organizate de credincioși bine instruiți cu privire la partea pe care ar trebui să o îndeplinească în calitate de slujitori ai Domnului, bisericile noastre vor avea viața și energia care le-a lipsit multă vreme. Eu am dorit foarte mult să avem femei care pot fi educate pentru a le ajuta pe surorile noastre să iasă din starea de descurajare și să simtă că pot să facă o lucrare pentru Domnul. Această lucrare va aduce în viața lor raze de soare care vor fi reflectate în inima altora. Dumnezeu vă va binecuvânta și îi va binecuvânta pe toți cei care vi se alătură în această lucrare măreață. — Lucrarea de binefacere, p. 144
Căutați-i pe cei singuri
Căutarea tovărășiei este ceva natural. — Fiecare va găsi prieteni sau și-i va face. Iar influența pe care aceștia o vor avea unul asupra altuia, spre bine sau spre rău, va fi direct proporțională cu puterea prieteniei. Toți vor avea tovarăși pe care îi vor influența și de care vor fi influențați la rândul lor.
Ceea ce aduce inimile oamenilor laolaltă este o legătură misterioasă, astfel încât simțămintele, gusturile și principiile care caracterizează doi indivizi se împletesc. Unul reține și imită spiritul, căile și faptele celuilalt. După cum ceara reține forma sigiliului, tot așa mintea reține [230] impresia produsă de o relație interumană. Poate că nu îți dai seama de influență, totuși aceasta nu o face mai puțin puternică. — Mărturii, vol. 4, p. 587
Nevoia de relații. — Mulți ar putea fi feriți de influențe păcătoase dacă ar fi înconjurați de tovărășii bune și dacă li s-ar adresa cuvinte de bunătate și de iubire. — Mărturii, vol. 4, p. 364
Putere pentru ziua încercării. — Îngerii care vor face pentru voi ceea ce nu sunteți în stare să faceți singuri așteaptă cooperarea voastră. Ei așteaptă ca voi să răspundeți atracției exercitate de Hristos. Apropiați-vă de Dumnezeu și unii de alții. Prin dorința voastră, prin rugăciune tăcută, prin împotrivirea față de agenții lui Satana, puneți-vă voința de partea voinței lui Dumnezeu. Dacă veți dori cu adevărat să vă împotriviți Diavolului și vă veți ruga sincer: „Doamne, scapă-mă din ispită”, veți avea putere pentru ziua încercării. — Review and Herald, 4 iulie 1889
Voința și calea noastră să-I fie supuse lui Dumnezeu
Scrisoare adresată în 5 aprilie 1873, sorei Billet, din San Francisco, California. Ellen White o încurajează pe prietena ei să stea neclintită pe platforma adevărului veșnic. Sora Billet încă nu adoptase poziția de păzitor al Sabatului.
Dragă soră Billet,
Mi-ar face mare plăcere să pot vorbi cu tine astăzi, dar, pentru că este imposibil, cel mai bun lucru pe care pot să îl fac este să îngădui ca pana tăcută să exprime gândurile și simțămintele mele. Ne despart multe sute de kilometri, dar noi nu te-am uitat. Avem o dorință profundă ca sufletul tău să prospere la fel ca sănătatea ta.
Draga mea soră, ai ajuns tu să înțelegi adevărul din ce în ce mai clar? Pe măsură ce pășești pe platforma adevărului veșnic, simți tu că Dumnezeu este mai prețios și că te afli la adăpostul grijii Sale? Noi avem un adevăr prețios, armonios și sfințitor. Noi nu ne dăm seama întotdeauna că sfințirea pe care o dorim atât de stăruitor și pentru care ne rugăm atât de fierbinte este adusă de adevărul lui Dumnezeu și prin providența Sa, în modul în care ne așteptăm cel mai puțin. Când așteptăm bucurie, iată că vine necaz. Când așteptăm pace, adesea simțim neîncredere și îndoială, deoarece constatăm că suntem trecuți prin încercări pe care nu putem să le evităm. În aceste încercări, noi găsim răspunsurile la rugăciunile noastre. Focul suferinței trebuie să vină asupra noastră ca să fim curățiți, iar voința noastră trebuie să fie adusă la conformarea cu voința lui Dumnezeu. [231] Pentru a fi făcuți asemenea chipului Mântuitorului nostru, noi trecem prin procesul cel mai dureros de rafinare. Tocmai cei pe care îi considerăm cei mai dragi de pe pământ ar putea să ne producă necazul și încercările cele mai mari. Ei ar putea să ne privească într-o lumină greșită. Ei ar putea să creadă că suntem greșiți și că ne înșelăm și ne înjosim singuri, și aceasta din cauză că noi urmăm îndemnurile unei conștiințe iluminate și căutăm adevărul ca pe o comoară ascunsă.
Caracterul și comportamentul unui creștin se află într-un contrast marcant cu cel al oamenilor lumești. Creștinul nu poate găsi plăcere în amuzamentele și în diversele ocazii de veselie ale lumii. Sentimentele lui sunt atrase spre lucruri mai înalte și mai sfinte. Creștinii vor dovedi că sunt prieteni ai lui Dumnezeu prin ascultarea de El. (…)
Rugăciunile noastre pentru a fi făcuți după chipul lui Hristos ar putea să nu primească răspuns exact așa cum dorim. Este posibil să fim puși la încercare, deoarece El consideră că este cel mai bine să ne treacă printr-un important proces de disciplinare înainte de a fi pregătiți să primim binecuvântarea pe care o dorim nespus. Nu ar trebui să ne descurajăm și să facem loc îndoielii, crezând că Dumnezeu nu ia seama la rugăciunile noastre. Trebuie să ne bazăm cu mai multă siguranță pe Hristos și să încredințăm cazul nostru lui Dumnezeu, pentru ca El să răspundă la rugăciunile noastre așa cum știe El. Dumnezeu nu a făgăduit că va revărsa binecuvântările Sale pe căile pe care le-am trasat noi. El este prea înțelept ca să greșească și prea interesat de binele nostru ca să ne îngăduie să alegem singuri.
Planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna cele mai bune, deși este posibil ca noi să nu le discernem întotdeauna. Desăvârșirea caracterului creștin poate fi obținută numai prin efort, lupte și renunțare la sine. Noi nu ne bazăm întotdeauna pe acest fapt și nu ne gândim la procesul de curățire dureros și adesea îndelungat care este necesar pentru ca noi să fim făcuți după chipul lui Hristos. Adesea, Dumnezeu răspunde la rugăciunile noastre în modul în care ne așteptăm cel mai puțin. El ne aduce în situații care sunt cât se poate de dificile pentru a scoate la iveală ce este în inima noastră. Pentru a promova dezvoltarea calităților creștine, El ne va pune în circumstanțe care vor cere un efort de a ne păstra credința, punând-o la lucru.
Dragă soră, să ne aducem aminte fără încetare cât de inestimabil de prețioase sunt darurile lui Dumnezeu — darurile Duhului Său — și atunci nu ne vom da înapoi de la procesul de punere la încercare, oricât de dureros și de umilitor ar fi pentru noi. Cât de ușoară ar fi calea spre cer dacă nu ar fi nicio renunțare la sine și nicio cruce! [232] Cât de repede ar alerga cei lumești pe calea aceasta și cât de mulți ipocriți ar merge pe ea! Mulțumim lui Dumnezeu pentru cruce, pentru renunțarea la sine. Batjocura și rușinea pe care Mântuitorul le-a suportat pentru noi nu sunt în niciun fel prea umilitoare pentru aceia care sunt mântuiți prin răscumpărarea făcută cu sângele Său. Cerul va fi într-adevăr prea ieftin.
Dragă soră, noi trebuie să fim răbdători și să alegem suferința, care este o parte a religiei. S-ar putea ca scumpa ta fiică să nu înțeleagă taina evlaviei și ar putea să creadă că ești încăpățânată și nesăbuită, că ești ciudată și altfel decât toată lumea. Dar nu te descuraja. Dacă ești credincioasă față de datorie, Dumnezeu poate să miște inima fiicei tale, făcând-o să vadă farmecul inegalabil al iubirii Mântuitorului. Pentru cei necredincioși, care își găsesc fericirea în lucrurile din lume, în plăcerile și în atracțiile ei frivole, păzitorii conștiincioși ai Sabatului Domnului vor părea niște oameni ciudați și neobișnuiți. Ei ar putea să se întrebe de ce marii oameni, pastori, doctori și cei învățați nu înțeleg aceste lucruri, dacă ele sunt cu adevărat adevărate. Din cauza crucii! Popularitatea și atracțiile lumești sunt pentru ei niște considerente prea mari pentru a renunța la ele. Mintea lor este întunecată de dumnezeul lumii acesteia. (…)
Noi Îl putem avea pe Hristos alături în timp ce suntem angajați în preocupările zilnice. Oriunde ne aflăm, în orice ocupație suntem angajați, noi putem fi într-adevăr înălțați, pentru că suntem uniți cu Hristos. Noi ne putem ocupa de îndatoririle noastre zilnice, fiind înnobilați și sfințiți prin asigurarea iubirii lui Dumnezeu. Când este îndeplinită după principii, ocupația cea mai umilă este învestită cu demnitate. Conștiența faptului că suntem cu adevărat slujitori ai lui Hristos va conferi un caracter mai înalt datoriilor noastre zilnice, făcându-ne să fim mereu voioși, răbdători și amabili. Domnul Hristos a spus: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16:12). (…)
Draga mea soră, dacă cei din jur vor vedea că ești fermă în respectarea principiilor, neînfricată în îndeplinirea îndatoririlor, zeloasă în a căuta să Îl exemplifici pe Hristos în munca ta de zi cu zi, și totuși smerită, blândă și amabilă, răbdătoare și iertătoare, gata să suferi și să ierți jignirile, vei fi o epistolă vie, cunoscută și citită de toți oamenii. Prietenii tăi care își conformează caracterul cu lumea nu rămân în Hristos, oricât de înaltă ar fi mărturisirea lor de credință. Ei nu înțeleg valoarea și caracterul prețios al iubirii lui Hristos. Ei nu pot să aibă o înțelegere corectă a marelui sacrificiu făcut de Căpetenia mântuirii noastre pentru a-i salva din nenorocirea lor fără speranță. [233] Ei nu pot să înțeleagă jertfa infinită adusă pentru ei și, prin urmare, nu sunt dispuși să facă niciun sacrificiu. (…)
Domnul Hristos ne-a răscumpărat cu un preț mare, și totuși El va recompensa serviciile pe care I le aducem. Poate că ne simțim triști și plângem din cauza serviciilor prea sărace pe care I le aducem Aceluia care ne-a dat dovezi atât de nemăsurate ale preocupării și ale iubirii Sale față de noi. Totuși recompensa nu va fi direct proporțională cu cantitatea muncii noastre, ci cu motivația și dragostea care au determinat îndeplinirea lucrării.
Recompensa va fi acordată prin har. Mila Sa îmbelșugată va fi manifestată nu pentru că noi am făcut o lucrare valoroasă, ci pe baza iubirii Sale nemăsurate. Domnul Hristos îi va spune lucrătorului sincer și credincios: „Bine, rob bun și credincios, intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:23). Chiar acum, îngerii iau seama la faptele noastre iubitoare și neprihănite și noi nu vom fi uitați nici în viața aceasta. În păzirea poruncilor Sale se află o mare răsplătire. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta și nu li se întâmplă nicio nenorocire” (Psalmii 119:165). Domnul Hristos nu le încredințează slujitorilor Săi o lucrare mai mare decât puterea pe care le-o dă pentru a o îndeplini. El nu îi va părăsi în vreme de necaz. Când inima și puterile trupului scad, El va fi tăria inimii lor și partea lor pentru veșnicie.
Cei păcătoși vorbesc despre distracțiile lumii și despre plăcerile păcatului, dar, când ajung față în față cu moartea, ei nu spun niciun cuvânt de laudă cu privire la frumusețea vieții de păcat pe care au trăit-o. Un viitor îngrozitor și întunecat se află în fața lor și ce eliberare ar simți atunci de greutatea care apasă sufletul lor împovărat dacă ar putea să știe că numele lor sunt scrise în cer! Dar creștinul poate să spună în orice situație: „Calea sfințeniei este bună.”
Oricât de dificilă ar fi poziția în care se află, el poate să spună: „Domnul este bun. «Căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veci!»” Fii plină de curaj, sora mea! Încrede-te cu totul în Dumnezeu! El te va susține și te va mângâia în toate încercările pe care le suporți pentru Numele Său. (…) Bun este Domnul și vrednic de laudă. — Letter 9, 1873
Dumnezeu ne va auzi
Scrisoarea următoare i-a fost adresată unei prietene dragi a lui Ellen White, Lucinda Hall, pe care ea o considera o membră a familiei.
Dragă Lucinda,
Cât de tristă am fost când am primit de la Asenath scrisoarea [234] despre boala ta! Oh, fie ca Domnul să te susțină și să te ajute în suferința aceasta! (...)
Oh, Lucinda, nu pot să scriu mult. Simt o povară ciudată în suflet. Vom avea o adunare specială de rugăciune pentru tine. Dumnezeu va auzi rugăciunea noastră. El te va întări ca să poți continua să iei parte la lucrarea Sa. Tu ai fost credincioasă, dar nu ai avut o soartă ușoară. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să te susțină în boala ta și să te poarte pe brațele Sale.
Mi-a fost foarte dor de tine de când ne-am despărțit. Când am plecat, mi-a fost teamă că te vei îmbolnăvi. Nu am putut să explic simptomele tale, doar că era o febră lentă care avansa. Încredințează-te în mâinile lui Dumnezeu fără îngrijorare și fără teamă. Dumnezeu îi răsplătește pe cei care Îl caută stăruitor. Mare valoare are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Rugăciunile noastre nu vor fi zadarnice. „Cerți și vi se va da.” Numai Dumnezeu poate să o întărească pe Lucinda. Ea s-a consacrat lui Dumnezeu. Este proprietatea Lui. El nu va uita sacrificiul pe care ea l-a făcut pentru Domnul. El va lucra pentru ea și nimeni nu poate să-L împiedice. Ai credință! Cât de mult doresc să te văd și să mijlocesc stăruitor pentru tine! Noi facem acest lucru aici, departe de tine, dar Isus cunoaște totul. El poate să ne audă și de aici și să te binecuvânteze tot atât de bine. (…)
În această dimineață de Sabat, i-am chemat pe frații Haskell și Elbert Lane și ne-am rugat pentru draga noastră Lucinda. Am simțit că Dumnezeu nu a respins rugăciunile noastre, ci urechile Sale au auzit cererile noastre și El îți va reda sănătatea, dragă copilă. Vom continua să ne ținem cu putere de brațul lui Dumnezeu. Eu nu cred în nicio altă putere, în nicio altă metodă. Pentru mine este clar. Niciun braț, în afară de brațul Domnului, nu poate să-i aducă ajutor Lucindei. Dacă ea își va reveni, lucrul acesta va avea loc datorită rugăciunii credinței. Isus este marele nostru eliberator. Dacă Îi cerem, El ne va auzi. Ne vom ruga lui Dumnezeu. Sper că scumpa mea Lucinda se va baza ea însăși pe făgăduințele Lui și nu va renunța. Sper că va avea o credință neșovăitoare. — Letter 69, 1874 [235]
Rugăciunea pentru slujire
Nu trebuie să mergeți până la marginile pământului în căutarea înțelepciunii, căci Dumnezeu este aproape. Nu capacitățile pe care le aveți acum sau cele pe care le veți avea vreodată sunt cele care vă vor aduce succesul, ci lucrurile pe care le poate face Domnul pentru voi. Trebuie să avem mult mai puțină încredere în ce poate face omul și mult mai multă încredere în ce poate face Dumnezeu pentru fiecare suflet care crede. Domnul dorește cu ardoare ca voi să-L căutați prin credință. Dumnezeu vrea să așteptați lucruri mari de la El. El dorește cu nerăbdare să vă ofere atât înțelegerea lucrurilor pământești, trecătoare, cât și a lucrurilor spirituale. El poate ascuți intelectul vostru. El vă poate da tact și îndemânare. Puneți la lucru talentele voastre, cereți-I lui Dumnezeu înțelepciune, și vă va fi dată. — Parabolele Domnului Hristos, p. 146 [236]
ÎN CASA LUI SIMON
Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă.” Domnul Hristos nu a avut nicio casă proprie. Cei care Îl invitau în casele lor considerau că El era prea sărac pentru a avea o casă. Totuși toate casele erau proprietatea Lui.
Simon a crezut că, prin organizarea acestui ospăț, Îi făcea o onoare lui Hristos. Dar, chiar dacă bunurile oferite erau ale lui, prin faptul că a răspuns invitației și S-a bucurat de ospitalitatea lui, Hristos urma să-i dea mai mult decât I se oferea. Când a stat la masa fariseului, El a mâncat din bunurile dăruite de Tatăl Său. Cărturarii și fariseii erau doar niște chiriași în casa Lui. Bunăvoința Lui le asigura hrană și îmbrăcăminte. Dacă El nu ar fi fost adăpostul omului, ei nu s-ar fi bucurat de nicio binecuvântare. De la El vin nu numai binecuvântările trecătoare, ci, tuturor celor care Îl vor primi, El le va da pâinea vieții.
Domnul Hristos a mâncat atât cu vameșii și păcătoșii, cât și cu fariseii. Când era invitat în casele lor, El accepta invitația. Prin acest fapt, El i-a ofensat pe cărturarii și fariseii care credeau că un iudeu nu trebuie să uite zidul de despărțire pe care îl ridicase tradiția. Dar, pentru Dumnezeu, nu există partide sau naționalități. Când a fost acuzat, Domnul Hristos a răspuns: „N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” El a ales să meargă pe calea pe care putea să ajungă la sufletele pieritoare [237] și să semene în inimile omenești semințele adevărului, care urmau să răsară și să aducă rod pentru slava lui Dumnezeu.
Domnul Hristos nu a căutat să aibă obiecte de lux, dar a acceptat expresiile de respect și de iubire față de Sine. Aceasta era datoria Lui. El nu a avut în lumea aceasta niciun lucru pe care să îl declare ca proprietate a Sa, și totuși El a făcut pământul și tot ce este pe el. Domnul a ajuns sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți. El a purtat slăbiciunea naturii omenești. Dacă ochii omenești ar fi putut fi deschiși, oamenii ar fi văzut că Domnul Isus era mai puternic decât cel mai puternic om înarmat, dar El nu a uitat niciodată că, în ochii lumii, era un om sărac.
El nu a avut o umilință falsă. El era umilința însăși. „La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit…” Când cineva Îi făcea o favoare, El îl binecuvânta pe dătător cu toată amabilitatea și cu o politețe cerească. El nu a refuzat floarea cea mai simplă culeasă de mâna unui copil și oferită cu dragoste. El a acceptat darurile copiilor și i-a binecuvântat pe dătători, scriind numele lor în cartea vieții.
„Și iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor și stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, și plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei și să le șteargă cu părul capului ei; le săruta mult și le ungea cu mir. Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise și-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de el — că este o păcătoasă.»”
Vindecându-l de lepră, Domnul Hristos îl salvase pe Simon de la o moarte vie. Și acum, Simon se întreba dacă Hristos era profet. Pentru că Hristos i-a îngăduit acestei femei să se apropie de El, pentru că nu a respins-o cu dispreț ca pe una ale cărei păcate erau prea mari ca să fie iertate, pentru că nu a arătat că Își dădea seama că ea era căzută, Simon a fost ispitit să creadă că Domnul nu era profet. Inima lui era plină de necredință. El gândea că Isus nu știa nimic despre femeia aceea care se purta așa de liber față de Domnul, deoarece, dacă ar fi știut, nu i-ar fi îngăduit să-L atingă.
Totuși Simon nu putea să știe ce era în inima Oaspetelui său. Tocmai necunoașterea [238] singurului Dumnezeu adevărat și a lui Isus Hristos, pe care L-a trimis El, l-a determinat pe Simon să creadă astfel. El nu fusese pe deplin convertit de la fariseismul lui. El nu și-a dat seama că, în asemenea ocazii, Fiul lui Dumnezeu trebuia să acționeze în felul lui Dumnezeu — cu milă, duioșie și har. Simon nu a observat actul de pocăință al Mariei, manifestat prin serviciul ei plin de umilință. Faptul că I-a sărutat picioarele lui Hristos și le-a uns cu mir îl exaspera pe Simon. El considera că, dacă ar fi fost profet, Hristos ar fi trebuit să-i recunoască imediat pe păcătoși și să-i mustre.
Citind gândurile lui Simon, Hristos a răspuns înainte ca acesta să fi vorbit, arătând astfel că El era un profet al profeților. „«Simone”, i-a zis El, «am să-ți spun ceva. (…) Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?” Simon I-a răspuns: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: «Drept ai judecat.»”
Așa cum a făcut Natan cu David, Domnul Hristos Și-a ascuns intenția sub vălul unei parabole. El i-a lăsat gazdei sarcina de a-și pronunța singur sentința. Acest fel de a prezenta situația l-a făcut pe Simon să se simtă foarte incomod. El însuși o dusese în păcat pe femeia pe care acum o disprețuia. El greșise profund față de ea. Prin parabola celor doi datornici, erau reprezentați Simon și femeia. Păcatul lui Simon era arătat ca fiind de zece ori mai mare decât cel al femeii, pe cât mai mare era datoria de cinci sute de lei în comparație cu cea de cincizeci de lei.
Acum, Simon a început să se vadă pe sine într-o nouă lumină. El a văzut cum era privită Maria de Acela care era cu adevărat profet, în deplinul înțeles al cuvântului. El a văzut că Hristos priveau cu ochi profetici pătrunzători și cunoștea inima ei plină de dragoste și devotament. Simon s-a umplut de rușine. El a simțit că se afla în prezența unei ființe superioare.
Simon se îndoise că Hristos era profet, dar tocmai prin felul în care o cunoștea pe femeia aceasta, Hristos a dovedit că era profet. Lucrările Sale minunate erau o mărturie despre El. Minunile Sale, învățăturile Sale uimitoare, îndelunga Sa răbdare, umilința Sa, toate erau dovezi ale divinității Sale. Simon nu trebuia să se îndoiască.
„Am intrat în casa ta”, a continuat Hristos, „și nu Mi-ai dat [239] apă pentru spălat picioarele, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei [lacrimile pocăinței, izvorâte din dragoste] și Mi le-a șters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea [femeia pe care tu o disprețuiești], de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.” Spălarea picioarelor și sărutul de bun venit erau atenții acordate fără deosebire tuturor oaspeților. Era obiceiul de a le fi acordate celor cărora se dorea să li se arate un respect deosebit. Hristos ar fi trebuit să primească aceste atenții de la gazdă, dar nu le-a primit.
Domnul Hristos a amintit ocaziile pe care Simon le avusese pentru a-și arăta dragostea față de Domnul lui și aprecierea față de ceea ce făcuse pentru el. Direct, și totuși cu o politețe delicată, Domnul Hristos i-a asigurat pe ucenicii Săi că inima Sa este îndurerată când copiii Săi neglijează să-și exprime recunoștința față de El prin cuvinte și fapte de iubire. Unii ar putea să creadă că acest pasaj din Scriptură nu mai este valabil, dar este. Când a scris despre femeile care ar trebui să fie onorate, apostolul Pavel a spus: „Să fi fost primitoare de oaspeți, să fi spălat picioarele sfinților, să fi ajutat pe cei nenorociți, să fi dat ajutor la orice faptă bună” (1 Timotei 5:10).
Mulți au nevoie de simpatie și prețuire. Totuși cei care doresc să spele picioarele sfinților trebuie să aibă un discernământ sfințit, pentru a fi în stare să recunoască un sfânt. Hainele mesagerului lui Dumnezeu pot fi uzate și ponosite din cauza călătoriei, dar el ar putea fi un înger deghizat. Fără să fie recunoscuți, îngerii le vorbesc oamenilor, adresându-le cuvinte care sunt ca apa vieții pentru sufletul lor. Maria a fost privită ca fiind o mare păcătoasă, dar Hristos știa cum ajunsese ea așa. A văzut că ea avea mari capacități de a face binele. El a văzut partea cea bună a caracterului ei și a știut că, prin harul Său, Maria va ajunge părtașă la natura divină și își va curăți sufletul prin ascultare de adevăr.
Domnul Hristos ar fi putut să stingă orice scânteie de speranță din sufletul Mariei, dar nu a făcut lucrul acesta. Cercetătorul inimilor a cunoscut motivele care au determinat faptele ei și a cunoscut, de asemenea, spiritul care a determinat cuvintele lui Simon. „«Vezi tu pe femeia aceasta?» i-a zis El. «De aceea îți spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin iubește puțin.» Apoi a zis femeii: «Iertate îți sunt păcatele!»”
Cei prezenți, gândindu-se la Lazăr, care fusese înviat de Hristos și care era oaspete la data aceea în casa unchiului său, [240] au început să întrebe: „Cine este Acesta de iartă chiar și păcatele?” Dar Domnul Hristos a continuat: „Credința ta te-a mântuit; du-te în pace.”
Domnul Isus cunoaște situația fiecărui suflet. Poate spui: Sunt păcătos, foarte păcătos. Poate că ești, dar, cu cât ești mai rău, cu atât ai mai multă nevoie de Isus. El nu respinge niciun suflet smerit care plânge. El nu spune nimănui tot ce ar putea să dezvăluie, ci îndeamnă fiecare suflet care tremură să prindă curaj. Domnul nu-l va respinge pe niciun om care vine la El cu pocăință și credință. El va ierta fără plată pe oricine vine să ceară iertare și vindecare.
Totuși, pentru a-L cunoaște pe Isus, este nevoie de o schimbare a inimii. Niciun om neconvertit, în starea lui firească de decădere, nu Îl iubește pe Isus. Dragostea față de Isus este primul rezultat al convertirii. Dovada acestei iubiri este dată astfel: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.”
Domnul Hristos ar putea să-i trimită pe îngeri să reverse cupele mâniei asupra lumii noastre pline de ipocrizie și de păcat, nimicindu-i pe toți cei care sunt plini de ură față de Dumnezeu. El ar putea să șteargă această pată neagră din universul Său. Dar nu face lucrul acesta. El stă astăzi în fața altarului tămâierii, prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile celor care doresc ajutorul Său. „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba, mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!”
Trebuie să Îl iubim pe Isus și să avem încredere în El. Pe toți cei care vor fi ascultători, El îi va conduce pas cu pas înainte și în sus, pe cât de repede sunt ei capabili să înainteze, pentru ca, stând alături de Purtătorul păcatului, în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu, ei să poată respira aerul curților cerești. Alături de Marele său Mijlocitor, păcătosul cel pocăit stă mai presus de certuri și de acuzațiile altora. „Și cine vă va face rău, dacă sunteți plini de râvnă pentru bine?” „Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi!” „N-aveți nicio teamă de ei și nu vă tulburați!”
Nicio ființă umană, chiar dacă este unită cu îngerii răi, nu poate să acuze sufletele care au alergat la Hristos pentru a găsi scăpare. El a unit sufletul credincios cu natura Sa divino-umană. În lucrarea Sa de mijlocire, natura Sa divină și cea umană se unesc și speranța lumii depinde de această unitate. — Signs of the Times, 9 mai 1900 [241]