Educaţie

„Rodul celui neprihănit este un pom de viață.”

Istoria sacră prezintă multe ilustrații ale rezultatelor adevăratei educații. Ea înfățișează multe exemple nobile de bărbați ale căror caractere s-au format sub îndrumare divină, bărbați ale căror vieți au fost o binecuvântare pentru semenii lor și care au stat în lume ca reprezentanți ai lui Dumnezeu. Printre aceștia se numără Iosif și Daniel, Moise, Elisei și Pavel — cei mai mari oameni de stat, cel mai înțelept legiuitor, unul dintre cei mai credincioși reformatori și, în afară de Acela care a vorbit așa cum nimeni n-a vorbit vreodată, cel mai strălucit învățător cunoscut vreodată de lumea aceasta.

De tineri, tocmai când treceau de la adolescență la bărbăție, Iosif și Daniel au fost luați din căminele lor și duși ca robi în țări păgâne. Iosif, în special, a fost supus unor ispite care aduc mari schimbări în destinul cuiva. În casa tatălui său, un copil ținut pe palme; în casa lui Potifar, un rob, apoi un om de încredere și tovarăș; un om de afaceri, educat prin studiu, observație, contact cu oamenii; în temnița lui Faraon, prizonier de stat, condamnat pe nedrept, fără nădejdea de a fi reabilitat sau perspectiva de a fi eliberat; chemat într-un moment de mare criză la conducerea națiunii — ce i-a dat puterea de a-și păstra integritatea morală?

Nimeni nu poate sta pe o înălțime amețitoare fără a fi în primejdie. Așa cum furtuna care lasă nevătămată floarea din vale smulge din rădăcini copacul din vârful muntelui, tot așa și ispitele groaznice care îi lasă neatinși pe cei umili în viață îi asaltează pe cei care stau în locurile înalte ale lumii — ale succesului și onoarei. Dar Iosif a trecut cu bine și testul nenorocirii, și pe cel al prosperității. Aceeași credincioșie a fost arătată și în palatul lui Faraon, și în celula temniței.

În copilăria sa, Iosif fusese învățat iubirea și frica de Dumnezeu. Adesea, în cortul tatălui său, sub stelele cerului sirian, i se spusese povestea viziunii de noapte de la Betel, a scării de la cer la pământ, a îngerilor care coborau și urcau și a Aceluia care i S-a descoperit lui Iacov tocmai de pe tronul de sus. I se spusese povestea conflictului de lângă Iaboc, când, renunțând la păcate îndrăgite, Iacov a stat ca biruitor și a primit titlul de prinț al lui Dumnezeu.

Iosif, un păstoraș care avea grijă de turmele tatălui său — viața lui simplă și curată favorizase dezvoltarea atât a puterii fizice, cât și a minții. El câștigase acea tărie a minții și viețuirea fermă după principii prin comuniunea cu Dumnezeu, prin natură și din studiul marilor adevăruri transmise din tată-n fiu ca o comoară sfântă.

În criza vieții sale, când a făcut acea călătorie îngrozitoare, de la casa copilăriei lui, din Canaan, către robia care-l aștepta în Egipt, privind pentru ultima dată dealurile care ascundeau corturile familiei, Iosif și-a amintit de Dumnezeul tatălui său. Și-a amintit lecțiile din copilăria lui, iar sufletul i-a vibrat, mișcat de hotărârea de a se dovedi credincios — să acționeze întotdeauna în consecință, acum că devenise un supus al Împăratului cerului.

În viața amară de străin și sclav pe deasupra, în mijlocul priveliștilor și sunetelor viciilor, al ispitelor închinării păgâne, o închinare înconjurată de toate atracțiile bogăției, culturii și pompei regalității, Iosif a rămas statornic. El învățase lecția supunerii față de datorie. Credincioșia în orice slujbă, de la cea mai umilă până la poziția cea mai sus-pusă, i-a pregătit fiecare calitate pentru cea mai înaltă slujire.

La vremea în care a fost chemat la curtea lui Faraon, Egiptul era cea mai măreață națiune. Era fără egal în grad de civilizație, artă, învățătură. Într-o perioadă de maximă dificultate și pericol, Iosif a administrat afacerile împărăției; și a făcut acest lucru într-o manieră care a câștigat încrederea împăratului și a poporului. Faraon „l-a pus domn peste casa lui, și dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea.” (Psalmii 105, 21.22.)

Inspirația a pus înaintea noastră secretul vieții lui Iosif. Cu niște cuvinte pline de frumusețe și putere divină, în binecuvântarea pe care a rostit-o asupra copiilor săi, Iacov a vorbit astfel despre copilul său mult-iubit:

„Iosif este vlăstarul unui pom roditor, Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; Ramurile lui se înalță deasupra zidului. Arcașii l-au ațâțat, au aruncat săgeți Și l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare Și mâinile lui au fost întărite De mâinile puternicului lui Iacov: Și a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel. Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta; Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta Cu binecuvântările cerurilor de sus, Cu binecuvântările apelor de jos, Cu binecuvântările țâțelor și ale pântecelui mamei. Binecuvântările tatălui tău Întrec binecuvântările părinților mei, și se înalță Până în creștetul dealurilor veșnice: Ele să vină peste capul lui Iosif, Peste creștetul capului domnului fraților săi!” Geneza 49, 22-26.

Loialitatea față de Dumnezeu, credința în Cel Nevăzut, aceasta era ancora lui Iosif. În aceasta se ascundea puterea lui.

„Mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov.”

Daniel, un ambasador al cerului

În Babilon, Daniel și tovarășii săi au fost, în tinerețea lor, numai în mod aparent ceva mai favorizați de destin decât a fost Iosif în Egipt, în anii de început ai vieții sale; cu toate acestea, ei au fost supuși la teste ale caracterului nu mai puțin severe. De la simplitatea căminului lor din Iudea, acești tineri de descendență regală au fost duși în cel mai măreț oraș, la curtea celui mai mare monarh, și au fost aleși să fie educați pentru a fi în slujba specială a împăratului. Puternice au fost ispitele care i-au înconjurat în acea curte stricată și luxoasă. Faptul că ei, închinătorii lui Iehova, erau prizonieri în Babilon, că vasele locașului lui Dumnezeu fuseseră puse în templul dumnezeilor Babilonului, că împăratul Israelului era el însuși prizonier în mâinile babilonienilor — toate acestea erau amintite cu orgoliu de către învingători, ca o dovadă că religia și obiceiurile lor erau superioare religiei și obiceiurilor evreilor. În aceste împrejurări, tocmai prin umilirea pe care Israel o atrăsese asupra sa prin aceea că se depărtase de poruncile Sale, Dumnezeu a dat Babilonului dovezi ale supremației Lui, dovezi privind sfințenia cerințelor Sale și urmarea sigură a ascultării. Și mărturia a fost dată, în singurul mod în care se putea face aceasta, prin aceia care își păstrau încă neclintită loialitatea față de El.

Chiar la începutul carierei lor, pentru Daniel și tovarășii lui a venit o probă decisivă. Prevederea ca mâncarea acestora să fie adusă de la masa împăratului era atât o expresie a favorii împăratului, cât și a grijii acestuia pentru bunăstarea lor. Însă pentru că o parte era oferită idolilor, mâncarea de la masa împăratului era consacrată idolatriei; luând din bunătățile împăratului, acești tineri aveau să fie priviți ca unii care se uneau în închinarea pe care o aducea acesta dumnezeilor falși. Loialitatea lor față de Iehova le interzicea să participe la o asemenea închinare. Și nici nu au îndrăznit să riște să simtă efectul ațâțător pe care l-ar fi avut asupra lor luxul și irosirea nesocotită a dezvoltării lor fizice, mintale și spirituale.

Daniel și tovarășii lui fuseseră instruiți cu credincioșie în principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Ei învățaseră să jertfească ce este pământesc în favoarea a ceea ce este spiritual, să caute cel mai înalt bine. Și au cules răsplata. Obiceiurile lor în direcția cumpătării și simțul responsabilității ca reprezentanți ai lui Dumnezeu au avut ca urmare cea mai nobilă dezvoltare a puterilor trupului, minții și sufletului. La sfârșitul pregătirii lor, cu ocazia examinării alături de ceilalți candidați la onorurile împărăției „nu s-a găsit nici unul ca Daniel, Hanania, Mișael și Azaria”. (Daniel 1, 19.)

La curtea Babilonului erau adunați reprezentanți ai tuturor țărilor, bărbați cu cele mai alese calități, bărbații cel mai bogat înzestrați cu daruri naturale și posesori ai celei mai înalte culturi pe care o putea oferi această lume; totuși, în mijlocul tuturor acestora, prizonierii evrei nu aveau nici un egal. Nu aveau nici un rival în putere fizică și frumusețe, în vigoare mintală și cunoștințe literare. „În toate lucrurile care cereau înțelepciune și pricepere și despre care îi întreba împăratul îi găsea de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii și cititorii în stele care erau în toată împărăția lui.” (Daniel 1, 20.)

Neclintirea în loialitatea sa față de Dumnezeu, constanța în stăpânirea propriei persoane, demnitatea nobilă a lui Daniel și purtarea frumoasă, politicoasă au făcut ca acesta să capete în tinerețea sa „bunăvoință și trecere înaintea” dregătorului păgân, în grija căruia se afla. Aceleași caracteristici i-au marcat viața. Cu rapiditate s-a ridicat la poziția de prim-ministru al împărăției. De-a lungul domniilor succesive ale diferiților monarhi, căderea națiunii și întemeierea unei împărății rivale, înțelepciunea și calitatea sa de om de stat erau de așa natură — la care se adăuga perfecțiunea în tact, curtenie și bunătatea neprefăcută a inimii, toate combinate cu statornicia în principii, încât chiar și aceia care-l urau au fost nevoiți să recunoască faptul că „n-au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios și nu se găsea nici o greșeală la el și nici un lucru rău”. (Daniel 6, 4.)

Când Daniel se prindea de Dumnezeu cu o încredere nestrămutată, spiritul puterii profetice venea asupra lui. Când era cinstit de oameni cu responsabilitățile curții și secretele împărăției, el era onorat de Dumnezeu ca ambasador al Său și învățat să citească misterele veacurilor ce aveau să vină. Monarhii păgâni, prin legătura pe care o aveau cu reprezentanții cerului, au fost constrânși să-L recunoască pe Dumnezeul lui Daniel. „Cu adevărat”, a zis Nebucadnețar, „Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților și El descoperă tainele”. Iar Darius, în proclamația sa „către toate neamurile, către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăția”, L-a înălțat pe „Dumnezeul lui Daniel” ca fiind „Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește veșnic; Împărăția Lui nu se va nimici niciodată și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit”; care „izbăvește și mântuiește, ... face semne și minuni în ceruri și pe pământ”. (Daniel 2, 47; 6, 25-27.)

Bărbați credincioși și cinstiți

Prin înțelepciunea și dreptatea lor, prin curățenia și generozitatea de care au dat dovadă în viața lor de zi cu zi, prin devotamentul față de interesele poporului — aceștia fiind idolatri, Iosif și Daniel s-au dovedit credincioși principiilor dobândite în pregătirea lor timpurie, credincioși Aceluia ai cărui reprezentanți erau. Acești bărbați au fost onorați de întreaga națiune atât în Egipt, cât și în Babilon; și în ei, un popor păgân și toate națiunile cu care veneau în contact priveau o ilustrație a bunătății și mărinimiei lui Dumnezeu, o ilustrație a iubirii lui Hristos.

Ce lucrare au înfăptuit acești evrei nobili în viața lor! Când și-au luat rămas bun de la căminul copilăriei lor, cât de puțin visau ei la destinul lor măreț! Credincioși și statornici, ei s-au lăsat în voia călăuzirii divine, astfel încât Dumnezeu să-și poată împlini țelul.

Dumnezeu dorește să descopere prin tinerii și copiii de astăzi aceleași adevăruri pline de putere care au fost dezvăluite prin acești bărbați. Povestea lui Iosif și a lui Daniel este o ilustrație a ceea ce va face El pentru aceia care se predau Lui și caută din toată inima să împlinească scopul Său.

Nevoia cea mai mare pe care o are lumea este aceea de bărbați — bărbați care să nu se lase cumpărați sau vânduți, bărbați care să fie cinstiți și credincioși în adâncul sufletului lor, bărbați care să nu se teamă să spună păcatului pe nume, bărbați a căror conștiință este la fel de bine orientată către datorie, precum este acul busolei către pol, bărbați care vor lua poziție neclintită pentru adevăr, chiar dacă s-ar prăbuși cerurile.

Însă un asemenea caracter nu este rezultatul accidentului; nu se datorează unor favoruri sau înzestrări deosebite ale providenței divine. Un caracter nobil este rezultatul autodisciplinării, subordonării firii inferioare firii superioare — predarea eului pentru a-L sluji din iubire pe Dumnezeu și pe om.

Trebuie ca tinerii să fie impresionați de adevărul că înzestrările pe care le au nu sunt ale lor. Putere, timp, intelect — toate acestea nu sunt decât niște comori împrumutate. Ele aparțin lui Dumnezeu și fiecare tânăr ar trebui să ia hotărârea de a le folosi în modul cel mai înalt. El este o ramură de la care Dumnezeu așteaptă roade; un administrator, ale cărui bunuri trebuie să aducă venituri; o lumină care să strălucească în întunecimea lumii.

Fiecare tânăr, fiecare copil are o lucrare de făcut pentru onoarea lui Dumnezeu și înălțarea omenirii.

Elisei, credincios în lucrurile mărunte

Anii timpurii ai profetului Elisei au fost petrecuți în liniștea vieții de la țară, în învățătura primită de la Dumnezeu, din natură și din desfășurarea unei munci utile. În vremurile unei apostazii aproape generale, familia tatălui său se număra printre aceia care nu-și plecaseră genunchiul înaintea lui Baal. Căminul lor era un loc în care Dumnezeu era onorat și în care credincioșia față de datorie era regula vieții de zi cu zi.

Fiu al unui fermier înstărit, Elisei se apucase de munca pe care o avea cel mai la îndemână. În vreme ce avea calitățile unui conducător, el a primit o pregătire în îndatoririle obișnuite ale vieții. Pentru a-i putea dirija cu înțelepciune pe alții, el trebuia să învețe să se supună. Prin credincioșia în lucrurile mici, a fost pregătit să poarte răspunderi mai grele.

Om cu un duh blând și liniștit, Elisei avea, de asemenea, energie și statornicie. Cultiva dragostea și teama de Dumnezeu, iar în îndatoririle umile ale trudei zilnice a câștigat noblețe de caracter și acea tărie a voinței de a-și atinge țelul propus, crescând în har divin și cunoștință. În timp ce coopera cu tatăl său în îndatoririle casnice, el învăța să conlucreze cu Dumnezeu.

Chemarea profetică a venit pentru Elisei în timp ce ara în câmp împreună cu slujitorii tatălui său. Când Ilie, îndrumat de Dumnezeu să caute un succesor, și-a aruncat mantaua pe umerii tânărului, Elisei a recunoscut și s-a supus chemării. El „s-a sculat, a urmat pe Ilie, și a fost în slujba lui.” (1 Împărați 19, 21.) La început, nu i s-a cerut cine știe ce lucrare mare; îndatoririle obișnuite constituiau încă disciplina sa. Despre el se spune că turna apă pe mâinile lui Ilie, stăpânul său. Ca ajutor personal al profetului, el a continuat să se dovedească credincios în lucrurile mărunte, în timp ce, cu o hotărâre ce se întărea de la o zi la alta, se consacra misiunii pe care i-o încredințase Dumnezeu.

De prima dată când a fost chemat îi fusese pusă la încercare hotărârea. Când s-a întors să-l urmeze pe Ilie, a fost îndemnat de profet să se întoarcă acasă. Trebuia să cântărească prețul — să hotărască el însuși dacă să accepte sau să respingă chemarea. Elisei a înțeles însă valoarea ocaziei pe care o avea. Pentru nici un avantaj lumesc nu ar fi lăsat el posibilitatea de a deveni un sol al lui Dumnezeu și nici nu ar fi jertfit privilegiul de a-l însoți pe slujitorul Său.

Pe măsură ce timpul trecea și Ilie era pregătit pentru luarea la cer, tot așa și Elisei era pregătit să devină succesorul acestuia. Iar credința și hotărârea lui au fost din nou puse la încercare. Însoțindu-l pe Ilie în slujba pe care o îndeplinea acesta, cunoscând schimbarea care avea să aibă loc curând, era invitat în fiecare loc de către profet să se întoarcă. „Rămâi aici, te rog”, a spus Ilie, „căci Domnul mă trimite până la Betel”. Însă în munca de plugar pe care o făcuse la început, Elisei învățase să nu renunțe sau să se descurajeze; și acum, că pusese mâinile pe coarnele plugului într-o altă ramură a datoriei, nu accepta să se lase întors de la țelul său. Ori de câte ori primea invitația de a se întoarce, răspunsul lui era: „Viu este Domnul și viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.” (2 Împărați 2, 2.)

„Și amândoi și-au văzut de drum.... Și ei amândoi s-au oprit pe malul Iordanului. Atunci Ilie și-a luat mantaua, a făcut-o sul, și a lovit cu ea apele, care s-au despărțit într-o parte și într-alta, și au trecut amândoi pe uscat. După ce au trecut, Ilie a zis lui Elisei: «Cere ce vrei să-ți fac, înainte ca să fiu răpit de la tine.» Elisei a răspuns: «Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău»! Ilie a zis: «Greu lucru ceri. Dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, așa ți se va întâmpla; dacă nu, nu ți se va întâmpla așa». Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc și niște cai de foc i-au despărțit pe unul de altul și Ilie s-a înălțat la cer într-un vârtej de vânt.

Elisei se uita și strigă: «Părinte! Părinte! Carul lui Israel și călărimea lui!» Și nu l-a mai văzut. Apucându-și hainele, le-a sfâșiat în două bucăți și a ridicat mantaua căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors și s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua căreia îi dăduse Ilie drumul, a lovit apele cu ea și a zis: «Unde este acum Domnul Dumnezeul lui Ilie?» Și a lovit apele, care s-au despărțit într-o parte și în alta și Elisei a trecut. Fiii proorocilor care erau în fața Ierihonului, când l-au văzut, au zis: «Duhul lui Ilie a venit peste Elisei». Și i-au ieșit înainte și s-au închinat până la pământ înaintea lui.” (2 Împărați 2,6-15.)

De atunci, Elisei a rămas în locul lui Ilie. Și el, care fusese credincios în cele mărunte, s-a dovedit credincios și în lucrurile mari.

Ilie, bărbatul înzestrat cu putere, fusese unealta lui Dumnezeu pentru zădărnicirea unor rele de dimensiuni enorme. Fusese lepădată idolatria care, sprijinită de Ahab și de păgâna Izabela, amăgise națiunea. Proorocii lui Baal fuseseră uciși. Întregul popor al lui Israel fusese profund mișcat și mulți se întorceau la închinarea față de Dumnezeu. Ca succesor al lui Ilie, era nevoie de cineva care, prin îndrumări pline de grijă și răbdare, să conducă pe Israel pe cărări sigure. Pentru această lucrare, fusese educat Elisei în pregătirea timpurie sub călăuzirea lui Dumnezeu.

Lecția aceasta este pentru toți. Nimeni nu are cum să știe care poate să fie scopul urmărit de Dumnezeu în disciplina pe care o aplică; dar toată lumea poate fi sigură că această credincioșie în lucrurile mărunte este dovada că suntem potriviți pentru responsabilități mai mari. Fiecare scenă de viață este o descoperire a caracterului și numai acela care se dovedește în lucrurile mărunte „un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine” (2 Timotei 2, 15) va fi onorat de către Dumnezeu cu datorii mai mari.

Moise, puternic prin credință

Moise a fost mai tânăr decât Iosif sau Daniel când a fost luat de sub pavăza purtării de grijă a căminului copilăriei sale; cu toate acestea, aceleași influențe care le-au modelat acestora viețile i-au modelat-o și pe a lui. El nu a petrecut decât doisprezece ani cu rudele sale; însă în acești ani s-a așezat temelia măreției lui; și a fost așezată de cineva care nu a cunoscut o faimă mare.

Iochebed era o femeie, și încă o roabă. Partea ei în această viață era umilă, povara ei, grea. Însă lumea nu a primit prin nici o altă femeie o binecuvântare mai mare, în afară de Maria din Nazaret. Știind că în curând copilul avea să-i fie luat din grijă pentru a trece în custodia celor care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, cu atât mai serios s-a străduit să-i lege sufletul de cer. Ea a căutat să-i sădească în inimă iubirea și loialitatea față de Dumnezeu. Și lucrarea a fost împlinită cu credincioșie. Nici o înrâurire ulterioară nu l-au putut face pe Moise să renunțe la acele principii ale adevărului, care au constituit povara învățăturilor primite de la mama sa și lecția vieții ei.

Din căminul umil din Gosen, fiul roabei Iochebed a intrat în palatul lui Faraon sub tutela prințesei Egiptului, întâmpinat fiind de aceasta ca fiu preaiubit. Moise a primit, în școlile Egiptului, cea mai înaltă educație civilă și militară. Având un mare farmec personal, nobil la trup și statură, cu o minte cultivată și o ținută princiară, recunoscut ca un bun conducător militar, el a devenit mândria națiunii. Împăratul Egiptului era, de asemenea, și membru al castei preoțești; iar Moise, deși a refuzat să participe la închinarea păgână, a fost inițiat în toate misterele religiei egiptene. Întrucât Egiptul era la această dată încă cea mai civilizată și mai puternică națiune, Moise, ca viitor suveran, era moștenitor al celor mai înalte onoruri pe care le putea oferi această lume. Alegerea lui era însă mult mai nobilă. Pentru onoarea lui Dumnezeu și pentru izbăvirea poporului Său asuprit, Moise a jertfit onorurile Egiptului. De atunci, într-un sens special, Dumnezeu S-a ocupat de educația lui.

Moise nu era încă pregătit pentru lucrarea vieții sale. Mai avea de deprins lecția dependenței de puterea divină. Se înșelase cu privire la scopul lui Dumnezeu. Speranța sa era de a-l izbăvi pe Israel prin forța armelor. Pentru aceasta, a riscat totul și a eșuat. Înfrânt și dezamăgit, a devenit fugar și exilat într-un ținut străin.

În sălbăticia Madianului, Moise a petrecut patruzeci de ani ca îngrijitor la oi. În mod aparent despărțit pentru totdeauna de misiunea vieții lui, el primea disciplina necesară împlinirii ei. Înțelepciunea de a guverna o mulțime ignorantă și nedisciplinată trebuie dobândită prin controlul asupra propriei persoane. Prin grija față de oi și mielușeii cei firavi, el trebuia să obțină experiența care avea să-l facă un păstor credincios și îndelung răbdător al lui Israel. Trebuia să învețe despre Dumnezeu pentru a putea deveni un reprezentant al Său.

Influențele care îl înconjuraseră în Egipt, afecțiunea mamei sale adoptive, poziția pe care o avea ca nepot al împăratului, luxul și viciul care ispiteau în zeci de mii de chipuri, rafinamentul, natura subtilă și misticismul unei religii false lăsaseră o impresie asupra minții și caracterului său. În simplitatea aspră a sălbăticiei, toate acestea au dispărut.

În mijlocul maiestății solemne a singurătății din munți, Moise era doar cu Dumnezeu. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise părea să stea în prezența lui Dumnezeu și să fie umbrit de puterea Sa. Aici, spiritul lui de independență a fost șters cu desăvârșire. În prezența Celui Infinit, el și-a dat seama cât de slab, cât de nepriceput și de miop este omul.

Aici, Moise a dobândit ceea ce l-a însoțit de-a lungul anilor vieții sale de trudă și poveri ale grijilor — un simțământ al prezenței Celui Divin. Nu numai că a privit înainte prin veacuri pentru a-L vedea pe Hristos arătându-Se în trup; El L-a văzut pe Hristos însoțind oștirea lui Israel în peregrinările sale. Când a fost greșit înțeles și înfățișat în mod eronat, când a fost chemat să primească batjocuri și insulte, să dea piept cu primejdii și moarte, el a putut să rabde „ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut”. (Evrei 11, 27.)

Moise nu numai că s-a gândit la Dumnezeu, L-a văzut chiar. Dumnezeu era imaginea pe care o avea neîncetat înaintea lui. Nu-L pierdea niciodată din ochi.

Credința lui Moise nu se baza pe presupuneri; era o realitate. El credea că Dumnezeu conducea personal viața sa; și Îl recunoștea pe Dumnezeu în toate detaliile acesteia. Avea încredere în El că va primi tărie să facă față oricărei ispite.

El dorea să aibă succes în cel mai înalt grad în lucrarea ce-i fusese încredințată și a hotărât să devină total dependent de puterea divină. Își simțea nevoia de ajutor, îl cerea, îl primea prin credință și, fiind convins că primește tărie, mergea înainte.

Aceasta a fost experiența pe care a căpătat-o Moise în cei patruzeci de ani de pregătire în pustie. Înțelepciunea Infinită nu a considerat că pentru a oferi o asemenea experiență perioada de timp sau prețul plătit ar fi prea mari.

Rezultatele acelei pregătiri, prin lecțiile predate acolo, se împletesc nu numai cu istoria lui Israel, dar cu tot ceea ce din acea zi până în prezent a fost în favoarea progresului lumii. Cea mai înaltă mărturie în favoarea măreției lui Moise, judecata care a fost dată despre viața sa prin Inspirație este: „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față”. (Deuteronom 34, 10.)

Pavel, voios în slujire

Cu credința și experiența ucenicilor galileeni, care se aflaseră în compania lui Isus, au fost unite în lucrarea Evangheliei vigoarea nestinsă și puterea intelectuală a unui rabin din Ierusalim. Cetățean roman, născut într-o cetate a unei națiuni cucerite; evreu, nu numai ca descendență, dar și printr-o educație de-o viață, devotament patriotic și crez religios; educat în Ierusalim de rabinii cei mai de frunte și instruit în toate legile și tradițiile părinților, Saul din Tars împărtășea în cel mai înalt grad orgoliul și prejudecățile națiunii sale. Pe când era încă tânăr a devenit un membru onorat al Sinedriului. Era privit ca un bărbat care promite, ca apărător zelos al credinței străvechi.

În școlile teologice ale Iudeii, Cuvântul lui Dumnezeu fusese lăsat deoparte în favoarea speculațiilor omenești; fusese jefuit de puterea sa prin interpretările și tradițiile rabinilor. Înălțarea de sine, iubirea de putere, exclusivismul izvorât din invidie, bigotismul și mândria disprețuitoare — iată care erau motivațiile și principiile călăuzitoare ale acestor învățători.

Rabinii se făleau cu superioritatea lor nu numai față de oamenii care aparțineau altor popoare, dar și față de propriii concetățeni. Ațâțați de ura năprasnică pe care o purtau opresorilor lor romani, ei nutreau hotărârea de a-și recăpăta independența națională prin forța armelor. Ei îi urau pe urmașii lui Isus, a căror solie de pace era atât de diferită de planurile lor ambițioase și, de aceea, i-au dat să fie omorâți. Pe scena acestei prigoane, Saul a fost unul dintre cei mai crânceni și neobosiți actori.

În școlile militare ale Egiptului, Moise a fost învățat legea forței, iar această învățătură a avut o înrâurire atât de puternică asupra caracterului său, încât au fost necesari patruzeci de ani de comuniune cu Dumnezeu și natura pentru a-l pregăti să conducă pe Israel după legea iubirii. Și Pavel a trebuit să deprindă aceeași lecție.

La poarta Damascului, viziunea Celui răstignit i-a schimbat tot cursul vieții. Prigonitorul a devenit ucenic, învățătorul, elev. Zilele de întuneric petrecute în singurătate la Damasc au fost în experiența sa asemenea anilor. Textele Vechiului Testament, stocate în memoria sa, constituiau studiul lui, iar Hristos, modelul său. De asemenea, pentru el, colțurile retrase din natură au devenit o școală. S-a dus în deșertul Arabiei pentru a studia acolo Scripturile și a învăța despre Dumnezeu. Și-a golit sufletul de prejudecățile și tradițiile care-i modelaseră viața și a primit învățătură de la Izvorul adevărului.

Viața pe care a dus-o după aceasta a fost inspirată de un singur principiu, acela al jertfirii de sine, slujirea din iubire. „Eu sunt dator”, a spus el, „și Grecilor, și Barbarilor, și celor învățați, și celor neînvățați”. „Căci dragostea lui Hristos ne strânge.” (Romani 1, 14; 2 Corinteni 5, 14.)

Cel mai mare învățător dintre oameni, Pavel, a acceptat atât îndatoririle umile, cât și pe cele înalte. El a recunoscut necesitatea de a munci atât fizic, cât și intelectual și a lucrat cu propriile mâini pentru a se întreține material. El continua să-și practice meșteșugul — acela de a face corturi — în timp ce predica zilnic Evanghelia în marile centre ale civilizației. „Mâinile acestea”, a spus el când s-a despărțit de fruntașii comunității din Efes, „au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine.” (Faptele Apostolilor 20, 34.)

Viața lui Pavel a descoperit, pe lângă înalte înzestrări intelectuale, și puterea unei rare înțelepciuni. Principii de cea mai mare însemnătate, principii de care cei mai mari gânditori ai timpului său erau total străini, sunt dezvăluite în învățăturile lui și dovedite practic în viața sa. Avea acea înțelepciune, mai presus de oricare alta, care manifestă o înțelegere rapidă a situației și o inimă plină de compasiune, care îl aduce pe om în contact cu ceilalți oameni și îi permite să scoată tot ce este mai bun din ei și să îi inspire în vederea unei vieți mai înalte.

Ascultați cuvintele lui rostite înaintea păgânilor din Listra, când le îndreaptă atenția către Dumnezeu, descoperit în natură, Izvorul oricărui lucru bun, care „v-a trimis ploi din cer și timpuri roditoare, v-a dat hrană din belșug și v-a umplut inimile de bucurie”. (Faptele Apostolilor 14, 17.)

Priviți-l în temnița din Filipi, în care, în ciuda trupului său sfâșiat de durere, cântecul lui de laudă rupea tăcerea miezului de noapte. După ce cutremurul a deschis ușile temniței, vocea lui se face din nou auzită, cu cuvinte de încurajare pentru temnicerul păgân: „Să nu-ți faci nici un rău, căci suntem toți aici” (Faptele Apostolilor 16, 28) — fiecare om era la locul lui, constrâns de prezența unui singur tovarăș de carceră. Iar temnicerul, convins de realitatea acelei credințe care-l susținea pe Pavel, întreabă care este calea către mântuire și, alături de toți cei din casa lui, se alătură grupului prigonit al discipolilor lui Hristos.

Priviți-l pe Pavel la Atena, înaintea adunării Areopagului, răspunzând științei cu știință, logicii cu logică și filozofiei cu filozofie. Observați cum, cu tactul născut din iubire divină, arată către Iehova ca fiind acel „Dumnezeu necunoscut” căruia I se închinau neștiutori ascultătorii săi; și, folosind cuvinte citate dintr-un poet de-al lor, Îl înfățișează ca Tată ai cărui copii sunt. Ascultați-l cum, în acel veac al castelor, când drepturile omului — ca om — nu erau deloc recunoscute, descoperă marele adevăr al frăției între oameni, declarând că Dumnezeu „a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului”. Apoi, arată cum, în toate intervențiile lui Dumnezeu în favoarea omului, țelul Său plin de har și îndurare se regăsește asemenea unui fir de aur. El „le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (Faptele Apostolilor 17, 23.26.27.)

Ascultați-l la curtea lui Festus când împăratul Agripa, convins de adevărul Evangheliei, exclamă: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin!” Și cu ce politețe delicată răspunde Pavel, arătând către propriul său lanț: „Fie curând, fie târziu, să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toți cei ce mă ascultă astăzi, să fiți așa cum sunt eu, afară de lanțurile acestea.” (Faptele Apostolilor 26, 28.29.)

Așa a trecut viața lui, după cum este descris în propriile-i cuvinte: „Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frați mincinoși. În osteneli și necazuri, în priveghiuri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte!” (2 Corinteni 11, 26.27.)

„Când suntem ocărâți”, a spus el, „binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de rău, ne rugăm”. „Ca niște întristați, și totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îmbogățim pe mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpânind toate lucrurile.” (1 Corinteni 4, 12.13; 2 Corinteni 6, 10.)

În slujire și-a aflat bucuria; iar la încheierea vieții sale pline de trudă, privind înapoi la luptele și victoriile ei, a putut spune: „M-am luptat lupta cea bună”. (2 Timotei 4, 7.)

Aceste istorisiri sunt de un interes vital. Pentru nimeni nu au o importanță mai mare decât pentru tineri. Moise a renunțat la perspectiva unei împărății, Pavel la avantajele bogăției și cinstei în mijlocul poporului său — pentru o viață în care au purtat poveri în slujba lui Dumnezeu. Pentru mulți, viața acestor bărbați pare că a fost una de renunțare și sacrificiu. Chiar așa a fost? Moise „socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului”. Pavel declara: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” (Filipeni 3, 7.8.) El era mulțumit de alegerea pe care o făcuse.

Lui Moise i s-au oferit palatul faraonilor și tronul de monarh; însă în acele curți regale existau plăceri păcătoase, care îi fac pe bărbați să uite de Dumnezeu; și a ales în locul lor „avuțiile trainice și dreptatea”. (Proverbe 8, 18.) În loc să se alăture măreției Egiptului, el a ales să-și lege viața de țelul lui Dumnezeu. În loc să dea legi pentru Egipt, prin călăuzire divină, el a dat legi pentru întreaga lume. A devenit unealta lui Dumnezeu pentru a da oamenilor acele principii care reprezintă atât apărarea căminului, cât și a societății, care sunt piatra din capul unghiului a prosperității națiunilor — principii recunoscute astăzi de către cei mai mari oameni ai lumii, ca temelie a tot ceea ce este cel mai bun în cârmuirile omenești.

Măreția Egiptului este în țărână. Puterea și civilizația lui au trecut. Însă lucrarea lui Moise nu poate pieri niciodată. Marile principii ale dreptății pe care a trăit ca să le întemeieze sunt eterne.

Viața de trudă și griji împovărătoare a lui Moise a fost luminată de prezența Aceluia „deosebindu-se din zece mii” și despre care spunem că „toată ființa lui este plină de farmec.” (Cântarea Cântărilor 5, 10.16.) Cu Hristos în pustie, peregrinând, cu Hristos pe Muntele schimbării la față, cu Hristos în curțile cerești — viața lui pe pământ a fost una în care a binecuvântat și a fost binecuvântat, iar în ceruri este onorat.

Și Pavel a fost susținut în lucrările sale diverse de puterea păstrătoare a prezenței Sale. „Pot totul”, a spus el, „în Hristos care mă întărește”. „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: «Din pricina Ta suntem dați morții toată ziua, suntem socotiți ca niște oi de tăiat». Totuși, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Filipeni 4, 13; Romani 8, 35-39.)

Cu toate acestea, există o bucurie viitoare spre care Pavel privea ca la o răsplată pentru truda lui — aceeași bucurie de dragul căreia Hristos a îndurat crucea și a disprețuit rușinea — bucuria de a vedea roadele lucrării Sale. „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă?” scria el tesalonicenilor convertiți. „Nu sunteți voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteți slava și bucuria noastră.” (1 Tesaloniceni 2, 19.20.)

Cine ar putea evalua care sunt, pentru lume, rezultatele lucrării de o viață a lui Pavel? Dintre toate acele influențe binefăcătoare care alină suferința, alungă întristarea, îngrădesc răul, care înalță viața de la ceea ce este egoist și senzual și o slăvesc prin nădejdea nemuririi, cât se datorează străduințelor lui Pavel și a tovarășilor lui de lucru în timp ce călătoreau nebăgați în seamă din Asia până pe țărmurile Europei?

Cât a meritat pentru oricare viață faptul de a fi fost unealta lui Dumnezeu în punerea în mișcare a unor astfel de influențe ale binecuvântării? Va merita să vedem, în veșnicie, rezultatele unei astfel de lucrări de-o viață?

Învățătorul cel mare

„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”