Educaţie

„Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor din lume pe care Mi i-ai dat.”

O ilustrare completă a metodelor lui Hristos ca Învățător se găsește în pregătirea celor doisprezece ucenici ai Săi. Asupra acestor bărbați aveau să apese răspunderi grele. Îi alesese ca pe unii pe care putea să-i umple de Duhul Său și care puteau fi pregătiți să continue lucrarea Sa pe pământ atunci când El avea să o părăsească. Mai presus de oricine altcineva, lor le-a creat avantajul de a fi tovarăși cu El. Fiind cu ei personal, Domnul Isus și-a imprimat propria fire în acești colaboratori pe care i-a ales. „Viața a fost arătată,” spune Ioan cel iubit, „și noi am văzut-o și mărturisim despre ea”. (1 Ioan 1, 2.)

Numai printr-o asemenea comuniune — comuniunea minții cu mintea și a inimii cu inima, a umanului cu divinul — poate fi transmisă acea energie vitală, educația adevărată fiind cea care are lucrarea de a o împărtăși. Numai din viață se naște viață.

În acea pregătire a ucenicilor Săi, Mântuitorul a urmat sistemul de educație stabilit la început. Primii doisprezece aleși, împreună cu alți câțiva care, slujind nevoilor acestora, intrau în legătură cu ei din timp în timp, au format familia lui Isus. Erau cu El în casă, la masă, în aceeași odăiță, pe câmp. Îl însoțeau în călătoriile Sale, Îi împărtășeau încercările și greutățile și, în măsura în care o aveau pe inimă, intrau în lucrarea Lui.

Uneori, le dădea învățătură când stăteau împreună pe un povârniș de munte, alteori lângă mare sau în barca pescarului și uneori când mergeau pe drum. Ori de câte ori vorbea mulțimii, ucenicii formau cercul interior. Se împingeau cât mai aproape de El, ca să nu piardă nimic din învățătura Sa. Erau niște ascultători atenți, dornici să înțeleagă adevărurile pe care urma să le propovăduiască în toate țările și în toate timpurile.

Primii elevi ai lui Isus au fost aleși din rândurile oamenilor simpli. Aceștia, pescari din Galilea, erau oameni umili, neînvățați; oameni neștiutori în ce privea învățăturile și obiceiurile rabinilor, dar educați în disciplina severă a trudei și greutăților. Erau oameni cu calități înnăscute și cu un spirit educabil; oameni care puteau fi instruiți și modelați pentru lucrarea Mântuitorului. În poziții sociale umile sunt mulți truditori care parcurg șirul îndatoririlor zilnice, fără a bănui că au puteri latente care, puse la lucru, i-ar plasa printre cei mai mari conducători ai lumii. Așa erau bărbații care au fost chemați de către Mântuitorul să fie împreună lucrători cu El. Și ei au avut avantajul a trei ani de pregătire pe lângă cel mai mare Educator pe care l-a cunoscut vreodată această lume.

Acești primi discipoli se deosebeau foarte mult unii de alții. Urmau să fie învățătorii lumii și reprezentau tipuri variate de caracter. Era Levi Matei, vameșul, chemat de la o viață de activitate în afaceri și supunere față de Roma; habotnicul Simon, vrăjmașul neîmpăcat al autorității imperiale; impulsivul, independentul, dar inimosul Petru și fratele lui, Andrei; Iuda, iudeul, stilat, capabil și având un duh viclean; Filip și Toma, loiali și cinstiți, dar cu toate acestea zăbavnici în credință; Iacov, mai mărunt, și Iuda, mai puțin ieșit în evidență printre frați, dar fiind bărbați cu forță, hotărâți și în greșeli, și în virtuți; Natanael, un copil, ca sinceritate și încredere; și fiii lui Zebedei, ambițioși și cu inimi iubitoare.

Pentru a duce înainte, cu succes, lucrarea la care fuseseră chemați, acești ucenici, care se deosebeau atât de mult ca trăsături naturale, ca pregătire și ca obiceiuri de viață, aveau nevoie să ajungă la o unitate de simțire, gândire și acțiune. Obiectivul lui Hristos era să asigure această unitate. În acest scop, El a căutat să-i aducă în unitate cu Sine. Povara lucrării Sale pentru ei este exprimată în rugăciunea către Tatăl Său: „Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine, ca și ei să fie una în noi, ... ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 21-23.)

Puterea lui Hristos de a transforma

Dintre cei doisprezece ucenici, urma ca patru dintre ei să aibă un rol conducător, fiecare într-o linie distinctă. În pregătirea pentru acest lucru, Hristos i-a învățat, prevăzând totul. Iacov, al cărui destin era o moarte fulgerătoare, de sabie; Ioan, care, dintre frații săi, avea să-L urmeze pe Maestrul Său cea mai lungă perioadă de timp, în lucrare și prigonire; Petru, pionier în străpungerea barierelor înălțate de veacuri și în învățarea lumii păgâne; și Iuda, capabil în slujire de performanțe superioare fraților săi, dar fierbând în sufletul său țeluri la a căror împlinire nu se gândise prea mult — acestea erau persoanele care se bucurau de cea mai mare atenție și vasele pe care le instruia cel mai frecvent și cu cea mai mare grijă.

Petru, Iacov și Ioan căutau fiecare ocazie de a se afla în cel mai intim contact cu Maestrul lor, iar dorința lor era satisfăcută. Dintre toți cei doisprezece, legătura acestora cu El era cea mai strânsă. Ioan nu putea fi mulțumit decât cu o intimitate încă și mai pronunțată — și a obținut acest lucru. La acea primă cuvântare, lângă Iordan, când Andrei, după ce L-a auzit pe Isus, s-a grăbit să-l cheme pe fratele lui, Ioan a rămas tăcut, furat de contemplarea minunatelor teme. El L-a urmat pe Mântuitor, rămânând mereu un ascultător însetat, absorbit de cele auzite. Cu toate acestea, Ioan nu avea un caracter fără pată. Nu era genul de entuziast blând, visător. Lui și fratelui său li se spunea „fiii tunetului.” (Marcu 3, 17.) Ioan era mândru, ambițios, gata mereu să atace; sub toate acestea însă, Învățătorul divin a întrezărit o inimă fierbinte, sinceră, iubitoare. Isus a mustrat firea sa hrăpăreață, a descurajat ambițiile lui, i-a pus credința la încercare. Însă i-a descoperit lucrul după care-i tânjea sufletul — frumusețea sfințeniei, propria Sa iubire care preschimbă. „Am făcut cunoscut Numele Tău”, a spus Isus către Tatăl, „oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume”. (Ioan 17, 6.)

Firea lui Ioan căuta cu înfrigurare iubirea, compasiunea și tovărășia. S-a tras lângă Isus, a stat aproape de El, s-a sprijinit de pieptul Lui. Așa cum se bucură o floare de soare și rouă, tot așa a absorbit și el lumina și viața divină. Cu adorație și iubire, el a privit la Mântuitorul până când asemănarea cu Hristos și tovărășia cu El au devenit singura sa dorință, iar în propriul caracter s-a reflectat caracterul Maestrului său.

„Vedeți,” a spus el, „ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește, după cum El este curat.” (1 Ioan 1, 3.)

De la slăbiciune la tărie

Povestea nici unuia dintre ucenici nu ilustrează mai bine metoda de educare a lui Hristos ca povestea lui Petru. Îndrăzneț, agresiv și prea încrezător în propria-i persoană, cu o percepție rapidă și gata să acționeze, prompt în a plăti cu aceeași monedă, dar generos când trebuia să arate iertare, Petru greșea adesea și primea mustrări tot atât de des. Dar nici loialitatea sa plină de căldură, nici devotamentul față de Hristos nu erau mai rar și cu mai puțină hotărâre recunoscute și lăudate. Răbdător, cu o iubire aparte, Mântuitorul lucra cu ucenicul Său impulsiv, căutând să-i controleze încrederea de sine și să-l învețe umilința, supunerea și dependența.

Lecția nu a fost învățată decât în parte. Încrederea în sine nu a fost dezrădăcinată.

Adesea, Isus, cu o povară grea asupra propriei Sale inimi, căuta să pună înaintea ucenicilor scenele încercărilor și suferințelor Sale. Dar ochii lor erau incapabili să vadă. Învățăturile nu erau primite din toată inima, iar ei nu vedeau. Autocompătimirea, care îi împiedica să simtă împreună cu Hristos când Acesta suferea, l-a făcut pe Petru să-L dojenească: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16, 22.) Cuvintele lui exprimau ceea ce gândeau și simțeau cei doisprezece.

Așa că au mers mai departe, către criza care se apropia; ei, lăudăroși, certăreți, împărțindu-și dinainte onoruri împărătești și nici măcar visând la cruce.

Experiența lui Petru avea o lecție pentru ei toți. Pentru încrederea de sine, încercarea este o înfrângere sigură. Hristos nu putea opri lucrarea răului nepărăsit încă. Dar așa cum mâna Sa a fost întinsă pentru a salva atunci când valurile erau pe punctul să-l înghită pe Petru, tot astfel iubirea Lui s-a întins pentru salvarea lui, când apele mari au căutat să-i acopere sufletul. Iarăși și iarăși, chiar pe marginea propriei ruine, cuvintele lăudăroase ale lui Petru l-au adus mai aproape și mai aproape de cădere. Iarăși și iarăși a fost dată avertizarea: „Te vei lepăda ... că nu Mă cunoști”. (Luca 22, 34.) Inima mâhnită, iubitoare a ucenicului a fost cea care a vorbit când Petru a jurat: „Doamne, ... cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte”. (Luca 22, 33); și Acela care citește inima i-a dat lui Petru solia, puțin prețuită atunci, dar care avea să arunce o rază de speranță în întunericul ce avea să cadă curând: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi”. (Luca 22, 31.)

În sala de judecată cuvintele de tăgăduire fuseseră rostite; când iubirea și loialitatea lui Petru, trezite sub privirea de compătimire, iubire și tristețe a Mântuitorului, îl trimiseseră pe acesta în grădina în care Hristos plânsese și Se rugase; când lacrimile lui de remușcare au căzut pe pământul care fusese muiat cu picăturile de sânge ale agoniei Sale, atunci cuvintele Mântuitorului „M-am rugat pentru tine ... după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi” au căpătat sens pentru sufletul lui. Hristos, deși îi văzuse dinainte păcatul, nu-l lăsase pradă disperării.

Dacă privirea pe care i-a aruncat-o Isus ar fi arătat condamnare în locul milei; dacă, văzând dinainte păcatul, nu ar fi vorbit despre nădejde, ce mare întuneric l-ar fi acoperit pe Petru! Ce disperare cruntă i-ar fi torturat sufletul! În acel ceas de suferință și scârbă de propria-i persoană, ce l-ar fi oprit să meargă pe cărarea pe care apucase Iuda?

Cel care nu-i putea scuti pe ucenicii Săi de suferință nu l-a lăsat pe acesta pradă amărăciunii ei. Isus are o iubire care nu te părăsește și nu te uită.

Ființele omenești, ele însele dedate la rău, sunt înclinate să se poarte fără blândețe cu cei ispitiți și cu cei greșiți. Nu pot citi inima, nu-i cunosc lupta și durerea. Au nevoie să învețe despre mustrarea care este iubire, despre lovitura care rănește spre a vindeca, despre avertizarea care aduce nădejde.

Nu Ioan a fost acela care a vegheat alături de El în sala de judecată, care a stat lângă crucea Sa și care a fost primul la mormântul Său, dintre toți cei doisprezece ucenici — nu Ioan, ci Petru a fost cel menționat de Hristos după învierea Sa. „Duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru”, a spus îngerul, „că merge înaintea voastră în Galilea: acolo Îl veți vedea, cum v-a spus.” (Marcu 16, 7.)

La ultima întâlnire a lui Hristos cu ucenicii, lângă mare, Petru — pus la încercare de întrebarea ce i-a fost de trei ori adresată: „Mă iubești?” — a fost repus la locul său între cei doisprezece. I s-a dat o lucrare; el urma să hrănească turma Domnului. Apoi, ca ultimă îndrumare personală, Isus i-a poruncit: „Tu vino după Mine!” (Ioan 21, 17.22.)

Acum putea aprecia cuvintele acestea. Petru putea înțelege mai bine de data aceasta lecția pe care o dăduse Hristos când pusese un copilaș în mijlocul ucenicilor și îi îndemnase să devină asemenea lui. Cunoscând mai îndeaproape atât propria-i slăbiciune, cât și puterea lui Hristos, el era gata să se încreadă și să se supună. Putea să-și urmeze Maestrul în puterea Acestuia.

Iar la încheierea experienței sale de lucrare și jertfă, ucenicul odinioară atât de nepregătit să vadă crucea, a considerat că este o bucurie să-și dea viața pentru Evanghelie, simțind numai că, pentru el, care-l tăgăduise pe Domnul, era o onoare prea mare să moară în același fel în care murise Maestrul său.

Transformarea lui Petru a fost o minune a blândeții divine. Este o lecție de viață pentru toți aceia care caută să calce pe urmele pașilor Maestrului Învățător.

O lecție în iubire

Isus i-a mustrat pe ucenicii Săi, i-a avertizat și le-a atras atenția; însă Ioan, Petru și frații lor nu L-au părăsit. În ciuda mustrărilor, ei au ales să fie cu Isus. Iar Mântuitorul nu i-a părăsit din pricina greșelilor lor. El îi ia pe oameni așa cum sunt, cu toate greșelile și slăbiciunile lor, și îi pregătește pentru slujba Sa, dacă și ei vor să se lase disciplinați și învățați de El.

Exista însă unul printre cei doisprezece căruia, până aproape de încheierea lucrării Sale, Hristos nu i-a adresat nici un cuvânt de mustrare directă.

O dată cu Iuda, între ucenici a fost introdus un element de vrajbă. Ajungând în legătură cu Isus, el răspunsese atracției exercitate de caracterul și viața Sa. Dorise sincer o schimbare în el și sperase să aibă această experiență printr-o comuniune cu Isus. Dar această dorință nu a devenit predominantă. Ceea ce-l conducea era speranța avantajului egoist în regatul lumesc, pe care aștepta ca Hristos să-l întemeieze. Deși recunoștea puterea divină a iubirii lui Hristos, Iuda nu s-a lăsat în stăpânirea acesteia. El a continuat să-și cultive propria judecată și părere, dispoziția sa de a critica și condamna. Motivațiile și acțiunile lui Hristos, adesea mult prea sus față de înțelegerea lui, îl incitau la îndoială și dezaprobare, iar propriile lui întrebări și ambiții erau strecurate în sufletul ucenicilor. Multe din certurile lor pentru supremație, multe din nemulțumirile lor față de metodele lui Hristos își aveau punctul de plecare la Iuda.

Isus, văzând că, dacă i s-ar fi împotrivit nu ar fi făcut altceva decât să-l împietrească, S-a ferit să intre în conflict deschis. Hristos a căutat să vindece egoismul îngust al vieții lui Iuda prin contactul cu propria Sa iubire jertfitoare de sine. În învățătura Sa, El a desfășurat principiile care loveau la rădăcina ambițiilor egocentrice ale discipolului. Era dată astfel lecție după lecție, iar Iuda își dădea seama de multe ori că îi fusese zugrăvit caracterul, că îi fusese arătat păcatul; dar nu a vrut să cedeze.

Pentru că nu s-a lăsat înduplecat de rugămințile îndurării, impulsul răului a căpătat în cele din urmă controlul. Iuda, mâniat din pricina unei mustrări indirecte și adus la exasperare de descurajarea visurilor sale ambițioase, și-a lăsat sufletul în stăpânirea demonului lăcomiei și s-a hotărât să-și trădeze Maestrul. Din camera Paștelui, din bucuria prezenței lui Hristos și a luminii nădejdii nemuririi, el a trecut la lucrarea sa cea rea — în întunericul de afară în care nu exista speranță.

„Isus știa de la început cine erau cei ce nu cred și cine era cel ce avea să-L vândă.” (Ioan 6, 64.) Cu toate acestea, cunoscând totul, El nu și-a înfrânat nici o stăruință a îndurării sau dar al iubirii.

Văzând primejdia în care se afla Iuda, îl adusese mai aproape de El, în cercul interior al ucenicilor aleși și de încredere. Zi după zi, în timp ce povara apăsa cel mai greu asupra inimii Sale, El purtase durerea contactului continuu cu acel spirit încăpățânat, suspicios, care pregătea ceva în ascuns; El fusese martor la acea vrăjmășie continuă, secretă și subtilă și se străduise să o zădărnicească printre ucenici. Și toate acestea pentru ca nici o posibilă influență mântuitoare să nu-i lipsească acelui suflet aflat în primejdie!

„Apele cele mari nu pot să stingă dragostea Și râurile n-ar putea s-o înece; ... Căci dragostea este tare ca moartea.” (Cântarea Cântărilor 8, 7.6.)

În ceea ce-l privea pe Iuda, lucrarea de iubire a lui Hristos fusese zadarnică. Lucrurile nu stăteau însă la fel și cu tovarășii săi de ucenicie. Pentru ei era o lecție a cărei influență avea să se facă simțită toată viața. Exemplul ei de tandrețe și îndelungă răbdare avea să le modeleze mereu dialogul cu cei ispitiți și cu cei greșiți. Și aceasta cuprindea și alte lecții. La împuternicirea celor doisprezece, ucenicii au dorit foarte mult ca Iuda să fie unul dintre ei și au considerat alegerea lui ca un eveniment foarte promițător pentru grupul apostolic. El venise în contact cu lumea mai mult decât ei, era un bărbat cu purtări alese, cu discernământ și calități de conducător și, întrucât punea mare preț pe talentele sale, îi făcuse pe ucenici să-l privească în același fel. Însă metodele pe care el dorea să le introducă în lucrarea lui Hristos erau întemeiate pe principii lumești și guvernate de o politică la fel de lumească. Ucenicii priveau către asigurarea cinstei și recunoașterii lumești — către obținerea împărăției acestei lumi. Lucrarea acestor dorințe în viața lui Iuda i-a ajutat pe ucenici să înțeleagă vrăjmășia dintre principiul înălțării de sine și acela al lui Hristos, al umilinței și al jertfirii de sine — principiul împărăției spirituale. În soarta lui Iuda, ei au văzut finalul spre care tinde slujirea de sine.

Pentru acești ucenici, misiunea lui Hristos și-a atins scopul în cele din urmă. Încetul cu încetul, exemplul Său și lecțiile de dăruire de sine le-au modelat caracterele. Moartea Lui le-a distrus speranța de măreție lumească. Căderea lui Petru, apostazia lui Iuda, propriul lor eșec pentru faptul de a-L fi părăsit pe Hristos în chinuri și primejdie, toate acestea le-au spulberat caracterul independent. Și-au văzut propria slăbiciune; au văzut ceva din măreția lucrării ce le fusese încredințată; au simțit nevoia să fie călăuziți la fiecare pas de către Maestrul lor.

Ei știau că nu aveau să se mai bucure de prezența Lui în carne și oase și au recunoscut, așa cum n-o mai făcuseră niciodată până atunci, valoarea ocaziilor pe care le avuseseră, de a umbla și vorbi cu Trimisul lui Dumnezeu. Când fuseseră rostite, ei nu apreciaseră sau nu înțeleseseră multe din lecțiile Sale; acum doreau fierbinte să-și aducă aminte de aceste lecții, să-I audă iarăși cuvintele. Cu câtă bucurie și-au dat seama acum de asigurarea:

„Vă este de folos să Mă duc, căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite.” „V-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” Și „Mângâietorul, ... pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile, și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (Ioan 16, 7; 15, 15; 14, 26.)

„Tot ce are Tatăl este al Meu.” „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.... Va lua din ce este al Meu și vă va descoperi.” (Ioan 16, 15.13.14.)

Ucenicii Îl văzuseră pe Hristos înălțându-se din mijlocul lor, de pe Muntele Măslinilor. Și, după ce cerurile L-au primit, își reamintiseră făgăduința cu care Se despărțise de ei: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. (Matei 28, 20.)

Ei știau că dragostea Lui îi însoțea încă. Știau că au un reprezentant, un apărător la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Ei își înălțau cererile în Numele lui Isus, repetând făgăduința Sa: „Orice veți cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da”. (Ioan 16, 23.)

Mai sus și mai sus și-au întins ei mâna credinței, cu puternicul argument: „Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi”. (Romani 8, 34.)

Credincios în făgăduința Sa, Cel Divin, înălțat în curțile cerești, a oferit plinătatea Sa urmașilor de pe pământ. Faptul că El a luat loc pe tron la dreapta lui Dumnezeu s-a arătat prin revărsarea Duhului asupra ucenicilor.

Prin lucrarea lui Hristos, acești ucenici fuseseră călăuziți să simtă nevoia Duhului; sub învățătura Duhului, ei au primit educația finală și au intrat în lucrarea vieții lor.

Nu mai erau neștiutori și needucați. Nu mai erau o adunătură de soldați independenți sau de elemente discordante. Speranțele lor nu mai erau concentrate asupra măreției lumești. Erau „toți împreună,” într-un gând și într-un suflet. Hristos era în toate gândurile lor. Țelul lor era înaintarea Împărăției Sale. Deveniseră asemenea Maestrului lor la minte și caracter; iar oamenii „au priceput că fuseseră cu Isus”. (Faptele Apostolilor 4, 13.)

Atunci a fost o asemenea descoperire a slavei lui Hristos cum omul muritor nu mai văzuse niciodată înainte. Mulțimi de oameni care Îi ponegriseră Numele și Îi disprețuiseră puterea se declarau ucenici ai Celui Răstignit. Prin cooperarea cu Duhul Sfânt, străduințele oamenilor umili, pe care îi alesese Hristos, agitaseră lumea. De-a lungul unei singure generații, Evanghelia a fost vestită tuturor națiunilor de sub soare.

Hristos a hotărât ca același Duh care a fost trimis să-I țină locul ca Instructor al primilor săi lucrători să fie și Instructorul lucrătorilor Săi de astăzi. Făgăduința Sa este: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. (Matei 28, 20.)

Prezența aceleiași Călăuze în lucrarea educațională de astăzi va aduce aceleași rezultate ca în vechime. Aceasta este finalitatea pe care o urmărește adevărata educație; aceasta este lucrarea pe care intenționează Dumnezeu s-o împlinească.

Natura ca învățător

„Ia aminte la minunile Aceluia a cărui știință este desăvârșită.”