Educaţie

„Vorbește pământului și te va învăța.”

Marele Învățător i-a adus pe ascultătorii Săi în contact cu natura, pentru ca aceștia să poată asculta glasul care se face auzit în toate lucrurile create; iar după ce inimile lor s-au sensibilizat și mintea le-a devenit receptivă, i-a ajutat să interpreteze învățătura spirituală din scenele asupra cărora cădea privirea lor. Pildele, prin care Îi plăcea atât de mult să-i învețe lecții ale adevărului, arătau cât de deschis era spiritul Său la influențele naturii și cât de încântat era să adune învățătura spirituală din circumstanțele vieții de zi cu zi.

Păsările cerului, crinii de pe câmp, semănătorul și sămânța, păstorul și oaia — prin aceste lucruri Hristos ilustra adevărul nemuritor. Scotea de asemenea ilustrații din evenimentele vieții, fapte desprinse din experiența familiară a ascultătorilor — aluatul, comoara ascunsă, mărgăritarul de mare preț, năvodul, banul pierdut, fiul risipitor, casele de pe nisip și de pe stâncă. În lecțiile Sale, exista ceva care să aducă interes în fiecare minte, care să facă apel la fiecare inimă. Astfel, activitatea zilnică, în loc să fie doar o corvoadă incapabilă de a fi subiectul unor meditații superioare, a fost iluminată și înălțată prin elemente care să aducă neîncetat aminte de cele spirituale și cele nevăzute.

Așa ar trebui să dăm și noi învățătură. Copiii să învețe să vadă în natură o expresie a iubirii și înțelepciunii lui Dumnezeu; gândul despre El să fie adus de legătura cu păsările, florile și copacii; toate lucrurile văzute să devină pentru ei călăuze către cele nevăzute și toate evenimentele din viață să fie un mijloc de învățătură divină.

Astfel, pe măsură ce învață să studieze lecțiile din toate lucrurile create și din toate experiențele vieții, arătați-le că aceleași legi care guvernează lucrurile din natură și evenimentele vieții trebuie să aibă stăpânire asupra noastră; că sunt date pentru binele nostru; și că numai în ascultare față de ele putem găsi adevăratul succes și fericirea.

Legea slujirii

Toate lucrurile, atât cele din ceruri, cât și cele de pe pământ, declară că marea lege a vieții este o lege a slujirii. Tatăl cel veșnic slujește vieții fiecărei făpturi vii. Hristos a venit pe pământ „ca Acela care slujește la masă”. (Luca 22, 27.) Îngerii sunt „duhuri slujitoare, trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea”. (Evrei 1, 14.) Aceeași lege a slujirii este scrisă pe toate lucrurile din natură. Păsările cerului, animalele câmpului, copacii din pădure, frunzele, iarba și florile, soarele de pe cer și stelele — toate își au slujba lor. Lacul și oceanul, fluviul și pârâiașul — fiecare ia pentru a dărui.

După cum fiecare lucru din natură slujește astfel vieții lumii, el își asigură, de asemenea, și necesitățile proprii. „Dați, și vi se va da.” (Luca 6, 38.) Aceasta este lecția pe care o găsim scrisă la fel de sigur în natură, precum o aflăm pe paginile Sfintei Scripturi.

Coastele dealurilor și câmpiile deschid o albie pentru ca râul ieșit din munte să ajungă la mare, iar ceea ce dau este răsplătit însutit. Șuvoiul care trece murmurând în drumul său își lasă în urmă darul bogat în frumusețe și rodnicie. De-a lungul câmpurilor sterpe și cenușii din pricina arșiței verii, o linie de verdeață marchează cărarea râului; fiecare copac nobil, fiecare boboc, fiecare floare stă ca martor al recompensei stabilite de harul lui Dumnezeu în favoarea tuturor celor care devin canalele Sale pentru lume.

Semănând cu credință

Din lecțiile aproape fără număr, care sunt date despre procesele variate de creștere, unele dintre cele mai prețioase sunt transmise în pilda Mântuitorului despre sămânța care crește. Aceasta are lecții pentru bătrâni și tineri.

„Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” (Marcu 4, 26-28.)

Sămânța are în sine principiul germinator, un principiu pe care Dumnezeu Însuși l-a sădit; cu toate acestea, dacă ar fi lăsată în părăsire, sămânța nu ar avea nici o putere să crească. Omul are un rol de jucat în creșterea seminței; însă există un punct dincolo de care el nu poate face nimic. El trebuie să depindă de Acela care a legat semănatul și seceratul prin verigile minunate ale puterii Sale supreme.

Există viață în sămânță, există putere în pământ; dacă însă puterea infinită nu este la lucru zi și noapte, sămânța nu va aduce roade. Ploaia trebuie să învioreze câmpiile însetate; soarele trebuie să dea căldură; electricitatea trebuie transmisă seminței îngropate. Numai Creatorul poate face să se arate viața pe care a sădit-o. Fiecare sămânță crește, fiecare plantă se dezvoltă prin puterea lui Dumnezeu.

„Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu.” „Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui și după cum o grădină face să încolțească semănăturile ei, așa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea și lauda în fața tuturor neamurilor.” (Luca 8, 11; Isaia 61, 11.) După cum este cu semănatul natural, așa este și cu cel spiritual; singura putere care poate produce viață vine de la Dumnezeu.

Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinței. El nu poate înțelege taina germinației și creșterii seminței, dar are încredere în agenții prin care Dumnezeu face ca vegetația să înflorească. Își aruncă sămânța, așteptându-se să o adune înmulțită într-o recoltă bogată. Tot așa, părinții și învățătorii trebuie să lucreze, așteptându-se la o recoltă de la semințele pe care le seamănă.

O vreme, sămânța poate sta în inimă, neobservată, fără să dea vreun semn că a încolțit; după aceea însă, când Duhul lui Dumnezeu suflă asupra sufletului, sămânța ascunsă răsare și în cele din urmă aduce rod. În lucrarea vieții noastre nu știm ce va izbuti, aceasta sau aceea. Nu este o chestiune pe care să o punem noi la punct. „Dimineața seamănă-ți sămânța, și până seara nu lasă mâna să ți se odihnească.” (Eclesiastul 11, 6.) Legământul cel mare al lui Dumnezeu declară că atâta vreme „cât va fi pământul nu vor înceta semănatul și seceratul.” (Geneza 8, 22.) Având încredere în această făgăduință, agricultorul ară și seamănă. Iar noi nu suntem mai puțin încrezători în semănatul spiritual, lucrând convinși de asigurarea Sa: „Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele”. „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânța, se întoarce cu veselie când își strânge snopii.” (Isaia 55, 11; Psalmii 126, 6.)

Germinarea seminței reprezintă începutul vieții spirituale, iar dezvoltarea plantei este o reprezentare a dezvoltării caracterului. Nu poate exista viață fără creștere. Planta nu poate decât să crească sau să moară. După cum creșterea ei este tăcută și imperceptibilă, dar continuă, tot așa este și creșterea caracterului. Viața noastră poate fi perfectă la fiecare treaptă de dezvoltare; totuși, pentru ca planul lui Dumnezeu pentru noi să fie împlinit, va exista o înaintare neîncetată.

Planta crește primind ceea ce a lăsat Dumnezeu pentru întreținerea vieții ei. În același fel, creșterea spirituală este dobândită prin cooperarea cu influențele divine. După cum planta prinde rădăcină în pământ, și noi trebuie să prindem rădăcină în Hristos. Așa cum planta primește lumina soarelui, roua și ploaia, tot așa trebuie să primim și noi Duhul Sfânt. Dacă inimile noastre sunt lipite de Hristos, El va veni asupra noastră „ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul”. Ca Soare al Neprihănirii, El va răsări asupra noastră, iar „tămăduirea va fi sub aripile Lui”. Vom „înflori precum crinul”. Cei ascultători „vor da viață grâului, vor înflori ca via”. (Osea 6, 3; Maleahi 4, 2; Osea 14, 5.7.)

Grâul se dezvoltă „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. (Marcu 4, 28.) Scopul agricultorului în semănarea seminței și cultivarea plantei este producția de cereale — pâinea pentru cei flămânzi și sămânța pentru recoltele viitoare. Tot așa și Agricultorul divin așteaptă o recoltă. El caută să Se dezvolte în inimile și viețile urmașilor Săi, pentru ca, prin ei, să poată fi reprodus în alte inimi și vieți.

Dezvoltarea treptată a plantei din sămânță este o parabolă pentru educația copilului. Este „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” (Marcu 4, 28.) Cel care a spus această parabolă a creat sămânța cea măruntă, i-a dat proprietățile vitale și a hotărât legile care îi guvernează creșterea. Iar adevărurile predate prin parabolă au fost făcute să lucreze în mod real în viața Sa. El, Maiestatea cerului, Împăratul slavei, a devenit un prunc în Betleem și a fost pentru un timp un nou-născut neajutorat, în grija mamei Sale. În copilărie, El a vorbit și S-a purtat ca un copil, cinstindu-și părinții și împlinindu-le dorințele, fiind de ajutor în diferite moduri. Însă de la prima rază de conștiință de sine, El a crescut neîncetat în har și în cunoașterea adevărului.

Părinții și învățătorii ar trebui să aibă ca scop cultivarea în așa fel a tendințelor tinerilor, încât aceștia să poată reprezenta în fiecare stadiu al vieții frumusețea potrivită acelei perioade, dezvoltându-se natural, asemenea plantelor din grădină.

Cei mici ar trebui să fie învățați în simplitatea firească a copilăriei. Ar trebui să fie educați să fie mulțumiți cu îndatoririle mici, folositoare și cu plăcerile și experiențele normale pentru anii lor. Copilăria corespunde firului verde din parabolă, și firul de iarbă are o frumusețe specifică. Copiii nu ar trebui să fie forțați să se maturizeze de timpuriu; în schimb, ar trebui să păstreze cât mai mult posibil prospețimea și farmecul primilor lor ani. Cu cât este mai liniștită și simplă viața copilului, cu cât este mai săracă în ce privește entuziasmul artificial și cu cât se armonizează mai mult cu natura, cu atât este mai favorabilă dobândirii unei vigori fizice și mintale și a tăriei spirituale.

În minunea făcută de Mântuitorul cu ocazia hrănirii a cinci mii de persoane este ilustrată lucrarea puterii lui Dumnezeu în maturizarea recoltei. Isus dă la o parte vălul care acoperă lumea naturii și descoperă energia creatoare, care este folosită neîncetat pentru binele nostru. Înmulțind semințele aruncate în pământ, Cel care a înmulțit pâinile face o minune în fiecare zi. Printr-o minune hrănește El milioane de oameni continuu din recoltele date de câmpurile pământului. Oamenii sunt chemați să coopereze cu El în îngrijirea grânelor și pregătirea pâinii și, din această cauză, ei pierd din vedere factorul divin. Lucrarea puterii Sale este atribuită unor cauze naturale sau influențelor omenești și prea adesea darurile Lui sunt stricate pentru întrebuințări egoiste și transformate într-un blestem, în loc să fie o binecuvântare. Dumnezeu caută să schimbe toate aceste lucruri. Dorește ca simțurile noastre să fie înviorate pentru a sesiza bunătatea Sa plină de îndurare, pentru ca darurile Sale să poată fi pentru noi binecuvântarea pe care a intenționat-o El.

Cuvântul lui Dumnezeu, viață din viața Sa, iată ceea ce dă viață seminței; și noi devenim părtași la acea viață când mâncăm din pâine. Dumnezeu vrea ca noi să ne dăm seama de acest lucru; dorește ca și prin primirea pâinii de zi cu zi să putem recunoaște lucrarea Sa și să fim aduși într-o tovărășie mai strânsă cu El.

Conform legilor lui Dumnezeu din natură, efectul urmează cauzei cu o certitudine invariabilă. Culesul dovedește ce s-a semănat. În acest punct, nu este tolerată nici o prefăcătorie. Oamenii își pot amăgi semenii și pot primi laude și plată pentru o slujire pe care nu au împlinit-o. În natură însă nu poate exista amăgire. Asupra agricultorului necredincios, recolta rostește sentința de condamnare. Și acest lucru este adevărat în cel mai înalt sens pe tărâm spiritual. Răul reușește numai în aparență, nu și în realitate. Copilului care chiulește de la școală, tânărului care este leneș la lecții, funcționarului sau ucenicului care nu slujește intereselor patronului său, omul din orice afacere sau profesie, care nu este credincios responsabilităților sale cele mai înalte, le-ar putea plăcea să creadă că, atâta vreme cât răul este ascuns, au un avantaj. Dar nu este așa; se înșeală. Recolta vieții este caracterul, și acest lucru determină destinul, atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare.

Recolta este o reproducere a seminței semănate. Fiecare sămânță dă rod după specia ei. Tot așa este și cu trăsăturile de caracter pe care le cultivăm. Egoismul, iubirea de sine, înălțarea propriei persoane, îngăduința de sine se reproduc, iar sfârșitul este nenorocire și ruină. „Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică.” (Galateni 6, 8.) Iubirea, compasiunea și bunătatea dau roada binecuvântării, o recoltă care este nepieritoare.

Sămânța se înmulțește în recoltă. Un singur bob de grâu, înmulțit prin semănări repetate, ar acoperi o țară întreagă cu snopi aurii. Atât poate fi de răspândită influența unei singure vieți, a unei singure fapte.

La ce dovezi de iubire a împins de-a lungul veacurilor amintirea vasului de alabastru spart pentru ungerea lui Hristos! Câte daruri — nenumărate — a adus pentru cauza Mântuitorului acea contribuție din partea unei văduve al cărei nume nu este menționat, „doi bănuți, care fac un gologan”. (Marcu 12, 42.)

Viață prin moarte

Lecția semănatului ne învață să fim generoși. „Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.” (2 Corinteni 9, 6.)

Domnul spune: „Ferice de voi, care semănați pretutindeni de-a lungul apelor”. (Isaia 32, 20.) A semăna pretutindeni de-a lungul apelor înseamnă să dăm oriunde este nevoie de ajutorul nostru. Lucrul acesta nu duce la sărăcie. „Cine seamănă mult, mult va secera.” Aruncând sămânța, semănătorul o înmulțește. Dăruind, deci, ne sporim binecuvântările. Făgăduința lui Dumnezeu ne asigură îndestularea, pentru ca noi să putem continua să oferim.

Mai mult de-atât: oferind binecuvântările acestei vieți, recunoștința celui ce le primește îi pregătește inima să primească adevărul spiritual și consecința este o recoltă întru viață veșnică.

Prin aruncarea seminței pe pământ, Mântuitorul ne prezintă jertfa Sa pentru noi. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare”, spune El, „rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. (Ioan 12, 24.) Numai prin jertfa lui Hristos, Sămânța, a putut fi adusă roadă pentru Împărăția lui Dumnezeu. Conform legii împărăției vegetale, viața este rezultatul morții Sale.

Așa stau lucrurile cu toți cei ce aduc roadă, ca împreună lucrători cu Hristos: iubirea de sine, urmărirea intereselor personale trebuie să piară; viața trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Însă legea jertfirii de sine este legea păstrării vieții. Agricultorul își păstrează grânele aruncându-le. Tot așa, viața care va fi păstrată este viața care este dată de bunăvoie în slujba lui Dumnezeu și a omului.

Sămânța moare, dar numai pentru a se înălța la o viață nouă. Prin aceasta suntem învățați lecția învierii. Despre trupul omenesc, așezat în mormânt pentru a se descompune, Dumnezeu a spus: „este semănat în putrezire, și învie în neputrezire; este semănat în ocară, și învie în slavă; este semănat în neputință, și învie în putere”. (1 Corinteni 15, 42.43.)

Pe măsură ce părinții și învățătorii încearcă să predea aceste lecții, lucrarea ar trebui să fie făcută practică. Copiii înșiși să pregătească pământul și să semene sămânța. În timp ce lucrează, părintele sau învățătorul poate explica despre grădina inimii, cu sămânța bună sau rea semănată acolo, și că, după cum grădina trebuie pregătită pentru sămânța naturală, în același fel trebuie pregătită inima pentru sămânța adevărului. Când sămânța este pusă în pământ, ei pot să-i învețe lecția morții lui Hristos; iar când se ivește firul de iarbă, adevărul învierii. Pe măsură ce planta crește, se poate continua cu legătura dintre semănatul natural și cel spiritual.

Tinerii ar trebui să fie instruiți într-un mod asemănător. Pot fi învățate în mod constant lecții din cultivarea pământului. Nimeni nu se îndreaptă către o bucată de pământ necultivat, așteptându-se să dea dintr-o dată o recoltă. Trebuie depusă o muncă stăruitoare, perseverentă în pregătirea solului, în semănat și cultivarea recoltei. Tot așa trebuie să fie și în semănatul spiritual. Grădina inimii trebuie cultivată. Solul trebuie zdrobit prin pocăință. Plantele rele care sufocă grânele cele bune trebuie smulse din rădăcină. Așa cum terenul năpădit o dată de mărăcini poate fi recăpătat numai prin muncă stăruitoare, în același fel tendințele rele ale inimii pot fi biruite numai printr-un efort serios în Numele și în tăria lui Hristos.

În cultivarea pământului, lucrătorul grijuliu va descoperi că înaintea lui se deschid comori la care abia dacă visase. Nimeni nu poate reuși în agricultură sau grădinărit fără să acorde atenție legilor implicate acolo. Trebuie studiate nevoile specifice ale fiecărei varietăți de plantă. Soiuri diverse reclamă soluri și moduri de cultivare diferite, iar condiția succesului este respectarea legilor care le guvernează pe fiecare în parte. Atenția cerută de mutarea plantelor, pentru ca nici măcar un firișor al rădăcinii să nu fie înghesuit sau pus greșit, grija pentru plantele tinere, curățarea și udarea, ferirea lor de ger în timpul nopții și de soare în timpul zilei, de buruieni și de atacuri ale unor insecte, pregătirea și aranjamentul nu numai că ne învață lecții importante privind dezvoltarea caracterului, însă lucrarea în sine este un mijloc de dezvoltare. Cultivarea grijii, răbdării, atenției la detalii, ascultării față de Lege oferă o educație de primă mărime. Contactul constant cu taina vieții și splendoarea naturii și, de asemenea, gingășia arătată în slujirea acestor minunate obiecte ale creației lui Dumnezeu tind să învioreze mintea, să rafineze și să înalțe caracterul; iar lecțiile învățate îl pregătesc pe lucrător să se ocupe cu mai mult succes de alte minți.