Educaţie

„Cine este înțelept, să ia seama la aceste lucruri și să fie cu luare aminte la bunătățile Domnului.”

Puterea vindecătoare a lui Dumnezeu există peste tot în natură. Dacă un copac este tăiat, dacă o făptură omenească este rănită sau i se rupe un os, firea naturală începe imediat să repare stricăciunea. Agenții vindecători stau în așteptare chiar înainte de a fi nevoie de intervenție; și de îndată ce un organ este rănit, toată energia este aruncată în lucrarea de refacere. Așa este și pe tărâm spiritual. Dumnezeu a avut remediul înainte ca păcatul să nască nevoia. Orice suflet care cedează în fața ispitei este rănit, lovit de către vrăjmaș; însă oriunde există păcat, este și Mântuitorul. Hristos a spus că are o lucrare de făcut — „să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați”. (Luca 4, 18.)

Noi avem datoria de a coopera în această lucrare. „Dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, ... să-l ridicați cu duhul blândeții.” (Galateni 6, 1.) Cuvântul tradus aici prin „ridicați” înseamnă a repune în încheietură, asemenea unui os dislocat. Cât de sugestivă este metafora! Cel care cade în greșeală sau în păcat are legăturile rupte cu tot ceea ce îl înconjoară. Ar putea să-și dea seama de greșeala făcută și să fie copleșit de remușcări; dar nu se poate recupera singur. Este confuz și încurcat, înfrânt și neajutorat. El trebuie îndreptat, vindecat, refăcut. „Voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții.” Numai iubirea care curge din inima lui Hristos poate vindeca. Numai acela în care curge acest fel de iubire, asemenea sevei în copac sau sângelui în corp, poate reface sufletul rănit.

Influențele iubirii au o putere minunată, căci acestea sunt divine. Răspunsul dat cu blândețe, care „potolește mânia,” iubirea care „este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate”, dragostea care „acoperă o sumedenie de păcate” (Proverbe 15,1 Corinteni 13, 4; 1 Petru 4, 8) — dacă am fi dispuși să învățăm lecția, ce putere vindecătoare ar primi în dar viețile noastre! Cum ar fi transformate viețile noastre și cum s-ar preschimba pământul după chipul cerului și ar fi o anticipare a acestuia!

Aceste lecții prețioase pot fi predate cu atâta simplitate, încât să fie înțelese chiar și de niște copilași. Inima copilului este fragedă și ușor de impresionat; iar când noi, care suntem mai în vârstă, ne vom „face ca niște copilași” (Matei 18, 3), când vom învăța simplitatea, blândețea și dragostea delicată a Mântuitorului, nu vom găsi că este greu să atingem inimile celor mici și să-i învățăm lucrarea de vindecare prin iubire.

Desăvârșirea există și în cele mai mici, și în cele mai mari lucrări ale lui Dumnezeu. Mâna care a așezat lumile în spațiu este mâna care modelează florile de pe câmp. Examinați sub microscop cele mai mărunte și mai comune flori care cresc pe marginea drumului și observați frumusețea și desăvârșirea minunată în toate părțile acestora. Tot așa, desăvârșirea poate fi găsită și în cele mai umile existențe; cele mai comune sarcini, împlinite cu o credincioșie străbătută de iubire, sunt frumoase înaintea lui Dumnezeu. Atenția plină de conștiinciozitate acordată lucrurilor mărunte ne va face împreună lucrători cu Dumnezeu și ne va aduce lauda de la Acela care vede și cunoaște totul.

Curcubeul care își întinde pe cer arcul său de lumină este o mărturie despre „legământul cel veșnic dintre Dumnezeu și toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ.” (Geneza 9, 16.) Iar curcubeul care înconjoară tronul de sus este, de asemenea, pentru copiii Săi, o dovadă a legământului Său de pace.

Așa cum curcubeul din nor este rezultatul unirii dintre ploaie și razele soarelui, curcubeul care se află deasupra tronului lui Dumnezeu reprezintă unirea dintre îndurarea și dreptatea Sa. Sufletului păcătos, dar care se pocăiește, Dumnezeu îi spune: Trăiește; „am găsit un preț de răscumpărare.” (Iov 33, 24.)

„După cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot așa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine și nu te voi mai mustra. Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” (Isaia 54, 9.10.)

Solia stelelor

Și stelele au o solie de încurajare pentru fiecare făptură omenească. În acele ceasuri care vin peste toți, când inima este slăbită și ispita taie adânc; când obstacolele par de netrecut, țelurile puse în viață par imposibil de realizat, iar făgăduințele ei atractive sunt asemenea merelor Sodomei; unde se poate găsi, în aceste condiții, un asemenea curaj și o așa statornicie, dacă nu în acea lecție pe care Dumnezeu ne-a îndemnat să o învățăm de la stele, care își continuă drumul, netulburate.

„Ridicați-vă ochii în sus, și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui, că nici una nu lipsește. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului și dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?» Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul cel veșnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin”. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă și-ți zic: «Nu te teme de nimic, Eu îți vin în ajutor!»” (Isaia 40, 26-29; 41, 10.13.)

Palmierul, bătut de soare și de apriga furtună de nisip, rămâne verde, înfloritor și roditor în mijlocul deșertului. Rădăcinile lui sunt hrănite de izvoare vii. Coroana sa de verdeață este zărită de departe, în câmpia arsă, pustie; iar călătorul, gata să moară, își grăbește pașii împleticiți către umbra răcoroasă și apa dătătoare de viață.

Copacul din deșert este un simbol al modului în care dorește Dumnezeu ca viața copiilor Săi să fie în această lume. Ei au menirea de a călăuzi sufletele obosite, complet neliniștite și gata să piară în deșertul păcatului — să le călăuzească spre apa vie. Ei trebuie să-i îndrume pe semenii lor către Acela care face invitația: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.” (Ioan 7, 37.)

Fluviul cel larg și adânc, care constituie o magistrală pentru trafic și pentru călătoriile națiunilor, este considerat ca un beneficiu al tuturor; dar ce vom spune despre râulețele care ajută la formarea acestui nobil curs de apă? Dacă nu ar fi ele, fluviul ar dispărea. De ele depinde însăși existența acestuia. Tot așa, unii oameni chemați să conducă în vreo lucrare mare sunt onorați ca și cum succesul acesteia li s-ar datora numai lor; dar acel succes a reclamat cooperarea credincioasă a lucrătorilor mai umili, aproape fără număr de mulți — lucrători despre care lumea nu știe nimic. Sarcini pentru care n-au primit nici o mulțumire, muncă fără recunoaștere, aceasta este partea celor mai mulți truditori ai lumii. Și într-un asemenea grup, mulți sunt plini de nemulțumire. Ei simt că viața lor este irosită. Dar râul cel mărunt care își croiește în tăcere calea prin dumbrăvi și câmpii, ducând cu el sănătate, fertilitate și frumusețe, este la fel de folositor în felul său ca și fluviul cel larg. Și, contribuind la viața fluviului, ajută la împlinirea a ceea ce singur nu ar fi putut realiza niciodată.

Mulți au nevoie de această lecție. Talentul este idolatrizat, iar poziția socială este dorită prea mult. Sunt prea mulți oameni care nu vor să facă nimic, dacă nu sunt recunoscuți ca lideri; prea mulți care trebuie să primească laude — căci altfel nu au nici un interes față de muncă. Ceea ce avem nevoie să învățăm este credincioșia în a folosi cel mai bine puterile și ocaziile pe care le avem și de a fi mulțumiți cu starea pe care ne-o încredințează Cerul.

O lecție despre încredere

„Întreabă dobitoacele, și te vor învăța, păsările cerului, și îți vor spune; ... și peștii mării îți vor povesti.” „Du-te la furnică, ... uită-te cu băgare de seamă la căile ei și înțelepțește-te!” „Uitați-vă la păsările cerului”; „Uitați-vă cu băgare de seamă la corbi.” (Iov 12, 7.8; Proverbe 6, 6; Matei 6, 26; Luca 12, 24.)

Nu trebuie doar să-i spunem copilului despre aceste creaturi ale lui Dumnezeu. Animalele însele ar trebui să fie învățătorii lui. Furnicile îl învață lecția muncii răbdătoare, a perseverenței în depășirea obstacolelor, a prevederii pentru viitor. Și păsările sunt învățători ai plăcutei lecții legate de încredere. Tatăl nostru ceresc are grijă de ele; dar și ele trebuie să adune hrana, să-și construiască singure cuiburile și să-și crească puii. Sunt expuse în fiecare clipă unor vrăjmași care încearcă să le nimicească. Cu toate acestea, cu câtă voioșie se duc la lucrul lor! Câtă bucurie răzbate din cântecele lor!

Cât de frumoasă este descrierea psalmistului privind grija lui Dumnezeu față de creaturile pădurii: „Munții cei înalți sunt pentru țapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri.” (Psalmii 104, 18.)

El trimite râurile să zburde printre dealuri, unde își au păsările cuibul și „fac să le răsune glasul printre ramuri”. (Psalmii 104, 12.) Toate creaturile pădurilor și dealurilor sunt o parte a uriașei Sale familii. El Își deschide mâna și satură „după dorință tot ce are viață”. (Psalmii 145, 16.)

Vulturul Alpilor este câteodată învins de furtună și silit să coboare în defileele munților. Norii de furtună izolează această pasăre puternică a pădurii, siluetele lor întunecate despărțind-o de înălțimile însorite, unde aceasta și-a făcut cuib. Eforturile ei de a scăpa par lipsite de izbândă. Zvâcnește ca o săgeată încoace și-ncolo, bătând aerul cu aripile puternice și trezind ecourile muntelui cu țipetele ei. Într-un târziu, pe o notă de triumf, se înalță cu viteză și, străpungând norii, iat-o din nou liberă în razele soarelui, cu întunecimea și furtuna departe sub ea. Și noi putem fi înconjurați de dificultăți, descurajări și întuneric. Minciunile, nenorocirile, nedreptatea ne despart de soare. Sunt nori pe care nu-i putem risipi. Degeaba ne luptăm noi cu împrejurările. Nu există decât o singură cale de scăpare, numai una. Cețurile și negura stau lipite de pământ; lumina lui Dumnezeu strălucește dincolo de nori. Pe aripile credinței, ne putem înălța în razele de soare ale prezenței Sale.

Multe sunt lecțiile care pot fi astfel învățate. Încrederea în sine — de la copacul care, crescând singur în câmp sau pe coasta muntelui, își înfige adânc rădăcinile în pământ și, în tăria lui aspră, sfidează furtuna. Puterea influenței timpurii — de la trunchiul de copac contorsionat, diform, care a fost strâmbat pe când era doar o nuielușă fragedă, trunchi căruia nici o putere omenească nu-i mai poate reda după aceea simetria. Secretul unei vieți sfinte — de la nufărul care, în mijlocul vreunui bazin mlăștinos, înconjurat de buruieni și murdării își afundă cu hotărâre tulpina către nisipurile curate de dedesubt și, trăgându-și viața de acolo, își înalță spre lumină florile parfumate, într-o puritate desăvârșită.

Astfel, în timp ce copiii și tinerii dobândesc o cunoaștere faptică de la învățători și din manuale, trebuie să învețe să descopere lecții și să discearnă ei înșiși adevărul. Când se ocupă cu grădinăritul, întrebați-i ce învățăminte trag din îngrijirea plantelor lor. Când admiră un peisaj superb, întrebați-i de ce a îmbrăcat Dumnezeu câmpiile și pădurile cu nuanțe atât de variate și frumoase. De ce nu a fost totul zugrăvit într-un brun sumbru? Când culeg florile, ajutați-i să se gândească la motivul pentru care ne-a lăsat să avem frumusețea acestor plante care vin din Eden. Învățați-i să observe pretutindeni în natură dovezile că Dumnezeu Se gândește la noi, să observe minunata adaptare a tuturor lucrurilor la nevoile și fericirea noastră.

Numai acela care recunoaște în natură lucrarea Tatălui său, care citește scrisul de mână al Tatălui — numai el învață de la lucrurile din natură cele mai profunde lecții ale acestora și primește cea mai înaltă slujire a lor. Numai el poate aprecia pe deplin semnificația dealului și a văii, a râului și a mării, el, care le privește ca o expresie a gândirii lui Dumnezeu, ca o descoperire a Creatorului.

Multe ilustrații din natură sunt folosite de scriitori ai Bibliei, iar dacă observăm lucrurile din lumea naturală, vom fi aduși în starea de a înțelege mai bine, sub îndrumarea Duhului Sfânt, lecțiile Cuvântului lui Dumnezeu. În felul acesta, natura devine o cheie pentru vistieria Cuvântului.

Copiii ar trebui să fie încurajați să caute în natură obiectele care ilustrează învățăturile Bibliei și să descopere în Biblie asemănările cu lucrurile din natură. Ei ar trebui să caute, atât în natură, cât și în Sfintele Scripturi, fiecare obiect care-L reprezintă pe Hristos și, de asemenea, pe acelea pe care El le-a folosit pentru ilustrarea adevărului. Astfel, ei pot învăța să-L vadă în copac și în vița-de-vie, în crin și în trandafir, în soare și în stea. Ei pot învăța să-I audă glasul în cântecul păsărilor, în foșnetul copacilor, în tunetul care se prăvălește și în muzica mării. Și fiecare obiect din natură va repeta pentru ei lecțiile Sale prețioase.

Pentru cei care fac în acest fel cunoștință cu Hristos, pământul nu va mai fi niciodată un loc singuratic și pustiu. Va fi casa Tatălui lor, plină de prezența Aceluia care a umblat odată printre oameni.

Biblia ca educator

„Ele te vor însoți în mersul tău, te vor păzi în pat și îți vor vorbi la deșteptare!”