Educaţie

„Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, s-au vindecat de boli.”

Pentru educator, nici o altă parte a Bibliei nu este mai valoroasă decât biografiile acesteia. Aceste biografii sunt deosebite de toate celelalte prin aceea că sunt perfect conforme cu realitatea. Oricărei minți finite îi este cu neputință să interpreteze corect, în toate lucrurile, faptele alteia. Nimeni în afară de Acela care citește în inimă, care sesizează izvoarele tainice ale motivației și acțiunii nu poate să contureze caracterul după adevărul absolut sau să ofere imaginea perfect valabilă a unei vieți omenești. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu se face o asemenea descriere.

Biblia nu învață nici un adevăr cu mai multă claritate decât acela că ceea ce facem este rezultatul a ceea ce suntem. Într-o mare măsură, experiențele vieții sunt rodul propriilor gânduri și fapte.

„Nu nimerește blestemul neîntemeiat.” (Proverbe 26, 2.)

„Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine, căci se va bucura de rodul faptelor lui. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor Lui.” (Isaia 3, 10.11.)

„Ascultă și tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire, care va fi rodul gândurilor lui.” (Ieremia 6, 19.)

Îngrozitor este adevărul acesta și el ar trebui întipărit adânc în minte. Fiecare faptă acționează asupra autorului ei. Dar se poate ca o ființă omenească să nu recunoască niciodată, în relele care îi otrăvesc viața, rodul a ceea ce el însuși a semănat. Chiar și în aceste condiții, nu suntem lipsiți de nădejde.

Pentru a câștiga dreptul de întâi născut, care era deja al lui prin făgăduința lui Dumnezeu, Iacov a recurs la înșelăciune și a cules roadele: ura fratelui său. El a fost la rândul lui nedreptățit și înșelat în timpul celor douăzeci de ani de exil și a fost în cele din urmă nevoit să-și afle siguranța fugind; și a cules și o a doua recoltă, prin aceea că relele din propriul caracter au prins rădăcini și au adus roade în fiii lui; aceasta fiind o imagine cât se poate de fidelă cu pedepsele ce caracterizează viața omenească.

Însă Dumnezeu spune: „Nu vreau să cert în veci, nici să țin o mânie necurmată când înaintea Mea cad în leșin duhurile și sufletele pe care le-am făcut. Din pricina păcatului lăcomiei lui M-am mâniat și l-am lovit, M-am ascuns, în supărarea Mea, și cel răzvrătit a urmat și mai mult pe căile inimii lui. I-am văzut căile, și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi, și-l voi mângâia, pe el și pe cei ce plâng împreună cu el.... Pace, pace celui de departe și celui de aproape! zice Domnul. Da, Eu îl voi tămădui!” (Isaia 57, 16-19.)

În nenorocirea lui, Iacov nu s-a lăsat copleșit. Se pocăise și se străduise să facă ispășire pentru nedreptatea care îl făcea vinovat față de fratele său. Iar când a fost amenințat cu moartea prin mânia lui Esau, el a căutat ajutor la Dumnezeu. „S-a luptat cu îngerul și a fost biruitor, a plâns și s-a rugat de el.” „Și l-a binecuvântat acolo.” (Osea 12, 4. Geneza 32, 29.) Cel iertat s-a ridicat în virtutea puterii Sale, nu tot ca înșelător, ci ca un prinț al lui Dumnezeu. El nu câștigase doar izbăvirea de fratele său orbit de furie, ci izbăvirea de sine însuși. Fusese frântă puterea răului din propria sa fire; caracterul său a fost transformat.

Spre seară, a fost luminat. Iacov, privind istoria vieții sale, a recunoscut puterea lui Dumnezeu, care l-a apărat: „Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău”. (Geneza 48, 15.16.)

Aceeași experiență este repetată în istoria fiilor lui Iacov — păcatul care duce la pedeapsă și pocăința care aduce în viață roada neprihănirii.

Dumnezeu nu Își anulează legile. Nu lucrează în afara lor. Nu desface lucrarea păcatului. În schimb, transformă. Prin harul Său, blestemul lucrează așa, încât să aducă binecuvântare.

Din fiii lui Iacov, Levi era unul dintre cei mai cruzi și răzbunători, unul din cei doi vinovați în gradul cel mai înalt de uciderea prin trădare a sihemiților. Trăsăturile lui Levi, reflectate în descendenții lui, a adus asupra lor decretul divin: „Îi voi împărți în Iacov și-i voi risipi în Israel.” (Geneza 49, 7.) Însă pocăința a adus reformă; iar prin credincioșia lor față de Dumnezeu, în mijlocul apostaziei celorlalte triburi, blestemul s-a transformat într-o dovadă a celei mai înalte cinstiri.

„În vremea aceea, Domnul a despărțit seminția lui Levi și i-a poruncit să ducă chivotul legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-I slujească și să binecuvânteze poporul în Numele Lui”. „Legământul Meu cu el era un legământ de viață și de pace. I l-am dat ca să se teamă de Mine și el s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu.... A umblat cu Mine în pace și în neprihănire și pe mulți i-a abătut de la rău.” (Deuteronom 10, 8; Maleahi 2, 5.6.)

Slujitorii numiți ai Sanctuarului, leviții, nu au primit nici o moștenire funciară; ei locuiau împreună în cetăți puse deoparte pentru ei și primeau sprijin din zecimile, jertfele și darurile date în slujba lui Dumnezeu. Ei erau învățătorii poporului, oaspeți la toate sărbătorile lor și cinstiți pretutindeni ca slujitori și reprezentanți ai lui Dumnezeu. Întregii națiuni i s-a dat porunca: „Cât vei trăi în țara ta, vezi să nu cumva să părăsești pe Levit”. „Levi n-are nici parte de moșie, nici moștenire cu frații lui: Domnul este moștenirea lui.” (Deuteronom 12, 19; 10, 9.)

Să cucerești prin credință

Adevărul că omul „este după cum gândește în inima lui” (Proverbe 23, 7) își găsește o altă ilustrație în experiența lui Israel. La marginea Canaanului, iscoadele care se întorseseră de la cercetarea țării au dat raportul. Frumusețea și rodnicia ținutului au fost pierdute din vedere de teama dificultăților pe care aveau să le întâmpine în lupta pentru ocuparea lui. Cetățile care își înălțau zidurile până la ceruri, războinicii uriași, carele de fier le știrbeau credința. Lăsându-L pe Dumnezeu în afara acestei chestiuni, mulțimea a aprobat ca un ecou hotărârea iscoadelor necredincioase: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.” (Numeri 13, 31.) Cuvintele lor s-au dovedit adevărate. Nu au fost în stare să se suie și și-au irosit viețile în pustie.

Cu toate acestea, doi dintre cei doisprezece, care văzuseră ținutul, au raționat cu totul altfel. „Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori” (Numeri 13, 30), au îndemnat ei, considerând că făgăduința lui Dumnezeu era superioară uriașilor, cetăților cu ziduri fortificate sau carelor din fier. Pentru ei, cuvântul lor a fost adevărat. Deși au împărtășit cei patruzeci de ani de rătăcire prin deșert cu frații lor, Caleb și Iosua au intrat în țara făgăduită. La fel de curajos ca atunci când a ieșit cu oștile Domnului din Egipt, Caleb a cerut ca parte a sa cetățile întărite ale uriașilor. În tăria lui Dumnezeu, el i-a izgonit pe canaaniți. Viile și grădinile de măslini unde îi călcaseră picioarele au intrat în posesia sa. Deși lașii și răzvrătiții pieriseră în pustie, bărbații credinței au mâncat din strugurii Eșcolului.

Biblia nu pune nici un adevăr într-o lumină mai puternică decât faptul că primejdia însoțește fie și o singură îndepărtare de la ceea ce este drept — primejdie atât pentru cel ce face răul, cât și pentru toți cei pe care-i ajunge influența lui. Exemplul are o putere minunată; iar când este folosit în sfera tendințelor rele ale firii noastre, devine aproape irezistibil.

Cel mai puternic bastion al viciului în lumea noastră nu este viața nelegiuită a păcătosului abandonat sau a unui paria degenerat; este acea viață care pare altminteri virtuoasă, onorabilă și nobilă, dar în care este nutrit un păcat, în care este îngăduit un viciu. Pentru sufletul care se luptă în taină cu o ispită enormă, tremurând chiar pe marginea prăpastiei, un asemenea exemplu este una dintre cele mai puternice seducții către păcat. Cel care, înzestrat cu cele mai înalte concepții despre viață, adevăr și onoare, încalcă totuși de bunăvoie un singur precept al Legii sfinte a lui Dumnezeu și-a transformat darurile nobile într-o momeală către păcat. Geniu, talent, compasiune, chiar și fapte generoase și pline de bunătate pot fi în felul acesta camuflaje ale lui Satana, prin care să ademenească suflete în prăpastia ruinei.

Din acest motiv, Dumnezeu a dat atâtea exemple care arată rezultatele fie și numai ale unei singure fapte greșite. Din povestea tristă a acelui singur păcat care a adus moartea în lume și toată nenorocirea noastră o dată cu pierderea Edenului și până la raportul despre acela care L-a vândut pe Domnul slavei pentru treizeci de arginți, biografiile Bibliei abundă în astfel de exemple, date pentru a fi asemenea unor semnale de avertizare, plasate lângă drumurile care se despart de cărarea ce duce la viață.

Există, de asemenea, avertizări prin consemnarea rezultatelor ce au urmat, fie și numai a unui act de cedare în fața greșelii și slăbiciunii omenești, ca rod al îndepărtării de credință.

Printr-un singur eșec al credinței, Ilie și-a oprit lucrarea vieții. Grea fusese povara pe care o purtase pentru Israel; pline de credincioșie fuseseră avertizările lui legate de idolatria națională; și adâncă fusese bunăvoința lui de a veghea și aștepta vreo dovadă de pocăință în timpul celor trei ani și jumătate de foamete. Stătuse singur pentru Dumnezeu pe muntele Carmel. Prin puterea credinței, idolatria a fost lepădată și ploaia binecuvântată a dat mărturie despre ploile de binecuvântări care așteptau să fie revărsate asupra lui Israel. Atunci, în oboseala și slăbiciunea sa, a fugit în urma amenințărilor Izabelei și, singur în pustie, s-a rugat să moară. Credința îl părăsise. El nu avea să sfârșească lucrarea pe care o începuse. Dumnezeu i-a poruncit să ungă pe un altul care să fie profet în locul său.

Însă Dumnezeu luase în seamă slujirea din inimă a servului Său. Ilie nu avea să piară descurajat și singur în pustie. Nu era pentru el coborârea în mormânt, ci înălțarea împreună cu îngerii lui Dumnezeu în prezența slavei Sale.

Rapoartele acestor vieți declară că orice făptură umană va înțelege într-o zi că păcatul poate aduce numai rușine și pierdere; că necredința înseamnă eșec; dar că mila lui Dumnezeu se coboară oricât de adânc; că sufletul care se pocăiește este înălțat de credință pentru a se alătura fiilor lui Dumnezeu prin adopțiune.

Disciplinarea prin suferință

Toți cei care aduc în această lume o slujire sinceră lui Dumnezeu sau oamenilor primesc o instruire pregătitoare în școala întristării. Cu cât este mai mare sarcina încredințată și cu cât este mai înalt serviciul adus, cu atât este mai grea punerea la probă și mai severă disciplinarea.

Studiați experiențele lui Iosif și Moise, ale lui Daniel și David. Comparați istoria vieții timpurii a lui David cu istoria lui Solomon și analizați rezultatele.

În tinerețea sa, David s-a aflat în strânsă legătură cu Saul, iar șederea sa la curte și relația lui cu familia împăratului i-au făcut o idee despre grijile, necazurile și încurcăturile ascunse de strălucirea și fastul regalității. El a văzut ce puțin valorează slava omenească atunci când este chemată să aducă pace sufletului. Și s-a întors cu bucurie și ușurare de la curtea împăratului la stână și turme.

Când, din pricina invidiei lui Saul, a devenit un fugar prin pustie, David, lipsit de ajutorul omenesc, s-a sprijinit cu mai multă hotărâre de Dumnezeu. Nesiguranța și neliniștea vieții din pustie, primejdia continuă în care se afla, necesitatea frecventă de a fugi, caracterul oamenilor care s-au adunat la el acolo — cei care „se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulțumiți” (1 Samuel 22, 2) — toate acestea au dus la lucrul esențial, o severă autodisciplinare. Aceste experiențe i-au stimulat și dezvoltat puterea de a lucra cu oamenii, compasiunea pentru cei oprimați și ura față de nedreptate. De-a lungul anilor de așteptare și primejdie, David a învățat să găsească în Dumnezeu liniștea, sprijinul, viața sa. A învățat că el putea ajunge la tron numai prin puterea lui Dumnezeu; că ar fi putut să conducă în mod înțelept numai prin înțelepciunea Sa. Numai în procesul pregătirii în școala greutăților și a întristării a putut David să lase în urmă acest raport — măcar că după aceea a fost întinat de marele său păcat — anume că „David a împărățit peste Israel și făcea judecată și dreptate la tot poporul lui.” (2 Samuel 8, 15.)

Disciplina care a caracterizat experiența timpurie a lui David lipsea din cea a lui Solomon. În împrejurări, caracter și viață, el părea avantajat mai presus de oricine altcineva. Nobil în tinerețe, nobil în perioada bărbăției, preaiubitul Dumnezeului Său, Solomon a început o domnie care promitea o mare prosperitate și cinste. Națiunile lumii se minunau de cunoștințele și perspicacitatea omului căruia Dumnezeu îi dăduse înțelepciune. Însă mândria adusă de prosperitate a provocat despărțirea de Dumnezeu. De la bucuria comuniunii divine, Solomon s-a întors să caute satisfacție în plăcerile senzuale. Despre această experiență, el spune:

„Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii; mi-am făcut grădini și livezi de pomi.... Mi-am strâns argint și aur și bogății ca de împărați și țări. Mi-am adus cântăreți și cântărețe, și desfătarea fiilor oamenilor: o mulțime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toți cei ce erau înaintea mea în Ierusalim.... Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea.... Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt și că nu este nimic trainic sub soare. Atunci mi-am întors privirile spre înțelepciune, prostie și nebunie. Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut și mai înainte.”

„Atunci, am urât viața.... Mi-am urât până și toată munca pe care am făcut-o sub soare.” (Eclesiastul 2, 4-12.17.18.)

Prin propria-i experiență amară, Solomon a învățat lipsa de substanță a unei vieți care își caută cel mai înalt bine în lucrurile pământești. El a ridicat altare zeilor păgâni, numai pentru a afla cât de zadarnică este făgăduința lor de a da odihnă sufletului.

În anii săi de pe urmă, obosit și însetat după ce

a băut de la puțurile crăpate ale pământului, Solomon s-a întors să bea de la izvorul vieții. Pentru generațiile care au urmat, prin Duhul Inspirației, el a scris raportul istoriei anilor săi irosiți, cu lecția lor de avertizare. Și astfel, deși roadele aduse de sămânța pe care o semănase fuseseră culese de poporul său, sub forma unor recolte ale răului, lucrarea vieții lui Solomon nu a fost cu totul pierdută. În cele din urmă, disciplina suferinței și-a împlinit lucrarea și pentru el.

Dar cu asemenea zori, cât de glorios ar fi putut fi miezul zilei vieții lui Solomon, dacă ar fi învățat în tinerețea sa lecția pe care a predat-o suferința în viețile altora!

Punerea la probă a lui Iov

Pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, cei care „sunt chemați după planul Său” (Romani 8, 28), biografia biblică are o lecție încă și mai înaltă a lucrării suferinței. „Voi Îmi sunteți martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43, 12), martori că El este bun și că bunătatea Sa este bunătatea supremă. „Am ajuns o priveliște pentru lume, îngeri și oameni.” (1 Corinteni 4, 9.)

Altruismul, principiul Împărăției lui Dumnezeu, este principiul pe care-l urăște Satana; el îi tăgăduiește însăși existența. De la începutul marii controverse, el s-a străduit să dovedească faptul că principiile după care acționează Dumnezeu sunt egoiste; și el procedează la fel cu cei care-I slujesc lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos și a tuturor celor ce-I poartă Numele este aceea de a dovedi falsitatea pretenției lui Satana.

Isus a venit în chip de om în scopul de a ilustra altruismul în propria Sa viață. Și toți aceia care acceptă acest principiu trebuie să fie împreună lucrători cu El, demonstrându-l în viața practică. Să aleagă ceea ce este drept, pentru că așa este drept, să ia poziție pentru adevăr cu prețul suferinței și sacrificiului — „Aceasta este moștenirea robilor Domnului, iar neprihănirea lor vine de la Mine, zice Domnul.” (Isaia 54, 17.)

Foarte de timpuriu în istoria lumii este consemnat raportul vieții unuia asupra căruia s-a purtat această controversă iscată de Satana.

Despre Iov, patriarhul din Uț, mărturia Aceluia care cercetează inimile a fost: „Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău.”

Împotriva acestui om, Satana a adus o acuzație disprețuitoare: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui și tot ce este al lui?... Dar ia întinde-ți mâna și atinge-te de tot ce are”; „atinge-Te de oasele și de carnea lui, și sunt încredințat că Te va blestema în față.”

Domnul a spus lui Satana: „Iată, îți dau pe mână tot ce are, numai asupra lui să nu întinzi mâna”. „Iată, ți-l dau pe mână: numai cruță-i viața.”

Având această permisiune, Satana a spulberat tot ceea ce avea Iov: turme și cirezi, slujitori și slujnice, fii și fiice; și el „a lovit pe Iov cu o bubă rea din talpa piciorului până în creștetul capului.” (Iov 1, 8-12; 2, 5-7.)

Și la cupa sa a mai fost adăugat un element al amărăciunii. Prietenii săi, care nu vedeau în nenorocire decât o plată a păcatului, au apăsat asupra duhului său rănit și împovărat cu acuzațiile lor, conform cărora Iov se făcea vinovat de nelegiuire.

În mod aparent părăsit de cer și pământ, dar păstrându-și strâns credința în Dumnezeu și fiind conștient de integritatea sa, îndurerat și încurcat, a strigat:

„M-am dezgustat de viață!”

„Ah! de m-ai ascunde în locuința morților, De m-ai acoperi până-ți va trece mânia Și de mi-ai rândui o vreme când Îți vei aduce iarăși aminte de mine!” (Iov 10, 1; 14, 13.)

„Iată, țip de silnicie, și nimeni nu răspunde; Cer dreptate, și dreptate nu este!... M-a dezbrăcat de slava mea, mi-a luat cununa de pe cap.... A depărtat pe frații mei de la mine Și prietenii mei s-au înstrăinat de mine.... Aceia pe care îi iubeam s-au întors împotriva mea.... Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei! Căci mâna lui Dumnezeu m-a lovit.”

„Oh! Dacă aș ști unde să-L găsesc, Dacă aș putea să ajung până la scaunul Lui de domnie.... Dacă mă duc la răsărit, nu este acolo; Dacă mă duc la apus, nu-L găsesc; Dacă are treabă la miază-noapte, nu-L pot vedea; Dacă Se ascunde la miază-zi, nu-L pot descoperi. Dar El știe ce cale am urmat; Și, dacă m-ar încerca, aș ieși curat ca aurul.”

„Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în El.”

„Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu Și că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea Și chiar dacă nu voi mai avea carne, Voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor, Ochii mei Îl vor vedea, Și nu ai altuia.” (Iov 19, 7-21; 23, 3-10; 13, 15; 19, 25-27.)

Lui Iov i s-a întâmplat după credința sa. „Dacă m-ar încerca,” a spus el, „aș ieși curat ca aurul.” (Iov 23, 10.) Așa a și fost. Prin răbdarea sa neobosită, și-a apărat propriul caracter și în felul acesta caracterul Aceluia al cărui reprezentant era. Și „Domnul a adus pe Iov iarăși în starea lui de la început.... Și Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese.... În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi.” (Iov 42, 10-12.)

În raportul despre cei care au fost părtași, prin dăruire de sine, la suferințele lui Hristos stau — unul în Vechiul Testament și celălalt în Noul Testament — numele lui Ionatan și Ioan Botezătorul.

Ionatan a fost moștenitor al tronului prin naștere, știindu-se însă înlăturat prin hotărâre divină; pentru rivalul său a fost cel mai delicat și credincios prieten, apărând viața lui David chiar cu prețul primejduirii propriei vieți; statornic lângă tatăl său prin zilele întunecate ale slăbirii puterii acestuia și tot lângă el căzând în cele din urmă — numele lui Ionatan este prețuit în ceruri, iar pe pământ rămâne ca mărturie despre existența și puterea iubirii altruiste.

Ioan Botezătorul, când a apărut ca vestitor al lui Mesia, a tulburat toată națiunea. Din loc în loc, pașii săi erau urmați de mulțimi de oameni de orice rang și stare socială. Totul s-a schimbat însă când a venit Acela despre care dăduse mărturie. Mulțimile l-au urmat pe Isus și a părut că lucrarea lui Ioan se apropia rapid de sfârșit. Cu toate acestea, credința lui nu a fost deloc șovăielnică. „Trebuie ca El să crească,” a spus el, „iar eu să mă micșorez.” (Ioan 3, 30.)

Timpul a trecut și împărăția pe care Ioan o așteptase cu atâta încredere nu a fost întemeiată. În temnița lui Irod, fără aerul dătător de viață și libertatea pustiei, el a așteptat și a vegheat.

Nu s-a făcut nici o intervenție armată, ușile închisorilor nu au fost sparte; dar vindecarea bolnavilor, predicarea Evangheliei, înălțarea sufletelor oamenilor mărturiseau despre misiunea lui Hristos.

Singur în temniță, văzând încotro se îndreaptă cărarea sa, ca și a Stăpânului Său, Ioan a acceptat încrederea cu care era onorat — părtaș la jertfa lui Hristos. Soli cerești l-au însoțit la mormânt. Inteligențele universului, căzute și necăzute, au fost martorele modului în care el a demonstrat o slujire altruistă.

Și în toate generațiile care au trecut de atunci, suflete suferinde au fost susținute de mărturia vieții lui Ioan. De-a lungul secolelor de întuneric, în temniță, pe eșafod, în flăcări, bărbați și femei au fost întăriți de memoria aceluia despre care Hristos a declarat: „Dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” (Matei 11, 11.)

„Și ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aș vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel și de prooroci! Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe.

Femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți. Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu fierăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului.

Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.” (Evrei 11, 32-40.)