Educaţie

„Orânduirile Tale sunt prilejul cântărilor mele în casa pribegiei mele.”

Primele și, de asemenea, cele mai înalte creații poetice cunoscute omului se găsesc în Scripturi. Înainte să fi cântat cel mai vechi poet al lumii, păstorul din Madian a notat aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, adresate lui Iov — fiind, în măreția lor, neegalate și neatinse măcar pe departe de cele mai înalte creații ale geniului uman:

„Unde erai tu când am întemeiat pământul? Cine a închis marea cu porți Când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori Și scutece din întuneric; Când i-am pus hotar Și când i-am pus zăvoare și porți; Când am zis: «Până aici să vii, să nu treci mai departe; Aici să ți se oprească mândria valurilor tale?»

„De când ești, ai poruncit tu dimineții? Ai arătat tu zorilor locul lor?”

„Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Sau te-ai plimbat tu prin fundurile adâncului? Ți s-au deschis porțile morții? Sau ai văzut tu porțile umbrei morții? Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Vorbește, dacă știi toate aceste lucruri.”

„Unde este drumul care duce la locașul luminii? Și întunericul unde își are locuința?...”

„Ai ajuns tu până la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei, Pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, Pentru zilele de război și de bătălie? Pe ce cale se împarte lumina? Și pe ce cale se împrăștie vântul de răsărit pe pământ? Cine a deschis un loc de scurgere ploii Și a însemnat drumul fulgerului și al tunetului, Pentru ca să cadă ploaia pe un pământ fără locuitori, Pe un pustiu unde nu sunt oameni; Pentru ca să adape locurile pustii și uscate Și ca să facă să încolțească și să răsară iarba? Are ploaia tată? Cine dă naștere picăturilor de rouă? Din al cui sân iese gheața Și cine naște promoroaca cerului, Ca apele să se îngroașe ca o piatră Și fața adâncului să se întărească?

Poți să înnozi tu legăturile Găinușei Sau să dezlegi frânghiile Orionului? Tu faci să iasă la vremea lor semnele zodiacului Și cârmuiești Ursul mare cu puii lui?” (Iov 38, 4-27; 38, 31.32.)

Pentru frumusețea exprimării, citiți și descrierea primăverii, din Cântarea Cântărilor:

„Căci iată că a trecut iarna; A încetat ploaia și s-a dus. Se arată florile pe câmp, A venit vremea cântării Și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre. Se pârguiesc roadele în smochin și viile înflorite Își răspândesc mirosul. Scoală-te, iubito, și vino, frumoaso.” (Cântarea Cântărilor 2, 11-13.)

Și deloc inferioară în frumusețe este profeția lui Balaam, adusă fără voia lui, prin care binecuvânta pe Israel:

„Balac m-a adus din Aram. Împăratul Moabului m-a chemat din munții Răsăritului, zicând: «Vino și blestemă-mi pe Iacov! Vino și defaimă-mi pe Israel!» Cum să blestem eu pe cel pe care nu-l blestemă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel pe care nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălțimea dealurilor: Este un popor care locuiește deoparte Și nu face parte dintre neamuri....

Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, și eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov. Nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el. El este împăratul lui, veselia lui.... Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, Nici vrăjitoria împotriva lui Israel. Acum se poate spune despre Iacov și Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!

Cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, Cel ce vede vedenia Celui Atotputernic: ... Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuințele tale, Israele! Ele se întind ca niște văi, Ca niște grădini lângă un râu. Ca niște copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, Ca niște cedri pe lângă ape....

Așa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, Cel ce cunoaște planurile Celui Preaînalt: ... Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.... Cel ce se naște din Iacov domnește ca stăpânitor.” (Numeri 23, 7-23; 24, 4-6; 24, 16-19.)

Cântecul de laudă este atmosfera cerului; iar când cerul vine în contact cu pământul, există muzică și cântare — „mulțumiri și cântări de laudă.” (Isaia 51, 3.)

Deasupra pământului nou creat, așa cum fusese conceput, frumos și nepătat, sub zâmbetul lui Dumnezeu, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și ... toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” (Iov 38, 7.) Tot așa, inimile omenești, în rezonanță cu cerul, au răspuns la bunătatea lui Dumnezeu cu cântări de laudă. Multe din evenimentele istoriei omenești au fost legate de cântări.

Primul cântec raportat în Biblie de pe buzele oamenilor a fost acea glorioasă explozie de mulțumire din partea mulțimii lui Israel la Marea Roșie:

„Voi cânta Domnului, căci și-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal și pe călăreț. Domnul este tăria mea și temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda; El este Dumnezeul tatălui meu: Pe El Îl voi preamări.”

„Dreapta Ta, Doamne, și-a făcut vestită tăria; Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, a zdrobit pe vrăjmași.... Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfințenie, Bogat în fapte de laudă, Făcător de minuni?”

„Și Domnul va împărăți în veac și în veci de veci.... Cântați Domnului, căci și-a arătat slava.” (Exod 15, 1.2.6-11; 18, 21.)

Mari au fost binecuvântările primite de oameni ca răspuns la cântările de laudă. Puținele cuvinte care povestesc o experiență din călătoria prin pustie a lui Israel au o lecție vrednică de atenția noastră:

„S-au dus la Beer (Fântână). La această fântână, Domnul a zis lui Moise: «Strânge poporul, și le voi da apă.»” (Numeri 21, 16.) Atunci a cântat Israel cântarea aceasta:

„Țâșnește, fântână! Cântați în cinstea ei! Fântâna pe care au săpat-o căpeteniile, Pe care au săpat-o mai marii poporului, Cu toiagul de cârmuire, cu toiegele lor!” (Numeri 21, 17.18.)

Cât de adesea se repetă această istorie în experiența spirituală! Cât de des, prin cuvintele cântecului sfânt, sunt date la o parte în suflet zăgazurile izvoarelor de pocăință și credință, de speranță, iubire și bucurie!

Cu cântece de laudă au înaintat armatele lui Israel către marea izbăvire de sub Iosafat. La Iosafat ajunsese vestea de amenințare cu război. „O mare mulțime înaintează împotriva ta”, a fost solia, „fiii lui Moab și fiii lui Amon, și cu ei niște Maoniți”. „În spaima sa, Iosafat și-a îndreptat fața să caute pe Domnul și a vestit un post pentru tot Iuda. Iuda s-a adunat să cheme pe Domnul, și au venit din toate cetățile lui Iuda să caute pe Domnul.” Iar Iosafat, stând în curtea Templului înaintea poporului său, și-a revărsat sufletul în rugăciune, mărturisind neajutorarea în care se afla Israel și rugându-L pe Dumnezeu să-și împlinească făgăduința. „Noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulțimi care înaintează împotriva noastră,” a spus el, „și nu știm ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați spre Tine!” (2 Cronici 2, 2.1.3.4.12.)

„Atunci Duhul Domnului a venit în mijlocul adunării peste Iahaziel”, un levit. „Și Iahaziel a zis: Ascultați, tot Iuda și locuitorii din Ierusalim și tu, împărate Iosafat! Așa vă vorbește Domnul: Nu vă temeți și nu vă înspăimântați înaintea acestei mari mulțimi, căci nu voi veți lupta, ci Dumnezeu.... Nu veți avea de luptat în lupta aceasta: așezați-vă, stați acolo și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul.... Nu vă temeți și nu vă înspăimântați; mâine, ieșiți-le înainte, și Domnul va fi cu voi!” (2 Cronici 20, 14-17.)

„A doua zi, au pornit dis-de-dimineață spre pustia Tecoa.” (2 Cronici 20, 20.) Înaintea armatei mergeau cântăreții, înălțându-și vocile în laudă către Dumnezeu — lăudându-L pentru biruința făgăduită.

În cea de-a patra zi care a urmat, armata s-a întors în Ierusalim, încărcată de prada luată de la inamicii lor, cu laudă în cântare pentru victoria câștigată.

Prin cântare, David, în mijlocul vicisitudinilor vieții sale schimbătoare, era în comuniune cu cerul. Cu câtă sensibilitate sunt reflectate experiențele lui de păstor în cuvintele:

„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paște în pășuni verzi Și mă duce la ape de odihnă;... Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, Nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.” (Psalmii 23, 1-4.)

Ajuns la vârsta bărbăției, ca fugar urmărit, găsind refugiu în stâncile și peșterile din pustie, el a scris:

„Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, Pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, Îmi tânjește trupul după Tine, Într-un pământ sec, uscat și fără apă.... Căci Tu ești ajutorul meu Și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.”

„Pentru ce te mâhnești, suflete Și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda. El este mântuirea mea Și Dumnezeul meu.”

„Domnul este lumina și mântuirea mea: De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele: De cine să-mi fie frică?” (Psalmii 63, 1-7; 42, 11; 27, 1.)

Aceeași încredere răzbate din cuvintele scrise când, ca împărat detronat și lipsit de coroană, David fuge din Ierusalim la revolta condusă de Absalom. Istovit de durerea și oboseala fugii lui, el și cei ce-l însoțeau au zăbovit lângă Iordan pentru a se odihni câteva ore. A fost trezit de avertizările care-l sileau să fugă imediat. În întuneric, trebuia trecut acel curs de apă, adânc și repede, și aceasta de către toată suita lui, bărbați, femei și copilași; căci în urma lor zoreau forțele fiului trădător.

În acel ceas al celei mai negre încercări, David a cântat:

„Eu strig cu glasul meu către Domnul, Și El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt.

Mă culc, adorm Și mă deștept iarăși, Căci Domnul este sprijinul meu. Nu mă tem de zecile de mii de popoare Care mă împresoară din toate părțile.” (Psalmii 3, 4-6.)

După marele său păcat, în suferința provocată de remușcări și sila pe care i-o provoca propria-i persoană, s-a întors cu toate acestea către Dumnezeu ca la cel mai bun prieten al său:

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!... Curăță-mă cu isop, și voi fi curat; Spală-mă, și voi fi mai alb decât zăpada.” (Psalmii 51, 1-7.)

În lunga sa viață, David nu a găsit pe pământ nici un loc de odihnă. „Înaintea Ta, noi suntem niște străini și locuitori”, a spus el, „ca toți părinții noștri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra și fără nici o nădejde.” (1 Cronici 29, 15.)

„Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, Un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul Și s-ar clătina munții în inima mărilor.”

„Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, Sfântul locaș al locuințelor Celui Preaînalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: nu se clatină; Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor.... Domnul oștirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.”

„Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci. El va fi călăuza noastră până la moarte.” (Psalmii 46, 1.2; 46, 4-7; 48, 14.)

În viața Sa de pe pământ, Isus a întâmpinat ispita cu o cântare. Adesea, când se rosteau cuvinte aspre, înțepătoare, când atmosfera din jurul Lui era încărcată de tristețe, nemulțumire, neîncredere sau teamă paralizantă, se făcea auzită cântarea Sa plină de credință și voie bună sfântă.

În acea tristă, ultimă seară a Cinei de Paște, înainte de a ieși în întâmpinarea trădării și morții sale, glasul I s-a înălțat o dată cu psalmul:

„Fie Numele Domnului binecuvântat De acum și până în veac! De la răsăritul soarelui până la apusul lui, Fie Numele Domnului lăudat!”

„Iubesc pe Domnul, căci El aude Glasul meu, cererile mele. Da, El și-a plecat urechea spre mine, De aceea-L voi chema toată viața mea.”

„Mă înfășuraseră legăturile morții Și m-apucaseră sudorile mormântului; Eram pradă necazului și durerii. Dar am chemat Numele Domnului și am zis: «Doamne, mântuiește-mi sufletul.» Domnul este milostiv și drept, Și Dumnezeul nostru este plin de îndurare.”

„Domnul păzește pe cei fără răutate; Eram nenorocit de tot, dar El m-a mântuit. Întoarce-te, suflete, la odihna ta, Căci Domnul ți-a făcut bine. Da, Tu mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, Ochii din lacrimi și picioarele de cădere.” (Psalmii 113, 2.3; 116, 1-8.)

În mijlocul umbrelor tot mai întunecate ale ultimei crize a pământului, lumina lui Dumnezeu va străluci cu cea mai mare putere, iar cântul de nădejde și încredere se va face auzit în tonalitățile cele mai clare și mai nobile.

„În ziua aceea, se va cânta următoarea cântare în țara lui Iuda: Avem o cetate tare, Dumnezeu ne dă mântuirea ca ziduri și întăritură. Deschideți porțile, Ca să intre neamul cel neprihănit și credincios. Celui cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea; Da, pacea, căci se încrede în Tine. Încredeți-vă în Domnul pe vecie, Căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor.” (Isaia 26, 1-4.)

„Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!” (Isaia 35, 10.)

„Ei vor veni și vor chiui de bucurie pe înălțimile Sionului; vor alerga la bunătățile Domnului.... Sufletul le va fi ca o grădină bine udată și nu vor mai tânji.” (Ieremia 31, 12.)

Puterea cântecului

Istoria cântecelor din Biblie sugerează din belșug cum trebuie folosite muzica și cântecul și care sunt avantajele acestora. Muzica este adesea pervertită pentru a sluji scopurilor răului și devine astfel unul dintre cei mai ademenitori agenți ai ispitei. Folosită însă în mod corect, este un dar prețios de la Dumnezeu, menit să ridice gândurile către teme înalte și nobile, să inspire și să înalțe sufletul.

După cum copiii lui Israel, călătorind prin pustie, își înveseleau pașii cu acordurile cântărilor sfinte, tot așa îi îndeamnă Dumnezeu pe copiii Săi de astăzi să aducă bucurie în peregrinarea lor prin această viață. Nu există decât puține mijloace mai eficiente pentru fixarea cuvintelor Sale în memorie în afară de repetarea lor prin cântare. Și o asemenea cântare are o putere minunată. Puterea de a supune firile aspre și necultivate; puterea de a înviora gândirea și de a trezi compasiunea, de a promova armonia în acțiune și de a izgoni tristețea și presentimentele sumbre care nimicesc curajul și slăbesc puterile.

Este unul din mijloacele cele mai eficiente de a impresiona inima cu adevărul spiritual. Cât de ades i se întâmplă sufletului sufocat și gata să se lase pradă deznădejdii ca memoria să regăsească vreun cuvânt de-al lui Dumnezeu — demult uitata povară a vreunui cântec din copilărie, iar ispitele își pierd puterea, viața capătă un nou înțeles și un nou scop, și curajul și bucuria sunt împărtășite și altor suflete!

Nu ar trebui să se piardă din vedere niciodată valoarea cântecului ca mijloc de educație. Să se audă cântece în familie, din cele gingașe și curate, și atunci vor fi mai puține cuvinte de critică și mai multe de voioșie, speranță și bucurie. Să se audă cântece la școală, și elevii vor fi aduși mai aproape de Dumnezeu, de profesorii lor, mai aproape unul de altul.

Ca parte a serviciului divin, cântarea este tot atât de mult un act de închinare precum este rugăciunea. Și într-adevăr, multe cântări sunt rugăciuni. Dacă este învățat să-și dea seama de aceasta, copilul se va gândi mai mult la sensul cuvintelor pe care le cântă și va fi mai maleabil sub puterea acestora.

În timp ce Răscumpărătorul nostru ne duce către pragul veșniciei, care strălucește de slava lui Dumnezeu, putem recunoaște subiectele de laudă și recunoștință care vin de la corul ceresc ce înconjoară tronul; iar când ecoul cântecului îngeresc este deșteptat în căminele noastre pământești, inimile vor fi atrase mai mult de cântăreții cerești. Părtășia cu cerul începe pe pământ. Aici deprindem tonalitatea laudei lui.