În aceste vremuri schimbătoare este într-adevăr un lucru rar ca o carte să se vândă timp de un secol, înregistrând o cerere mereu crescândă, și să-și ocupe locul în lecturile curente alături de alte cărți care tratează subiecte contemporane. Acesta este însă cazul statisticii demne de invidiat al Scrierilor timpurii ale lui Ellen G. White. De-a lungul anilor, cartea a fost tipărită iarăși și iarăși, în mai multe ediții. Ea apare acum în a cincea ediție americană.
Acest mic volum, extrem de popular, poartă pe bună dreptate acest nume, fiind o republicare a primelor trei cărți scrise de Ellen G. White — Viziunile și experiența creștină a lui E. G. White, carte publicată prima dată în 1851; Supliment la Experiențe și viziuni, scoasă de sub tipar în 1854 și Daruri Spirituale, volumul I, care a apărut în 1858.
Larga și durabila popularitate a Scrierilor timpurii poate fi atribuită dorinței nestrămutate de a avea și de a studia soliile care oferă informație și încurajare, solii care au venit la început în biserică prin darul profeției.
A doua tipărire a acestui material s-a făcut în 1882, în două volume mai mici — Experiențe și viziuni și Suplimentul fiind cuprinse în primul, iar Darurile spirituale în cel de-al doilea. Despre anumite mici adăugiri și schimbări editoriale, făcute atunci, prefața editorului declară:
„Notele de subsol, care oferă date și explicații, și un apendice care redă două vise interesante, care au fost menționate, dar nu relatate în lucrarea originală, vor spori valoarea acestei ediții. În afară de acestea, nu au fost efectuate nici un fel de schimbări în ediția de față, excepție făcând doar folosirea ocazională a unui cuvânt nou sau schimbarea construcției unei fraze pentru a exprima mai bine ideea și nu a fost omis nici un fragment al lucrării. Nici o umbră de schimbare nu a avut loc, în vreo idee sau sentiment, în lucrarea originală, iar modificările textuale s-au făcut chiar sub privirile autoarei și cu aprobarea ei nemijlocită.”
Cele două cărți au fost, de asemenea, editate într-un singur volum în 1882 sub titlul Scrieri timpurii. În 1906, materialul pentru tipărire a fost refăcut pentru cea de-a treia ediție americană, care s-a bucurat de o largă difuzare, satisfăcând cererea tot mai mare. Paginarea acestei ediții a devenit standardul pentru citarea sursei și, în consecință, pentru indexurile scrierilor lui E. White, publicate ulterior.
Cea de-a patra ediție a Scrierilor timpurii a fost publicată în 1945. Patruzeci de ani de tipărit și retipărit au dus la necesitatea refacerii plăcilor de tipar. Întrucât caracterul literelor a fost schimbat, conținutul a fost păstrat pagină cu pagină pentru edițiile care s-au succedat. S-au folosit ortografia modernă și formele curente de punctuație și o nouă prefață a trecut scurt în revistă istoria cărții.
Această a cincea ediție este caracterizată printr-un prolog istoric, adăugat pentru a oferi cititorului o cunoaștere a timpurilor și împrejurărilor descrise în diferitele pasaje ale cărții și prin mai multe note suplimentare, furnizate pentru a explica expresiile și situațiile nu atât de bine înțelese acum, precum au fost înțelese la momentul scrierii lor. Nu s-a efectuat nici o schimbare în textul conceput de E. G. White și nici în paginația celei de-a patra ediții, pe care a succedat-o ediția de față și care, în consecință, se armonizează cu Indexul general al scrierilor lui E. G. White.
În Experiențe și viziuni este prezentată prima schiță biografică a lui E. White, trasând pe scurt experiența sa de-a lungul anilor 1840-1844. Apoi, urmează un număr de viziuni avute la început, dintre care multe au văzut prima dată lumina tiparului pe foi volante sau în forma unor articole periodice.
Suplimentul explică anumite expresii din lucrarea de început, care fuseseră înțelese sau interpretate greșit, și dă sfaturi suplimentare bisericii. Publicarea lui a urmat la un an de la prima broșură care purta titlul de Mărturie pentru biserică.
Darurile spirituale, volumul I, fiind prima relatare publicată despre conflictul de veacuri dintre Hristos și îngerii Săi, pe de-o parte, și Satana și îngerii lui, pe de altă parte, sunt îndrăgite pentru descrierile vii și forma lor compactă, atingând, după cum se poate observa, numai punctele mai proeminente. Această descriere scurtă a conflictului a fost mult dezvoltată în cele patru volume ale Spiritului profeției, publicat între anii 1870-1884. După o largă difuzare, acest set, format din patru cărți, a fost înlocuit de seria bine cunoscută și citită pe scară largă, numită Conflictul veacurilor, care prezenta relatarea într-o formă și mai detaliată, așa cum îi fusese prezentată lui E. White în multe viziuni. Deși aceste volume cuprinzătoare — Patriarhi și profeți, Profeți și regi, Hristos, Lumina lumii, Faptele apostolilor și Tragedia veacurilor — prezintă istoria conflictului în forma lui completă, scrierea inițială a acestor relatări, așa cum este prezentată aici, în forma ei scurtă, directă și simplă, ca Experiențe și viziuni, va fi întotdeauna foarte căutată. Administratorii publicațiilor lui Ellen G. White, Washington D. C.
Martie 1963 -- Prefață la prima ediție a cărții „Experiențe și viziuni”
Suntem conștienți că mulți cercetători sinceri ai adevărului și sfințeniei biblice au prejudecăți legate de viziuni. Două mari cauze au stat la baza acestor prejudecăți. Mai întâi, fanatismul, însoțit de viziuni și manifestări false, a existat, mai mult sau mai puțin, aproape pretutindeni. Aceasta i-a făcut pe mulți dintre cei sinceri să se îndoiască de orice lucru de acest fel. În al doilea rând, expunerea publică a mesmerismului și a ceea ce este în mod obișnuit numit „ciocăniturile misterioase”, este calculată perfect să amăgească și să creeze necredință în ce privește darurile și procedeele folosite de Duhul lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu nu Se schimbă. Lucrarea Sa prin Moise, în prezența lui Faraon, a fost desăvârșită, chiar dacă lui Iane și Iambre li s-a îngăduit să facă minuni prin puterea lui Satana, care se asemănau cu minunile înfăptuite de Moise. Contrafacerea a apărut și în zilele apostolilor, dar, cu toate acestea, darurile Duhului s-au manifestat în urmașii lui Hristos. Iar scopul lui Dumnezeu nu este de a-și lăsa poporul, în acest veac în care amăgirea aproape că nu are limite, fără darurile și manifestările Duhului Său.
Scopul unei contrafaceri este de a imita o realitate prezentă. De aceea, manifestarea de acum a duhului rătăcirii reprezintă o dovadă că Dumnezeu Se dezvăluie copiilor Săi prin puterea Duhului Sfânt și că este pe punctul de a-și împlini cuvântul într-un mod glorios.
„În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor proroci, tinerii voștri vor avea vedenii și bătrânii voștri vor visa visuri!” Faptele Apostolilor 2, 17; Ioel 2, 28.)
Cât despre mesmerism, l-am considerat întotdeauna periculos și de aceea nu am avut nimic de a face cu el. Nici măcar nu am văzut vreodată o persoană într-un somn hipnotic și nu cunoaștem nimic — prin experiență proprie — legat de această practică.
Difuzăm această mică lucrare cu nădejdea că îi va mângâia pe sfinți. James White. Saratoga Springs, New York, August 1851.
Prolog istoric
Scrierile timpurii reprezintă o lucrare de un interes durabil și deosebit pentru adventiștii de ziua a șaptea, căci ea reunește primele scrieri ale lui Ellen G. White. Acestea au fost scrise și publicate prima dată în anii 1850 pentru zidirea și învățătura celor care, împreună cu autoarea, trecuseră prin experiențele adventiștilor păzitori ai Sabatului, în 1840 și în primii ani ai deceniului următor. Așa stând lucrurile, autoarea a considerat că cititorul este familiarizat cu istoria trezirii advente și dezvoltarea mișcării adventiste de ziua a șaptea, care a început în 1844. Prin urmare, se face doar în treacăt referire la experiențe bine înțelese în acel timp și sunt folosite expresii care, pentru a fi înțelese în mod corect, trebuie să fie privite în ansamblul istoriei adventiștilor păzitori ai Sabatului din acele prime zile.
În 1858, scriind despre trâmbițarea soliilor celor trei îngeri din Apocalipsa 14, Ellen White tratează experiențele celor care au participat în lucrare și mai degrabă desprinde lecții din aceste experiențe decât să ofere, așa cum ne-am putea aștepta, o prezentare completă a caracterului acestor mesaje. Vezi paginile 232-240; 254-258. Când și când, ea folosește termeni atât de neobișnuiți acum, ca „adventist nominal ”, „ușă închisă”, „ușă deschisă” etc.
Între noi și acele vremuri eroice, se află mai bine de un secol. Cititorul trebuie să țină bine minte acest lucru. Istoria care a fost atât de bine cunoscută contemporanilor lui Ellen White va fi trecută în revistă de către noi, atingând unele din punctele de vârf ale experiențelor adventiștilor păzitori ai Sabatului din timpul a zece sau douăzeci de ani care au precedat prima publicare a materialelor care apar aici.
În primele paragrafe, E. White se referă pe scurt la convertirea sa și la primele sale experiențe creștine. Spune, de asemenea, și despre audierea unor prelegeri despre doctrine biblice, legate de așteptata venire, în trup, a lui Hristos, despre care se credea că este foarte aproape. Marea trezire adventă, la care ne referim aici pe scurt, a fost o mișcare ce a cuprins întreaga lume. Ea s-a născut ca rezultat al unui studiu atent al pasajelor biblice profetice de către mulți, și al acceptării veștilor bune despre venirea lui Isus de către un număr mare de oameni de pe tot globul.
Marea trezire adventă
Însă solia adventă a fost vestită și primită cel mai mult în Statele Unite. Pe măsură ce profețiile biblice, care relatau reîntoarcerea lui Isus, erau acceptate de bărbați și femei destoinici, aparținând multor confesiuni, s-a format un grup mare de credincioși adventiști sinceri. Ar trebui să notăm, totuși, că nu s-a format nici o organizație religioasă distinctă, separată. Speranța adventă a dus la redeșteptări religioase, care au fost de folos tuturor bisericilor protestante, și i-au făcut pe mulți care fuseseră sceptici și necredincioși să-și mărturisească public credința în Biblie și în Dumnezeu.
Când mișcarea s-a apropiat de punctul său culminant, în primii ani de după 1840, mai multe sute de slujitori ai Evangheliei s-au unit în vestirea soliei. În frunte se afla William Miller, care locuia în partea estică a statului New York. El era un membru de seamă în comunitatea sa, câștigându-și traiul ca fermier. În ciuda bogatei educații creștine primite în familie, el devenise sceptic în tinerețe. Și-a pierdut credința în Cuvântul lui Dumnezeu și a adoptat vederi deiste. Într-o dimineață de duminică, în timp ce citea o predică în biserica baptistă, Duhul Sfânt i-a atins inima și a fost condus să-L accepte pe Isus Hristos ca Mântuitor al său. Miller s-a apucat să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, fiind hotărât să găsească în Biblie un răspuns satisfăcător la toate întrebările sale și să afle el însuși adevărurile descrise în paginile ei.
Timp de doi ani, el a consacrat mult timp studierii Scripturilor, verset cu verset. S-a hotărât să nu treacă la versetul următor până nu simțea că a găsit o explicație satisfăcătoare a celui pe care îl studia. Nu avea înaintea lui decât Biblia și o concordanță. În timp, a ajuns în studiul său la profețiile celei de-a doua veniri literale, în trup, a lui Hristos. S-a concentrat, de asemenea, cu putere asupra marilor profeții legate de timp, în special cea de 2300 de zile din Daniel 8 și 9, pe care a legat-o de profeția din Apocalipsa 14 și solia îngerului care vestește ceasul Judecății lui Dumnezeu (Apocalipsa 14, 6.7.) În acest volum, la pagina 299, E. White declară că „Dumnezeu și-a trimis îngerul pentru a mișca inima” lui William Miller „pentru a-l determina să cerceteze profețiile”.
În adolescență, E. White a auzit două serii de prelegeri, susținute de Miller în orașul Portland, statul Maine. Asupra inimii sale a rămas o impresie durabilă, profundă. O vom urmări în timp ce desfășoară înaintea noastră calculul profețiilor, așa cum le-a prezentat ascultătorilor pastorul Miller. Pentru aceasta, vom folosi o carte scrisă de E. White mai târziu, Tragedia Veacurilor:
Calculul perioadelor profetice
Profeția care părea să descopere, în modul cel mai clar, timpul celei de a doua veniri era aceea din Daniel 8, 14: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul Locaș va fi curățit”. Folosind regula lui de a face din Scriptură propriul ei interpret, Miller a văzut că o zi în profeție reprezintă în mod simbolic un an [Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6]; a văzut că perioada de 2300 zile profetice sau ani literali se întindeau până departe, dincolo de încheierea dispensațiunii iudaice, deci nu se poate referi la sanctuarul acelei dispensațiuni. Miller a acceptat concepția unanim recunoscută pe atunci și a înțeles că, în era creștină, pământul este sanctuarul și, ca urmare, curățirea sanctuarului prezisă în Daniel 8, 14 reprezintă curățirea pământului prin foc la a doua venire a lui Hristos. Dacă punctul corect de început pentru cele 2300 zile ar fi găsit, susținea el, timpul celei de a doua veniri putea fi precizat cu ușurință. Numai așa putea fi descoperit timpul acelei mari împliniri, vremea în care starea actuală cu „toată mândria și puterea ei, pompa și vanitatea ei, nelegiuirea și apăsarea își vor găsi sfârșitul; când blestemul va fi îndepărtat de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu, profeților și sfinților, celor care se tem de numele Său, și va prăpădi pe aceia care prăpădesc pământul”. [Notă de subsol: Bliss, Memoirs of Wm. Miller, 7.]
Cu o stăruință înnoită și mai profundă, Miller a continuat cercetarea profețiilor, zile și nopți întregi fiind devotate studiului a ceea ce găsea acum de o importanță copleșitoare și de un interes care absorbea totul. În capitolul 8 din Daniel, el n-a găsit nici o cheie pentru începutul celor 2300 de zile; îngerul Gabriel, cu toate că i se poruncise să-l facă pe Daniel să înțeleagă viziunea, i-a dat numai o explicație parțială. Iar când persecuția teribilă, care urma să se abată peste biserică, a fost descoperită viziunii profetului, puterea fizică l-a părăsit. El n-a mai putut suporta, iar îngerul l-a lăsat singur pentru o vreme. Daniel „a leșinat și a fost bolnav timp de câteva zile”. „Eram uimit de vedenia aceasta, spunea el, dar nimeni n-a înțeles-o.”
Însă Dumnezeu a poruncit solului Său: „Fă-l pe acest om să înțeleagă vedenia”. Această însărcinare trebuia îndeplinită. În ascultare de această însărcinare, îngerul s-a întors la Daniel și i-a zis: „Am venit să-ți dau pricepere și înțelegere”; „de aceea ia aminte și înțelege vedenia.” [Daniel 8, 27.16; 9, 22.23.25-27.] În vedenia din capitolul 8 era un punct important, care fusese lăsat neexplicat, și anume, cel referitor la timp — perioada de 2300 de zile; de aceea îngerul, rezumând explicația, a zăbovit îndeosebi asupra acestui punct.
„Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății sfinte.... Să știi deci și să înțelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, Mesia, la Cârmuitorul, vor trece 7 săptămâni; apoi timp de 62 de săptămâni, piețele și gropile vor fi zidite din nou, și anume în vremuri de strâmtorare. După aceste 62 de săptămâni, Mesia va fi stârpit și nu va avea nimic.... El va face legământ cu mulți timp de o săptămână; dar la jumătatea săptămânii, va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.”
Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul pe care nu-l înțelesese în viziunea din capitolul 8, declarația cu privire la timp — „până vor trece 2300 de zile, apoi sfântul Locaș va fi curățit”. După aceea, i s-a poruncit lui Daniel: „Ia aminte dar la cuvântul acesta și înțelege vedenia”. Primele cuvinte ale îngerului au fost: „70 de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și cetății tale cele sfinte”. Cuvântul tradus aici prin „hotărât” înseamnă literal „tăiat”. 70 de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declarați de înger a fi tăiați, ca aparținând îndeosebi iudeilor. Însă din ce au fost tăiați? Din moment ce cele 2300 de zile erau singura perioadă de timp menționată în capitolul 8, aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele 70 de săptămâni. Ele sunt deci o parte din cele 2300 de zile, iar aceste două perioade trebuie să înceapă în același timp. Îngerul declara că acele 70 de săptămâni încep la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Iar dacă se putea găsi data acestei porunci, atunci putea fi precizat punctul de plecare pentru marea perioadă de 2300 de zile.
Decretul căutat se găsea în Ezra 7, 12-16. În forma lui completă, fusese dat de Artaxerxe, împăratul Persiei, în anul 457 î. Hr., însă în Ezra 6, 14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim „după porunca [decretul] lui Cirus, Darius și Artaxerxe, împăratul Persiei”. Acești trei împărați, prin emiterea, reafirmarea și finalizarea decretului, l-au adus la desăvârșirea prevăzută de profeție pentru a marca astfel începutul celor 2300 de ani. Luând deci anul 457 î. Hr., anul formulării decretului, ca dată a poruncii, s-a văzut că toate precizările profeției cu privire la cele 70 de săptămâni se împliniseră.
„De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Mesia, Cârmuitorul, vor trece șapte săptămâni, apoi 62 de săptămâni”, adică 69 de săptămâni sau 483 de ani. Decretul lui Artaxerxe a intrat în vigoare în toamna anului 457 î. Hr. Începând cu această dată, cei 483 de ani se întind până în toamna anului 27 d. Hr. Atunci s-a încheiat această profeție. Cuvântul „Mesia” înseamnă „Cel Uns”. În toamna anului 27 d. Hr., Hristos a fost botezat de Ioan și a primit ungerea Duhului. Apostolul Petru mărturisește că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt și cu putere de sus pe Isus din Nazaret”. [Faptele Apostolilor 10, 38.] Iar Mântuitorul însuși declara: „Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia”. [Luca 4, 18.] Și, după botez, S-a dus în Galileea „predicând Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit vremea, și împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie»”. [Marcu 1, 14.15.]
„El va încheia un legământ trainic cu mulți timp de o săptămână.” „Săptămâna” amintită aici este ultima din cele 70; ea reprezintă ultimii șapte ani din perioada pusă deoparte pentru iudei. În vremea aceasta, care începe de la anul 27 până la anul 34 d. Hr., Hristos, în mod personal, apoi, prin ucenicii Săi, a adresat invitația Evangheliei, îndeosebi iudeilor. De asemenea, când apostolii au pornit cu vestea cea bună a împărăției, îndrumarea Mântuitorului era: „Să nu mergeți pe calea Neamurilor și să nu intrați în vreo cetate a Samaritenilor; ci mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”. [Matei 10, 5.6.]
„La mijlocul săptămânii va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.” În anul 31 d. Hr., la trei ani și jumătate după botez, Domnul nostru a fost răstignit. Astfel, o dată cu jertfa cea mare, oferită pe Calvar, s-a încheiat și sistemul jertfelor, care arătase timp de patru mii de ani către Mielul lui Dumnezeu. Tipul se întâlnise cu Antitipul și toate jertfele și darurile de mâncare din sistemul ceremonial trebuia să înceteze.
Cele 70 de săptămâni sau 490 de ani, rezervați îndeosebi iudeilor, s-au încheiat, așa cum am văzut, în anul 34. La această dată, prin acțiunea sinedriului iudeilor, s-a pecetluit lepădarea Evangheliei prin uciderea lui Ștefan și prin persecutarea urmașilor lui Hristos. Așa că, începând de atunci, solia mântuirii n-a mai fost restrânsă la poporul ales, ci a fost dată lumii. Ucenicii, obligați fiind de persecuții să fugă din Ierusalim, au mers pretutindeni, vestind Cuvântul. „Filip a mers în cetatea Samariei și le-a predicat pe Hristos.” Petru, prin călăuzire divină, a făcut cunoscut Evanghelia sutașului din Cezareea, Corneliu cel temător de Dumnezeu; iar zelosul Pavel, câștigat la credința lui Hristos, a fost însărcinat să ducă vestea cea bună „departe, la Neamuri”. [Faptele Apostolilor 8, 4.5; 22, 21.]
În felul acesta, toate precizările profeției privind pe Israel s-au împlinit în mod izbitor. Începutul celor 70 de săptămâni s-a stabilit fără îndoială în anul 457 î. Hr., iar încheierea lor în anul 34 d. Hr. De la această dată, nu mai avem nici o dificultate să găsim încheierea celor 2300 de zile. Cele 70 de săptămâni — 490 de zile — fiind tăiate din cele 2300, mai rămâneau încă 1810 zile. Deci, după terminarea celor 490 de zile, trebuia să se mai împlinească încă 1810 zile. Astfel că, începând cu anul 34 d. Hr., cei 1810 ani se continuau până în anul 1844. Prin urmare, cele 2300 de zile-ani din Daniel 8, 14 se încheiau în anul 1844. Și atunci, la încheierea acestei lungi perioade profetice, după mărturia îngerului lui Dumnezeu, „sanctuarul va fi curățit”. În felul acesta, timpul pentru curățirea sanctuarului — care era aproape în mod general prevăzută la a doua venire — a fost stabilit cu precizie.
Miller și tovarășii lui au crezut la început că cele 2300 de zile se vor încheia în primăvara anului 1844, cu toate că profeția arăta către toamna acelui an. Înțelegerea greșită a acestui punct a adus dezamăgirea și încurcătura acelora care stabiliseră o dată mai devreme pentru venirea Domnului. Dar lucrul acesta n-a afectat puterea argumentului care arăta că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844, și că evenimentul cel mare reprezentat prin curățirea sanctuarului trebuia să aibă loc atunci.
Când a început să studieze Scripturile, așa cum o făcuse, pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu, la început, Miller nu se așteptase câtuși de puțin să ajungă la concluzia la care ajunsese acum. Dar dovada Scripturii era prea clară și prea convingătoare pentru a nu fi luată în seamă.
Consacrase deja doi ani studiului Bibliei, când, în anul 1818, a ajuns la convingerea solemnă că în aproximativ 25 de ani Hristos urma să Se arate pentru mântuirea poporului Său. — Tragedia veacurilor, 324-329.
Dezamăgirea și consecințele ei
Credincioșii adventiști priveau cu o vie nerăbdare către ziua așteptatei reîntoarceri a Domnului lor. Ei au văzut toamna lui 1844 ca fiind momentul spre care arăta profeția lui Daniel. Dar acești credincioși consacrați aveau să sufere o grea dezamăgire. Așa cum ucenicii din vechime, neînțelegând caracterul real al evenimentelor care trebuia să aibă loc la împlinirea profeției legate de prima venire a lui Isus, au suferit o dezamăgire, tot așa, adventiștii din 1844 au fost dezamăgiți în ce privește desfășurarea profeției legate de cea de-a doua și mult așteptata venire a lui Hristos. Despre aceasta, Ellen White a scris în volumul de față:
„Isus nu a venit pe pământ, așa cum credea grupul bucuros de așteptători, pentru a curăța sanctuarul, purificând pământul prin foc. Am văzut că ei au fost corecți în calcularea perioadelor profetice. Timpul profetic s-a terminat în 1844 și Isus a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a curăța Sanctuarul, la sfârșitul zilelor. Greșeala lor consta în neînțelegerea a ceea ce era Sanctuarul și natura curățirii sale.” — pagina 243.
Aproape imediat după dezamăgirea din 22 octombrie, mulți credincioși și pastori care sprijiniseră solia adventă s-au retras. Unii dintre aceștia se alăturaseră mișcării în mare parte din cauza fricii, iar când timpul de așteptare a trecut, ei și-au abandonat nădejdea și au dispărut. Alții au fost cuprinși de fanatism. Cam jumătate din grupul adventist s-a prins cu putere de încrederea lor că Hristos avea să apară curând pe norii cerului. În experiența batjocoririi și ridiculizării lor de către lume, ei au crezut că văd dovezi că ziua de har pentru lume trecuse. Acești oameni credeau cu hotărâre că întoarcerea Domnului era foarte aproape. Dar cum zilele se transformau în săptămâni și Domnul nu apărea, părerile lor au devenit contradictorii și acest grup s-a scindat. O parte, mare ca număr, a îmbrățișat poziția că profeția nu a fost împlinită în 1844 și că trebuie să fi fost o greșeală în calcularea perioadelor profetice. Ei au început să-și concentreze atenția asupra unei date viitoare pentru acest eveniment. Erau și alții, un grup mai mic, premergătorii Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea, atât de siguri de dovezile lucrării Duhului lui Dumnezeu în marea trezire adventă, încât tăgăduirea faptului că mișcarea era lucrarea Domnului ar fi fost echivalentă, credeau ei, cu disprețuirea Duhului harului. Și ei simțeau că nu pot face acest lucru.
Lui Ellen Harmon i se dă o viziune
Experiența acestui grup de credincioși și lucrarea pe care urma ca ei să o facă au descoperit-o zugrăvită în ultimele versete din Apocalipsa, capitolul 10. Speranțele advente urmau să reînvie. Dumnezeu îi condusese. El încă îi conducea. În mijlocul lor era o tânără, pe nume Ellen Harmon, care, în decembrie 1844, la numai două luni după Dezamăgire, a primit o revelație profetică de la Dumnezeu. În această viziune, Domnul îi înfățișa călătoria poporului advent către Noul Ierusalim. Cu toate că această viziune nu explica motivul dezamăgirii, explicație care putea și chiar a venit din studierea Bibliei, le oferea totuși asigurarea că Dumnezeu îi conducea și voia să continue să-i călăuzească în drumul lor către cetatea cerească.
La începutul cărării simbolice, descoperite tinerei Ellen era o lumină strălucitoare, identificată de către înger ca fiind „strigătul de la miezul nopții”, o expresie legată de predicarea zeloasă din vara și toamna lui 1844 a celei de-a doua veniri iminente. În această viziune, ea L-a văzut pe Hristos conducând poporul către cetatea lui Dumnezeu. Conversația lor a indicat că această călătorie avea să fie mai lungă decât anticipaseră ei. Unii L-au pierdut din vedere pe Isus și au căzut de pe cărare, dar cei care și-au ținut ochii ațintiți asupra Lui și asupra cetății au ajuns în siguranță la destinație. Acestea sunt lucrurile pe care le găsim prezentate în „Prima mea viziune”, la paginile 13-17.
Două grupuri de adventiști
La început, numai câțiva au fost văzuți cu acest grup, mergând înainte, într-o lumină crescândă. Pe la anul 1846, s-a calculat că numărul acestora era de aproape cincizeci. Grupul mai mare, care a renunțat la încrederea în împlinirea profeției din 1844, număra aproximativ 30 000 de persoane. Liderii lor s-au întâlnit în 1845 la o conferință în Albany, New York, din 29 aprilie până la 1 mai, la care și-au reconsiderat poziția. Printr-o acțiune hotărâtă, ei au trecut în ordinea de zi avertizarea împotriva celor care pretind „o iluminare specială”, care propovăduiesc „povești evreiești” și care stabilesc „noi puneri la probă”. (Advent Herald, 14 mai 1845.) Astfel, ei au închis ușa pentru lumina care descoperea Sabatul și Spiritul Profetic. Ei erau încrezători că profeția nu se împlinise în 1844, iar unii au fixat în viitor momentul terminării perioadei profetice de 2300 de zile. Au fost stabilite diferite termene, dar acestea au trecut unul după altul, fără evenimente. Acești oameni, păstrați laolaltă de elementul de coeziune al nădejdii advente, s-au raliat la început la mai multe grupuri, nu foarte închegate, destul de diferite în privința anumitor poziții legate de doctrină. Unele dintre aceste grupuri s-au stins în scurtă vreme. Grupul care a supraviețuit a devenit Biserica Creștină Adventistă. Asemenea persoane sunt identificate în această carte ca „adventiști de ziua întâi” sau „adventiști nominali”.
Primele raze de lumină asupra Sanctuarului
Dar trebuie să ne întoarcem acum la cei care s-au prins cu tenacitate de încrederea lor că profeția fusese împlinită la data de 22 octombrie 1844 și care, cu mintea și inima deschise, au pășit mai departe, în adevărurile legate de Sabat și de Sanctuar, pe măsură ce lumina cerului strălucea pe cărarea lor. Acești oameni nu au fost localizați într-un spațiu anume, ci reprezentau indivizi sau grupuri foarte mici, presărate ici-colo, în zona central nordică și de nord-est a Statelor Unite.
Hiram Edson, care aparținea unui astfel de grup, locuia în zona centrală a statului New York, la Port Gibson. El era liderul adventiștilor din partea aceea. Credincioșii se adunaseră în casa sa, pe data de 22 octombrie 1844, pentru a aștepta venirea Domnului. Calmi și răbdători, ei au așteptat marele eveniment. Însă când a venit miezul nopții și și-au dat seama că ziua așteptată trecuse, le-a devenit clar că Isus nu avea să sosească atât de curând cât își închipuiseră ei. A fost o vreme de amarnică dezamăgire. În primele ceasuri ale dimineții, Hiram Edson și alți câțiva s-au dus în șopronul acestuia pentru a se ruga și, în timp ce se rugau, el a simțit asigurarea că vor primi lumină.
În timp ce Edson și un prieten de-al lui traversau un câmp cultivat cu porumb, pentru a vizita prieteni adventiști, a părut că o mână l-a atins pe umăr. A privit în sus pentru a vedea — ca într-o viziune — cum se deschid cerurile și pe Hristos, în Sanctuarul ceresc, intrând în Sfânta Sfintelor, pentru a începe acolo o lucrare de slujire pentru poporul Său, în loc să iasă din Locul Preasfânt pentru a curăți lumea prin foc, așa cum propovăduiseră ei. Un studiu biblic foarte atent al lui Hiram Edson, F. B. Hahn, un medic, și O. R. L. Crozier, un învățător, a descoperit curând că sanctuarul care urmează să fie curățit la sfârșitul celor 2300 de ani nu era pământul, ci tabernacolul din cer, avându-L pe Hristos slujind pentru noi în Sfânta Sfintelor. Această lucrare de mijlocire a lui Hristos a corespuns anunțării „ceasului judecății lui Dumnezeu”, trâmbițat în solia primului înger (Apocalipsa 14, 6.7.) Crozier, învățătorul, a scris descoperirile făcute de grupul de studiu. Acestea au fost tipărite pe plan local și apoi într-o formă mai cuprinzătoare într-o publicație adventistă, cunoscută sub denumirea de Day-Star, scoasă în Cincinnati, Ohio. Un număr special din 7 februarie 1846 a fost consacrat în întregime acestui studiu biblic asupra chestiunii Sanctuarului.
Adevăruri confirmate prin viziune
În timp ce acest studiu era în desfășurare și înainte ca lucrarea lor să fie adusă la cunoștința publicului larg, departe, în partea de răsărit a statului Maine, lui Ellen Harmon i-a fost dată o viziune în care i s-a arătat transferarea slujbei lui Hristos din Sfânta în Sfânta Sfintelor, la sfârșitul celor 2300 de zile. Raportul acestei viziuni se găsește în Early Writings, 54-56.
Despre o altă viziune, la scurt timp după aceasta, după cum spune E. White într-o declarație scrisă în aprilie 1847, ea relatează: „Domnul mi-a arătat în viziune, mai bine de un an în urmă, că fratele Crozier a avut adevărata lumină privind curățirea Sanctuarului și că era voia Sa ca fratele Crozier să scrie despre această abordare pe care el ne-a oferit-o în ediția specială a lui Day-Star din 7 februarie 1846. Mă simt pe deplin autorizată de Domnul să recomand această ediție specială fiecărui sfânt”. — A Word to the Little Flock, 12. Astfel, descoperirea celor care studiaseră Biblia a fost confirmată de viziunile solului lui Dumnezeu.
În anii care au urmat, Ellen White a scris mult în ceea ce privește adevărul despre Sanctuar și semnificația lui pentru noi, și există multe referințe făcute la acesta în Early Writings. Notați în special capitolul care începe la 250, intitulat „Sanctuarul”. Înțelegerea slujbei lui Hristos în Sanctuarul ceresc s-a dovedit a fi o cheie care a desfăcut taina Marii Dezamăgiri. Pionierii noștri au văzut clar că profeția, care anunța ceasul judecății lui Dumnezeu ca fiind aproape, și-a găsit împlinirea în evenimentele care au avut loc în 1844, dar că era o lucrare de slujire care trebuia dusă la împlinire în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, înainte ca Hristos să vină pe acest pământ.
Solia primului înger și solia celui de-al doilea înger fuseseră vestite în proclamarea mesajului advent, și acum a început să fie trâmbițată solia celui de-al treilea înger. Prin acest mesaj a început să se facă lumină în privința semnificației Sabatului zilei a șaptea.
Începutul păzirii Sabatului
Pentru a dezvălui istoricul începerii păzirii Sabatului de către primii adventiști, mergem în orașul Washington din inima statului New Hampshire, care se învecinează cu Maine la răsărit și a cărui graniță vestică se află la șaizeci de mile de statul New York. Aici, în 1843, membrii unei biserici creștine independente au auzit și au acceptat predicarea soliei advente. Era un grup entuziast. În mijlocul lor a venit o baptistă de ziua a șaptea, Rachel Oakes, care a împărțit broșuri ce expuneau cerințele obligatorii ale celei de-a patra porunci. În 1844, unii au văzut și au acceptat acest adevăr biblic. Dintre aceștia, William Farnsworth, la un serviciu divin de duminică dimineața, s-a ridicat în picioare și a declarat că intenționează să păzească Sabatul lui Dumnezeu, așa cum era descoperit în porunca a patra. Alte circa douăsprezece persoane i s-au alăturat, luând cu fermitate poziție în favoarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Aceștia erau primii adventiști de ziua a șaptea.
Slujitorul Evangheliei care păstorea această biserică, Frederick Wheeler, a acceptat curând Sabatul zilei a șaptea și a fost primul pastor adventist care a procedat astfel. Un altul, care a predicat solia reveniri lui Hristos, T. M. Preble, și care locuia în același stat, a acceptat adevărul Sabatului și, în februarie 1845, a publicat un articol în Hope of Israel, una dintre publicațiile adventiste, expunând cerințele obligatorii ale celei de-a patra porunci. Joseph Bates, un pastor adventist de seamă care locuia în Fairhaven, Massachusetts, a citit articolul lui Preble și a acceptat Sabatul zilei a șaptea. La scurt timp după aceasta, pastorul Bates a făcut o călătorie la Washington, New Hampshire, pentru a studia acest adevăr nou descoperit împreună cu adventiștii păzitori ai Sabatului, care locuiau acolo. Când s-a întors acasă, era pe deplin convins de adevărul Sabatului. În timp, Bates s-a hotărât să publice o broșură care stabilea cerințele obligatorii ale celei de-a patra porunci. Broșura sa de patruzeci și opt de pagini despre Sabat a fost publicată în august 1846. Un exemplar al acesteia a ajuns în mâinile lui James și Ellen White cam în același timp în care a avut loc căsătoria lor, la sfârșitul lui august. În urma dovezilor scripturistice prezentate acolo, ei au acceptat și au început să păzească Sabatul zilei a șaptea. Despre aceasta, Ellen White a scris mai târziu: „În toamna lui 1846, am început să păzim Sabatul biblic, să-l propovăduim și să-l apărăm”. — Mărturii pentru comunitate 1:75.
Descoperirea semnificației Sabatului
James și Ellen White au luat poziție numai datorită dovezilor scripturistice către care mintea lor fusese îndreptată în broșura lui Bates. Apoi, în primul Sabat din aprilie 1847, șapte luni de la momentul în care au început să păzească și să propovăduiască Sabatul zilei a șaptea, Domnul i-a dat o viziune lui E. White la Topsham, statul Maine, în care a fost subliniată importanța Sabatului. Ea a văzut tablele Legii în chivot, în Sanctuarul ceresc, și o aureolă în jurul poruncii a patra. Vezi paginile 32-35 pentru întreaga relatare a acestei viziuni. Poziția luată anterior în urma studierii Cuvântului lui Dumnezeu a fost confirmată. Viziunea a ajutat, de asemenea, la lărgirea conceptului pe care-l aveau credincioșii privind păzirea Sabatului. În această viziune, Ellen White a fost purtată către încheierea timpului și a văzut Sabatul ca fiind marele adevăr de punere la probă, prin care oamenii hotărăsc dacă Îi vor sluji lui Dumnezeu sau vor sluji unei puteri apostate. În 1874, rememorând această experiență, ea a scris:
„Am crezut adevărul despre subiectul Sabatului înainte să fi văzut ceva în viziune legat de Sabat. Au trecut luni de zile de când începusem să păzesc Sabatul înainte ca să mi se arate importanța și locul său în solia celui de-al treilea înger.” — E. G. White, Letter 2, 1874.
Conferințele importante legate de Sabat
În providența lui Dumnezeu, mai mulți slujitori ai Evangheliei, care păzeau Sabatul și care fuseseră în fruntea propovăduirii acestor nou-descoperite adevăruri, alături de credincioși care îi urmaseră, s-au reunit în 1848, în cadrul a cinci conferințe legate de chestiunea Sabatului. Ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu în perioade în care au postit și s-au rugat. Pastorul Bates, apostolul adevărului legat de Sabat, a luat conducerea în apărarea cerințelor obligatorii ale Sabatului. Hiram Edson și tovarășii săi, care participaseră la unele dintre conferințe, au prezentat cu putere lumina despre Sanctuar. James White, un atent cercetător al profeției, și-a concentrat atenția asupra evenimentelor care trebuie să aibă loc înainte de revenirea lui Isus. La aceste întâlniri au fost puse laolaltă doctrinele fundamentale, pe care le susțin astăzi adventiștii de ziua a șaptea.
Rememorând această experiență, Ellen White a scris: „Mulți membri ai poporului nostru nu își dau seama ce temelie solidă a fost pusă la baza credinței noastre. Soțul meu, Joseph Bates, «părintele Pierce» [Frați mai vârstnici, care se numărau printre pionieri, sunt amintiți în acest fel în pasajul de față. «Părintele Pierce» era Stephen Pierce, care a slujit în pastorație și în lucrarea administrativă la început (nota ediției originale).], [Hiram] Edson și alții care au fost entuziaști, nobili și credincioși, se numărau printre cei care, după ce a trecut timpul stabilit în 1844, au cercetat adevărul așa cum cauți o comoară ascunsă. M-am întâlnit cu ei, am studiat și ne-am rugat cu seriozitate. Adesea, am rămas împreună până noaptea târziu, alteori chiar toată noaptea, rugându-ne pentru a primi lumină și studiind Cuvântul. Iarăși și iarăși, acești frați s-au reunit pentru a studia Biblia, pentru a-i putea cunoaște înțelesul și a fi pregătiți să o propovăduiască cu putere. Când, în studiul lor, au ajuns la punctul în care au spus «nu mai putem face nimic», Duhul Domnului venea asupra mea, eram luată în viziune și mi se dădea o explicație clară a pasajelor pe care le studiaserăm, cu învățături legate de modul în care urma să lucrăm și să propovăduim cu eficiență. În felul acesta, ne-a fost oferită lumină care ne-a ajutat să înțelegem Scripturile în privința lui Hristos, a misiunii și preoției Sale. Mi-au fost clarificate numeroase adevăruri care se întindeau din acel moment până la vremea la care vom intra în cetatea lui Dumnezeu, iar eu le-am dat și altora instrucțiunile pe care mi le dăduse Domnul.
În tot acest timp, nu am putut să înțeleg raționamentul fraților. Se părea că mintea mea era blocată și nu am putut pricepe înțelesul textelor din Scriptură, pe care le studiam. Aceasta a fost una dintre cele mai mari tristeți ale vieții mele. Am avut această stare a minții până când toate punctele principale ale credinței noastre au fost clarificate pentru mintea noastră, în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Frații știau că, atunci când nu eram în viziune, nu puteam înțelege aceste chestiuni, și au acceptat descoperirile oferite, ca fiind o lumină venită direct din cer.” — Selected Messages 1:206, 207.
Așa a fost așezată temelia doctrinală a Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea, prin studierea cu credincioșie a Cuvântului lui Dumnezeu, iar când pionierii nu mai puteau înainta, lui Ellen White i se dădea lumină care ajuta la explicarea dificultăților întâlnite de ei și deschidea calea pentru continuarea studiului. Viziunile au pus, de asemenea, amprenta aprobării lui Dumnezeu asupra concluziilor corecte. Astfel, darul profetic a acționat pentru a corecta greșelile și a confirma adevărul. (Vezi Gospel Workers, 302.)
Pionierii încep să publice
La scurt timp după ultima din aceste cinci conferințe având ca subiect Sabatul, care au fost ținute în 1848, s-a fixat o altă întâlnire în căminul lui Otis Nichols, în Dorchester (lângă Boston), statul Massachusetts. Frații studiau și se rugau în privința responsabilității lor de a vesti lumina pe care Domnul o făcuse să strălucească pe cărarea lor. În timp ce studiau, Ellen White a fost luată în viziune, iar în această descoperire i s-a arătat datoria fraților de a publica această lumină. Ea povestește această întâmplare în Schițe din viața mea.
„După ce am ieșit din viziune, i-am spus soțului meu: «Am o solie pentru tine. Trebuie să începi să tipărești o mică publicație și să o trimiți poporului. La început să fie mică; dar, pe măsură ce poporul o va citi, îți vor trimite mijloace materiale cu care să poți tipări, și ea va avea succes de la început. De la acest mic început, mi-a fost arătat că au pornit un fel de râuri de lumină care au înconjurat cu putere întreaga lume». ” — Pagina 125.
Aici era o chemare la acțiune. Ce putea face James White? El nu avea decât prea puțin din bunurile acestei lumi. Dar viziunea era o directivă divină, iar el a simțit îndemnul să facă pași înainte prin credință. Așa că, folosindu-se de Biblia sa de 75 de cenți și de o concordanță care nu mai avea nici una dintre coperți, James White a început să pregătească articolele legate de adevărul Sabatului și alte subiecte înrudite, care să fie tipărite într-un mic ziar. Toate acestea au luat timp, dar, în cele din urmă, el a dus primul exemplar unui tipograf din Middletown, Connecticut, care a fost dispus să aibă încredere în el în ce privește comanda de tipărire. S-a dat la cules, s-a corectat șpaltul și au fost tipărite o mie de exemplare. James White le-a transportat de la atelierul de tipografie din Middletown la căminul lui Belden, unde el și Ellen își găsiseră un adăpost temporar. Mica publicație era de 15 X 23 cm și conținea opt pagini. Purta titlul Adevărul prezent. Data era iulie 1849. Micul teanc de foi a fost pus pe dușumea. Apoi frații și surorile s-au strâns în jurul lor și, cu lacrimi în ochi, s-au rugat fierbinte lui Dumnezeu să binecuvânteze mica foaie, acum când trebuia să fie difuzată. Apoi, foile au fost împăturite, împachetate și pe pachet s-a scris adresa, iar James White le-a dus cale de opt mile până la oficiul poștal din Middletown. Așa a început lucrarea de publicare a Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea.
Au fost trimise patru numere în această manieră și s-au făcut rugăciuni pentru fiecare dintre ele înainte ca foile să fie duse la oficiul poștal. Au fost primite la scurtă vreme scrisori în care oamenii spuneau cum începuseră să păzească Sabatul în urma citirii foilor. Unele dintre scrisori conțineau bani, iar James White i-a putut plăti în septembrie tipografului din Middletown suma de 64,50 dolari datorați pentru cele patru numere.
Începutul lui Review and Herald
În timp ce James și Ellen White călătoreau din loc în loc, stând câteva luni aici și câteva luni dincolo, ei au făcut aranjamentele necesare pentru publicarea câtorva numere ale acestui ziar. În cele din urmă, cel de-al unsprezecelea și ultimul număr a fost publicat în Paris, statul Maine, în noiembrie 1850. Ellen White a contribuit cu câteva articole la Adevărul prezent. Cele mai multe dintre acestea pot fi găsite în prima parte din Scrierile timpurii, 36-54.
Tot în noiembrie, s-a ținut o conferință în Paris, iar frații au cercetat cu atenție lucrarea de publicare în continuă creștere. Ei au hotărât să mărească volumul publicației și i-au schimbat numele în The Second Advent Review and Sabbath Herald. A fost publicat timp de câteva luni în Paris, Maine, apoi în Saratoga Springs, New York. A fost tipărit din acea zi până astăzi ca publicație a Bisericii Adventiștilor de Ziua a șaptea.
Lucrarea de publicare crește
În timp ce locuia în Saratoga Springs, James White a făcut aranjamentele necesare, în august 1851, pentru tipărirea primei cărți a lui Ellen White, intitulată O schiță a experienței creștine și viziunile lui Ellen G. White, acum cuprinsă în 11-83 din această lucrare. Cu cele 64 de pagini ale ei, nu era decât o cărticică.
În primăvara lui 1852, familia White s-a mutat la Rochester, New York și și-au întemeiat acolo un atelier în care să poată tipări singuri. Frații au răspuns apelului pentru bani cu care urma să se cumpere o mașină de tipărit și au fost strânși șase sute de dolari pentru asigurarea echipamentului. Cât de fericiți au fost credincioșii de atunci când publicațiile noastre au putut fi scoase cu o tipografie păzitoare a Sabatului! Ceva mai bine de trei ani, ei au locuit în Rochester și au publicat solia acolo. Pe lângă Review and Herald și Youth’s Instructor, început de James White în 1852, mai publicau din când în când și broșuri. A doua cărticică a lui E. White, Supliment la Experiența creștină și viziunile lui Ellen G. White, a fost publicată în Rochester, în ianuarie 1854. Aceasta se găsește acum în Scrierile timpurii, 85-127.
Battle Creek devine centrul de publicare
În noiembrie 1855, James, Ellen White și ajutoarele lor s-au mutat la Battle Creek, Michigan. Tipografia și celelalte piese de echipament tipografic au fost plasate într-o clădire ridicată de mai mulți adventiști păzitori ai Sabatului, care furnizaseră mijloacele bănești cu care să-și întemeieze propriul lor atelier tipografic. Pe măsură ce lucrarea lor se dezvolta în acel orășel, Battle Creek a devenit cartierul general firesc al Bisericii Adventiste de Ziua a șaptea. Însă, lucrarea de publicare a fost menținută cu dificultate de James White.
Studiind istoricul Scrierilor timpurii, ar trebui să notăm că primii adventiști păzitori ai Sabatului au avut la început o povară, aceea de a ajunge cu adevărul despre Sabat numai la frații lor de dinainte, tovarăși în marea trezire adventă. Cu alte cuvinte, la aceia care fuseseră cu ei în vestirea primei și celei de-a doua solii îngerești. Timp de șapte ani consecutiv după 1844, eforturile lor au fost depuse în mare parte pentru adventiștii care nu luaseră încă poziție în favoarea soliei celui de-al treilea înger. Pentru o persoană care cunoștea împrejurările respective, acesta este un lucru de înțeles.
„Ușa închisă” și „ușa deschisă”
În eforturile deosebite care au fost depuse pentru proclamarea soliei advente în vara lui 1844, conducătorii mișcării își văzuseră propria experiență în parabola celor zece fecioare, raportată în Matei 25. Existase „un timp de așteptare” urmat de strigarea: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!” La acest lucru se făcea în mod obișnuit referință cu expresia „strigătul de la miezul nopții”. În prima sa viziune, aceasta i-a fost arătată lui Ellen White ca o lumină puternică, așezată în urma adventiștilor, acolo unde începea cărarea. În parabolă, ei au citit că aceia care erau gata au intrat cu mirele la nuntă „iar ușa a fost închisă”. (Vezi Matei 25, 10.) Ei au tras concluzia că la 22 octombrie 1844 ușa îndurării a fost închisă pentru cei care nu au primit solia ce fusese vestită pe o scară așa de largă. Câțiva ani mai târziu, Ellen White a scris despre aceasta:
„După trecerea timpului când Mântuitorul a fost așteptat, ei [credincioșii adventiști] tot mai credeau că venirea Sa era aproape. Ei susțineau că ajunseseră la o criză serioasă și că lucrarea lui Hristos, ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, încetase. Socoteau că Biblia învață că timpul de har al omului avea să se încheie cu puțin înainte de venirea reală a Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea evident din acele texte biblice care arată spre un timp când oamenii vor căuta, vor bate și vor striga la ușa milei, dar ea nu se va mai deschide. Și mai exista o nedumerire cu privire la data la care așteptaseră venirea lui Hristos: dacă aceasta n-ar marca mai degrabă începutul acestei perioade care urma să preceadă imediat revenirea Sa. Dând avertizarea că judecata este aproape, ei simțeau că lucrarea pentru lume fusese îndeplinită și se eliberaseră de povara de pe suflet pentru mântuirea păcătoșilor în timp ce batjocurile răutăcioase și hulitoare ale celor nelegiuiți li se părea a fi o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras de la aceia care lepădaseră mila Sa. Toate acestea i-au întărit în credința că harul fusese închis sau, așa cum se exprimau ei atunci, «ușa milei se închisese».” — The Great Controversy, 429.
Apoi Ellen White continuă să arate cum a început să se facă lumină în această privință:
„Dar o dată cu cercetarea problemei sanctuarului a venit o lumină mai clară. Au văzut că fuseseră corecți în credința că sfârșitul celor 2300 de zile, în anul 1844, marca o criză importantă. Dar în timp ce era adevărat că ușa nădejdii și a harului prin care oamenii au avut intrare la Dumnezeu timp de 18 secole se închisese, a fost deschisă o altă ușă, iar iertarea păcatelor a fost oferită oamenilor prin mijlocirea lui Hristos în Locul Preasfânt. O parte a slujirii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Mai era încă «o ușă deschisă» către Sanctuarul ceresc unde Hristos slujea în favoarea păcătosului.
Acum au înțeles aplicarea acelor cuvinte ale Mântuitorului din Apocalipsa, adresate bisericii chiar pentru vremea aceea: «Iată ce zice Cel Sfânt, cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide, și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide: „Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide”.» (Apocalipsa 3, 7.8)
Aceia care Îl urmează pe Isus prin credință în marea lucrare de ispășire sunt cei care primesc binefacerile mijlocirii Sale în favoarea lor, în timp ce aceia care leapădă lumina care scoate în evidență această lucrare de slujire nu sunt ajutați prin ea.” — Ibid., 429, 430.
Cele două căi de ieșire din încurcătură
Ellen White explică apoi cum s-au raportat cele două grupuri de adventiști la experiența dezamăgirii din 22 octombrie 1844:
„După trecerea timpului din toamna anului 1844, a urmat o perioadă de mare încercare pentru aceia care încă păstrau credința adventă. Singura lor mângâiere, în ce privește asigurarea că poziția lor era corectă, era lumina care le îndrepta mintea către Sanctuarul de sus. Unii au renunțat la credința lor în socotirea perioadelor profetice pe care o făcuseră înainte și au atribuit agenților omenești sau lui Satana puternica influență a Duhului Sfânt care însoțise mișcarea adventă. O altă categorie susținea cu tărie că Domnul îi condusese în experiența lor de până atunci; și pentru că au așteptat, au vegheat și s-au rugat să cunoască voia lui Dumnezeu, au văzut că Marele lor Preot intrase într-o altă lucrare de slujire și, urmându-L prin credință, au fost conduși să înțeleagă și lucrarea de încheiere pe care urma să o facă biserica. Ei aveau o înțelegere mai clară a primei și a celei de-a doua solii îngerești și erau pregătiți să primească și să dea lumii solemna avertizare a îngerului al treilea din Apocalipsa 14.” — Ibid., 431, 432.
În această lucrare, la 42-45, apar anumite referiri cu privire la „ușa deschisă” și „ușa închisă”. Aceste expresii sunt înțelese corect numai în lumina experienței primilor noștri credincioși.
Nu mult după Dezamăgire, pionierii au văzut că, în timp ce existau unii care prin respingerea hotărâtă a luminii își închiseseră ușa mântuirii, erau mulți care nu auziseră solia și care, prin urmare, nu avuseseră cum s-o respingă, iar aceștia puteau să se bucure de ceea ce era pus la dispoziție pentru mântuirea omului. După 1850, aceste puncte au ieșit cu claritate în evidență. Și atunci s-au deschis uși pentru prezentarea soliei celor trei îngeri. Prejudecățile se stingeau. Ellen White, privind înapoi către experiența care a urmat Dezamăgirii, a scris:
„Era un lucru aproape imposibil — acela de a obține acces la cei necredincioși. Dezamăgirea din 1844 derutase mintea multora și aceștia nici nu voiau să asculte vreun fel de explicație privind acea chestiune.” — The Review and Herald, 20 noiembrie, 1883.
În 1851 însă, James White a putut să raporteze: „Acum ușa este deschisă aproape peste tot pentru prezentare adevărului, și mulți sunt pregătiți să citească publicațiile pentru cercetarea cărora mai înainte nu aveau nici o tragere de inimă”. — The Review and Herald, 19 august, 1895.
Chemarea pentru organizarea a Bisericii
Însă o dată cu aceste noi ocazii și cu numărul mai mare de oameni care acceptau solia, în mijlocul lor au apărut câteva elemente care provocau neînțelegere. Dacă acestea nu ar fi fost ținute în frâu, lucrarea ar fi fost mult vătămată. Vedem însă din nou aici providența lui Dumnezeu în călăuzirea poporului Său, căci în 24 decembrie 1850, într-o viziune dată lui Ellen White, ea ne spune:
„Am văzut cât de mare și sfânt este Dumnezeu. Îngerul a spus: «Mergi cu băgare de seamă înaintea Lui, căci El este nespus de înălțat și poalele mantiei Sale umplu templul». Am văzut că totul în ceruri era în perfectă ordine. Îngerul a spus: «Privește, Hristos este Capul, acționați în ordine. Tot ce faceți să aibă un sens.» Îngerul a spus: «Privește și vezi cât de desăvârșită, cât de frumoasă este ordinea din ceruri. Urmeaz-o» ”. — Ellen G. White Manuscris 11, 1850.
A trecut timp pentru a-i conduce pe credincioși, în general, să aprecieze nevoile și valoarea ordinii evanghelice. Experiențele lor din trecut în bisericile protestante, de care se despărțiseră, i-au făcut să fie prudenți. În afara acelor locuri în care nevoia practică era evidentă, teama de a invita formalitatea în mijlocul lor i-a făcut pe credincioși să nu intre în organizația bisericii. Abia la zece ani după viziunea din 1850 au fost în sfârșit stabilite planuri de organizare mai mature. Fără îndoială, un factor de o importanță fundamentală în fructificarea eforturilor a fost un capitol cuprinzător intitulat „Ordine în misiunea evanghelică”, publicat în Supliment la Experiența creștină și viziunile lui Ellen G. White. El apare în această lucrare la paginile 97-104.
În 1860, în legătură directă cu organizarea lucrării de publicare, a fost ales un nume. Unii au fost de părerea că „Biserica lui Dumnezeu” ar fi potrivit, dar prevala sentimentul că numele ar trebui să reflecte învățăturile distincte ale bisericii. Ei au adoptat „adventist de ziua a șaptea” ca nume al lor. În anul următor, unele grupe de credincioși s-au organizat în comunități, iar bisericile din Michigan au format o Conferință a statului respectiv. La scurt timp au existat mai multe conferințe ale statelor corespunzătoare. Apoi, în mai 1863, a fost organizată Conferința Generală a adventiștilor de ziua a șaptea. Aceasta ne duce, ca timp, la cinci ani dincolo de momentul apariției Scrierilor timpurii.
Viziunea privind Marea Luptă
Am amintit de mutarea lucrării de publicare de la Rochester, New York, la Battle Creek, Michigan, în noiembrie 1855; James și Ellen White și-au stabilit căminul în Battle Creek și, după ce lucrarea a fost bine zidită acolo, au putut să își continue călătoriile în câmpul misionar. Pe fondul unei vizite în statul Ohio, în februarie și martie 1858, viziunea importantă a Marii Lupte i-a fost dată lui Ellen White la școala publică din Lovett’s Grove. Raportul acestei viziuni care a durat două ore se găsește în Schițe din viața mea, 161, 162. În septembrie 1858, s-au publicat Darurile spirituale, 1: Marea luptă dintre Hristos și îngerii Săi și Satana și îngerii lui. Această carte mică, de 219 pagini, constituie cea de-a treia și ultima parte a Scrierilor timpurii.
Scrierile de mică întindere ai primilor cincisprezece ani ai lucrării lui Ellen White aveau să fie urmate de multe cărți mai mari, care tratau numeroase subiecte vitale pentru cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au credința lui Isus Hristos. Cu toate acestea, primele scrieri vor avea un loc special în inima tuturor adventiștilor de ziua a șaptea. Administratorii patrimoniului Ellen G. White, Washington D. C.
Martie 1963 -- Experiențe și viziuni
La cererea unor prieteni dragi, am consimțit să ofer o descriere sumară a experienței și viziunilor mele, în speranța că aceasta îi va încuraja și întări pe copiii umili și credincioși ai Domnului.
La vârsta de unsprezece ani, am fost convertită, iar când am împlinit doisprezece ani, m-am botezat și m-am alăturat Bisericii Metodiste. [Doamna White s-a născut la Gorham, statul Maine, pe 26 noiembrie, 1827 (n. ed.).] La treisprezece ani, l-am auzit pe William Miller ținându-și cea de-a doua serie de prelegeri în Portland, Maine. Am simțit atunci că nu sunt sfântă, că nu sunt gata să Îl văd pe Isus. Iar când s-a făcut invitația ca membrii bisericii și păcătoșii să vină în față pentru rugăciuni, am folosit prima ocazie, pentru că știam că pentru mine trebuie să se facă o mare lucrare pentru a deveni potrivită pentru cer. Sufletul meu înseta după mântuire deplină și fără plată, dar nu știam cum s-o dobândesc.
În 1842, participam cu regularitate la întâlnirile legate de cea de-a doua venire, în Portland, Maine, și credeam pe deplin că Domnul avea să vină. Flămânzeam și însetam după mântuire, după o conformare desăvârșită cu voia lui Dumnezeu. Mă luptam zi și noapte pentru a obține acea comoară neprețuită, pe care nu o puteau cumpăra toate bogățiile pământului. În timp ce eram aplecată înaintea lui Dumnezeu în rugăciune pentru a primi binecuvântarea Sa, mi-a fost prezentată datoria de a merge și de a mă ruga într-un cadru public, la o întâlnire de rugăciune. Nu mă rugasem niciodată cu voce tare la o adunare și mă eschivam de la această datorie, temându-mă că, dacă aș fi încercat să mă rog, m-aș fi încurcat. De fiecare dată când mergeam înaintea Domnului în rugăciune tainică, această datorie neîmplinită îmi venea în minte, până când am încetat să mă mai rog și m-am cufundat într-o stare melancolică și, în final, într-o disperare fără margini.
În această stare de spirit am rămas timp de trei săptămâni, fără ca măcar o rază de lumină să străpungă norii groși ai întunericului ce mă înconjura. Am avut atunci două vise care mi-au adus o rază slabă de lumină și nădejde. [Visele la care se face referință aici se găsesc la paginile 78-81. (n. ed.)] După aceasta, mi-am deschis sufletul înaintea mamei mele, care era o femeie consacrată. Ea mi-a spus că nu sunt pierdută și m-a sfătuit să merg și să-l vizitez pe fratele Stockman, care predica atunci poporului advent din Portland. Aveam mare încredere în el, pentru că era un slujitor devotat și iubit al lui Hristos. Cuvintele sale m-au impresionat și mi-au dat speranță. M-am întors acasă și am mers din nou înaintea Domnului, promițându-i că voi face și voi suporta orice, dacă aș putea avea parte de aprobarea lui Isus. Înaintea mea a fost pusă aceeași datorie. Urma să fie o întâlnire de rugăciune în seara aceea, la care am participat, iar când ceilalți au îngenuncheat pentru a se ruga, m-am plecat împreună cu ei, tremurând, și, după ce s-au rugat două sau trei persoane, înainte de a-mi da bine seama, mi-am deschis gura în rugăciune, iar făgăduințele lui Dumnezeu mi-au părut asemenea unor multe nestemate care urmau să fie primite numai prin faptul că le ceream. În timp ce mă rugam, povara și agonia sufletească pe care le simțisem de atâta vreme s-au îndepărtat de la mine, iar binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra mea ca o rouă delicată. I-am dat slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce am simțit, dar tânjeam după mai mult de-atât. Nu puteam fi mulțumită până nu eram încărcată de toată plinătatea lui Dumnezeu. O iubire inexprimabilă pentru Isus mi-a umplut sufletul. Valuri după valuri de slavă se prăvăleau peste mine, până când trupul meu a rămas nemișcat. Nu mai aveam interes pentru nimic altceva în afară de Isus și slava Sa și nu eram conștientă de nimic ce se întâmpla în jurul meu.
Am rămas în această stare trupească și mintală un timp îndelungat, iar când mi-am dat seama ce era în jurul meu, totul părea schimbat. Toate lucrurile păreau noi și pline de slavă, ca și cum I-ar fi zâmbit lui Dumnezeu și I-ar fi adus laudă. Am fost atunci dispusă să-L mărturisesc pe Isus pretutindeni. Nici un nor întunecat nu mi-a umbrit mintea timp de șase luni de zile. Sufletul meu sorbea zilnic din apele bogate ale mântuirii. M-am gândit că aceia care Îl iubesc pe Isus vor iubi și venirea Sa, așa că m-am dus la grupa de studiu biblic și le-am spus ce făcuse Isus pentru mine și de ce plinătate mă bucuram prin credința că Domnul avea să vină. Conducătorul clasei m-a întrerupt, zicând „prin metodism”; dar nu puteam să dau slavă metodismului, când Hristos și nădejdea apropiatei Sale veniri mă eliberaseră.
Majoritatea celor din familia tatălui meu credeau pe deplin în revenirea lui Hristos, și din pricina mărturisirii acestei învățături pline de măreție șapte dintre noi au fost excluși în același timp din Biserica Metodistă. În acest timp, erau extrem de prețioase pentru noi cuvintele profetului: „Ascultați Cuvântul Domnului, voi, care vă temeți de Cuvântul Lui. Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc din pricina Numelui Meu: «să-și arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!» — Dar ei vor rămâne de rușine.” Isaia 66, 5.
Din acel moment, până în decembrie 1844, bucuriile mele, încercările și dezamăgirile mele au fost aceleași cu ale dragilor mei prieteni adventiști din jurul meu. În acel timp, i-am făcut o vizită uneia dintre surorile noastre adventiste, iar dimineața ne-am plecat în jurul altarului familial. Nu era o ocazie de un entuziasm deosebit și nu erau decât cinci dintre noi de față, toate femei. În timp ce mă rugam, puterea lui Dumnezeu a venit asupra mea așa cum nu mai simțisem vreodată. Am fost luată într-o viziune a slavei lui Dumnezeu și părea că mă înalț mai sus și tot mai sus de la pământ și îmi era înfățișat ceva care semăna cu călătoriile poporului advent către cetatea sfântă, după cum voi povesti în rândurile de mai jos.