Apostolul Pavel spunea: „Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu?... Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți, în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru”. (1 Corinteni 6, 9-11.) Absența devotamentului, a evlaviei și a sfințirii omului din afară vine prin respingerea lui Isus Hristos, neprihănirea noastră. Dragostea de Dumnezeu trebuie să fie cultivată continuu....
În timp ce o categorie de oameni pervertește doctrina îndreptățirii prin credință și neglijează să se conformeze condițiilor prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu -- „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele” -- o greșeală Ia fel de mare fac aceia care pretind că ei cred și că respectă poruncile lui Dumnezeu, dar se împotrivesc razelor prețioase de lumină -- nouă pentru ei -- reflectată de pe crucea Golgotei. Cei din prima categorie nu înțeleg lucrurile minunate pe care Legea lui Dumnezeu le conține pentru toți cei ce împlinesc Cuvântul Său. Ceilalți critică pentru nimicuri și neglijează lucrurile mai importante, mila și iubirea lui Dumnezeu.
Mulți au pierdut foarte mult pentru că nu și-au deschis ochii minții pentru a discerne lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu. Pe de o parte, oamenii religiei, în general, au separat Legea de Evanghelie, în timp ce noi, pe de altă parte, am făcut aproape același lucru, dar dintr-un alt punct de vedere. Noi nu le-am prezentat oamenilor neprihănirea lui Hristos și deplina semnificație a marelui Său Plan de Mântuire. L-am lăsat pe dinafară pe Domnul Hristos și am lăsat la o parte iubirea Sa fără egal, ne-am implicat în teorii și raționamente și am ținut predici bazate doar pe argumente.
Oameni neconvertiți predică la amvoane. Inima lor nu a experimentat niciodată, printr-o credință vie și temeinică, dovada plăcută a iertării de păcat. Prin urmare, cum pot ei să predice despre iubirea, simpatia și iertarea lui Dumnezeu? Cum pot ei să spună: „Privește și vei trăi?” Dacă veți privi la crucea Golgotei, veți dori să purtați crucea. Răscumpărătorul lumii a fost răstignit pe crucea Golgotei. Priviți-L pe Mântuitorul lumii, în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii. Poate cineva să privească și să contemple jertfa Fiului iubit al lui Dumnezeu, fără ca inima lui să fie sensibilizată și zdrobită, iar el gata să-I consacre lui Dumnezeu inima și sufletul?
Acest gând trebuie să fie pe deplin clarificat în orice minte: Dacă Îl primim pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să ÎI primim și în calitate de Conducător. Până când nu Îl recunoaștem ca fiind Regele nostru și până când nu suntem ascultători de poruncile Sale, nu putem avea siguranța și încrederea deplină în Hristos ca Mântuitor al nostru. În felul acesta, dovedim că am ales să fim de partea lui Dumnezeu. Atunci, vom avea un cadru optim pentru exercitarea credinței, deoarece este o credință vie. Ea se manifestă prin iubire. Spuneți din toată inima: „Doamne, cred că Tu ai murit ca să mă mântuiești. Dacă Tu ai dat o valoare atât de mare sufletului meu, încât ți-ai jertfit viața pentru mine, eu voi răspunde. Îți dau în păstrare viața mea și toate posibilitățile ei, cu toată slăbiciunea mea.”
Voința trebuie să fie adusă în armonie deplină cu voința lui Dumnezeu. Când acest lucru este înfăptuit, nimic nu se va putea opune razelor de lumină care strălucesc în inimă și în minte. Sufletul nu va mai fi împrejmuit de obstacolele prejudecății, numind lumina întuneric și întunericul lumină. Lumina care vine din cer este bine primită, ca o lumină ce umple toate încăperile sufletului. Acest fapt este foarte plăcut și îi aduce bucurie lui Dumnezeu.
Credința și necredința
Cât de mult credem noi cu toată inima? Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi. Acest lucru înseamnă să petreci mult timp cu Domnul în rugăciune. Când se află sub influența convingerii Duhului Sfânt, cei care s-au educat în scepticism și au cultivat necredința, întrețesând în experiența lor tot felul în întrebări pline de îndoială, înțeleg că este datoria lor să-și mărturisească necredința. Ei își deschid inima pentru a primi lumina care le este trimisă și, prin credință, trec de la păcat la neprihănire și de la îndoială la credință. Ei se consacră lui Dumnezeu fără rezerve, pentru a urma lumina Sa în locul pâlpâirilor aprinse de ei înșiși. Dacă își vor păstra consacrarea, vor vedea o lumină tot mai mare, iar lumina va continua să fie tot mai strălucitoare, ca soarele de la miezul zilei.
Necredința care este cultivată în suflet are o putere fascinantă. Semințele îndoielii, care au fost semănate, își vor aduce secerișul, dar ei trebuie să continue să smulgă fiecare rădăcină a necredinței. Când vor fi smulse, aceste plante vor înceta să crească, pentru că nu vor mai fi hrănite prin cuvinte și prin fapte. Sufletul trebuie să aibă plantele prețioase ale iubirii semănate în solul prețios al inimii și înrădăcinate acolo.
Idei confuze cu privire la mântuire
Oare nu putem noi să înțelegem că lucrul cel mai costisitor din lume este păcatul? Păcătuim cu prețul curăției conștiinței, cu prețul pierderii aprobării lui Dumnezeu și al despărțirii sufletului de El și cu prețul pierderii cerului. Păcatul întristării Duhului Sfânt al lui Dumnezeu și al umblării împotriva Lui i-a costat pe mulți pierderea mântuirii personale.
Cine poate măsura responsabilitățile fiecărui om pe care Mântuitorul nostru l-a răscumpărat cu sacrificiul propriei vieți? Ce scenă va fi, când judecata va începe și cărțile vor fi deschise pentru a dovedi salvarea sau pierderea tuturor oamenilor! Pentru a li se da răsplătirea finală celor credincioși și pedeapsa celor neascultători, necredincioși și nedrepți, va fi necesară hotărârea fără greș a Aceluia care a trăit ca om, a iubit omenirea și și-a dat viața pentru ea. Pentru cei care au luat parte la păcatele altor oameni și au acționat împotriva hotărârii lui Dumnezeu va fi o scenă înfricoșător de solemnă.
Din nou și din nou, mi-a fost prezentat pericolul de a susține, ca popor, idei false cu privire la îndreptățirea prin credință. De ani de zile mi-a fost arătat că Satana va lucra în mod special pentru a încurca mințile asupra acestui subiect. Legea lui Dumnezeu a fost tratată pe larg și a fost prezentată în adunări, aproape la fel de lipsită de cunoașterea lui Isus Hristos și a legăturii Sale cu Legea, cum a fost jertfa lui Cain. Mi-a fost arătat că mulți au fost ținuți departe de credință, din cauza ideilor confuze și amestecate cu privire la mântuire și a modului greșit în care au lucrat pastorii pentru a ajunge la inimi. Ideea care mi-a fost prezentată cu insistență timp de mulți ani este neprihănirea lui Hristos atribuită. M-am mirat că acest subiect nu a fost tema predicilor din bisericile noastre de pretutindeni din țară, în ciuda faptului că mie mi-a fost prezentat în mod continuu și insistent, iar eu am făcut din el tema aproape a fiecărei predici și cuvântări adresate oamenilor.
La cercetarea scrierilor mele din ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, am constatat că ele prezintă subiectul în aceeași lumină -- și anume că aceia care se angajează în această lucrare de slujire solemnă și sfântă ar trebui să fie pregătiți în așa fel încât să cunoască principiile vii ale evlaviei practice din învățăturile Domnului Hristos și ale apostolilor. Ei trebuie să fie educați îndeosebi cu privire la lucrurile care constituie acea credință serioasă și vie.
Numai prin credință
Mulți dintre tinerii care sunt trimiși să lucreze nu înțeleg Planul de Mântuire și nici ce este adevărata convertire. De fapt, ei înșiși au nevoie de convertire. Trebuie să fim luminați cu privire la acest punct, și pastorii trebuie să fie învățați să insiste mai mult îndeosebi asupra subiectelor care explică adevărata convertire. Toți cei care sunt botezați să dovedească faptul că au fost convertiți. Nu există o altă idee care trebuie să fie tratată cu mai multă seriozitate, să fie repetată mai des sau întipărită cu mai multă fermitate în mintea tuturor, cum este aceea cu privire la imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin faptele sale, oricât ar fi ele de bune. Mântuirea este primită numai prin credința în Isus Hristos.
Când se studiază acest subiect, ne doare inima să vedem cât de banale și de superficiale sunt remarcele unora care ar trebui să înțeleagă taina evlaviei. Ei vorbesc cu atâta nepăsare despre ideile corecte ale fraților noștri care cred și învață adevărul. Ei dau greș în a înțelege faptele reale care mi-au fost descoperite. Vrăjmașul le-a încurcat atât de mult mintea în ceața și întunericul ideilor lumești, iar acestea par să fie atât de înrădăcinate în gândirea lor, încât au devenit o parte a credinței și caracterului lor. Ei îmi dovedesc faptul că numai o nouă convertire îi poate schimba și îi poate face să renunțe la aceste idei false. Ei se leagă de ele așa cum se prinde un înecat de salvatorul lui și în felul acesta își ruinează credința.
Domnul Hristos mi-a încredințat următoarea solie: „Trebuie să vă nașteți din nou, altfel nu veți putea intra în împărăția cerurilor”. Prin urmare, toți cei care au o înțelegere corectă a acestui subiect trebuie să renunțe la spiritul de controversă și să-L caute pe Domnul cu toată inima. Dacă vor face așa, îl vor găsi pe Hristos, și experiența lor religioasă va putea să aibă un caracter distinctiv. Ei trebuie să le prezinte oamenilor în fiecare predică, neîncetat și cu claritate acest subiect -- simplitatea adevăratei evlavii. El își va găsi locul în fiecare suflet flămând și însetat, care dorește nespus să ajungă la siguranța speranței și a credinței și la încrederea deplină în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
Să prezentăm în mod distinct și clar acest subiect: meritele făpturii create nu pot să schimbe cu nimic nici statutul nostru înaintea lui Dumnezeu și nici darul pe care ni-l dă Dumnezeu. Dacă faptele și credința cumpără darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul are o obligație față de făptura creată. Aici există posibilitatea ca ideile false să fie acceptate ca fiind adevăr. Dacă vreun om este în stare să merite mântuirea, prin ceva ce ar putea face el, atunci se află pe aceeași poziție ca și catolicul care face penitențe pentru păcatele lui. Astfel, mântuirea ar fi parțial ceva datorat nouă, ceva ce poate fi obținut ca o răsplată care ni se cuvine. Dar, dacă omul nu poate să merite mântuirea prin nici una dintre faptele lui bune, atunci ea trebuie să fie în totalitate prin har, primită de omul păcătos pe temeiul faptului că o acceptă și crede în Isus. Ea este în totalitate un dar. Îndreptățirea prin credință este dincolo de orice controversă. Îndată ce este stabilit definitiv faptul că meritele câștigate de omul căzut prin faptele lui bune nu-i pot obține niciodată viața veșnică, orice controversă încetează.
Întru totul prin har
Lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu pune acest subiect important mai presus de orice întrebare în mintea mea. Îndreptățirea este întru totul prin har și nu este obținută prin nici o faptă pe care o poate săvârși omul căzut. Acest lucru mi-a fost prezentat cu claritate. Dacă un om înstărit are bani și proprietăți și îi aduce un dar Domnului, în mintea lui pot apărea idei false care strică darul, crezând că, datorită acestui dar, el merită favoarea lui Dumnezeu și că Domnul are obligația de a-l privi cu o bunăvoință deosebită.
Acest subiect încă nu a fost prezentat suficient de mult și de clar. Domnul i-a încredințat omului bunurile Sale, pe care le cere înapoi, iar omul trebuie să I le dea atunci când Providența îi semnalează acest fapt și când sunt cerute de dezvoltarea lucrării Sale. Domnul a dat inteligența. El a dat sănătatea și abilitatea de a aduna câștigurile pământești. El a creat lucrurile de pe pământ. El își manifestă puterea divină de a face să crească toate bogățiile pământului. Acestea sunt roadele Sale, produse în ogorul Lui. El a dat soarele, norii, ploaia care fac vegetația să înflorească. În calitate de slujitori ai lui Dumnezeu, voi adunați secerișul Său pentru a-l folosi în vederea împlinirii nevoilor voastre în mod judicios și păstrând echilibrul cu partea pe care o dăruiți pentru a împlini cerințele lui Dumnezeu. Asemenea lui David, puteți să spuneți: „Totul vine de la Tine, și din mâna Ta primim ce-ți aducem.” (1 Cronici 29, 14.) Prin urmare, meritul făpturii create nu poate consta în faptul de a-l înapoia Domnului ce este al Său, deoarece a fost dintotdeauna dreptul Său să ceară ca bunurile Lui să fie folosite așa cum îndrumă providența Sa.
Pierderea privilegiilor oferite de Dumnezeu
Prin răzvrătire și prin apostazie, omul a pierdut favoarea lui Dumnezeu, și nu niște drepturi proprii, pentru că el nu putea să aibă nici o valoare, cu excepția celei acordate prin Fiul iubit al lui Dumnezeu. Această idee trebuie să fie înțeleasă. Omul a pierdut acele privilegii pe care Dumnezeu, în mila Sa, i le-a oferit ca pe un dar, ca pe o comoară încredințată spre a fi folosită pentru înaintarea lucrării Sale, pentru slava Sa și pentru binele făpturilor pe care le făcuse. În clipa în care a refuzat să asculte de Legile împărăției lui Dumnezeu, lucrarea mâinilor lui Dumnezeu a ajuns necredincioasă față de guvernarea lui Dumnezeu și s-a făcut întru totul nevrednică de toate binecuvântările cu care o favorizase Dumnezeu.
Aceasta a fost poziția neamului omenesc după ce omul s-a despărțit de Dumnezeu prin păcătuire. După aceea, el nu a mai avut drept la nici o gură de aer, la nici o rază de soare sau la nici o firimitură de hrană. Omul nu a fost nimicit, pentru că Dumnezeu l-a iubit atât de mult, încât L-a dăruit pe Fiul Său iubit, ca să sufere pedeapsa nelegiuirii omului. Domnul Hristos S-a oferit să devină înlocuitorul și garantul omului, pentru ca, prin harul Său fără egal, omul să poată avea încă o posibilitate de încercare -- o a doua probă -- în care experiența lui Adam și a Evei este o avertizare de a nu călca Legea lui Dumnezeu așa cum au făcut-o ei. Atâta vreme cât se bucură de binecuvântările lui Dumnezeu exprimate prin darul luminii soarelui și al hranei, partea omului este să se închine înaintea lui Dumnezeu ca semn al recunoașterii pline de mulțumire a faptului că toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Orice bun care îi este înapoiat lui Dumnezeu, Îi aparține de drept, pentru că El este cel care l-a dat.
Omul a călcat Legea lui Dumnezeu, iar prin Răscumpărătorul i-au fost date făgăduințe noi, făcute pe un temei diferit. Toate binecuvântările trebuie să vină printr-un Mijlocitor. Acum, fiecare membru al familiei omenești este dat întru totul în mâinile lui Hristos și orice ar avea în viața aceasta -- fie că este darul banilor, al caselor, al pământului, al capacității de gândire, al puterii fizice, al talentelor intelectuale -- precum și binecuvântările vieții veșnice îi sunt date în proprietate ca fiind niște comori ale lui Dumnezeu ce trebuie să fie folosite cu credincioșie pentru binele oamenilor. Fiecare dar are sigiliul crucii și poartă chipul și semnătura lui Isus Hristos. Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. De la binele cel mai mic și până la binecuvântarea cea mai mare, toate se revarsă pe o singură Cale -- o mijlocire supraomenească, stropită cu acel sânge care este de o valoare ce întrece orice estimare, pentru că în Fiul Său a fost chiar viața lui Dumnezeu.
Prin urmare, nici un om nu-I poate da lui Dumnezeu ceva care să nu fie deja al Său. Rețineți acest gând: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-ți aducem.” (2 Cronici 29, 14.) Acest gând trebuie să le fie prezentat oamenilor oriunde mergem -- că noi nu avem nimic, nu putem oferi nimic de valoare, prin fapte sau credință, fără să-l fi primit mai întâi de la Dumnezeu, nu avem nici un lucru pe care El să nu poată oricând să pună mâna și să spună: Acestea sunt ale Mele -- daruri, binecuvântări și înzestrări pe care ți le-am încredințat, nu ca să te îmbogățești, ci pentru ca să le folosești cu înțelepciune pentru binele lumii.
Totul este de la Dumnezeu
Întreaga creație îi aparține lui Dumnezeu. Dacă l-ar neglija pe om, Domnul ar putea să-i oprească îndată răsuflarea. Tot ce este și tot ce are El depinde de Dumnezeu. Întreaga lume este a lui Dumnezeu. Casele omului, realizările personale, tot ce este valoros sau strălucitor, totul i-a fost dat de Dumnezeu. Toate darurile lui Dumnezeu trebuie să-I fie înapoiate prin ajutorul dat la cultivarea inimii omului. Darurile cele mai splendide pot fi așezate pe altarul lui Dumnezeu, iar oamenii îl vor lăuda și îl vor înălța pe Cel care li le-a dat pentru generozitatea Sa. De ce? „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-ți aducem.” (2 Cronici 29, 14.) Nici o faptă nu-l poate face pe om să merite iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, dar iubirea lui Dumnezeu care umple sufletul îl va determina să facă acele lucruri care au fost cerute întotdeauna de Dumnezeu și pe care omul le va îndeplini cu plăcere. El face doar ce a fost dintotdeauna dator să facă.
Îngerii lui Dumnezeu din cer, care nu au căzut niciodată, împlinesc fără încetare voia Sa. În îndeplinirea misiunilor lor pline de milă și în tot ce fac pentru lumea noastră, atât pentru cei drepți, cât și pentru cei nedrepți, pentru a călăuzi și apăra lucrarea mâinilor lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, îngerii pot să spună cu adevărat: „Totul vine de la Tine, și din mâna Ta primim ce-ți aducem”. Oh, dacă ochiul omenesc ar putea să prindă crâmpeie din slujirea îngerilor, dacă imaginația ar putea să atingă și să contemple slujirea bogată și plină de slavă a îngerilor lui Dumnezeu și luptele în care se angajează ei în favoarea omului pentru a-l proteja, a-l conduce, a-l câștiga și a-l scoate din capcanele lui Satana, cât de diferite ar fi comportamentul și sentimentul religios!
Meritele făpturii create
Oamenii muritori pot intra în dezbateri care susțin cu înverșunare meritele făpturii create, fiecare străduindu-se să arate că are dreptate, dar ei, pur și simplu, nu știu că în tot acest timp prezintă în mod greșit adevărul, altfel decât este el în Isus, atât din punct de vedere al principiului, cât și al trăsăturilor lui caracteristice. Ei rătăcesc în ceață și au nevoie de iubirea divină care este reprezentată de aurul curățat în foc. Ei au nevoie de alifia cerească pentru ochi spre a discerne cu uimire nevrednicia totală a meritelor făpturii create în ce privește câștigarea răsplătirii vieții veșnice. Chiar dacă la picioarele Mântuitorului sunt puse munca și iubirea stăruitoare, realizările înalte și nobile ale intelectului, vasta capacitate de înțelegere și umila renunțare la sine, totuși toate acestea nu sunt cu nici o iotă mai mult decât harul și talentul care au fost primite la început de la Dumnezeu. Tot ce trebuie să fie dăruit nu este cu nimic mai puțin, decât cere datoria și nu poate fi adăugată nici o iotă peste ce s-a primit la început. De asemenea, înainte de a se înălța la Marele Iehova, într-un nor de tămâie parfumată pentru a fi primit ca o mireasmă plăcută, totul trebuie să fie trecut prin focul neprihănirii lui Hristos, pentru a fi curățat de orice influență pământească.
Mă întreb cum pot să prezint acest subiect așa cum este el? Domnul Isus dă toată puterea, tot harul, toată pocăința, toate înclinațiile, toată iertarea de păcate, prezentându-i omului neprihănirea Sa, pentru ca el să o primească printr-o credință vie -- care, de asemenea, este darul lui Dumnezeu, Dacă ați aduna tot ce este bun, sfânt, nobil și demn de primit la un om și apoi I-ați prezenta îngerilor lui Dumnezeu ca fiind o contribuție la mântuirea omului sau un merit, propunerea ar fi respinsă ca o înaltă trădare. Îngerii stau în prezența Creatorului lor și privesc slava de neîntrecut care învăluie persoana Sa, ei îl văd pe Mielul lui Dumnezeu, care a fost dat încă de la întemeierea lumii pentru a trăi o viață de umilință, pentru a fi respins de oamenii păcătoși, pentru a fi disprețuit și răstignit. Cine poate măsura infinitatea acestui sacrificiu!
Domnul Hristos S-a făcut sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să putem fi îmbogățiți. Orice faptă pe care omul I-o poate aduce lui Dumnezeu va fi cu mult mai puțin decât o nimicnicie. Multe cereri sunt făcute vrednice de primit, numai pentru că sunt înălțate pe temeiul neprihănirii lui Hristos. Ideea de a face vreun lucru care să merite harul iertării este falsă de la început și până la sfârșit. „Neputând s-aduc nimic, Lângă crucea Ta azi pic.”
Ce nu poate să facă omul
Omul nu poate îndeplini nici o faptă eroică demnă de laudă, care să-i dea vreo slavă. Unii obișnuiesc să-i slăvească și să-i înalțe pe alții. Când aud și văd acest lucru, mă cutremur, pentru că mi-au fost descoperite multe situații din care viața de cămin a acestor oameni și ceea ce se petrece în interiorul inimii lor și am văzut că sunt plini de egoism. Ei sunt imorali, întinați și josnici și nimic din faptele lor nu-i poate înălța înaintea lui Dumnezeu, deoarece tot ce fac ei este o urâciune în ochii Săi. Fără renunțarea la păcat nu poate avea loc nici o convertire adevărată, iar caracterul agravant al păcatului nu este sesizat. Îngerii lui Dumnezeu, care au o percepție a cărei sensibilitate nu a fost niciodată atinsă de ochii muritori, văd că făpturile înlănțuite de influențe imorale, cu suflete și mâini necurate, își hotărăsc destinul pentru veșnicie, și totuși mulți oameni înțeleg foarte puțin ce este păcatul și care este remediul lui.
Auzim predicându-se atâtea lucruri cu privire la convertirea sufletului, dar ele nu sunt adevărul. Oamenii sunt învățați să creadă că, dacă cineva se pocăiește trebuie să fie iertat, presupunându-se că o astfel de pocăință este calea, este poarta spre cer, că pocăința are o valoare în ea însăși, cu care se poate cumpăra iertarea. Oare poate un om să se pocăiască în virtutea propriei puteri? Nu mai mult decât este capabil să se ierte singur. Lacrimile, țintele, hotărârile -- toate acestea sunt doar exercitarea corespunzătoare a însușirilor pe care Dumnezeu i le-a dat omului, ca și întoarcerea de la păcat pentru îndreptarea unei vieți care îi aparține lui Dumnezeu. Unde este meritul omului pentru a-și câștiga mântuirea sau pentru a aduce înaintea lui Dumnezeu ceva valoros și bun? Poate un dar în bani, case ori pământuri să vă așeze pe lista celor merituoși? Este imposibil!
Cu privire la îndreptățirea prin credință, există pericolul de a-i atribui un merit credinței. Când luați neprihănirea lui Hristos ca pe un dar, sunteți îndreptățiți fără plată, prin răscumpărarea lui Hristos. Ce este credința? „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11, 1.) Este un asentiment intelectual față de faptele lui Dumnezeu, care angajează inima într-o consacrare de bunăvoie și în slujire adusă lui Dumnezeu, Cel care a dat înțelegerea, a impresionat inima, a atras la început atenția spre Hristos, ca să-L vadă pe crucea Golgotei. Credința înseamnă a-I da lui Dumnezeu puterile intelectuale, a-I încredința lui Dumnezeu mintea și voința și a-L face pe Hristos unica poartă de intrare în împărăția cerurilor.
Când oamenii vor înțelege că nu pot câștiga neprihănirea prin meritele faptelor proprii, și când îl vor căuta pe Domnul Isus Hristos cu o dependență deplină și fermă de El, ca fiind singura lor speranță, nu va mai exista atât de mult eu și atât de puțin Isus. Sufletele și trupurile sunt întinate și murdărite de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu, și totuși mulți luptă, cu puterile lor limitate, să câștige mântuirea prin fapte bune. Isus, cred ei, va face o parte din mântuire, iar ei trebuie să facă restul. Acești oameni trebuie să înțeleagă prin credință că neprihănirea lui Hristos este singura lor speranță pentru prezent și pentru veșnicie.
Ce face Dumnezeu și ce face omul
Dumnezeu le-a dat oamenilor însușiri și capacități. El lucrează și cooperează cu aceste daruri pe care i le-a dat omului, iar omul, ca părtaș al naturii divine și prin îndeplinirea lucrării lui Hristos, poate să ajungă biruitor și să câștige viața veșnică. Domnul nu își propune să facă lucrarea pentru care i-a dat omului putere să o facă. Omul trebuie să-și îndeplinească partea lui. El trebuie să fie conlucrător cu Dumnezeu, purtând jugul împreună cu Domnul Hristos și învățând blândețea și smerenia Sa. Dumnezeu este puterea care conduce totul. El oferă darurile. Omul le primește și lucrează prin puterile harului lui Hristos, participând în mod activ.
„Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 3, 9.) Ogorul inimii trebuie să fie lucrat, desțelenit, arat, grăpat și semănat pentru a-și aduce roadele pentru Dumnezeu prin faptele bune. „Voi sunteți zidirea lui Dumnezeu.” Nu vă puteți zidi singuri. Există o Putere în afara voastră care trebuie să zidească biserica, punând cărămidă peste cărămidă și cooperând fără încetare cu însușirile primite de om de la Dumnezeu. Mântuitorul trebuie să-și găsească un cămin în această clădire a Sa. Ce face Dumnezeu și ce face omul? Pentru ca darurile lui Dumnezeu să poată aduce roade fără încetare este necesar ca ele să fie primite continuu. Este primire și reumplere continuă. Domnul a prevăzut ca sufletul să-și primească hrana de la El pentru a da mai departe din nou și din nou pe parcursul realizării scopurilor Sale. Ca să aibă loc o dăruire continuă, trebuie să existe o intrare, o unire continuă a naturii divine cu natura umană. „Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor.” (2 Corinteni 6, 16.)
Templul sufletului trebuie să fie sfânt, curat și neîntinat. Este nevoie de un parteneriat în care toată puterea vine de la Dumnezeu și toată slava Ii aparține Lui. Responsabilitatea este a noastră. Mai întâi trebuie să primim gânduri și simțăminte, pentru ca apoi să le putem exprima. Legea acțiunii omenești și divine îl face pe primitor să fie un colaborator cu Dumnezeu. Ea îl conduce pe om în situația în care, dacă este unit cu Divinitatea, poate să facă faptele lui Dumnezeu. Natura omenească vine în contact cu ce este omenesc. Puterea divină unită cu lucrătorul omenesc va fi un succes deplin, deoarece neprihănirea lui Hristos poate să îndeplinească totul.
Putere supranaturală pentru fapte supranaturale
Motivul pentru care atât de mulți nu reușesc să fie niște lucrători plini de succes este că, în loc să depindă întru totul de Dumnezeu, ei acționează ca și când Dumnezeu ar depinde de ei și ca și când ei ar fi cei care să-I recomande lui Dumnezeu ce să aleagă să facă prin ei. Acești lucrători depind tot timpul de puterile proprii și de puterile fraților lor. Ei sunt înguști la minte și judecă mereu în conformitate cu înțelegerea lor limitată. Ei au nevoie să fie susținuți, deoarece nu au nici o putere de sus. Dumnezeu ne dă un trup, putere mintală, timp și ocazii în care să lucrăm. El cere ca totul să fie pus la lucru. Când omenescul și divinul se unesc, puteți realiza o lucrare la fel de durabilă ca veșnicia. Dacă oamenii cred că Domnul a făcut o greșeală în ce privește situația lor personală și își stabilesc propria lucrare, se vor confrunta cu dezamăgirea.
„Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni 2, 8.) Iată adevărul care, dacă nu închideți ochii în fața luminii, vă va descoperi acest subiect și vă va face să-l înțelegeți. Viața veșnică este un dar infinit. Acest fapt o așază dincolo de posibilitățile noastre de a o câștiga, deoarece este nemărginită. Este absolut necesar să fie un dar. Deoarece este un dar, ea trebuie să fie primită prin credință, mulțumirea și lauda fiindu-I aduse lui Dumnezeu. O credință puternică nu va conduce pe nimeni la fanatism sau la atitudinea robului leneș. Puterea amăgitoare a lui Satana îi determină pe oameni să privească la ei înșiși, în loc să privească la Domnul Isus. Dacă slava Domnului va ajunge să fie răsplata noastră, neprihănirea lui Hristos trebuie să meargă înaintea noastră. Dacă împlinim voia lui Dumnezeu, vom putea primi în dar mari binecuvântări de la El, însă nu datorită vreunui merit al nostru, pentru că meritul nu are nici o valoare. Când îndepliniți lucrarea lui Hristos, îl onorați pe Dumnezeu și ajungeți mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit și și-a dat viața pentru noi, ca să avem viața și mântuirea în Isus Hristos.