„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.)
Dumnezeu ne cere să ne mărturisim păcatele și să ne umilim inima înaintea Sa, dar, în același timp, trebuie să avem încredere în El, ca într-un Tată duios, care nu-i va părăsi pe cei ce se încred în El. Mulți dintre noi umblă prin vedere, și nu prin credință. Noi credem în lucrurile care se văd, dar nu prețuim făgăduințele prețioase care ne sunt date în Cuvântul lui Dumnezeu, și totuși nu există nici o altă modalitate prin care îl putem dezonora pe Dumnezeu mai categoric, decât aceea de a arăta că nu avem încredere în ce spune El și de a ne întreba dacă Domnul vorbește serios sau ne înșală.
Dumnezeu nu renunță la noi din cauza păcatelor noastre. Putem să facem greșeli și să întristăm Duhul Său, dar, dacă ne pocăim și venim la El cu inima smerită, El nu ne va alunga. Există piedici care trebuie să fie îndepărtate. Au fost cultivate simțăminte greșite și a existat mândrie, mulțumire de sine, nerăbdare și murmurare. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie să fie mărturisite și în inimă trebuie să aibă loc o lucrare mai adâncă a harului. Cei care se simt slabi și descurajați pot să ajungă oameni puternici ai lui Dumnezeu și să îndeplinească o lucrare nobilă pentru Domnul. Dar ei trebuie să lucreze dintr-o perspectivă înaltă și să nu fie influențați de nici un motiv egoist.
Meritele lui Hristos sunt singura noastră speranță
Trebuie să învățăm în școala lui Hristos. Nimic altceva, în afara neprihănirii Sale, nu ne poate da dreptul la vreuna dintre binecuvântările legământului harului. Noi am dorit multă vreme și am încercat să obținem aceste binecuvântări, dar nu le-am primit, deoarece am cultivat ideea că putem să facem ceva pentru a fi vrednici de ele. Nu am privit dincolo de noi înșine, cu credința că Isus este un Mântuitor viu. Nu trebuie să gândim că propria bunătate și propriile merite ne vor mântui. Harul lui Hristos este singura noastră speranță de mântuire. Domnul a făgăduit prin profetul Său: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând”. (Isaia 55, 7.) Trebuie să credem făgăduința așa cum este ea și să nu confundăm credința cu sentimentele. Când ne vom încrede în Dumnezeu pe deplin, când ne vom baza pe meritele lui Isus ca Mântuitor ce iartă păcatele, vom primi tot ajutorul pe care îl putem dori.
Privim la noi înșine, ca și când am avea puterea de a ne mântui singuri, dar Domnul Isus a murit pentru noi, tocmai pentru că suntem lipsiți de această putere. El este nădejdea noastră, îndreptățirea și neprihănirea noastră. Nu trebuie să disperăm și nici să ne temem că nu avem nici un Mântuitor sau că El nu are gânduri de milă față de noi. Chiar în acest moment, El își continuă lucrarea pentru noi, invitându-ne să venim la El în neajutorarea noastră și să fim mântuiți, Noi îl dezonorăm prin necredința noastră. Este uimitor modul în care îl tratăm chiar pe Prietenul nostru cel mai bun. Cât de puțină încredere îi arătăm Aceluia care este în stare să ne mântuiască pe deplin și care ne-a dat toate dovezile marii Sale iubiri.
Frații mei, așteptați voi ca meritele proprii să vă recomande pentru a primi favoarea lui Dumnezeu, crezând că trebuie să nu mai aveți nici un păcat, înainte de a vă încrede în puterea Sa de a mântui? Dacă aceasta este frământarea continuă a minții voastre, mă tem că nu veți obține nici o putere, iar în cele din urmă vă veți descuraja.
Privește și trăiește
În pustie, când Domnul a îngăduit ca șerpii veninoși să-i muște pe israeliții răzvrătiți, Moise a fost îndrumat să înalțe pe o prăjină un șarpe de aramă și să-i îndemne pe toți cei răniți să privească la el și să trăiască. Dar mulți nu au văzut nici un ajutor în acest remediu rânduit de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul lor erau morți sau oameni aflați pe moarte, iar ei știau că fără ajutorul divin soarta lor este pecetluită și se plângeau de rănile lor, de durerile lor, de moartea lor sigură, până când puterile lor s-au epuizat, iar ochii li s-au stins, în timp ce ar fi putut să aibă parte de o vindecare imediată.
„Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 14.15.) Dacă sunteți conștienți de păcatele voastre, nu vă consumați toate puterile plângând pentru ele, ci priviți și trăiți. Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor și, deși milioane de oameni care au nevoie de vindecare vor respinge oferta milei Sale, nici unul dintre cei ce se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară. Chiar dacă ne dăm seama cât de neajutorați suntem fără Hristos, nu trebuie să ne descurajăm, ci să ne punem încrederea în Mântuitorul cel răstignit și înviat. Sufletul sărman, bolnav de păcat și descurajat să privească și să trăiască. Domnul Isus și-a dat cuvântul că îi va mântui pe toți cei care vin la El.
Veniți la Isus și primiți pace și odihnă. Puteți avea această binecuvântare chiar acum. Satana vă sugerează că sunteți neajutorați și nu puteți fi binecuvântați. Este adevărat -- sunteți neajutorați. Dar Înălțați-L pe Isus înaintea lui, spunând: „Eu am un Mântuitor înviat. Mă încred în El, iar El nu va îngădui niciodată să ajung într-o situație și mai rea. În Numele Său, eu sunt triumfător. El este neprihănirea Mea și cununa bucuriei mele.” Nimeni să nu creadă că situația lui este fără scăpare, deoarece nu este. Poate că vedeți că sunteți păcătoși și răi, dar tocmai acesta este motivul pentru care aveți nevoie de un Mântuitor. Dacă aveți păcate de mărturisit, nu pierdeți timpul. Aceste clipe sunt de aur. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1, 9.) Cei care sunt flămânzi și însetați după neprihănire vor fi săturați, pentru că Domnul Isus a promis așa. Ce Mântuitor prețios avem! Brațele Sale sunt deschise ca să ne primească, iar marea Sa inimă plină de iubire așteaptă să ne binecuvânteze.
Unii par să creadă că, înainte de a putea să ceară binecuvântarea Domnului, trebuie să fie puși la probă și să îi dovedească faptul că sunt schimbați. Dar aceste suflete scumpe pot să ceară binecuvântarea chiar acum. Ele trebuie să aibă harul Său, Duhul lui Hristos, ca să-i ajute în slăbiciunile lor, altfel nu-și pot forma un caracter creștin. Domnului Isus îi place să venim la El exact așa cum suntem: păcătoși, neajutorați, dependenți de EL
Pocăința este un dar de la Dumnezeu
Asemenea iertării, pocăința este un dar de la Dumnezeu prin Hristos. Noi suntem convinși de păcat și simțim nevoia de a fi iertați prin influența Duhului Sfânt. Nimeni nu este iertat fără să se smerească, dar harul lui Dumnezeu este cel care face inima să se pocăiască. El este obișnuit cu toate slăbiciunile și neputințele noastre și ne va ajuta.
Unii vin la Dumnezeu prin pocăință și mărturisire și chiar cred că păcatele lor sunt iertate, și totuși dau greș în a-și însuși făgăduințele lui Dumnezeu așa cum ar trebui. Ei nu înțeleg că Domnul Isus este un Mântuitor mereu prezent și nu sunt pregătiți să-și încredințeze sufletul în paza Sa, cu convingerea că El va duce la bun sfârșit lucrarea harului care a început în inima lor. Deși cred că se consacră lui Dumnezeu, în inima lor există o mare dependență de sine. Există oameni sinceri care se încred parțial în Dumnezeu și parțial în ei înșiși. Ei nu așteaptă de la Dumnezeu să îi păzească prin puterea Sa, ci depind de vegherea proprie împotriva ispitei și de îndeplinirea unor anumite îndatoriri, pe temeiul cărora să fie acceptați de El. În acest fel de credință nu se găsesc nici un fel de biruințe. Astfel de persoane trudesc fără nici un scop. Sufletul lor este într-o sclavie continuă, iar ele nu vor găsi nici o odihnă, până când nu-și vor lăsa povara la picioarele lui Isus.
Este nevoie de o veghere continuă și de o consacrare serioasă și din iubire, dar aceste lucrări vor avea loc în mod natural, atunci când sufletul este păzit de puterea lui Dumnezeu, prin credință. Noi nu putem să facem nimic, absolut nimic, pentru a ne recomanda bunăvoinței lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne încredem de loc în noi înșine sau în faptele noastre bune, dar atunci când venim la Domnul Hristos ca niște făpturi păcătoase și supuse greșelii, putem să găsim odihnă în iubirea Sa. Dumnezeu îi va primi pe toți cei care vin la El cu încredere deplină în meritele Mântuitorului răstignit. Iubirea răsare în inimă. Poate că nu simțim nici o stare de extaz, dar este o încredere statornică și plină de pace. Orice povară este ușoară, pentru că jugul pe care ni-l pune Hristos este ușor. Datoria ajunge să fie o încântare, iar sacrificiul o plăcere. Calea care înainte părea să fie învăluită în întuneric devine strălucitoare, pentru că este luminată de razele ce vin de la Soarele Neprihănirii. Aceasta este umblarea în lumină, după cum Hristos este în lumină.