Pasaj biblic citit de vorbitor: Ioan 3, 16.
În întreaga Scriptură, nu există nici o învățătură care să arate cu mai multă claritate calea spre ceruri, decât cea pe care o avem în aceste cuvinte. Ele ne spun ce este convertirea. Ele ne spun ce trebuie să facem pentru a fi mântuiți. Prietenii mei, vreau să vă spun că aceste cuvinte țintesc direct la rădăcina lucrării care se vede în lumea religioasă. Ele țintesc direct împotriva ideii că poți să devii un copil al lui Dumnezeu fără vreo schimbare deosebită. Dacă adevărul lui Dumnezeu și-a găsit un loc în inima noastră, atunci se realizează o schimbare hotărâtă, deoarece el are o putere sfințitoare asupra vieții și caracterului. Când vedem roadele neprihănirii în viața celor care declară că au un adevăr înaintat, așa cum declarăm noi că avem, atunci va exista un comportament care dovedește că am învățat de la Hristos.
Când Domnul Hristos, Nădejdea lui Israel, a fost țintuit pe cruce și înălțat, așa cum îi spusese lui Nicodim că va fi, nădejdea ucenicilor a murit o dată cu El. Ei nu puteau să explice situația. Ei nu au putut să înțeleagă tot ce le spusese Domnul Hristos mai înainte despre aceasta.
Totuși, după înviere, speranțele și credința lor au reînviat, iar ei au mers și L-au propovăduit pe Hristos și pe El răstignit. Ei au spus că Domnul vieții și al slavei a fost luat și răstignit de mâini nelegiuite, dar a înviat. Astfel, le-au adresat oamenilor cuvintele vieții cu o mare îndrăzneală, iar oamenii au fost foarte uimiți.
Fariseii și cei care i-au auzit pe ucenici propovăduindu-L cu îndrăzneală pe Isus ca fiind Mesia au înțeles că ei fuseseră cu Hristos și învățaseră de la El. Ei vorbeau exact cum vorbea Isus. Acest lucru clarificase în mintea lor faptul că ucenicii învățaseră de la Isus. Ce s-a întâmplat cu ucenicii Săi de-a lungul tuturor veacurilor? Ei au învățat de la Domnul Isus, au fost în școala Sa, au fost elevii Săi și au învățat lecțiile lui Hristos cu privire la legătura vie a sufletului cu Dumnezeu. Credința vie că trebuie să ne bazăm pe meritele sângelui Mântuitorului care a fost răstignit și a înviat, pe Hristos, Neprihănirea noastră, este esențială pentru mântuire.
Parcă o atmosferă înnegurată s-a adunat în jurul sufletului omului și i-a închis mintea. Este aproape imposibil să străpungi această atmosferă de îndoială și de necredință. Este aproape imposibil să-l faci conștient de interesele lui vitale, ca să poată înțelege ce trebuie să facă pentru a fi mântuit.
Simplitatea mântuirii
Cel care se încrede în neprihănirea lui Hristos nu este nevoit să aștepte nici o clipă pentru a-și șterge singur propriile păcate. Nu este nevoit să aștepte până când va realiza o pocăință corespunzătoare, înainte de a putea să se încreadă în neprihănirea lui Hristos. Noi nu înțelegem subiectul mântuirii. Este simplu ca ABC. Dar noi nu-l înțelegem.
Prin urmare, cum se va pocăi un om? Este ceva care vine de la el însuși? Nu, pentru că inima firească este în vrăjmășie cu Dumnezeu. Așadar, cum poate inima firească să dea naștere din ea însăși pocăinței, dacă nu are nici o putere pentru a face acest lucru? Cum ajunge omul la pocăință? Prin Isus Hristos. Cum îl aduce El pe om la pocăință? Există o mie de căi prin care poate să facă acest lucru.
Dumnezeul cerurilor lucrează asupra minții omului în permanență. Cuvântul lui Dumnezeu îi adresează o invitație, dar nu doar Cuvântul, ci și toți cei care cred în Isus Hristos și îl descoperă pe Hristos prin caracterul lor. Poate că nu țin o predică, poate că nu vin direct la o persoană pentru a-i vorbi despre starea ei de nepocăință, totuși, când este adusă în legătură cu vreunul dintre ucenicii lui Isus Hristos, o astfel de persoană înțelege că el are ceva ce ea nu are. Fariseii au înțeles că în viața ucenicilor se întâmpla ceva ce ei nu puteau să explice. Ei au văzut ceva minunat si au fost convinși că ucenicii Îl ascultaseră pe Domnul Isus și că învățaseră de la El.
Omul transmite fără încetare anumite impresii. Există o atmosferă care învăluie sufletul omenesc și ea este fie cerească, fie demonică. Sunt doar două tabere distincte. Fie ne aflăm de partea lui Hristos, fie de partea vrăjmașului. Dacă primim continuu razele de lumină divină din slava Sa, îngerii lui Dumnezeu ne înconjoară și sufletul omenesc este învăluit de atmosfera creată de ei. Chiar atitudinea noastră, cuvintele noastre le dau tuturor celor care ajung în sfera noastră de influență o dovadă că suntem cu adevărat convertiți. „Duhul și Mireasa zic: «Vino!» și cine aude, să zică: «Vino!» și celui ce îi este sete să vină!”
Așadar, dacă suntem mlădițe ale Adevăratei Vițe, vom fi hrăniți de seva care vine de la Viță. Ea se revarsă fără încetare în fiecare mlădiță și fiecare mlădiță va aduce roade spre slava lui Dumnezeu. „Este plăcerea Tatălui vostru” „să aduceți multă roadă”. Prin urmare, care este poziția noastră? Trebuie să fie poziția unei credințe vii.
Nu puteți să explicați acest subiect prin raționamente
„Vreau”, spune cineva, „să explic acest subiect prin raționamente”. Ei bine, explică-I dacă poți. „Vântul bate încotro vrea” și îi auzi vuietul, dar nu știi de unde vine. Tot așa nu poți să explici lucrările lui Dumnezeu asupra inimii omenești. Nu poți să explici această credință care se bazează pe meritele sângelui unui Mântuitor răstignit și înviat pentru a aduce neprihănirea lui Hristos în viața ta. Când ești îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos și nu în propria neprihănire, nu vei depinde de ce poți sau de ce vrei tu să faci. Nu știți că fără Hristos nu puteți face nimic? „Fără Mine”, spune El, „nu puteți face nimic”. (Ioan 15, 5.)
Atunci când stați la masă și mâncați, acest fapt este o expresie a iubirii lui Hristos. Iar adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, rostite de la amvon, este o solie trimisă pentru a ne propovădui cuvintele vieții.
Cine dintre voi a adunat toate îndoielile și întrebările pe care a putut să le adune și să le îndrepte împotriva acestei neprihăniri a lui Hristos? A făcut cineva lucrul acesta? De care parte vă aflați?
Ați cercetat voi adevărurile prețioase, punct cu punct, așa cum au fost prezentate? Sau v-ați gândit să vă urmați propriile idei și opinii și să citiți, și să judecați Cuvântul lui Dumnezeu prin opiniile și teoriile voastre? Sunteți voi dispuși să confruntați ideile și teoriile voastre cu Cuvântul lui Dumnezeu și să lăsați ca scrierile sfinte să vă arate unde sunt neajunsurile și greșelile în ideile și în teoriile voastre? Nu putem să ne așezăm pe o poziție din care să judecăm Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că noi am crezut așa sau altfel. „La lege și la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta”. (Isaia 8, 20.)
Dacă un popor a avut vreodată nevoie de lumină, atunci acesta este poporul care trăiește chiar în ultimele zile ale istoriei pământului. Noi vrem să știm ce spune Scriptura. Vrem să apelăm la scrierile sfinte ale lui Dumnezeu. Vrem acea credință vie care se prinde de brațul puterii infinite și vrem să ne bazăm cu toată ființa noastră pe Isus Hristos, Neprihănirea noastră. Putem să facem așa. Da, o facem pentru binele sufletului nostru.
Voi puteți fi uniți cu Adevărata Viță. Fiecare parte a întregii voastre făpturi poate să fie unită cu Vița, iar seva și hrana care vin de la ea vor hrăni mlădițele legate de Viță, până când veți ajunge una cu Hristos, așa cum El a fost una cu Tatăl. In felul acesta, vă vor fi date binecuvântările Sale. Dar, fraților, noi nu am avut credință. Noi L-am dezonorat prea multă vreme pe Dumnezeu prin necredință.
Credința omului paralizat
Mă voi referi la omul paralizat, care nu-și mai folosise membrele de mulți ani. Aceasta era starea lui. Preoții, conducătorii și cărturarii au examinat situația lui și au declarat-o ca fiind disperată. I-au spus că se adusese singur în această stare prin propriul păcat și că nu mai era nici o speranță pentru el. Totuși i s-a spus că exista un om, pe nume Isus, care făcea lucrări minunate. El îi vindeca pe bolnavi și chiar înviase morți. „Dar cum pot să merg la El”, a spus omul.
„Te vom duce noi la Isus”, au răspuns prietenii lui, „chiar în prezența Sa. Am auzit că a venit în apropiere.”
Prin urmare, l-au luat pe omul neajutorat și l-au dus în locul unde se afla Domnul Isus. Dar mulțimea înconjurase atât de aproape casa în care era Domnul Isus, încât nu aveau nici o șansă, nici măcar să ajungă la ușă. Ce aveau să facă? Omul paralizat le-a sugerat să desfacă acoperișul, să dea la o parte scândurile și să-l coboare în casă prin acoperiș.
Așa și-a manifestat el credința stăruitoare. Ei au făcut întocmai, și el a fost adus chiar înaintea Domnului Isus, unde învățătorul putea să-l vadă. Când S-a uitat la el, lui Isus I-a fost milă și a zis: „Fiule, păcatele îți sunt iertate!” (Marcu 2, 5.) Ei bine, ce bucurie a simțit atunci bolnavul! Domnul Isus a știut exact de ce avea nevoie acel suflet bolnav de păcat. El a știut că omul acela fusese torturat de propria conștiință, așa că i-a zis: „Păcatele îți sunt iertate!” Ce eliberare a venit în sufletul lui! Ce speranță i-a umplut inima!
Deodată, în inima fariseilor s-a ivit gândul: „Cine are puterea să ierte păcatele? Numai Dumnezeu are această putere.”
Atunci, Domnul Isus le-a zis: „Dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: «Ție îți poruncesc», i-a zis El slăbănogului, «Scoală-te, ridică-ți patul și du-te acasă»”. (Luca 5, 24.) Cum? Să-și ridice patul cu mâinile lui paralizate!? Ce a făcut el? El a făcut ce i-a spus Domnul. De ce? Pentru că a făcut pur și simplu ce i se poruncise! Puterea voinței a pus în mișcare membrele lui paralizate, iar ele au răspuns, deși nu răspunseseră de multă vreme. Această manifestare le-a arătat oamenilor că în mijlocul lor era Unul care putea nu numai să ierte păcatele, dar și să vindece bolnavii.
Cu toate acestea, dovada puternică dată fariseilor nu i-a convertit. Oamenii se pot închide în ei înșiși în necredință, îndoială și necredincioșie, așa încât nici învierea morților nu i-ar convinge. Din cauza necredinței lor, ei vor rămâne în aceeași stare de neconvertire și de scepticism. Dar toți cei care au inimi dispuse să primească adevărul și urechi să-l asculte, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Ei exclamă: „Nu am văzut niciodată așa ceva!”
Răspunsul omului neputincios
Era un om neputincios și, când Domnul Hristos a stat de vorbă cu el, bolnavul I-a zis cât de rău îi părea că, de fiecare dată când voia să coboare în apă, ca să fie vindecat, altcineva pășea înaintea lui. Domnul Hristos l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5, 6.) Ce întrebare! Acela era motivul pentru care se afla acolo, dar Domnul Hristos a dorit să învie în inima omului dorința de a fi însănătoșit. Iar când Hristos i-a poruncit să se ridice, să-și ia patul și să umble, el a făcut exact ce i-a spus Domnul. El nu a spus: „Sunt aici de treizeci de ani și nu am făcut nici un pas în tot acest timp”. El nu a început să argumenteze, ci a făcut exact ce i s-a poruncit. Și-a luat patul și a plecat. Și din clipa aceea, a fost vindecat.
Aceasta este credința de care avem nevoie. Dar, dacă începeți să explicați totul și să judecați fiecare punct, veți muri în păcatele voastre, deoarece nu veți fi mulțumiți niciodată.
Șarpele de aramă
Iată un alt exemplu pe care Domnul Hristos i l-a prezentat lui Nicodim -- șarpele care a fost înălțat în pustie. Și Domnul a declarat: „Tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului.” (Ioan 3, 14.) Dacă El este înălțat, îi va atrage pe oameni la Sine, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața vecinică.” (Ioan 3, 15.) Prin urmare, doar să priviți la șarpele de aramă. Copiii lui Israel nu și-au dat seama că Dumnezeu îi păzise prin îngerii Săi trimiși ca să-i ajute și să-i protejeze. Poporul nu fusese nimicit de șerpi de-a lungul îndelungatei lui călătorii prin pustie. El fusese un popor nerecunoscător.
Noi suntem la fel. Nu ne dăm seama de miile de pericole de care ne-a ferit Tatăl nostru ceresc. Nu ne dăm seama de marea binecuvântare pe care El a revărsat-o asupra noastră prin faptul că ne-a dat hrană și îmbrăcăminte, ne-a păstrat viața, trimițând îngerii păzitori să vegheze asupra noastră. Ar trebui să fim recunoscători pentru acest fapt în fiecare zi. Ar trebui să avem inima plină de mulțumire si să venim la Dumnezeu cu o jertfă de recunoștință, zi de zi. Ar trebui să ne adunăm zilnic în jurul altarului familial și să-L lăudăm pentru că veghează asupra noastră și ne poartă de grijă. Copiii lui Israel pierduseră din vedere faptul că Dumnezeu îi apărase de șerpii veninoși. Dar, când El și-a retras mâna, au fost mușcați.
Ce a urmat? Domnul Hristos i-a spus lui Moise să înalțe o prăjină, să facă un șarpe de aramă, să-l pună pe acea prăjină și să-l înalțe în văzul israeliților, pentru ca oricine va privi la el, să poată trăi. Ei nu au avut de făcut vreo lucrare mare. Era necesar să privească, pentru că Dumnezeu a spus că așa trebuie.
Așadar, să presupunem că ei s-ar fi oprit să judece și să spună: „De ce? Nu se poate să fim vindecați, privind la acel șarpe de aramă! Nu are nici o viață în el!” Totuși privirea credinței i-a vindecat exact așa cum le spusese Dumnezeu. Cei care au privit au trăit. Cei care s-au oprit să gândească și să explice au murit.
Ce trebuie să facem noi? Să privim și să trăim. „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului”. (Ioan 3, 14.) Motivul? „Pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. (Ioan 3, 16.)
Ce fel de credință este aceasta? Înseamnă ea a crede, pur și simplu, sau este o credință condiționată? Sunt mulți aici care au o astfel de credință. Voi credeți că Domnul Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, dar aveți voi o credință personală în ce privește propria mântuire? Credeți voi că Domnul Isus este Mântuitorul vostru, că El a murit pe crucea Golgotei pentru a vă răscumpăra și că v-a dat darul vieții veșnice, dacă voi credeți în El?
Aceasta este neprihănirea prin credință
Ce înseamnă a crede? Înseamnă a accepta pe deplin că Isus Hristos a murit ca jertfă pentru noi, că El a ajuns să fie blestem pentru noi, a luat păcatele noastre asupra Sa și ne-a atribuit neprihănirea Sa. Prin urmare, noi cerem această neprihănire a lui Hristos, credem în ea, și că este neprihănirea noastră. El este Mântuitorul nostru. El ne mântuiește, pentru că a spus că va face așa. Avem noi de gând să căutăm tot felul de explicații ale modului în care El ne poate mântui? Avem, în noi înșine, evlavia care să ne facă mai buni și să ne curățe de petele păcatului, făcându-ne în stare să venim la Dumnezeu după aceea? Pur și simplu, nu putem face lucrul acesta.
Nu știți că, atunci când tânărul a venit la Domnul Hristos și L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a avea viața, Hristos i-a spus să păzească poruncile? El a zis: „Le-am păzit”. Atunci, Domnul a dorit să conducă învățătura în punctul în care trebuia. „Ce-mi mai lipsește? Sunt desăvârșit.” (Matei 19, 20.) El nu înțelegea că exista un lucru care îi lipsea și nu înțelegea nici de ce nu va avea viața veșnică. „Le-am păzit”, a spus el. Prin urmare, Domnul Hristos atinge locul dureros din inima lui. El îi spune: „Vino după Mine și vei avea viața”.
Ce a făcut tânărul? A plecat foarte trist, pentru că avea bogății mari.
Așadar, el nu respectase poruncile întru totul. Ar fi trebuit să-L accepte pe Isus Hristos ca Mântuitor al lui și să se încreadă în neprihănirea Sa. Apoi, după ce ar fi avut neprihănirea lui Hristos, ar fi putut să respecte Legea Iui Dumnezeu. Tânărul nu ar mai fi putut să calce Legea în picioare. El trebuia să o respecte și să o iubească. Atunci, Domnul Hristos ar fi adus puterea divină pentru a se uni cu eforturile omului.
Domnul Hristos a luat asupra Sa natura omenească pentru noi. El și-a înveșmântat natura divină în natura omenească, iar natura divină și cea omenească s-au unit. El a arătat că Legea despre care Satana declarase că nu putea să fie respectată, putea totuși să fie respectată. Domnul Hristos a luat natura umană pentru a rezista aici, în lumea noastră, pentru a arăta că Satana mințise. El a luat natura omenească asupra Sa pentru a demonstra că, prin unirea naturii divine cu cea omenească, omul poate să respecte Legea lui Iehova. Dacă despărțiți natura omenească de cea divină, puteți încerca să vă realizați propria neprihănire de acum și până va veni Domnul Hristos, dar nu va fi altceva decât o nereușită.
Printr-o credință vie, prin rugăciune stăruitoare către Dumnezeu și prin dependența de meritele lui Isus, noi suntem îmbrăcați în neprihănirea Sa și suntem mântuiți. „Oh, da”, spun unii, „noi suntem mântuiți fără să facem nimic. De fapt, eu sunt mântuit. Nu trebuie să respect Legea lui Dumnezeu. Sunt mântuit prin neprihănirea lui Isus Hristos.” Domnul Hristos a venit în lumea noastră pentru a-i aduce pe toți oamenii înapoi la ascultarea de Dumnezeu. A adopta poziția că poți să calci Legea lui Dumnezeu, pe motiv că Domnul Hristos a făcut totul, înseamnă a adopta o poziție a morții, pentru că ești la fel de păcătos ca oricare altul.
Prin urmare, care este poziția corectă? Să asculți și să vezi că prin neprihănirea lui Hristos, pe care o susții prin credință, prin neprihănirea oferită de eforturile și de puterea Sa divină, poți să respecți poruncile lui Dumnezeu.
Nu suntem mântuiți în nepăsare
Noi vrem să avem această credință. Dar, oare va fi mântuit un om aflat într-o stare de nepăsare? Poate el să fie mântuit în timp ce nu face nimic? Niciodată, niciodată! El trebuie să fie conlucrător cu Isus Hristos. Nu se poate mântui singur. „Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. (1 Corinteni 3, 9.) Ce înseamnă aceasta? Întregul cer lucrează pentru a ridica neamul omenesc din degradarea păcatului. Întregul cer este deschis pentru locuitorii pământului. Îngerii lui Dumnezeu sunt trimiși să le slujească celor care vor fi moștenitorii mântuirii. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea”. (Filipeni 2, 13.)
Aceasta este credința care aduce la îndeplinire lucrul pe care îl doriți. Cum lucrează ea? Lucrează prin iubire? Ce fel de iubire? Iubirea care radiază de la crucea Golgotei. Ea se află la mijlocul căii dintre pământ și ceruri, iar mântuirea este obținută privind la această cruce. Tatăl a primit-o, iar oștirile îngerești au venit la această cruce și Dumnezeu însuși S-a aplecat în semn de acceptare a jertfei. Ea răspunde cerinței Cerului, iar omul poate să fie mântuit prin Isus Hristos, cu condiția să creadă în El. Omul este împăcat cu Dumnezeu și Dumnezeu este împăcat cu omul prin jertfa deplină și desăvârșită.
Prin urmare, fraților, noi avem nevoie de credință, este nevoie să ne educăm sufletul în credință, fiecare pas trebuie să fie un pas al credinței. Avem nevoie să credem în această jertfă care a fost adusă pentru noi. „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută”. (Psalmii 85, 10.) Așadar, când vedem o rază de lumină, trebuie să ne prindem de ea. Diavolul a lucrat împotriva ei tot timpul. Pe crucea Golgotei, Domnul Isus Hristos a mărturisit despre credința care lucrează din iubire. El a avut această iubire față de sufletul meu. Domnul Hristos a murit pentru mine. El m-a răscumpărat cu un preț infinit și a făcut ispășire pentru tot ce este ofensator față de El. Eu trebuie să fiu un împreună lucrător cu El. Trebuie să iau jugul Său asupra mea. Să port jugul lui Hristos. Să ridic poverile Sale. Trebuie să-i învăț pe alții cum să fie ridicați din starea păcătoasă în care am fost eu și să primească, printr-o credință vie, neprihănirea care este în Hristos Isus. Aceasta este singura cale prin care păcătosul poate să fie mântuit.
Nu puteți să vă mântuiți singuri
Ați putea să depindeți de propria neprihănire și ați putea să gândiți că ați încercat să faceți ce este bine și că, în cele din urmă, veți fi mântuiți prin aceasta. Voi nu puteți să înțelegeți că Domnul Hristos face totul. Unii spun: „Mai întâi trebuie să mă pocăiesc. Trebuie să merg cât mai departe pe cont propriu, fără Hristos, iar apoi, Domnul Hristos mă va întâlni și mă va primi.”
Nu puteți avea nici un gând fără Hristos. Dacă Domnul Hristos nu trimite Duhul Sfânt pentru a impresiona și a influența mintea omenească, nu puteți avea nici o înclinație de a veni la EL Dacă există vreun om pe fața pământului care are un îndemn de a se apropia de Dumnezeu, acest fapt se datorează numeroaselor influențe care sunt exercitate asupra minții și inimii lui. Această influență îl îndeamnă să-L aleagă pe Dumnezeu și să prețuiască marea lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o pentru el.
Prin urmare, să nu spunem niciodată că ne putem pocăi singuri, iar apoi Domnul Hristos ne va ierta. Cu siguranță, nu. Favoarea lui Dumnezeu este cea care iartă. Favoarea lui Dumnezeu este cea care ne conduce la pocăință prin puterea Sa. Așadar, totul vine de la Isus Hristos, iar voi trebuie doar să-I răspundeți, dându-I slavă lui Dumnezeu. De ce nu răspundeți mai mult, când sunteți împreună în adunările voastre? De ce nu aveți influența sensibilizatoare a Duhului lui Dumnezeu, când vă sunt prezentate iubirea lui Isus și mântuirea Sa? Deoarece nu înțelegeți că Domnul Hristos este cel dintâi, cel de pe urmă și cel mai bun, Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, chiar Autorul și Desăvârșitorul credinței voastre. Pentru că nu înțelegeți acest fapt, voi rămâneți în păcatele voastre. De ce se întâmplă așa? Pentru că Satana este aici și luptă pentru sufletele oamenilor. El își aruncă umbrele întunecate chiar înaintea pașilor noștri pe cale și tot ce puteți să vedeți este vrăjmașul și puterea lui.
Priviți dincolo de puterea lui, priviți spre Acela care este puternic pentru a mântui până la capăt. De ce credința voastră nu-și face drum prin umbre, până în locul unde se află Hristos? El a luat robia roabă și le-a dat daruri oamenilor. El vă va învăța că Satana pretinde ca proprietate a lui fiecare suflet care nu se unește cu Hristos.
Punctul crucial în marea luptă
Satana este autorul morții. Ce a făcut Domnul Hristos după ce l-a dus pe Satana sub domnia morții? Chiar ultimele cuvinte ale lui Hristos, când își dădea viața pe cruce, au fost: „S-a isprăvit!” (Ioan 19, 30.) Diavolul a văzut că trecuse limita. Prin moarte, Domnul Hristos l-a dus pe Satana la moarte și a adus nemurirea la lumină.
Și după ce a înviat, ce a făcut Domnul Hristos? El și-a luat puterea și sceptrul. El a deschis mormintele și a scos o mulțime de robi, dovedindu-le tuturor oamenilor din lumea noastră și întregii creații că avea puterea asupra morții și că îi eliberase pe robii morții.
Nu toți cei care au crezut în Domnul Isus au fost aduși la viață cu ocazia aceea. Ei au fost doar un exemplu cu privire la ce va fi la înviere, pentru ca noi să putem ști că moartea și mormântul nu trebuie să-i țină în robie, deoarece Domnul Hristos i-a luat la cer. Iar când va veni iarăși cu putere și mare slavă, El va deschide mormintele. Închisoarea va fi deschisă, iar morții vor ieși iarăși la o nemurire plină de slavă.
Aici sunt trofeele pe care Domnul Hristos le-a luat cu El și le-a prezentat universului și lumilor create de Dumnezeu. Orice afecțiune pe care o avuseseră cândva față de Lucifer, heruvimul ocrotitor, a fost nimicită. Dumnezeu i-a dat o șansă de a-și arăta adevăratul caracter. Dacă nu ar fi făcut așa, ar fi putut exista unii care să creadă că acuzațiile pe care Lucifer le-a adus împotriva lui Dumnezeu că nu i-a acordat o șansă erau îndreptățite.
Prințul vieții și prințul întunericului au fost în conflict. Prințul vieții a biruit, dar cu un preț infinit. Triumful Său este mântuirea noastră. El este înlocuitorul și Garantul nostru și ce îi spune El aceluia care biruie? Spune EI că omul nu are nimic de făcut? Ce îi spune? „Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3, 21.)
Partea biruitorului
Oare Mântuitorul nostru nu a avut nimic de biruit? Nu a dat El bătălia cu prințul întunericului, până a ajuns biruitor în fiecare punct? Apoi, Hristos a lăsat această lucrare în mâinile urmașilor Săi. Noi avem ceva de făcut. Oare nu avem noi partea biruitorilor, pe care să o realizăm și să câștigăm biruința? Nu trebuie să înaintăm și noi, pas cu pas, pentru a-L cunoaște pe Domnul și faptele Sale care răsar asemenea zorilor dimineții? Lumina lor va străluci tot mai puternic. Voi o veți primi și, ca răspuns la cererile stăruitoare pe care le înălțați spre Dumnezeul cerurilor, veți merge mai departe, adunând o lumină tot mai strălucitoare.
Iacov a fost prins în capcana ispitei. El l-a înșelat pe fratele lui, luându-i dreptul de întâi născut. Când s-a luptat cu Hristos, păcatele lui au ieșit la iveală. Îngerul s-a luptat cu el și i-a spus: „Lasă-mă să plec”, dar Iacov a răspuns: „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”. (Geneza 32, 26.)
Nu vreți să faceți și voi acest lucru? Nu vreți voi să luptați cu Dumnezeu cu ocazia acestei adunări, până când veți ști că El vi Se descoperă? Există păcate care vă tulbură sufletul și vă întristează. Veți spune voi: „Acum, Doamne, trebuie să am iertarea scrisă în dreptul numelui meu” și să luptați și să-L rugați pe Dumnezeu, pe temeiul neprihănirii lui Hristos? „El trebuie să mântuiască. Eu cred în El și îl cred pe cuvânt.” Acum, fraților, ce vom face?
Iacov a câștigat biruința, iar numele lui a fost schimbat în ziua aceea. El a luptat cu Dumnezeu și a biruit. Sunt așa de recunoscătoare că Dumnezeu a pregătit o cale prin care să putem avea o mântuire deplină și fără plată. Nu trebuie să privim la umbrele pe care Satana le așază pe calea noastră. El ar vrea să întunece cerul și pe Isus, care este lumina și puterea cerului pentru noi, iar noi continuăm să vorbim despre puterea lui Satana. Dar nu trebuie să vorbim despre ea. Isaia prezintă această idee în cuvintele: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui, îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”. (Isaia 9, 6.)
Dumnezeu să ne ajute, fraților, să ne trezim și să ne punem în mișcare acum pentru a face tot atât de mult, cât a făcut paraliticul, tot atât de mult, cât a făcut omul neputincios, și cel cu membrele paralizate. Ei au făcut exact ce li s-a spus. Dumnezeu să ne ajute să credem în Fiul lui Dumnezeu și în faptul că El ne poate mântui până la capăt și vom avea viața veșnică.
Mulți dintre voi se poartă ca și când nu avea suficientă însuflețire pentru a răspunde la adevăr. Unii dintre voi se poartă ca și când ar crede că Domnul a fost închis definitiv în mormântul nou al lui Iosif. El nu este acolo El este înviat și astăzi avem un Mântuitor viu, care mijlocește pentru noi.
Prin urmare, vorbiți despre iubirea Sa, vorbiți despre puterea Sa, lăudați-L. Dacă aveți un glas cu care să spuneți ceva, atunci vorbiți despre Dumnezeu, despre cer, despre viața veșnică. Am auzit persoane care, în casa lor, vorbesc atât de tare, încât le pot auzi vecinii, dar în adunare abia dacă se ridică și murmură câteva cuvinte care nu se pot auzi. Voi trebuie să arătați că ați învățat în școala lui Hristos și că ați făcut progrese. „Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”. (Romani 10, 10.) Câți cred adevărurile pe care le-ați auzit astăzi? Vreți să mai așteptați câteva luni, înainte de a recunoaște că în ele se află lumină? Vreți să vă opriți și să le analizați? Veți muri înainte de a ajunge la timpul acela.
Credeți pentru că Dumnezeu spune așa
Credeți adevărul pentru că el este așa, pentru că Dumnezeu îl spune și bazați-vă pe meritele sângelui Mântuitorului răstignit și înviat. El este singura voastră nădejde, El este neprihănirea voastră, înlocuitorul și Garantul vostru, totul în toate pentru voi. Când vă veți da seama de acest fapt, tot ce veți putea să-I aduceți va fi o jertfă de laudă. Dar, nu vreți sa veniți la Hristos și să recunoașteți că El a făcut totul, ci credeți că trebuie să faceți voi mai întâi niște pași, ca să ajungeți la Dumnezeu, jertfa voastră este asemenea jertfei lui Cain. El nu L-a cunoscut pe Domnul Isus și nu a priceput că sângele lui Isus putea să-i curățe păcatele și să facă jertfa lui să fie bine primită de Dumnezeu. Mulți sunt asemenea lui Cain și aduc jertfe întinate și pătate, lipsite de sângele lui Isus. Trebuie să veniți la Isus la fiecare pas. Aduceți cererile voastre înaintea lui Dumnezeu, însoțite de sângele lui Isus și de puterea lui curățitoare, rugați-vă Lui cu stăruință și studiați Biblia ca niciodată mai înainte.
Se pune întrebarea: „Ce este adevărul?” Adevărul nu este neapărat ceea ce am crezut eu cu mulți ani în urmă. Trebuie să confruntați doctrinele voastre cu Biblia, să lăsați ca lumina Bibliei să le definească și să arate unde nu corespund și unde se află dificultatea. Biblia trebuie să fie standardul vostru, scrierile vii ale lui Iehova să fie călăuza voastră. Trebuie să căutați adevărul ca pe o comoară ascunsă. Să descoperiți unde se află comoara și apoi să vă adânciți în căutarea ei, săpând centimetru cu centimetru pentru a ajunge la ea. Dacă lucrați în minele adevărului pentru a găsi noi pietre prețioase, noi diamante, le veți descoperi.
Voi știți cum spune puterea papală. Că oamenii nu au dreptul de a interpreta Scripturile pentru ei înșiși. Au nevoie de altcineva care să le interpreteze pentru ei. Oare voi nu aveți o minte? Nu aveți gândire? Oare Dumnezeu nu le-a dat oamenilor obișnuiți o capacitate de judecată, tot așa cum le dă preoților și conducătorilor? Când Hristos, Domnul vieții și al slavei, a venit în lumea noastră, dacă L-ar fi recunoscut, preoții și conducătorii nu L-ar fi răstignit. Dumnezeu le spusese să cerceteze Scripturile: „... [voi] socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. (Ioan 5, 39.)
Dumnezeu să ne ajute să fim cercetători ai Bibliei. Nu vă încredeți în nici un om spre a-l lăsa să interpreteze Biblia pentru voi, până când nu veți putea să înțelegeți voi înșivă argumentul și un „așa zice Domnul” din Scripturi. Iar când veți putea să înțelegeți acestea, le veți cunoaște voi înșivă și veți ști că sunt adevărul lui Dumnezeu. Veți spune: „Eu am citit, am înțeles și inima mea se întemeiază pe adevăr, deoarece este adevărul pe care Dumnezeu mi l-a spus din Cuvântul Său”. Iată ce trebuie să fim -- niște creștini care se întemeiază pe propriile convingeri. Avem nevoie să fim convertiți, așa cum au avut nevoie iudeii. Dacă vedeți puțină lumină, nu trebuie să stați pe loc și să spuneți: „Voi aștepta până când o vor vedea frații mei”. Dacă veți face așa, veți merge în întuneric.
Dumnezeu să ne ajute să cunoaștem adevărul, iar dacă voi ați înțeles adevărul lui Dumnezeu, mergeți direct în lumină și ridicați barierele care sunt înapoia voastră. Nu vă bazați pe oameni, ci însușiți-vă o experiență personală vie, iar atunci chipul vostru va străluci de slava lui Dumnezeu. Voi ați umblat cu El, iar El v-a ridicat. Voi ați luptat cu El și L-ați implorat, iar El a lăsat ca lumina Sa să strălucească asupra voastră.
Vorbiți despre credință, trăiți credința, lucrați prin credință
Așadar, fraților, voi v-ați obișnuit atât de mult cu întrebările îndoielnice, încât va trebui să vă educați de acum să mergeți în direcția credinței. Să vorbiți despre credință, să trăiți credința, să lucrați prin credință, ca să puteți avea o credință mai mare. Prin exercitarea acestei credințe vii, veți crește și veți ajunge niște femei și niște bărbați puternici în Hristos Isus. Dumnezeu ne asigură că această adunare, la care participăm, poate să fie o adunare unde Soarele Neprihănirii va răsări asupra voastră și va străluci în inima voastră cu raze limpezi, făcându-vă să fiți cu toții niște lumini în lume.
Voi puteți să fiți exact ce le-a spus Domnul Hristos ucenicilor Săi că trebuie să fie -- „lumina lumii”. (Matei 5, 14.) Trebuie să răspândiți asupra altora acea lumină, speranță și credință. Să nu mergeți murmurând pe calea slujirii lui Dumnezeu, ca și când El ar fi un conducător aspru, care pune asupra voastră poveri pe care nu le puteți purta. Nu aceasta este situația. El vrea să fiți plini de bucurie, plini de binecuvântarea lui Dumnezeu, să cunoașteți lungimea, lărgimea, înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu, care întrece orice cunoștință. Când este menționat Numele Său, El vrea ca acest Nume să atingă nota dominantă și să răsune în inima voastră. Atunci, veți putea să-I aduceți Aceluia care stă pe scaunul de domnie și Mielului mulțumirea, slava, onoarea și cinstea.
Ar trebui să învățați să cântați acest cântec aici, iar când veți fi schimbați într-o clipă, într-o clipeală de ochi, veți ști exact când să intonați cântecul triumfului, împreună cu îngerii cerului și cu sfinții răscumpărați. Așadar, să răsune harpele aici. Locul acesta să inspire laude în inima voastră. Aflați în acest loc, priviți la pomii înalți, la pajiștea verde, ca un covor de mătase și inima voastră să tresalte în cântece de laudă. Lăudați-L pe Dumnezeu pentru că avem privilegiul de a fi în lumea aceasta, așa frumoasă cum este ea. Vom merge într-un loc mai bun. Pământul acesta va fi curățat, topit și eliberat de păcat.
Nu avem noi toate motivele să ne îndreptăm gândul spre cer? Nu avem noi toate motivele să ne înălțăm deasupra acestor lucruri lumești, a senzualității, a vorbirii ieftine și fără sens, a glumelor și ironiilor, deasupra zvonurilor false și bănuielilor rele? Înlăturați toate acestea! Ele sunt o rușine pentru biserică! Ele slăbesc biserica.
Conversațiile noastre să fie sfinte. După cum Dumnezeu este sfânt în sfera Sa, tot așa noi să fim sfinți în sfera noastră. Să ne bucurăm în Mântuitorul nostru cel prețios, care a murit pentru a ne răscumpăra, și să-i răspundem lui Dumnezeu, aducându-I slavă. Să ne unim în laudele pe care le înălțăm aici și să cântăm împreună cu îngerii cerești aflați în cetatea Dumnezeului nostru.