„Isus a venit în Galilea și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie»”. (Marcu 1, 14.15.)
Pocăința este asociată cu credința și este recomandată în Evanghelie ca fiind esențială pentru mântuire. Apostolul Pavel a predicat pocăința. El spunea: „Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case, și să vestesc iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos.” (Faptele Apostolilor 20, 20.21.) Fără pocăință nu există mântuire. Nici un păcătos nepocăit nu poate să creadă cu toată inima și să dorească neprihănirea. Apostolul Pavel descrie pocăința ca fiind o întristare după voia lui Dumnezeu, întristare pentru păcat, ce „aduce o pocăință care duce la mântuire.” (2 Corinteni 7, 10.) Această pocăință nu conține nimic din natura meritelor, ci pregătește inima pentru a-L primi pe Domnul Hristos ca singurul Mântuitor, unica speranță a păcătosului pierdut.
Când cel păcătos privește la Lege, vinovăția îi este descoperită cu claritate și îi este întipărită în conștiință, iar el se simte condamnat. Unica lui mângâiere și nădejde se află în faptul de a privi la crucea de pe Golgota. Când îndrăznește să se încreadă în făgăduințele lui Dumnezeu și în Cuvântul Său, pacea și mângâierea vin în sufletul lui. El strigă: „Doamne, ai făgăduit că îi vei mântui pe toți cei care vin la Tine în Numele Fiului Tău. Eu sunt un suflet pierdut, neajutorat și fără speranță. Doamne, scapă-mă sau voi pieri.” Credința lui se bazează pe Domnul Hristos și astfel este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu.
Deși Dumnezeu poate fi drept și, în același timp, îl poate îndreptăți pe cel păcătos prin meritele Domnului Hristos, nici un om nu-și poate îmbrăca sufletul în hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează îndatoriri cunoscute. Înainte ca îndreptățirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o consacrare deplină a inimii, iar pentru ca omul să păstreze îndreptățirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credință vie și activă, care lucrează din iubire și curăță sufletul.
Iacov scrie despre Avraam, astfel: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca neprihănire», și el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu». Vedeți dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință”. (Iacov 2, 21-24.)
Credința este condiția făgăduinței
Fără harul Domnului Hristos, cel păcătos se află într-o stare neajutorată. Pentru el nu se poate face nimic, dar prin harul divin, omului îi este dată o putere supranaturală, care lucrează în minte, în inimă și în caracter. Tocmai prin împărtășirea harului lui Hristos, păcatul este văzut și înțeles în natura lui respingătoare și, în cele din urmă, este alungat din templul sufletului. Prin har, noi suntem aduși în părtășia cu Hristos, pentru a fi asociați cu El în lucrarea mântuirii. Credința este condiția pe temeiul căreia Dumnezeu a considerat potrivit să le făgăduiască iertarea celor păcătoși, nu pentru că în credință s-ar afla vreo virtute prin care mântuirea ar fi meritată, ci, deoarece credința se poate baza pe meritele Domnului Hristos, ca remediu pregătit pentru păcat. Credința poate să. prezinte ascultarea desăvârșită a Domnului Hristos în locul nelegiuirii și al deficienței celui păcătos. Când păcătosul crede că Hristos este Mântuitorul lui personal, Dumnezeu îi iartă păcatul și îl îndreptățește fără plată. Sufletul care se pocăiește își dă seama că îndreptățirea lui vine datorită Domnului Hristos, care a murit pentru el ca înlocuitor și Garant al lui și este Jertfa lui de ispășire și Neprihănirea lui.
„Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat, pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire”. (Romani 4, 3-5.) Neprihănirea este respectarea Legii. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii acest lucru, dar este incapabil să-l ofere. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credința. Prin credință, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea Domnului Hristos este acceptată în locul greșelii omului, iar Dumnezeu primește, iartă și îndreptățește sufletul pocăit care crede, și îl tratează ca și când ar fi neprihănit, iubindu-l ca pe Fiul Său. Acesta este modul în care credința este socotită neprihănire, iar sufletul iertat merge din har în har și din lumină, la o lumină mai mare. El poate să spună cu bucurie: „Nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, o dată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice”. (Tit 3, 5-7.)
De asemenea, stă scris: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. (Ioan 1, 12.13.) Domnul Isus a declarat: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu”. (Ioan 3, 3.) „Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu”. (Versetul 5.) În fața noastră nu este pus un standard mic, deoarece trebuie să ajungem copii ai lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi trebuie să fie mântuit personal, iar în ziua încercării și a verificării vom fi în stare să-i deosebim pe cei care I-au slujit lui Dumnezeu de aceia care nu l-au slujit. Fiecare dintre noi este mântuit în mod individual, în calitate de credincios al Domnului Isus Hristos.
Mulți se pierd de calea cea dreaptă, din cauză că ei gândesc că trebuie să urce singuri pe scara spre cer, că trebuie să aducă la îndeplinire ceva prin care să merite favoarea lui Dumnezeu. Ei caută să devină mai buni prin propriile eforturi. Dar nu vor reuși niciodată să realizeze acest lucru. Domnul Hristos a pregătit calea, prin Jertfa Sa, prin exemplul vieții Sale și prin faptul că a ajuns Marele nostru Preot. El declară: „Eu sunt calea, adevărul și viața”. (Ioan 14, 6.) Dacă am putea să înaintăm singuri, prin eforturile proprii, chiar și o treaptă pe scara spre cer, cuvintele Domnului Hristos nu ar fi adevărate. Dar, când îl primim pe Hristos, faptele bune apar ca o dovadă plină de roade, că ne aflăm pe calea vieții, că Domnul Hristos este calea noastră și că mergem pe adevăratul drum ce duce la cer.
El ajunge să fie neprihănirea noastră
Domnul Hristos privește în sufletul nostru și, când vede că ne purtăm povara cu credință, sfințenia Sa desăvârșită acoperă deficiențele noastre. Dacă facem tot ce putem mai bine, El ajunge să fie Neprihănirea noastră. Pentru a ajunge să fim lumina lumii, avem nevoie de fiecare rază pe care ne-o trimite Dumnezeu. -- Letter 22, 1889.