Apocalipsa 8, 1 „S-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas”
Găsim în Spiritul Profetic două citate în care ultimele cuvinte ce se referă la sigiliul al șaselea sunt în legătură cu un moment de tăcere solemnă. Este momentul când sfinții în starea lor muritoare stau față în față cu slava divină a Fiului lui Dumnezeu. Vor suporta ei testul curăției sufletești?
„Îndată ochii noștri au fost atrași spre răsărit, deoarece s-a arătat un nor mic negru, de aproape o jumătate de lat de mână, despre care noi știam că este semnul Fiului Omului. În tăcere solemnă, cu toții priveam cum se apropia norul și se făcea tot mai luminos, din ce în ce mai strălucitor, până când a devenit un nor mare și alb. Partea de jos era ca focul; un curcubeu era deasupra norului și în jurul lui erau mii de îngeri cântând o melodie deosebit de plăcută; pe nor stătea Fiul Omului. Părul Lui era alb și buclat, revărsat pe umerii Săi, iar pe capul Său erau multe coroane. Picioarele Sale arătau ca focul; în mâna dreaptă ținea o seceră ascuțită iar în stânga, o trâmbiță de argint. Ochii Săi erau ca para focului și cercetau pe copiii Lui.
Atunci, toate fețele au pălit, iar cei ce lepădaseră pe Dumnezeu au fost cuprinși de întuneric. Noi am strigat: «Cine va putea sta în picioare? Este haina mea nepătată?» Îngerii au încetat să mai cânte, și a fost un timp de tăcere solemnă, când Isus a spus: «Vor fi în stare să stea cei care au mâinile curate și inimile sfințite; harul Meu este de ajuns». Atunci, fețele noastre s-au luminat și bucuria ne-a umplut inima. Îngerii au intonat un cântec într-o nouă armonie în timp ce norul se apropia și mai mult de pământ.” -- (Early Writings, 16; Testimonies for the Church 1:60.)
„Îndată, se arătă la răsărit un nor mic și negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care-l înconjură pe Mântuitorul, și care din depărtare pare cuprins de întuneric. Poporul lui Dumnezeu știe că acesta este semnul Fiului Omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie devenind din ce în ce mai luminos și mai strălucitor, până ce ajunge un nor mare și alb, având la temelie o slavă asemănătoare cu un foc mistuitor, iar deasupra curcubeul legământului, Isus apare ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este «Omul durerilor» care să bea paharul amar al rușinii și al durerii. El vine biruitor în cer și pe pământ, să judece vii și morții. «Cel Credincios și Adevărat». «În dreptate va judeca și va face război». «Și oștile din ceruri Îl vor urma». (Apocalipsa 19, 11-14.) Odată cu acordurile melodiei cerești. Îngerii sfinți îl însoțesc pe drumul Său, într-o mulțime nenumărată. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare -- «zeci de mii de ori zece mii și mii de mii». Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înțeleagă splendoarea. «Măreția Lui acoperă cerurile și slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina». (Habacuc 3, 3.4.) Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi îl contemplă pe Prințul vieții. Nici o coroană de spini nu mai rănește capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihnește pe fruntea Sa cea sfântă. Fața Sa strălucește de lumina orbitoare a soarelui de amiază. «Pe haină și pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraților și Domnul Domnilor.» Apocalipsa 19, 16.
În fața prezenței Sale «toate fețele îngălbenesc»; peste cei care au lepădat mila lui Dumnezeu cade groaza disperării veșnice. «Inima îi e mâhnită. Îi tremură genunchii, și toate fețele au îngălbenit.» 1 Corinteni 3, 6; Naum 2, 10, Cei drepți strigă tremurând: «Cine poate sta în picioare?» Cântarea îngerilor se oprește și urmează un timp de tăcere înspăimântătoare. Apoi glasul lui Isus se aude zicând: «Harul Meu vă este de ajuns!» Fețele celor drepți se luminează și bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăși pe măsură ce se apropie de pământ.” -- (The Great Controversy, 640-641.)
Cădelnița de aur și rugăciunile sfinților
„Domnul a spus că lucrarea Sa urma să se facă «nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu». Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se realizeze pe deplin prin cooperarea agenților umani cu cei divini. Cei care se încred în ei înșiși pot fi aparent activi în lucrarea lui Dumnezeu; dar dacă nu au experiența rugăciunii, activitatea lor nu este de nici un folos. Dacă ei ar putea să vadă în cădelnița îngerului care stă pe altarul de aur dinaintea tronului înconjurat de curcubeu, ar vedea că meritele lui Isus trebuie să fie combinate cu rugăciunile și eforturile noastre, altfel ele sunt fără nici o valoare, la fel ca jertfa lui Cain. Dacă am putea vedea toată activitatea instrumentelor omenești, așa cum o vede Dumnezeu, am vedea că numai lucrarea însoțită de multe rugăciuni, care este sfințită prin meritele lui Hristos, va trece testul judecății. Atunci când va avea loc marea cercetare, se va vedea deosebirea dintre cel ce îl servește pe Dumnezeu și cel care nu-L servește.” -- (The Review and Herald, 4 iulie, 1893.)