1. Iosua și Îngerul
* „Iosua și Îngerul” este o ilustrație a experienței poporului lui Dumnezeu după promulgarea legii duminicale. [(Vezi The Review and Herald, 2 iunie, 1890).]
* Este o ilustrație a poporului lui Dumnezeu din timpul judecății celor vii.
* Hainele murdare din această aplicație particulară reprezintă păcatele care sunt biruite, dar nu sunt încă șterse. [ (Vezi Scrisoarea 51, 1886).]
* Schimbarea hainei și frumoasa mitră reprezintă ștergerea păcatului și sigilarea cu sigiliul viului Dumnezeu. După această lucrare vom fi priviți ca și cum n-am fi păcătuit niciodată.
Când Domnul își termină lucrarea Sa de preot, poporul Său este pregătit să stea înaintea lui Dumnezeu fără o jertfă ispășitoare. Următoarele texte pot să clarifice acest lucru:
„«Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea, și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci îi place îndurarea! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre, și vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.» Mica 7, 18-19.
«Nici unul nu va mai învăța pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: «Cunoaște pe Domnul!», ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.» Ieremia 31, 34.
«Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și nelegiuirile lor.» Evrei 8, 12. «Eu, Eu îți șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.» Isaia 43, 25.
«În zilele acelea, în vremea aceea, -- zice Domnul -- se va căuta nelegiuirea lui Israel, și nu vă mai fi, și păcatul lui Iuda, și nu se va mai găsi; căci voi ierta rămășița pe care o voi lăsa.» Ieremia 50, 20.
Când se vor împlini aceste declarații profetice, nu vom mai avea nevoie de un Avocat, Mijlocitor sau Mare Preot. Păcatele noastre nu vor mai exista nici chiar în cărțile din Sanctuarul ceresc. Neprihănirea noastră pierdută va fi redobândită atunci, iar noi vom fi la fel ca îngerii lui Dumnezeu, care umblă în neprihănirea lor inițială.” (J. Andrews, Judecata, 23-24).
„«Interesul cel mai profund manifestat printre oameni față de hotărârile tribunalelor pământești reprezintă foarte slab interesul din curțile cerești atunci când numele scrise în cartea vieții vin la cercetare înaintea judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin se roagă ca toți aceia care au biruit prin credința în sângele Său să fie iertați de nelegiuirile lor, să fie readuși în căminul lor din Paradis și să fie încoronați ca împreună moștenitori cu El la Vechea stăpânire». Mica 4, 8. În străduințele lui de a amăgi și a ispiti neamul omenesc, Satana a plănuit să zădărnicească planul lui Dumnezeu făcut la crearea omului; dar Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca și cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare și îndreptățire deplină și desăvârșită, ci și o împărtășire de slava Sa și un loc pe tronul Său.
În timp ce Isus mijlocește pentru supușii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu de călcarea Legii. Amăgitorul cel mare a căutat să-i aducă la necredință, să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dragostea Sa și să calce Legea. Acum, el arată către raportul vieții lor, la defectele de caracter, la lipsa de asemănare cu Hristos, care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârșească, și din cauza aceasta el îi pretinde ca supuși ai lui.
Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăința lor, către credința lor și cerând iertare în favoarea lor, își înalță mâinile rănite înaintea Tatălui și a îngerilor sfinți, spunând: «Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele», «Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită». Psalmii 51, 17. Iar pârâșului poporului Său îi spune: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?» Zaharia 3, 2. Hristos va îmbrăca pe cei credincioși cu propria Sa neprihănire, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui «o biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta» Efeseni 5, 27. Numele lor sunt scrise în cartea vieții și despre ei stă scris: «Ei vor umbla cu Mine, îmbrăcați în alb, căci sunt vrednici.» Apocalipsa 3, 4.
În felul acesta se va împlini deplin făgăduința legământului cel nou, care zice: «Le voi ierta nelegiuirea, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor». În zilele acelea, în vremea aceea -- zice Domnul -- «se va căuta nelegiuirea lui Israel, și nu va mai fi, și păcatul lui Iuda și nu se va mai găsi». Ieremia 31, 34; 50, 20. «În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreție și slavă, și rodul țării va fi plin de strălucire și frumusețe pentru cei mântuiți ai lui Israel. Și cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi sfânt, oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim.» Isaia 4, 2-3.
Lucrarea judecății de cercetare și ștergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morții trebuie judecați după lucrurile scrise în cărți, este cu neputință ca păcatele oamenilor să fie șterse înainte de judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că păcatele credincioșilor vor fi șterse «atunci când vor veni vremurile de reînviorare de la fața Domnului și va trimite pe Isus Hristos». Faptele Apostolilor 3, 19.20. Când se va încheia judecata de cercetare, Hristos va veni și răsplata va fi cu El ca să dea fiecăruia după faptele sale.” -- (The Great Controversy, 483-485.)
„Viziunea lui Zaharia despre Iosua și îngerul se aplică cu o forță deosebită la experiențele poporului lui Dumnezeu în timpul încheierii marii zile de ispășire. Rămășița bisericii va fi adusă într-o mare strâmtorare și într-un mare necaz. Cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus vor simți mânia balaurului și a oștilor lui. Satana numără lumea printre supușii lui; el a pus stăpânire asupra bisericilor apostaziate; dar există o mică ceată care se împotrivește supremației lui. Dacă el ar putea să-i șteargă de pe fața pământului, triumful lui ar fi desăvârșit. După cum el a influențat națiunile păgâne să nimicească pe Israel, tot astfel și în viitorul apropiat, el va provoacă stăpânirile nelegiuite ale pământului ca să nimicească pe poporul lui Dumnezeu. De la fiecare se va cere să dea ascultare edictelor omenești și să calce Legea dumnezeiască. Aceia care vor dori să rămână credincioși lui Dumnezeu și datoriei lor vor fi amenințați, denunțați și proscriși. Ei vor fi trădați «de părinții și de frații lor, de rudele și de amicii lor». Luca 21, 16.
Unica lor speranță se află în mâinile lui Dumnezeu; unicul lor refugiu va fi rugăciunea. După cum Iosua mijlocea înaintea îngerului, tot astfel și comunitatea rămășiței, cu inimile zdrobite și cu o credință serioasă, se vor ruga pentru iertarea și izbăvirea prin Isus, Apărătorul lor. Ei sunt în totul conștienți de păcătoșenia vieții lor, își văd slăbiciunile și nevrednicia și când privesc la ei înșiși, sunt aproape disperați. Ispititorul stă lângă ei ca să-i pârască, după cum sta și lângă Iosua ca să i se împotrivească. El arată către hainele lor murdare și către caracterele lor defectuoase. Le înfățișează slăbiciunile și nebuniile, lipsa lor de recunoștință și neasemănarea cu Hristos, prin care au dezonorat pe Mântuitorul lor. El se străduiește să înspăimânte sufletul cu gândul că starea lor ar fi lipsită de orice speranță și că petele și murdăriile lor nu vor fi spălate niciodată. Nădăjduiește să le distrugă astfel credința, să-i facă să cedeze ispitelor sale, să se abată de la ascultarea de Dumnezeu și să primească semnul fiarei.
Satana stăruie cu învinuirile sale împotriva lor înaintea lui Dumnezeu, declarând că prin păcatele lor ei și-au pierdut dreptul la ocrotirea divină și pretinde dreptul de a-i nimici ca pe niște călcători de lege. Declară că ei ar merita să fie excluși ca și el de la favoarea Iui Dumnezeu. El zice: «Sunt aceștia oamenii care vor locul meu în cer și locul îngerilor care s-au unit cu mine? Deși ei mărturisesc că ascultă de Legea lui Dumnezeu, au ținut oare preceptele ei? Nu s-au iubit mai mult pe ei înșiși decât pe Dumnezeu? N-au pus ei interesele lor personale mai presus de slujirea Sa? N-au iubit ei lucrurile din lume? Privește la păcatele care au caracterizat viața lor. Privește la egoismul lor, la răutatea și la ura dintre ei.»
Poporul lui Dumnezeu a fost în multe privințe foarte vinovat. Satana cunoaște de aproape păcatele pe care ei le-au săvârșit prin ademenirile lui și el le înfățișează în lumina cea mai exagerată, declarând: «Vrea Dumnezeu să mă izgonească pe mine și pe îngerii mei din fața Sa și totuși să răsplătească pe aceia care sunt vinovați de aceleași păcate? Tu nu poți face aceasta, în dreptatea Ta, o, Doamne. Atunci tronul Tău nu va putea sta în dreptate și judecată. Dreptatea cere ca osânda să fie pronunțată împotriva lor».
Dar, deși urmașii lui Hristos au păcătuit, totuși ei nu s-au predat puterii răului. Ei au părăsit păcatele lor și au căutat pe Domnul cu umilință și remușcări, iar Apărătorul Divin mijlocește pentru ei. Acela care a suferit cel mai mult din pricina lipsei lor de recunoștință, care cunoaște păcatele lor, dar și pocăința lor, declară: «Dezbrăcați-i de veșmintele lor murdare», și se rostesc cuvintele de încurajare: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haina de sărbătoare». Haina nepătată a dreptății Iui Hristos va îmbrăca pe copiii lui Dumnezeu încercați, ispitiți și totuși credincioși. Rămășița disprețuită este îmbrăcată în veșminte pline de slavă, care nu vor mai fi mânjite niciodată de corupțiile lumii. Numele lor sunt păstrate în cartea vieții Mielului și înscrise printre credincioșii tuturor timpurilor. Ei au rezistat împotriva planurilor viclene ale amăgitorului; n-au fost abătuți de la credincioșia lor de răcnetele balaurului. Acum ei sunt în siguranță pentru toată eternitatea și nu mai sunt expuși la amăgirile viclene ale ispititorului. Păcatele lor sunt transferate asupra autorului păcatului. Iar cei rămași nu numai că sunt iertați și primiți, dar și onorați. «O mitră curată» este pusă pe capul fiecăruia. Ei vor fi împărați și preoți ai lui Dumnezeu. În timp ce Satana stăruia cu învinuirile lui și căuta să nimicească această ceată, îngerii cei sfinți, în mod nevăzut, treceau încoace și încolo, punând sigiliul viului Dumnezeu pe frunțile lor. Aceștia sunt cei care vor sta împreună cu Mielul pe muntele Sionului, având numele Tatălui scris pe frunțile lor. Ei cântă o cântare nouă înaintea tronului; acea cântare pe care nimeni nu poate s-o învețe afară de cei 144.000, răscumpărați de pe pământ. Aceștia sunt cei ce «urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel. Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu».” -- (Testimonies for the Church 5:472-476.)
În următoarea mărturie observăm că doar cei care au încetat să mai păcătuiască, au regretat și au căutat iertare pentru nelegiuirile lor, fac parte din acest grup. Păcatele care nu sunt încă șterse, ea le identifică cu hainele murdare. „Dar Isus schimbă înfățișarea lor”.
„«El (îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea îngerului Domnului, și pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: -- Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, losua, un tăciune scos din foc? Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și totuși stătea în picioare înaintea îngerului.» Zaharia 3, 1-3. Aici Iosua reprezintă pe cei ce fac parte din poporul lui Dumnezeu; Satana arată către hainele lor murdare pretinzându-i proprietatea sa, asupra căreia are dreptul să-și exercite puterea plină de cruzime. Dar aceștia au folosit orele de încercare pentru a-și mărturisi păcatele cu deplină pocăință și le-au părăsit, iar Isus a scris în dreptul fiecăruia «iertare».
Cei care nu au încetat să păcătuiască, nu s-au pocăit și nu și-au cerut iertare pentru nelegiuirile lor, nu sunt reprezentați în această grupă; pentru că aceștia și-au mâhnit sufletele față de corupția și nelegiuirea din jurul lor, și Dumnezeu îi va recunoaște pe cei care plâng și gem din cauza mârșăviilor săvârșite în țară. Ei nu sunt implicați în aceste nelegiuiri. Ei nu și-au corupt căile lor înaintea Domnului, ci și-au spălat hainele caracterului lor și le-au albit în sângele Mielului. Satana arată către păcatele care nu sunt încă șterse și pe care el i-a ispitit să le facă, iar apoi îi defăimează pentru că sunt păcătoși îmbrăcați cu haine murdare. Dar Isus schimbă înfățișarea lor. El spune: «Dezbrăcați-i de hainele murdare». «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare» Eu am zis: «Să i se pună pe cap o mitră curată» și i-au pus o mitră curată pe cap și l-au îmbrăcat în haine, în timp ce îngerul Domnului stătea acolo.” -- (Scrisoarea 51, 1886.)
În următoarea mărturie este evident, la fel ca în cea precedentă, că poporul lui Dumnezeu în această vreme deosebită este curățit prin atribuirea neprihănirii lui Hristos și încetează de a mai păcătui, dar încă sunt îmbrăcați cu hainele lor murdare. Schimbarea hainelor îi face „atât de nevinovați, atât de perfecți, ca și cum n-ar fi păcătuit niciodată”.
„Satana a prezentat poporul ales și credincios a lui Dumnezeu drept corupt și plin de păcate. El ar putea prezenta amănunțit păcatele de care s-au făcut vinovați. Nu a pus el însuși întreaga confederație a răului ca să-i conducă, prin viclenie, în chiar aceste păcate? Dar ei s-au pocăit, au acceptat neprihănirea lui Hristos. De aceea ei stăteau înaintea lui Dumnezeu îmbrăcați cu hainele neprihănirii lui Hristos, și El a zis celor ce stăteau înaintea Lui: «Dezbrăcați-i de hainele lui murdare!» Apoi a zis: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare!» Orice păcat de care s-au făcut vinovați a fost uitat, și ei stau înaintea lui Dumnezeu ca aleși și drepți, nevinovați, desăvârșiți, ca și cum niciodată n-ar fi păcătuit.” -- (Testimonies to Ministers and Gospel Workers, 40.)
2. Calea
* Calea se sfârșește într-o prăpastie mare.
* Sentimentele celor ce ajung la prăpastia cea mare sunt aceleași ca ale celor care sunt prezenți la Judecata celor vii. [(Vezi Life Sketches of Ellen G. White, 242 și Testimonies for the Church 4:384-387; vezi și 30-33).]
* Sentimentele celor ce trec peste prăpastie sunt aceleași ca ale celor ce primesc ploaia târzie.
* Cu alte cuvinte, ea este paralelă cu zguduirea. *Calea sfințirii simbolizată printr-o călătorie pe o cărare îngustă.
„Pe când eram în Battle Creek, în august 1868, am visat că eram împreună cu o mare mulțime de popor. O parte din această adunare se pregătea pentru călătorie. Noi aveam niște căruțe încărcate cu bagaje. Pe când călătoream, calea părea că începe să urce. De o parte a acestui drum era o prăpastie adâncă, iar de cealaltă parte era un perete înalt, neted și alb, la fel cu finisajul camerelor tencuite.
Pe când călătoream, drumul s-a îngustat și a devenit mai prăpăstios. În unele locuri, drumul părea a fi atât de îngust, încât am văzut că nu puteam călători mai departe cu căruțele încărcate. Atunci am scos hamurile cailor, am luat o parte din bagajele din căruțe, le-am pus pe cai și am mers mai departe călări.
Mergând mai departe, drumul continua să se îngusteze mereu. Eram siliți să ne strângem pe lângă perete ca să nu cădem de pe cărarea îngustă în prăpastia adâncă. Dar făcând astfel, bagajele de pe cai apăsau în zid și ne făceau să alunecăm spre prăpastie. Ne temeam că vom cădea și ne vom sfărâma în bucăți, lovindu-ne de stânci. Atunci am tăiat legăturile bagajelor de pe cai și le-am dat dmmul în prăpastie. Am continuat să urcăm mai departe călare, iar când ajungeam la locuri unde drumul era prea îngust, ne temeam să nu ne pierdem echilibrul și să cădem. În astfel de situații se părea că o mână apucă frâiele și ne conduce peste locurile primejdioase.
Când drumul s-a îngustat și mai mult am hotărât că nu putem merge mai departe călare în siguranță, am părăsit și caii și am pornit înainte pe jos, înșiruindu-ne unul după altul, călcând unul pe urmele altuia. În acest punct niște funii subțiri au fost lăsate în jos de sus de pe coama zidului curat și alb; noi ne-am prins în grabă de ele, căci ne ajutau să ne păstrăm echilibrul pe cărare. Călătorind mai departe, funiile mergeau împreună cu noi. Cărarea a devenit, în cele din urmă, atât de îngustă, încât am constatat că nu puteam călători mai departe în siguranță decât fără încălțăminte; astfel le-am scos din picioare și le-am aruncat, mergând o bună bucată fără ele. Curând s-a făcut constatarea că am putea călători mai sigur fără ciorapi: i-am aruncat și pe aceștia și am călătorit mai departe desculți.
Ne gândeam atunci la aceia care nu erau obișnuiți să sufere lipsuri și greutăți. Unde erau aceștia acum? Ei nu mai erau în această ceată -- La fiecare schimbare, unii erau lăsați în urmă și numai aceia rămâneau pe cale care se obișnuiseră să suporte greutăți. Lipsurile de pe cale îi făceau pe aceștia să înainteze și mai hotărâți până la capăt.
Primejdia de a cădea de pe cărare creștea mereu. Ne strângeam lângă peretele alb, dar nu mai aveam destul loc să punem piciorul pe cărare, pentru că era prea îngustă. Atunci ne lăsam aproape cu toată greutatea agățați de funii, exclamând: «Sprijinul nostru vine de sus! Sprijinul nostru vine de sus!» Aceleași cuvinte erau rostite de toată ceata înșiruită pe cărare. Când auzeam strigăte de chefuri si veselie, care păreau că vin din abisul de jos, ne cutremuram. Auzeam jurăminte profane, chiote vulgare și cântece josnice și desfrânate. Auzeam cântece de război și cântece de joc. Auzeam sunete de instrumente muzicale și râsete cu glas tare, amestecate cu blesteme și jale amarnică și eram mai îngrijorați ca niciodată să nu cădem de pe cărarea cea îngustă și plină de greutăți. De cele mai multe ori eram siliți să ne sprijinim toată greutatea de funii, care creșteau în grosime pe măsură ce înaintam.
Am observat apoi că peretele alb și frumos era stropit cu sânge. Am avut un sentiment de regret văzând zidul mânjit în felul acesta. Dar acest sentiment n-a durat decât o clipă, până când mi-am dat scama că totul era așa cum trebuia să fie. Cei care vor urma vor cunoaște prin aceasta că și alții au trecut înaintea lor pe această cărare îngustă și plină de greutăți și vor înțelege că dacă alții au fost în stare să urce pe această cărare, vor putea să urce și ei. Iar când sângele avea să curgă din picioarele lor îndurerate, ei nu se vor descuraja; ci văzând sângele stropit pe perete, vor cunoaște că și alții au suportat aceleași dureri.
În cele din urmă, am ajuns la o mare prăpastie, în care se termina cărarea noastră. Nu mai era nimic care să conducă picioarele noastre. Nimic pe care să se sprijine. Întregul nostru sprijin trebuia să fie acum în funii, care crescuseră în grosime până ce deveniseră cât trupurile noastre. Aici noi eram, pentru un timp, căzuți în mare nedumerire și strâmtorare. Plini de teamă, ne întrebam în șoaptă: «De ce sunt prinse funiile?» Soțul meu era chiar în fața mea. Picături mari de sudoare cădeau de pe fruntea lui; venele gâtului și tâmplelor sale se dublase față de mărimea lor normală și gemete înăbușite și pline de durere ieșeau de pe buzele lui. Sudoarea cădea și de pe fața mea și simțeam o spaimă cum nu mai simțisem niciodată. O luptă sufletească grozavă se afla în fața noastră. Să eșuăm aici, să fie oare în zadar toate greutățile suportate în timpul călătoriei?
Înaintea noastră, dincolo de prăpastie, era un câmp plin de iarbă verde, înaltă de șase palme. Soarele nu-l puteam vedea, dar raze de lumină strălucitoare, care semănau cu aurul și argintul cel fin, inundau acest câmp. N-am văzut pe pământ nimic cu care s-ar putea asemăna frumusețea și strălucirea acestui câmp. Dar vom putea reuși să ajungem acolo? -- Aceasta era întrebarea noastră plină de îngrijorare. Dacă s-ar rupe funiile, am pieri. Încă odată se auziră în șoaptă cuvintele îngrijorătoare: «De ce sunt prinse funiile?» Pentru o clipă, noi ezitam să ne avântăm. Apoi am exclamat: «Unica noastră nădejde este să ne încredem cu totul în funii. Ele au fost sprijinul nostru în toate greutățile călătoriei, și nici acum nu ne vor părăsi.» Noi șovăiam încă și ne întristam. Atunci am auzit cuvintele: «Dumnezeu ține funiile. Nu trebuie să ne temem.» Aceste cuvinte au fost repetate apoi și de cei din urma noastră, completându-le. «El nu ne va părăsi acum. El ne-a adus până acum în siguranță.»
Soțul meu și-a luat avânt și a sărit peste abisul înfricoșat în câmpul cel frumos de dincolo. Eu i-am urmat imediat. Și ah, ce sentiment de ușurare și recunoștință către Dumnezeu simțeam acum! Auzeam glasuri ridicându-se în laudă triumfală către Dumnezeu. Eram fericită, pe deplin fericită.
Apoi m-am trezit și am descoperit, că din pricina groazei prin care trecusem în timpul dificilei călătorii, fiecare nerv din trupul meu părea a tremura. Acest vis n-are nevoie de comentarii. El a făcut o impresie atât de adâncă asupra spiritului meu, încât probabil fiecare părticică din el va rămâne viu în mintea mea, cât timp îmi voi păstra memoria.” -- (Testimonies for the Church 2:594-597; Life Sketches of Ellen G. White, 190-193.)
3. Isaia
El privește în Sanctuar: aceasta este experiența pe care ar trebui s-o aibă poporul lui Dumnezeu.
„În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!» Și se zguduiau ușiorii ușii de glasul care răsuna, și casa s-a umplut de fum. Isaia 6, 1-4. Când profetul Isaia a văzut slava Domnului, el a fost uimit și, copleșit de un simțământ al propriei lui nevrednicii, a strigat: «Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe împăratul, Domnul oștirilor!» Isaia 6, 5.
Isaia a denunțat păcatul altora; acum însă el se vede pe sine însuși expus aceleiași condamnări pe care a pronunțat-o asupra lor. El era satisfăcut cu închinarea sa rece, lipsită de viață. Nu cunoștea situația sa până când i s-a dat o viziune din partea Domnului. Cât de mici păreau acum calitățile și înțelepciunea sa, când vedea sfințenia și slava Sanctuarului! Cât de nedemn era el! Ce nepotrivit pentru un serviciu sfânt! Imaginea lui de sine poate fi exprimată în cuvintele lui Pavel: «O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?» Romani 7, 24.
În durerea sa sufletească, Isaia a fost mângâiat. El spune, Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el și a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!» Isaia 6, 6.7.
Când ochii noștri vor privi prin credință în Sanctuar și vor vedea cu adevărat importanța și sfințenia lucrării ce se face acolo, vom disprețui natura noastră egoistă. Păcatul va apărea așa cum este -- călcarea Legii sfinte a lui Dumnezeu. Ispășirea va fi mai bine înțeleasă; iar prin credință vie și activă vom vedea că orice virtute pe care o posedă omenirea există doar prin Isus Hristos, Mântuitorul lumii.
Serafimii dinaintea tronului sunt așa de pătrunși de o teamă sfântă în contemplarea slavei lui Dumnezeu, încât ei nu privesc asupra lor cu mulțumire de sine, nici măcar pentru un moment, și nici nu se privesc cu admirație unul pe altul. Lauda și slava lor sunt pentru Domnul oștirilor, care este puternic și măreț, iar gloria Sa umple întregul Templu. Privind spre timpul în care întregul pământ va fi umplut cu slava Sa, un cântec de laudă triumfător este preluat de la unul la altul, într-o melodie armonioasă: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor». Ei sunt pe deplin satisfăcuți să-L slăvească pe Dumnezeu; și în prezența Sa, sub aprobarea zâmbetului Său, ei nu-și doresc nimic mai mult. Cea mai înaltă dorință a lor este pe deplin împlinită, închinându-se și servindu-L pe El.
Viziunea dată lui Isaia reprezintă condiția poporului lui Dumnezeu din zilele din urmă. Ei sunt privilegiați să vadă prin credință lucrarea ce se îndeplinește în Sanctuarul ceresc. «Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: și s-a văzut chivotul legământului Său». Când ei privesc prin credință în Sfânta Sfintelor și văd lucrarea lui Hristos din Sanctuarul ceresc, înțeleg că sunt un popor cu buze necurate -- un popor ale căror buze au rostit adesea deșertăciuni și ale căror talente nu au fost sfințite și folosite pentru slava lui Dumnezeu. Ei pot dispera când pun în contrast propria lor slăbiciune și nevrednicie cu dragostea și curăția caracterului slăvit al lui Hristos. Dar dacă, asemenea lui Isaia, vor primi impresia pe care Domnul o face asupra inimii, dacă își vor umili sufletele înaintea lui Dumnezeu, atunci există speranță pentru ei. Curcubeul făgăduinței este deasupra tronului, și lucrarea făcută pentru Isaia va fi realizată și pentru ei. Dumnezeu va răspunde cererilor venite dintr-o inimă pocăită.
Ținta acestei lucrări mărețe și solemne a lui Dumnezeu este de a strânge snopi pentru grânarul cerului; pentru că pământul trebuie să fie plin de slava Domnului. Nimeni deci să nu fie îngrozit dacă va vedea răul predominând și va auzi vorbe de ocară venind de pe buze necurate. Când puterile întunericului se vor așeza în linie de bătaie împotriva poporului lui Dumnezeu, când Satana va conduce forțele sale pentru ultima mare încleștare și puterea sa pare aproape irezistibilă, priveliștea clară a marelui tron boltit cu curcubeul făgăduinței și a slavei divine va da încredere, siguranță și pace.” -- (The Review and Herald, 22 decembrie, 1896.)
4. Mardoheu
În timpul lui Mardoheu poporul lui Dumnezeu a fost amenințat cu nimicirea (un decret de moarte).
1. A fost vestită ziua persecuției.
2. Poporul lui Dumnezeu a venit prin credință, prin Estera, în încăperea „dinăuntru” a împăratului unde, în mod normal, nimeni nu putea să intre neinvitat și astfel au fost salvați.
3. Tot așa, acum, cei ce prin credință intră împreună cu Hristos în încăperea dinăuntru a Sanctuarului ceresc, vor fi salvați.
„«Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminției ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, și țin mărturia lui Isus.» Apocalipsa 12, 17. În viitorul apropiat, noi vom vedea aceste cuvinte împlinindu-se, când bisericile protestante se vor uni cu lumea și cu puterea papală împotriva celor ce păzesc poruncile. Același spirit, care a condus în secolele trecute pe papiști, pe vremea papismului, va face și pe Protestanți să meargă pe o cale asemănătoare, împotriva acelora care vor să-și păstreze credința față de Dumnezeu.
Biserica și statul fac acum pregătiri pentru lupta viitoare. Protestanții lucrează în ascuns ca să impună duminica, după cum au făcut și romaniștii. Pretutindeni în țară, papalitatea își ridică instituțiile sale mărețe și masive, în ale căror încăperi ascunse se vor repeta persecuțiile de altădată. Și calea este pregătită pentru manifestarea, pe o scară întinsă, a acelor minuni mincinoase prin care Satana va căuta să amăgească, de va fi cu putință, chiar și pe cei aleși.
Decretul care va fi dat împotriva poporului lui Dumnezeu va fi foarte asemănător cu decretul dat de Ahașveroș împotriva iudeilor de pe vremea Esterei. Edictul persan a provenit din răutatea lui Haman împotriva lui Mardoheu. Nu că Mardoheu îi făcuse vreun rău, dar refuzase să se închine înaintea lui ca înaintea lui Dumnezeu. Decizia împăratului împotriva iudeilor a fost dată din motive mincinoase, printr-o prezentare falsă a acestui popor ciudat. Satana insuflase acest plan cu scopul de a curăța pământul de aceia care păstrau cunoștința despre Dumnezeul cel adevărat. Dar complotul său a fost zădărnicit de o contra putere, care domnește între fiii oamenilor. Îngeri care excelează în putere au fost însărcinați să ocrotească pe poporul lui Dumnezeu, iar complotul vrăjmașilor lor s-a întors asupra capului lor. Lumea protestantă de astăzi vede în mica ceată, care păzește Sabatul, pe un Mardoheu la poartă. Caracterul și purtarea sa, care exprimă venerație pentru Legea lui Dumnezeu, sunt o mustrare continuă pentru aceia care au lepădat temerea de Domnul și care calcă în picioare Sabatul Său; acest intrus trebuie dat la o parte din cale, prin vreun mijloc oarecare.
Același spirit genial, care a complotat împotriva credincioșilor din secolele trecute, caută și acum să curețe pământul de aceia care se tem de Dumnezeu și ascultă de Legea Sa. Satana provoacă împotriva minorității umile care refuză cu conștiinciozitate să primească obiceiurile și datinile populare. Bărbați cu poziție și reputație se vor uni cu cei fărădelege și josnici și vor ține sfat împotriva poporului lui Dumnezeu. Bogăția, geniul, educația, se vor uni împreună ca să arunce defaime asupra lor. Conducătorii prigonitori, predicatorii și membrii bisericii vor conspira împreună împotriva lor. Cu limba și cu scrisul, prin laude, prin amenințări și derâderi, ei vor căuta să le dărâme credința. Prin înfățișări false și prin somații mânioase, ei vor ațâța patimile poporului. Neavând un «așa zice Scriptura» ca să aducă împotriva apărătorilor Sabatului biblic, ei vor recurge la decrete de prigonire, ca să umple golul. Pentru a-și asigura popularitatea și simpatizanții, legiuitorii vor ceda cerințelor după o lege duminicală. Acei care se tem de Dumnezeu nu pot primi o întocmire care violează unul din principiile decalogului. Pe acest câmp de luptă se va da ultima mare bătălie a conflictului dintre adevăr și rătăcire. Dar noi nu suntem lăsați în necunoștință cu privire la rezultatul acestei lupte. Ca pe vremea lui Mardoheu, Domnul va apăra și acum adevărul și poporul Său.
Prin decretul care va impune cu forța instituția papalității și călcarea Legii lui Dumnezeu, națiunea noastră (americană) se va lepăda cu totul de dreptate. Când Protestantismul va întinde mâna peste prăpastie ca să apuce mâna puterii romane, când o va întinde peste abis ca să dea mâna cu spiritismul, când sub influența acestei alianțe întreite țara noastră (America) va lepăda orice principiu al Constituției ei ca stat protestant și republican și va lua măsuri pentru propagarea minciunilor și amăgirilor papale, atunci vom putea ști că sfârșitul este aproape.
După cum apropierea oștilor romane era pentru ucenici un semn al distrugerii iminente a Ierusalimului, tot astfel această apostazie va fi pentru noi un semn că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a ajuns la limită, că națiunea noastră (americană) și-a umplut măsura nelegiuirii ei și că îngerul harului se pregătește să-și ia zborul, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Atunci, poporul lui Dumnezeu va fi aruncat în acele scene de strâmtorare și necaz pe care profeții le-au descris ca timpul de strâmtorare al lui Iacov. Strigătul celor credincioși și persecutați se urcă la cer. Și, după cum sângele lui Abel striga din pământ, tot astfel și acum, sunt glasuri care strigă către Dumnezeu din mormintele martirilor, din adâncurile mării, din peșterile munților și din celulele subterane ale mănăstirilor: «Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?» Apocalipsa 6, 10.
Domnul își face lucrarea Sa. Tot cerul este în mișcare. Judecătorul a tot pământul se va scula în curând ca să-și apere autoritatea Sa insultată. Semnul eliberării va fi pus pe frunțile oamenilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu, care respectă Legea Sa și refuză semnul fiarei și a chipului ei.” -- (Testimonies for the Church 5:449-452.)
„Vocea adevăratului străjer trebuie să se audă acum de-a lungul frontului. «Vine dimineața, și este tot noapte». Isaia 21, 12. Trâmbița trebuie să dea un sunet clar pentru că suntem în marea zi a pregătirii Domnului. Toate eforturile de a transmite apelurile noastre înaltelor autorități din țara noastă, oricât de serioase, puternice și elocvente ar fi concluziile în favoarea noastră, nu vor îndeplini ceea ce dorim noi, dacă Domnul nu lucrează prin Duhul Său în inimile celor ce pretind a crede adevărul. Noi putem să luptăm ca un om puternic ce înoată împotriva curentului din Niagara, dar vom suferi eșec dacă Domnul nu mijlocește în numele nostru. Dumnezeu va fi preamărit prin poporul Său. Ei trebuie să fie curați, să renunțe la egoism, dar să fie fermi, hotărâți și harnici în lucrarea Domnului. El va înălța sufletul umil care se încrede în El. Domnul va uni puterea Sa cu efortul omenesc, dacă omul îl va onora la fel cum a făcut-o Daniel. Dar ca popor, noi avem nevoie de frumusețea neprihănirii, sfințeniei și adevărului. Nici cea mai armonioasă teorie nu ne va putea salva. Dumnezeul care a domnit în Babilon este același Dumnezeu care domnește astăzi.” -- (Scrisoarea 55, 1886.)
„Într-o viziune dată în 1880, am întrebat: «Unde este salvarea pentru poporul lui Dumnezeu în aceste zile de primejdie?» Răspunsul a fost: «Isus mijlocește pentru poporul Său, deși Satana stă la dreapta Sa ca să i se împotrivească» «Domnul a zis Satanei: -- Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?» -- Zaharia 3, 2. Ca Mijlocitor și Avocat al omului, Isus va conduce pe cei care se lasă conduși, zicând: «Urmați-Mă pas cu pas, tot mai sus, acolo unde strălucește lumina clară a Soarelui Neprihănirii».” -- (Testimonies to Ministers and Gospel Workers, 465.)