A. Pe pământ Isus a fost Dumnezeu și om
1. Isus ca Dumnezeu
„Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl și Fiul în privința întrupării, a fost «nu pot face nimic de la Mine Însumi.» Ioan 5, 30. Dacă Hristos ar fi fost înșelat prin ispitele diavolului și și-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieși din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii.
A fost o misiune dificilă pentru Prințul vieții să aducă la îndeplinire planul făcut pentru salvarea omului, prin îmbrăcarea divinității Sale în omenesc. El primise slavă în curțile cerești și era familiarizat cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul umanității cum este dificil pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor decăzute și să fie părtași ai naturii divine. Hristos a fost supus la încercările cele mai grele, având nevoie de tăria tuturor facultăților Sale, pentru a rezista înclinației de a-și folosi puterea în timpul primejdiei, pentru a Se salva singur și a triumfa asupra puterilor prințului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaște punctele slabe ale inimii omenești și și-a folosit toată puterea pentru a profita de slăbiciunea umanității pe care Hristos a luat-o asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele în locul omului.” -- (The Review and Herald, 1 aprilie, 1875.)
Când Hristos a venit pe pământ, El nu a schimbat divinitatea cu umanitatea, ci a unit natura umană cu natura Sa divina
„Hristos a avut două naturi: natura omului și natura lui Dumnezeu.
În El, divinitatea și umanitatea au fost îmbinate -- și, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu și a caracterului unui om perfect.” (General Conference Bulletin, 30 decembrie,1899.)
„În Hristos au fost unite divinul și umanul, Creatorul și creatura. Natura lui Dumnezeu, a cărei lege a fost călcată, și natura lui Adam -- călcătorul ei, s-au întâlnit în Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Și, plătind prețul răscumpărării cu propriul Său sânge, întâmpinând și biruind ispitele în numele omului, luând asupra Sa rușinea, vinovăția și povara păcatului, El, Cel fără de păcat, a devenit Avocatul și Mijlocitorul omului. Ce asigurare este aceasta pentru sufletul ispitit și încercat, ce asigurare pentru universul martor, că Hristos va fi un Mare Preot milostiv și credincios.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 7:926.)
Cele două naturi au fost una, strânse și inseparabile, deși fiecare are o individualitate distinctă
„Dar, deși slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp și eclipsată prin acceptarea umanității, totuși El nu a încetat să fie Dumnezeu, atunci când a devenit om. Umanitatea nu a luat locul divinității și nici divinitatea locul umanității. Aceasta este taina evlaviei. Umanitatea și divinitatea au fost în Hristos una, strânse și inseparabile și totuși, ele au o individualitate distinctă. Deși Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuși proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El a rămas credincios și drept loialității Sale....
Au existat ocazii când Isus a stat ca Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce purta trupul omenesc. Divinitatea a străbătut prin umanitate și a fost văzută de preoții batjocoritori și de conducători. A fost ea recunoscută? Unii au recunoscut că El era Hristosul, dar cea mai mare parte a celor care, în aceste ocazii speciale au fost obligați să-L vadă ca Fiu al lui Dumnezeu, au refuzat să-L primească. Orbirea lor corespundea cu hotărârea de a rezista convingerii.
„Când s-a dat pe față slava care locuia în Hristos, aceasta era prea puternică ca să-I poată ascunde pe deplin puritatea și perfecțiunea. Cărturarii și fariseii nu L-au recunoscut, dar dușmănia și ura lor a fost dejucată de maiestatea Sa descoperită. Adevărul, așa cum era ascuns de vălul umilinței, vorbea fiecărei inimi cu dovezi de netăgăduit. Aceasta a condus la cuvintele lui Hristos: «Știți cine sunt Eu.» Oamenii și demonii erau constrânși să mărturisească, datorită manifestării slavei Sale, că: «Adevărat, acesta este Fiul lui Dumnezeu». Astfel, Dumnezeu a fost descoperii; astfel Hristos a fost glorificat.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 5:1129.)
„A fost schimbată natura omenească a Fiului Mariei în natura divină a Fiului Iui Dumnezeu? Nu; cele două naturi au fost amestecate tainic într-o singură Persoană, Omul Isus Hristos, în El locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii. Când Hristos a fost crucificat, a murit natura Sa umană. Divinitatea nu putea cădea și muri; aceasta era imposibil. Hristos, Cel fără de păcat, va salva fiecare fiu și fiică a lui Adam, care acceptă mântuirea ce li se oferă, consimțind să devină copii ai lui Dumnezeu. Mântuitorul a răscumpărat neamul căzut cu propriul Său sânge.
Aceasta este marea taină, o taină care nu va fi înțeleasă pe deplin, în toate amănuntele ei, până va avea Ioc proslăvirea celor mântuiți. Atunci va fi înțeleasă puterea, măreția și eficiența darului lui Dumnezeu pentru om. Dar vrăjmașul este hotărât să compromită așa de mult acest dar încât el să devină fără valoare.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 5:1113.)
Rămânerea în legământul cu clauza «de la Mine Însumi nu pot face nimic», a fost cea mai severă disciplină
„Să țină slava Sa acoperită, ca fiu al neamului decăzut, a fost cea mai severă disciplină la care s-a putut supune pe Sine Prințul vieții. Astfel, El și-a măsurat puterea cu Satana. Cel care a fost izgonit din cer s-a luptat cu disperare pentru biruința asupra Aceluia pe care era invidios încă din curțile cerești. Ce bătălie a fost aceasta! Nici o limbă nu este capabilă să o descrie. Dar în viitor ea va fi înțeleasă de cei care au biruit prin sângele Mielului și cuvântul mărturisirii lor.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 5:1081-1082.)
2. Isus ca om
„Apostolul ne îndreaptă atenția de la noi înșine la Autorul mântuirii noastre. El prezintă înaintea noastră cele două naturi ale Sale, divină și umană. Iată descrierea celei divine: «El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezul ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.» (Filipeni 2, 6.) «El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui....» (Evrei 1, 3.)
Acum, a celei umane: «La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce». (Filipeni 2, 8.) De bună voie și-a asumat natura omenească. A fost propria Lui voință și propriul Lui consimțământ. El a îmbrăcat divinitatea Sa cu umanitatea. A fost tot timpul Dumnezeu, dar nu s-a manifestat ca Dumnezeu. El a acoperit manifestările divinității care avea la dispoziția Sa omagiul și provoca admirația universului lui Dumnezeu. El era Dumnezeu, cât timp a fost pe pământ, dar s-a dezbrăcat pe Sine însuși de chipul lui Dumnezeu, și, în locul lui, a luat chipul și înfățișarea unui om. El a umblat pe pământ ca un om. De dragul nostru, a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Sa, să putem deveni bogați. El a pus deoparte slava și maiestatea Sa. El era Dumnezeu, dar a refuzat pentru un timp slava chipului lui Dumnezeu. Deși a umblat printre oameni în sărăcie, împărțind binecuvântările Sale oriunde mergea, la cuvântul Său legiuni de îngeri ar fi înconjurat pe conducătorul lor și I-ar fi adus omagiu. Dar El a umblat pe pământ necunoscut și nemărturisit de creaturile Sale, cu câteva excepții doar. Atmosfera era poluată de păcat și blestem în locul imnurilor de mulțumire, iar partea Sa, sărăcia și umilința. Când El a trecut încoace și încolo, în misiunea Sa plină de milă pentru a ușura pe bolnavi, pentru a încuraja pe cei abătuți, câteodată, o voce solitară îl numea binecuvântat, însă cea mai mare dintre națiuni a trecut pe lângă El cu desconsiderare.
Puneți aceasta în contrast cu bogățiile slavei, cu abundenta laudei ieșită de pe buzele nemuritoare, cu milioanele de voci puternice din universul lui Dumnezeu, în cântece de adorare. Dar El s-a umilit pe Sine și-a luat natura muritoare a omului asupra Sa. Ca membru al familiei omenești, a fost muritor, dar ca Dumnezeu, El era izvorul vieții pentru lume. El ar fi putut, în persoana Sa divină, să se opună oricând morții și să refuze să se așeze sub stăpânirea ei; dar El, în mod voluntar, și-a dat viața, pentru ca astfel să poată da viață și să aducă la lumină nemurirea. A purtat păcatele lumii și a îndurat pedeapsa care apăsa ca un munte asupra sufletului său divin. Și-a dat viața ca jertfă pentru ca omul să aibă șansa de a nu muri veșnic. El a murit, nu pentru că a fost obligat să moară, ci din propria Sa alegere. Aceasta a fost umilința. Toată bogăția cerului a fost revărsată în acest unic dar, pentru salvarea omului decăzut. El a adus în natura Sa omenească toate energiile dătătoare de viață, de care ființele omenești au nevoie și trebuie să le primească.
Minunată îmbinare a omului cu Dumnezeu! El ar fi putut să își ajute natura Sa omenească, pentru a se împotrivi slăbiciunilor prin revărsarea vitalității și vigorii nepieritoare din natura Sa divină. Dar El S-a umilit pe Sine în natura omenească. A făcut aceasta ca să se împlinească Scriptura și planul a fost acceptat de Fiul lui Dumnezeu, care cunoștea toți pașii pe care trebuie să-i facă în umilirea Sa, care știa că trebuie să coboare ca să facă ispășire pentru păcatele unei lumi condamnate, disperate. Ce umilință a fost aceasta! Îngerii erau uimiți. Limba nu o poate descrie niciodată; imaginația nu o poate cuprinde. Cuvântul veșnic a consimțit să devină carne! Dumnezeu a devenit om! A fost o umilință minunată. Dar El a pășit chiar mai jos....
Luând aceasta în considerare, pot oamenii să aibă o infimă înălțare de sine? Când ei urmăresc viața, suferințele și umilința lui Hristos, pot să-și ridice frunțile mândre, ca și cum n-ar fi avut de purtat nici o durere, nici o rușine și nici o umilință? Eu spun urmașilor lui Hristos: priviți spre Calvar și roșiți din cauza ideilor voastre, care vi se par importante. Toată această umilință a Majestății cerului a fost pentru omul vinovat și condamnat. El S-a coborât tot mai jos și mai jos în umilința Sa până când n-au rămas adâncimi mai mari pe care El să le poată atinge, cu scopul de a ridica pe om din pervertirea sa morală. Toate acestea au fost pentru voi, care faceți eforturi pentru supremație, luptând pentru lauda omenească, pentru înălțarea omenească; voi care vă temeți că nu veți primi toată cinstea, acel respect din partea oamenilor, care credeți că vi se cuvine. Este aceasta asemenea lui Hristos?
Faceți ca în voi să fie gândul care a fost și în Isus Hristos. El a murit pentru a face o ispășire și a deveni un exemplu pentru oricine dorește să fie urmașul Său. Va intra egoismul în inimile voastre? Și pot cei care nu L-au așezat pe Isus înaintea lor ca exemplu să preamărească meritele voastre? Nu aveți nimic, dacă nu vine prin Isus Hristos. Poate să fie înălțată mândria după ce ați văzut divinitatea dezbrăcându-se pe Sine și apoi, ca om, umilindu-se într-atât încât n-a mai existat nici o adâncime la care El să poată coborî? Uimiți-vă ceruri și minunați-vă voi locuitori ai pământului de o așa răsplată dată Domnului nostru. Ce dispreț! Ce răutate! Ce formalitate! Ce mândrie! Ce eforturi făcute pentru a înălța omul și a glorifica eul, în timp ce Domnul slavei S-a umilit pe Sine, a suferit și a murit de o moarte rușinoasă, pe cruce, în locul nostru.” -- (The Review and Herald, 5 mai, 1887; The S. D. A. Bible Commentary 5:1126-1128.)
„Doar Hristos a fost în stare să reprezinte Dumnezeirea. El, care se afla în prezența Tatălui de la început, care era imaginea exactă a Dumnezeului invizibil, era singurul în stare să îndeplinească această lucrare. Nici o descriere verbală nu-L putea descoperi pe Dumnezeu lumii. Printr-o viață de sfințenie, o viață de încredere desăvârșită și supunere față de voința lui Dumnezeu, o așa viață de umilință de la care cel mai înalt serafim din ceruri ar fi dat înapoi, Dumnezeu însuși trebuia descoperit omenirii. Cu scopul de a face aceasta. Mântuitorul nostru a îmbrăcat divinitatea Sa cu omenescul. El a folosit facultățile omenești pentru că doar prin adoptarea acestora S-a putut face înțeles de omenire. A dezvăluit caracterul lui Dumnezeu în trupul omenesc, pe care Dumnezeu L-a pregătit pentru El. A binecuvântat lumea, trăind viața lui Dumnezeu în trup omenesc, arătând astfel că avea puterea să unească umanitatea cu divinitatea.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 7:924.)
Ascultarea lui Hristos nu a fost dinspre Dumnezeu spre Dumnezeu, ci dinspre omul Isus spre Dumnezeu
„Biruința și ascultarea lui Hristos este aceea a unei adevărate ființe omenești. În concluziile noastre, noi facem multe greșeli din cauza vederilor noastre eronate despre natura omenească a Domnului nostru. Când noi atribuim naturii Sale omenești o putere care nu este disponibilă omului, în conflictele lui cu Satana, distrugem deplina Sa umanitate. Harul și puterea Sa o dă tuturor celor ce-L primesc pe El prin credință.
Ascultarea lui Hristos față de Tatăl Său a fost aceeași ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele Satanei fără puterea divină, combinată cu mijloacele sale. Tot așa, Isus nu a venit în lumea noastră pentru a da ascultarea unui Dumnezeu mai mic față de unul mai mare, ci, ca un om pentru a asculta Legea sfântă a lui Dumnezeu, și, în felul acesta El este exemplul nostru. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce poate face un Dumnezeu, ci pentru a descoperi ce poate face un om prin credința în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în orice împrejurare. Omul, prin credință, trebuie să fie părtaș al naturii divine, și să biruiască orice ispită cu care este asediat.
Domnul cere acum ca orice fiu și fiică a lui Adam, prin credința în Isus Hristos, să-I servească în natura omenească, pe care o avem în prezent. Domnul Isus a făcut o punte peste prăpastia făcută de păcat. El a legat pământul cu cerul și omul finit cu Dumnezeul infinit. Isus, Mântuitorul lumii, a putut să țină poruncile lui Dumnezeu doar în același mod în care le poate păzi omenirea.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 7:929.)
„Noi nu trebuie să considerăm ascultarea lui Hristos prin ea însăși ca ceva pentru care a fost adaptat special datorită naturii Sale divine; pentru că El a stat înaintea lui Dumnezeu, ca reprezentant al omului și a fost ispitit, ca substituentul și garanția omului. Dacă Hristos ar fi avut o putere care nu este și privilegiul omului, Satana ar fi profitat din plin de acest lucru. Dar lucrarea lui Hristos a fost aceea de a lua de la Satana controlul asupra omului, și el a putut face aceasta doar într-un mod direct. El a venit ca un om, pentru a fi ispitit ca un om, dovedind ascultarea unui om. Hristos a dat ascultare lui Dumnezeu și a biruit, după cum și omenirea trebuie să biruiască. Noi suntem conduși la concluzii greșite, din cauza vederilor eronate despre natura Domnului nostru. A atribui naturii Sale o putere pe care omul nu are posibilitatea de a o avea, în conflictele lui cu Satana, înseamnă distrugerea umanității Lui. Ascultarea lui Hristos de Tatăl Său a fost aceeași ascultare care se cere omului. Omul nu poate birui ispitele Satanei decât dacă puterea divină lucrează prin omenesc. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce poate face Dumnezeu în propria Sa Persoană divină, ci a descoperi ce poate face El prin omenesc. Prin credință, omul trebuie să fie un părtaș al naturii divine și să biruie orice ispită cu care este asaltat. Maiestatea cerului este Cel care a devenit om, care S-a umilit pe Sine în natura noastră omenească; El a fost Cel ispitit în pustie și Cel care a îndurat opoziția păcătoșilor împotriva Sa.” -- (The Signs of the Times, 10 aprilie, 1893.)
Minunile lui Hristos au fost lucrarea îngerilor sfinți, realizate prin Duhul Sfânt
„Îngerii lui Dumnezeu se deplasează continuu de la pământ la cer și de la cer spre pământ. Minunile lui Hristos pentru nenorociți și suferinzi au fost lucrate de puterea lui Dumnezeu prin intermediul îngerilor. Și prin Hristos, prin intermediul mesagerilor Săi cerești, vine orice binecuvântare de la Dumnezeu pentru noi. Luând asupra Sa natura umană, Mântuitorul nostru a unit interesele Sale cu acelea ale fiicelor și fiilor căzuți ai lui Adam, în timp ce, prin divinitatea Sa, a apucat tronul lui Dumnezeu. Astfel, Hristos este mijlocul de comunicare dintre oameni și Dumnezeu și dintre Dumnezeu și oameni.” -- (The Desire of Ages, 143.)
Până acum am văzut că:
1. Isus a unit pe Dumnezeu și om în El Însuși.
2. Pe pământ El a fost tot timpul Dumnezeu, dar nu S-a manifestat ca Dumnezeu.
3. Deși divinitatea Sa și natura omenească au fost strâns unite, fiecare avea o individualitate distinctă.
4. În Isus s-au întâlnit natura lui Dumnezeu, a cărui lege a fost călcată, și natura lui Adam, călcătorul ei -- (The S. D. A. Bible Commentary 7:926.)
5. Isus a fost sub legământul de a trăi natura omenească.
„Dacă Hristos era înșelat prin ispitele Satanei și și-ar fi exercitat puterile Sale pentru a scăpa din încercare. El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, acela de a fi un înlocuitor în numele rasei umane” -- (The Review and Herald, 1 aprilie, 1875.)
6. Desigur că puterea Sa de a trăi o viață sfântă, fără de păcat, nu a fost în natura noastră sau în natura lui Adam după cădere, deoarece acest lucru ar fi fost imposibil. Scriptura spune că orice cauză determină efecte specifice. Aceasta este una dintre primele legi descoperite în Scriptură. (Geneza 1.)
B. Câteva principii fundamentale ale planului de mântuire
Legea eredității.
„Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh”. Ioan 3, 6.
În nașterea din nou, Duhul Sfânt nu realizează o natură fără de păcat, dintr-o natură păcătoasă. Aceasta este imposibil. Carnea naște carne. Carnea păcătoasă naște carne păcătoasă. Dar un om născut din nou prin Duhul Sfânt condamnă carnea păcătoasă și o face prin Spirit: carnea rămâne carne, spiritul rămâne spirit. (Romani 8, 3-4.13.)
Că aceste legi ale eredității au de-a face cu ispitele lui Hristos, este prezentat clar de Luca și Matei:
1. Isus este botezat.
2. Arborele genealogic al lui Isus prin Maria -- Isus este a 77-a generație. (Luca 3, 21-413.)
3. Arborele genealogic al lui Isus prin Iosif arată că Isus, prin moștenire, are drept la tronul lui David. (Matei 1.)
Arborele genealogic din Luca are o relație directă cu scena ispitirii lui Isus, altfel înșiruirea nu are rost. Aceasta este ceea ce arată Ellen G. White.
„Ca orice copil al lui Adam, El a acceptat rezultatele lucrării marii legi a eredității. Rezultatele acesteia sunt arătate în istoria strămoșilor lui pământești. El a venit cu o astfel de ereditate pentru a fi părtaș la durerile și ispitele noastre și pentru a ne da exemplul unei vieți fără de păcat.” -- (The Desire of Ages, 49.)
Două voințe în om
Apostolul Pavel ne spune că există două voințe în om: voința cărnii și voința gândurilor. Termenul grec este mult mai expresiv -- voințele (plural) cărnii și voințele gândurilor. Efeseni 2, 3.
Carnea însăși nu poate păcătui
„Carnea însăși nu poate păcătui împotriva lui Dumnezeu.” -- (In Heavenly Places, 198.)
Un om poate fi ispitit prin pofta sa trupească, dar dacă pofta cărnii nu este impregnată de voința gândurilor, nu este păcat. (Iacov 1, 13-15.) Există un dualism în om. Carnea poftește împotriva spiritului, și spiritul împotriva cărnii. Galateni 5, 17. Isus a avut un trup degenerat de păcat, totuși, ca persoană umană El era cu desăvârșire fără păcat. Apostolul spune: «Orice păcat pe care-l face omul este un păcat săvârșit afară din trup.» 1 Corinteni 6, 18. Păcatul este o problemă a minții. Legea este spirituală. (Romani 7, 14.)
Curățirea conștiinței
Scopul preoției lui Hristos este curățirea conștiinței de păcat (faptele moarte, Evrei 9, 13-14), în așa fel încât, în cele din urmă, omul să nu mai aibă conștiența păcatului (Evrei 10, 2); sau în cuvintele spiritului profeției, a restaura mintea originară, fără de păcat.
„Isus a devenit om ca să poată mijloci între om și Dumnezeu. El a îmbrăcat divinitatea Sa în omenesc, s-a asociat cu rasa umană pentru ca brațul Său omenesc să poată cuprinde omenirea și brațul său divin tronul dumnezeiesc. Și aceasta, pentru a putea restabili în om mintea originară, pe care el a pierdut-o în Eden prin ispita ademenitoare a Satanei, pentru ca omul să poată realiza că este spre binele lui prezent și veșnic să asculte cerințele lui Dumnezeu. Neascultarea nu este în concordanță cu natura pe care Dumnezeu a dat-o omului în Eden.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 7:926; The Signs of the Times, 14 octombrie, 1897.)
Natura omenească a lui Hristos și legile eredității
„Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape fără margini ca să ia natura omului, chiar și atunci când Adam se afla inocent în Eden. Dar Isus a luat corp omenesc, atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca oricare copil al lui Adam, El a primit urmările lucrării marii legi a eredității. Care erau urmările acestea, se poate vedea în istoria strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta ca să împartă cu noi grijile și ispitele și să ne dea pilda unei vieți lipsite de păcat.
În cer, Satana urâse pe Hristos pentru poziția Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât și mai mult atunci când el însuși a fost înlăturat. A urât pe Acela care Se legase să răscumpere pe păcătoși. Cu toate acestea, în lumea în care Satana pretindea stăpânirea, Dumnezeu a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omenești. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieții, la fel ca oricare suflet omenesc, să ducă lupta vieții, așa cum trebuie să o ducă oricare vlăstar omenesc, cu riscul de a da greș și a pierde viața veșnică.
Inima tatălui pământesc veghează asupra fiului său. El privește la fața copilașului și tremură la gândul primejdiei vieții. El dorește din toată inima să ferească scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l țină departe de ispită și luptă. Pentru a înfrunta o luptă și mai înverșunată și un risc mult mai înfricoșător, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu născut, ca în felul acesta cărarea vieții să poată fi sigură pentru copilașii noștri. Aici este iubirea! Minunează-te cerule și rămâi încremenit pământule!” -- (The Desire of Ages, 49.)
„Adam a fost avantajat față de Hristos prin faptul că nici unul din efectele păcatului nu erau asupra lui, atunci când a fost asaltat de ispititor. El a stat în puterea bărbăției lui desăvârșite, posedând vigoarea deplină a trupului și a minții. El era înconjurat de slava Edenului și era într-o comuniune zilnică cu ființele cerești. Nu tot așa era cu Isus atunci când a intrat în pustie pentru a se lupta cu Satana. Timp de patru mii de ani, omenirea a pierdut din puterea psihică, din tăria mentală și din valoarea morală; și Hristos a luat asupra Lui infirmitățile și degenerarea omenirii. Numai așa a putut El să-l salveze pe om din cele mai mari adâncimi ale degradării.” -- (The Signs of the Times, 3 decembrie, 1902.)
Isus a fost ispitit prin slăbiciunile naturii omenești
„Isus a venit în lume ca ființă omenească, pentru a se familiariza cu ființele omenești și a se apropia de ele în nevoile lor. El a fost născut ca un copilaș în Betleem. A crescut la fel cum cresc alți copii. Și de la tinerețe către maturitate, în timpul întregii Sale vieți pământești, El a fost asaltat de ispitele cele mai crude ale Satanei.
Adam a fost ispitit de vrăjmaș și a căzut. N-a fost un păcat mic cel ce i-a pricinuit căderea deoarece Dumnezeu l-a făcut sfânt și neprihănit după Chipul Său. El era la fel de nevinovat ca îngerii dinaintea tronului. În el nu exista nici un principiu corupt, nici o tendință spre rău. Dar când Hristos a venit să întâmpine ispitele Satanei, El a purtat un trup degenerat de păcat. În pustie, slăbit fizic, după un post de patruzeci de zile, El și-a întâlnit adversarul. Demnitatea Sa a fost pusă la încercare, autoritatea Sa discutată și devotamentul față de Tatăl Său atacat de dușmanul decăzut.” -- (The Signs of the Times, 7 octombrie, 1900.)
„În propria noastră putere este cu neputință să aducem la tăcere pretențiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos știe că vrăjmașul va veni la orice ființă omenească, căutând să profite de slăbiciunile moștenite și să ademenească prin minciunile și viclenia lui pe toți aceia care nu și-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând pe drumul pe care trebuie să meargă omul, Domnul a pregătit calea ca să biruim. Nu este voia Lui ca noi să fim dezavantajați în lupta cu Satana. El nu vrea să fim intimidați sau descurajați de atacurile șarpelui, «îndrăzniți», zice El, «Eu am biruit lumea». Ioan 16, 33.
Acela care se luptă împotriva puterii apetitului, să privească la Mântuitorul în pustia ispitei. Să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: «Mi-e sete». El a suportat tot ce am putea avea noi de suportat. Biruința Lui este biruința noastră.” -- (The Desire of Ages, 122-123.)
C. Pe pământ Isus a luat natura și condiția omului
„Deși El nu avea nici o pată de păcat în caracterul Său, totuși a consimțit să lege natura noastră omenească decăzută cu divinitatea Sa. Prin luarea umanității, El a onorat-o. Luând natura noastră decăzută, a arătat ce poate deveni aceasta prin acceptarea măsurilor ample pe care le-a luat pentru ea și prin părtășie cu natura divină.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 7:453; QD 657.)
„În Hristos au fost unite umanul cu divinul. Misiunea Sa a fost de a împăca pe Dumnezeu cu omul și pe om cu Dumnezeu. Lucrarea Sa a fost de a uni finitul cu Infinitul. Acesta a fost singurul mod prin care omul decăzut putea fi înălțat, prin meritele sângelui lui Hristos, pentru a fi părtași de natură divină. Luând natura omenească, Hristos a fost pregătit să înțeleagă natura problemelor omenești și toate ispitele cu care el este asaltat. Îngerii, care erau nefamiliarizați cu păcatul, nu puteau să simpatizeze cu omul, în încercările lui personale.
Înainte ca Hristos să părăsească cerul și să vină în lume pentru a muri, a fost mai înalt decât oricare dintre îngeri. El era maiestuos și încântător. Dar când și-a început lucrarea, a fost doar cu puțin mai înalt decât înălțimea medie a oamenilor care trăiau atunci pe pământ. Dacă ar fi venit printre oameni cu noblețea Sa, condiția Sa cerească, înfățișarea Lui exterioară ar fi atras sufletele oamenilor spre El și ar fi fost primit fără exercitarea credinței.
Era în planul lui Dumnezeu ca Hristos să poată lua asupra Sa condiția și natura omului decăzut, ca să poată fi desăvârșit prin suferință și El însuși să îndure ispitele puternice și crude ale lui Satana, pentru a putea cunoaște cum să ajute celor ce vor fi ispitiți. Credința oamenilor în Hristos ca Mesia nu a stat în dovezile vizibile și n-au crezut în El datorită atracțiilor Sale personale, ci datorită trăsăturilor de caracter descoperite în El, care niciodată n-au putut fi găsite în altcineva și nici nu vor fi.” -- (The Spirit of Prophecy 2:39.)
„Ce iubire! Ce consimțire uimitoare! Împăratul slavei a consimțit să se umilească pe Sine pentru omenirea decăzută! A pășit pe urmele lui Adam. El avea să ia natura umană decăzută și să lupte cu puternicul dușman, care a triumfat asupra lui Adam. El urma să-l biruiască pe Satana, și făcând așa, avea să deschidă calea pentru mântuirea din blestemul căderii lui Adam a tuturor celor ce aveau să creadă în El.” -- (The Review and Herald, 24 februarie, 1874; The S. D. A. Bible Commentary 1:1085.)
Isus, vorbind despre aceasta:
„Îngerii s-au închinat până la pământ înaintea Domnului. Ei și-au oferit viața lor. Isus le-a spus că prin moartea Sa El va salva pe mulți, dar că viața unui înger nu putea plăti datoria. Numai viața Sa putea fi primită de Tatăl ca preț de răscumpărare pentru om. Domnul Isus le-a spus de asemenea că vor avea și ei o parte de făcut, să fie cu El în diferite momente și să-L întărească. Că El avea să îmbrace firea omenească decăzută și puterea Sa nu va fi atunci nici măcar egală cu a lor. Că ei vor fi martori la umilirea Sa și la marile Sale suferințe. Și că, atunci când vor vedea suferințele Lui și ura oamenilor contra Sa, ei vor fi mișcați de cea mai adâncă emoție și, din iubire pentru El, vor dori să-L elibereze din mâna ucigașilor Lui, dar că nu trebuie să intervină pentru a împiedica ceva din cele ce vor vedea; că vor avea partea lor la învierea Sa; că planul mântuirii a fost întocmit, iar Tatăl l-a acceptat.” -- (Early Writings, 150-151.)
Satana, vorbind despre aceasta:
„Satana se bucura cu îngerii săi că a fost în stare, prin determinarea căderii omului, să dea jos pe Fiul lui Dumnezeu din înalta Sa poziție. El spuse îngerilor săi că, atunci când Domnul Isus va lua firea omului căzut, va putea să-L biruiască și să împiedice îndeplinirea planului de mântuire.” -- (Early Writings, 152.)
Umilința lui Hristos
„Înveșmântat în veșmintele omenirii, Fiul lui Dumnezeu a coborât la nivelul celor pe care a dorit să-i salveze. În El nu se afla viclenie sau vinovăție; El era sfânt și curat, din veșnicie; totuși, a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. Îmbrăcând divinitatea Sa cu omenescul, pentru a se putea asocia cu omenirea căzută, El a căutat să recâștige pentru om ceea ce a pierdut Adam prin neascultare, pentru el însuși și pentru lume. În propriul Său caracter a dezvăluit lumii caracterul lui Dumnezeu.” -- (QD 656-657; The S. D. A. Bible Commentary 7A:452-453.)
Hristos spune: „Oile Mele aud vocea mea și Mă urmează departe de căile ascunse ale păcatului.” Voi trebuie să lucrați la fel cum a lucrat Hristos. Căutați ca în bunătate și iubire, să-i conduceți pe cei greșiți pe drumul cel bun. Aceasta va necesita multă răbdare, toleranță și manifestarea constantă a iubirii iertătoare a lui Hristos. Mila Mântuitorului trebuie să fie manifestată zilnic. Trebuie să fie urmat exemplul lăsat de El, El, care a luat asupra naturii Sale fără de păcat natura noastră decăzută pentru a putea ști cum să-i ajute pe cei care sunt ispitiți.” -- (The Medical Ministry, 181.)
„Gândiți-vă la umilința lui Hristos. El a luat asupra Sa natura omenească căzută, suferindă, degradată și coruptă prin păcat. El a luat necazurile noastre, purtând durerea și rușinea noastră. El a îndurat toate ispitele cu care este asaltat omul. El a unit omenirea cu divinitatea: un spirit divin a locuit într-un templu de carne. El s-a unit pe Sine însuși cu templul. Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi deoarece, făcând așa, El S-a putut asocia cu fiii și fiicele păcătoase și îndurerate ale lui Adam.” -- (The Youth’s Instructor, 20 decembrie, 1900; The S. D. A. Bible Commentary 4:1157.)
Isus a unit natura noastră ofensatoare cu natura Sa fără păcat
„Dragostea pe care a manifestat-o Hristos nu poate fi înțeleasă de omul muritor. Ea este un mister prea adânc pentru mintea omenească. Hristos a unit, într-adevăr, natura jignitoare a omului cu propria Sa natură fără păcat, deoarece prin acest act de umilință El a putut fi în stare să-și reverse binecuvântările în folosul neamului pierdut. În felul acesta ne-a oferit posibilitatea să devenim părtași ai naturii Sale. Făcându-Se pe Sine o jertfă pentru păcat, El a deschis o cale prin care ființele omenești pot fi făcute una cu El. S-a așezat în poziția omului, devenind capabil să sufere. Întreaga Sa viață pământească a fost o pregătire pentru altar.” -- (The Review and Herald, 7 iulie, 1900.)
„În Hristos au fost unite divinitatea și umanitatea, Creatorul și creatura. Natura lui Dumnezeu, a cărui Lege a fost călcată, și natura lui Adam, călcătorul ei, se întâlnesc în Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 7:926.)
D. Caracterul Iui Hristos
În privința caracterului Său omenesc, Hristos a fost fără păcat
„Luând asupra Sa natura omului în condiția ei decăzută, Hristos nu a participat nici în cea mai mică măsură la păcatele ei. El a fost ținta infirmităților și slăbiciunilor cu care este impregnat omul, pentru a se împlini cuvintele spuse prin proorocul Isaia: «El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat boalele noastre». (Matei 8, 17.) El a fost atins de sentimentul infirmităților noastre și a fost ispitit în toate lucrurile, așa cum suntem noi. Totuși, El nu a cunoscut păcatul. El era Mielul fără cusur și fără prihană. (1 Petru 1, 19.) Dacă Satana L-ar fi făcut pe Hristos să păcătuiască în cel mai mic amănunt, el ar fi strivit capul Mântuitorului. Dar el n-a putut decât să-i strivească călcâiul. Dacă ar fi fost strivit capul lui Hristos, ar fi pierit speranța neamului omenesc. Mânia divină ar fi venit asupra Lui, așa cum a venit asupra lui Adam. Hristos și biserica ar fi rămas fără speranță.
Noi nu ar trebui să avem nici un fel de îndoieli cu privire la deplina desăvârșire a naturii omenești a lui Hristos. Credința noastră trebuie să fie o credință inteligentă, privind la Isus cu o încredere totală, cu o credință deplină în Sacrificiul Său ispășitor. Aceasta este esențial pentru ca sufletul să nu poată fi învăluit în întuneric. Acest înlocuitor sfânt este în stare să mântuiască în mod desăvârșit, pentru că El a prezentat universului uimit umilința perfectă și completă din caracterul Său omenesc și ascultarea desăvârșită de toate cerințele lui Dumnezeu. Puterea divină este așezată asupra omului pentru ca el să poată deveni un părtaș al naturii divine, scăpând de corupția care este în lume prin poftă.
Acesta este motivul pentru care omul pocăit și credincios poate fi făcut neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos.” -- (Selected Messages 1:256.)
„În mijlocul necurăției, Hristos și-a păstrat puritatea Sa. Satana n-a putut să o păteze sau să o corupă. Caracterul Său a descoperit o totală vrăjmășie față de păcat. Sfințenia Lui era aceea care stârnea împotriva Sa toată mânia lumii; deoarece prin viața Sa desăvârșită El a aruncat asupra lumii un reproș continuu și a făcut vizibil contrastul dintre nelegiuire și curăție -- neprihănirea fără pată a Unuia care n-a cunoscut nici un păcat.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 5:1142.)
„Cu brațul Său omenesc, Hristos a cuprins neamul omenesc, în timp ce, cu brațul Său divin, a prins tronul Celui fără de sfârșit, unind pe omul mărginit cu Dumnezeul nemărginit. El a făcut pod peste prăpastia făcută de păcat și a legat pământul cu cerul. În natura Sa omenească, El a păstrat puritatea caracterului Său divin.
Isus Hristos este exemplul nostru în toate lucrurile. El a început viața, a trecut prin experiențele ei și a încheiat-o cu o voință omenească sfințită. A fost ispitit în toate lucrurile cum suntem și noi, și totuși, deoarece voința Sa era supusă și sfințită, El n-a fost niciodată înclinat, nici în cea mai mică măsură, către săvârșirea răului, sau spre manifestarea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.” -- (The Signs of the Times, 29 octombrie, 1894.)
„Isus, venind să locuiască printre oameni, n-a primit nici o pângărire.” -- (The Desire of Ages, 266.)
Fii atent, deosebit de atent, la felul în care studiezi natura omenească a lui Hristos. Să nu-L prezinți înaintea oamenilor ca un om cu înclinații spre păcat. El este cel de-al doilea Adam. Primul Adam a fost creat o ființă curată, fără de păcat, fără vreo mânjitură a păcatului asupra lui; el a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El putea să cadă, și a căzut prin neascultare. Datorită păcatului, urmașii lui au fost născuți cu înclinații inerente spre neascultare. Dar Isus Hristos a fost singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura omenească și a fost ispitit în toate lucrurile, cum este ispitită natura omenească. El ar fi putut păcătui; putea să cadă, dar nici măcar pentru un moment nu s-a găsit în El o înclinație păcătoasă. A fost asaltat cu ispitele din pustie, așa cum Adam a fost asaltat cu ispitele din Eden.
Evită orice aspect în legătură cu umanitatea lui Hristos, care poate fi înțeles greșit. Adevărul stă aproape de calea presupunerii, în tratarea umanității lui Hristos, trebuie să verifici energic orice afirmație, ca nu cumva să se înțeleagă mai mult decât implică cuvintele tale, și astfel, tu să pierzi sau să umbrești înțelegerea clară a umanității Sale, combinată cu divinitatea. Nașterea Sa a fost o minune a lui Dumnezeu, pentru că îngerul a spus: «Iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele ISUS. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea înalt; și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărați peste casa lui Iacov în veci, și împărăția lui nu va avea sfârșit. Maria a zis îngerului: Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat? Îngerul i-a răspuns: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu». (Luca 1, 31-35.)
Aceste cuvinte nu se referă la vreo altă ființă omenească, cu excepția Fiului Dumnezeului Celui nesfârșit. Niciodată, în nici un fel, să nu lași nici cea mai mică impresie asupra minților omenești că vreun păcat, vreo înclinație spre el sau spre corupție a fost asupra lui Hristos, sau că El ar fi cedat în vreun fel corupției. El a fost ispitit în toate lucrurile, așa cum este ispitit un om, totuși, El este numit sfânt. Este un mister care rămâne de neexplicat pentru cei muritori, cum a putut Hristos să fie ispitit în toate lucrurile, așa cum suntem și noi, și totuși să fie fără păcat. Întruparea lui Hristos a fost dintotdeauna și va rămâne pentru totdeauna un mister. Ceea ce este descoperit, este pentru noi și pentru copiii noștri, dar să avertizăm orice ființă omenească să nu-L numească pe Hristos om deplin, așa cum suntem noi înșine; pentru că acest lucru nu este posibil. Nu este necesar pentru noi să știm exact momentul când omenescul s-a unit cu divinul. Noi trebuie să ne ținem picioarele pe Stânca Isus Hristos, ca Dumnezeu descoperit în omenire.
Eu îmi dau seama că este periculoasă abordarea subiectelor care se ocupă cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu Cel nemărginit. El S-a umilit pe Sine atunci când a luat chipul unui om, pentru a putea înțelege forța ispitelor cu care este asaltat omul.
Primul Adam a căzut; al doilea Adam a rămas devotat lui Dumnezeu și Cuvântului Său, în cele mai grele circumstanțe, și credința Sa în bunătatea, mila și iubirea Tatălui Său nu a șovăit nici un moment. «Stă scris» a fost arma rezistenței Sale și aceasta este sabia Duhului, pe care trebuie să o folosească orice ființă omenească. «Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine», nimic care să răspundă ispitelor. În nici o ocazie nu a existat vreun răspuns la diferitele lui ispite. Niciodată Hristos nu a pășit pe terenul Satanei, ca să-i dea vreun avantaj. Satana n-a găsit nimic în El pentru a încuraja propunerile lui.” -- (Letter 8, 1895; The S. D. A. Bible Commentary 5:1128-1129.)
E. Duhul Sfânt și omul Isus Hristos
Duhul Sfânt a fost secretul sfințeniei, curăției, caracterului și vieții fără pată a lui Isus
„Despre Hristos se spune: «A ajuns într-un chin ca de moarte, și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ». Noi trebuie să înțelegem adevărul despre natura lui Hristos pentru a aprecia adevărul cuvintelor de mai sus. Hristos nu a luat asupra Sa o natură omenească simulată. El a luat natura omenească și a trăit-o. Hristos nu a făcut minuni pentru folosul Său personal. El era înconjurat cu infirmități, dar natura Sa divină știa ce se află în om. Nu avea nevoie ca cineva să-i facă mărturisiri despre aceasta. Duhul îi fusese dat fără măsură, pentru că misiunea Sa pe pământ necesita aceasta.
Viața lui Hristos reprezintă o natură umană perfectă. Exact ceea ce puteți fi voi, a fost El în natura omenească. El a purtat slăbiciunile. Nu a fost făcut doar din trup de carne, ci a fost făcut asemenea trupului păcătos. Atributele Sale divine au fost oprite să ușureze suferința sufletului Său sau durerile trupului Său.” -- (Letter 106, 1896; The S. D. A. Bible Commentary 5:1124.)
Isus a fost umplut cu Duhul Sfânt în același fel cum putem fi și noi
„Subiectele mântuirii sunt subiecte importante și numai aceia care sunt pregătiți spiritual pot discerne adâncimea și semnificația lor. Este siguranța și bucuria noastră să medităm la adevărurile planului de mântuire. Credința și rugăciunea sunt necesare pentru a putea vedea adâncimea lucrurilor lui Dumnezeu.
Mințile noastre sunt atât de legate de idei înguste, încât prindem doar vederi limitate ale experienței pe care am avea privilegiul să o avem. Cât de puțin cuprindem noi din ceea ce se înțelege prin cuvintele apostolului Pavel: «Iată de ce zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos ... și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru.» Care este motivul pentru care așa de mulți din cei ce mărturisesc că au credință în Hristos nu au putere să stea împotriva ispitelor vrăjmașului? Din cauză că ei nu s-au întărit prin Duhul în omul dinăuntru. Apostolul se roagă ca ei, «fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste, să poată fi în stare să înțeleagă împreună cu toți sfinții care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu». Dacă am avea această experiență, am cunoaște ceva din crucea Golgotei. Am ști ce înseamnă a fi părtași cu Hristos în suferințele Sale. Dragostea lui Hristos ne-ar constrânge și, cu toate că nu am putea explica cum dragostea Lui ne încălzește inimile, am manifesta dragostea în devoțiune înflăcărată pentru cauza Sa.
Pavel deschide înaintea bisericii din Efes, în limbajul cel mai cuprinzător, minunata putere și cunoștință pe care o pot deține ei ca fii și fiice ale Celui Prea înalt. Era privilegiul lor de a fi întăriți, cu toată puterea, prin Duhul Său, în omul din lăuntru, de a fi înrădăcinați și întemeiați în dragoste, pentru a «pricepe cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos care întrece orice cunoștință». Dar rugăciunea apostolului atinge punctul culminant când se roagă ca ei să poată fi umpluți cu toată plinătatea lui Dumnezeu.
Aici sunt descoperite înălțimile cunoștințelor pe care le putem atinge prin credința în făgăduințele Tatălui nostru ceresc, când împlinim cerințele Lui. Prin meritele lui Hristos noi avem acces la tronul puterii infinite. El, care n-a cruțat nici pe propriul Lui Fiu, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da împreună cu El, fără plată, toate lucrurile? Tatăl a dat Duhul Său, fără măsură, Fiului, și noi putem fi de asemenea părtași ai plinătății Lui. Isus spune: «Dacă voi care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer?»
Domnul s-a arătat în vechime lui Avraam și i-a zis: «Eu sunt scutul tău, și răsplata ta va fi imensă». Aceasta este răsplata tuturor celor ce urmează pe Hristos. Iehova Emanuel, «În care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și cunoștinței», trebuie să fie adus în legătură cu el, să-l aibă pe el, așa încât inima lui să se deschidă tot mai mult și mai mult pentru a primi atributele Sale; să cunoască iubirea și puterea Sa, să posede bogățiile neînchipuite ale lui Hristos, spre a înțelege tot mai mult care este lățimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință pentru ca voi să puteți fi umpluți cu toată plinătatea lui Dumnezeu. «Aceasta este moștenirea servilor Domnului și neprihănirea lor sunt Eu, zice Domnul».
Inima care a gustat odată dragostea lui Hristos cere continuu o înțelegere mai profundă; și, pe măsură ce tu o împărți, o vei primi într-o măsură mai bogată. Orice descoperire a lui Dumnezeu pentru suflet sporește capacitatea de a cunoaște și a iubi. Strigătul continuu al inimii este «mai mult din Tine» iar răspunsul Duhului este mereu «mult mai mult», pentru că Dumnezeului nostru îi place să facă infinit mai mult decât putem cere sau gândi. Lui Isus, care s-a golit pe Sine pentru salvarea omenirii pierdute, Duhul Sfânt I-a fost dat fără măsură. La fel îi va fi dat fiecărui urmaș al lui Hristos, când întreaga inimă este predată pentru ca El să locuiască în ea. Însuși Domnul nostru a dat porunca «Luați Duh Sfânt», iar porunca Sa este totodată o făgăduință a împlinirii ei.” -- (The Review and Herald, 5 noiembrie, 1908.)
Duhul Sfânt I-a fost dat lui Isus permanent, în provizii noi
„Noi trebuie să învățăm să nu ne încredem în eu și să ne bazăm cu totul pe Dumnezeu pentru călăuzire și susținere, pentru cunoașterea voiei Sale și pentru puterea de a o împlini. Trebuie să fim mult în comuniune cu Dumnezeu. Rugăciune în taină, rugăciune în timp ce mâinile sunt angajate în muncă, rugăciune în timp ce umblăm pe drum, rugăciune în timpul nopții, dorințele inimii îndreptate mereu spre Dumnezeu, aceasta este singura noastră siguranță. În felul acesta a umblat Enoh cu Dumnezeu. În felul acesta a obținut Exemplul nostru puterea de a înainta pe calea spinoasă de la Nazaret până la Golgota.
Hristos, singurul fără păcat, căruia Duhul Sfânt I-a fost dat fără măsură, a recunoscut permanent dependența Sa de Dumnezeu și a cerut provizii noi de la Sursa puterii și înțelepciunii. Cu cât mai mult ar trebui să simtă nevoia sa după ajutorul lui Dumnezeu omul mărginit și supus greșelii, în fiecare oră și în fiecare moment. Cu câtă grijă ar trebui să urmeze el Mâna călăuzitoare; cu câtă atenție ar trebui să păstreze orice cuvânt care a fost dat pentru călăuzire și instruire! Așa cum ochii slujitorilor privesc la mâna stăpânului lor și cum ochii fetei de casă privesc la mâna stăpânei, tot așa ar trebui să fie ațintiți ochii noștri spre Domnul Dumnezeu. Poruncile Sale ar trebui primite cu încredere totală și ascultate cu exactitate deplină.” -- (The Review and Herald, November 8, 1887.)
Pregătit pentru luptă prin locuirea Duhului Sfânt
„«Vine stăpânitorul lumii acesteia», a spus Isus. «El n-are nimic în Mine». Ioan 14, 30. În El nu se găsea nimic, care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Așa poate să fie și cu noi. Făptura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtași de natura Sa dumnezeiască. Câtă vreme suntem legați cu El prin credință, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinței noastre și o ajută să țină bine dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârșire de caracter.
Cum se ajunge la aceasta, ne-a arătat Hristos. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. «Stă scris», a spus El. Nouă ne-au fost date «făgăduințe nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.» 2 Petru 1, 4. Fiecare făgăduință din cuvântul lui Dumnezeu este a noastră ca să trăim «prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu». Când sunteți atacați de ispite, nu priviți la împrejurări sau la slăbiciuni personale, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. «Strâng Cuvântul Tău în inima mea», zicea psalmistul, «ca să nu păcătuiesc împotriva Ta». «După Cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori». Psalmii 119, 11; 17, 4.” -- (The Desire of Ages, 123.)
Duhul Sfânt a modelat mintea lui Hristos
„«Despre Isus este scris: Iar Pruncul creștea și se întărea; era plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era peste El.... Și Isus creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.» Cunoașterea de Dumnezeu va constitui un fel de cunoaștere care va dura cât durează veșnicia. A învăța și a face faptele lui Hristos înseamnă a obține o adevărată educație. Deși Duhul Sfânt a modelat mintea lui Hristos, așa încât El a putut să spună părinților Lui: «De ce M-ați căutat? N-ați știut că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?», totuși El a lucrat în meseria de tâmplar ca un fiu ascultător.” -- (Fundamentals of Christian Education, 392.)
Duhul Sfânt a pus în Isus atributele divinității, caracterul și modul Său de realizare a lucrurilor; la fel o va face și cu noi
„Va fi cineva dintre noi atât de nerecunoscător cum au fost evreii sau vom privi la Hristos ca la un exemplar perfect al umanității noastre făcută desăvârșită, unind în sine atributele divinității cu natura noastră omenească? Singur Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat clar ce poate deveni omenirea. În natura Sa omenească sfințită, El a descoperit ce poate fi omul. Prin El, mila a făcut față dreptății în pedepsirea călcătorului de lege și dreptatea a fost în stare să ierte fără pierderea demnității sau curăției ei. La cruce, mila și dreptatea se îmbrățișează una pe alta, neprihănirea și pacea se sărută. O, ce plan minunat a fost făcut pentru om! Cum de nu apreciem noi darul ceresc? Prin calea pe care noi, individual o urmăm, mărturisim la ce valoare prețuim noi privilegiile de aur care ne sunt acordate.” -- (The Signs of the Times, 18 iunie, 1896.)
F. Biruind cum a biruit El (Apocalipsa 3, 21)
1. Supunerea voinței
„«Adevărat, adevărat vă spun», a continuat Hristos, «că, cine crede în Mine, va face și el lucrările pe care le fac Eu». Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înțeleagă în ce scop natura Lui dumnezeiască era unită cu natura omenească. El a venit în lume pentru a desfășura slava lui Dumnezeu, ca omul să fie înălțat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu Se descoperea în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Isus n-a dat pe față însușiri și nu s-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă prin credința în El. Toți urmașii Lui pot să aibă natura Lui omenească desăvârșită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca și El.
«Va face lucrări și mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl». Hristos nu vrea să spună prin aceasta că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa, doar că va fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârșirea de minuni, ci la tot ce urma să aibă loc prin lucrarea Duhului Sfânt.” -- (The Desire of Ages, 664.)
2. Rugăciunea
„În Hristos, strigătul omenirii ajunge la Părintele milei nemărginite. Ca om, făcea cereri la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa omenească era încărcată de un curent ceresc, care trebuia să lege natura omenească de cea dumnezeiască. Prin continua comuniune, El a primit viață de la Dumnezeu, ca să poată da viață lumii. Experiența Lui trebuie să ajungă experiența noastră.” -- (The Desire of Ages, 363.)
3. Cuvântul
„Prin ce mijloace a biruit El în conflictul cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu.” -- (The Desire of Ages, 123.)
4. Credința
„Deodată întunericul s-a ridicat de la cruce, și, în tonuri clare, asemenea unei trâmbițe ce părea să răsune prin toată creațiunea, Domnul Isus a strigat: «S-a sfârșit». «Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul!» Luca 23, 46. O lumină a înconjurat crucea, și fața Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi El și-a plecat capul pe piept și a murit.
În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparență uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omenești. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoștea caracterul Tatălui Său; El înțelegea dreptatea, mila și marea Sa iubire. Prin credință, El se baza pe Acela pe care întotdeauna L-a ascultat cu bucurie. Și, în supunere, El S-a încredințat pe Sine lui Dumnezeu, iar simțământul pierderii acceptării Tatălui Său L-a părăsit. Prin credință, Domnul Hristos a fost biruitor.” -- (The Desire of Ages, 756.)
G. Duhul Sfânt și credinciosul
Duhul Sfânt ne face părtași de natura divină (caracter)
„«Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele», a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie luat dintre ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiță și viță, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în vița cea vie și apoi crește în tulpină legându-se fibră cu fibră și mlădiță cu mlădiță. Viața viței devine viața mlădiței. Tot așa și sufletul care era mort în nelegiuiri și păcate, primește viață prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcătosul își unește slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea sa cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura dumnezeiască a lui Hristos a atins natura noastră omenească și natura noastră omenească a atins divinitatea Sa. În felul acesta, prin conlucrarea Duhului Sfânt, omul ajunge părtaș de natură dumnezeiască. El este primit în Cel Prea Iubit.” -- (The Desire of Ages, 675.)
Duhul Sfânt scoate din caracter înclinațiile păcătoase
„Noi trebuie să învățăm despre Hristos. Noi trebuie să cunoaștem ce este El pentru cei pe care i-a răscumpărat. Trebuie să realizăm că prin credința în El este privilegiul nostru de a fi părtași ai naturii divine și de a scăpa de corupția care este în lume prin pofte. Atunci suntem curățiți de orice păcat și de toate defectele de caracter. Noi nu trebuie să păstrăm nici o înclinație spre păcat.(Efeseni 2, 1-6.) Când suntem părtași ai naturii divine, tendințele spre rău, ereditare și cultivate, sunt îndepărtate din caracter, iar noi suntem făcuți o putere vie spre bine. Învățând mereu de la învățătorul divin, împărtășindu-ne zilnic de natura Sa, noi cooperăm cu Dumnezeu în biruirea ispitelor lui Satana. Dumnezeu lucrează și omul lucrează, pentru ca omul să poată fi una cu Hristos după cum Hristos este una cu Dumnezeu. Atunci, noi stăm împreună cu Hristos în locurile cerești. În Isus, mintea se odihnește în pace și siguranță.” -- (The Review and Herald, 24 aprilie, 1900; The S. D. A. Bible Commentary 7:943.)
Numai Duhul Sfânt poate birui păcatul
„Descriind ucenicilor lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle aceeași bucurie și nădejde care se afla în inima Sa. El Se bucura că putea să dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelșugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-L putea cere de la Tatăl pentru înălțarea poporului Său. Duhul avea să fie dat ca agent regenerant, și fără acesta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor față de această putere satanică era îngrozitoare. Păcatul nu putea să fie oprit și înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia persoane a Dumnezeirii, care nu avea să vină cu o altă putere ci cu plinătatea puterii dumnezeiești. Duhul face să aibă efect cele săvârșite de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaș de natura dumnezeiască. Hristos a dat Duhul Său care este o putere divină pentru a birui toate înclinațiile spre rău moștenite și cultivate și pentru a întipări propriul Său caracter în biserică.” -- (The Desire of Ages, 671.)
Puterea care a creat Universul și care L-a înviat pe Isus din morți este puterea care ne poate recrea după chipul lui Dumnezeu
„Sfintele Scripturi nu învață că păcătosul trebuie să se pocăiască înainte de a auzi invitația lui Hristos: «Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă.» Oamenii trebuie să vină la Hristos deoarece ei îl recunosc ca Mântuitor al lor, singurul lor ajutor, ca ei să poată fi în stare să se pocăiască; pentru că, dacă ei s-ar fi putut pocăi fără venirea la Hristos, ar fi putut, de asemenea, să fie mântuiți fără Hristos. Bunătatea care vine de la Hristos este aceea care conduce la o pocăință autentică. Petru face clară această problemă, în declarația sa către israeliți, când spune: «Pe El L-a înălțat Dumnezeu cu dreapta Sa să fie Domn și Mântuitor, și să dea pocăință și iertarea păcatelor lui Israel.» Pocăința este tot atât de mult darul lui Hristos, după cum este și iertarea, și ea nu poate fi găsită în inima în care nu a lucrat Isus. Noi nu ne putem pocăi fără ca Duhul lui Hristos să trezească conștiința, așa cum nu putem fi iertați fără Hristos. Hristos îl atrage pe păcătos, prin expunerea dragostei Sale, la cruce și aceasta îmblânzește inima, impresionează mintea și trezește remușcarea și pocăința în suflet.” -- (The Review and Herald, 1 aprilie, 1890.)
„Celor care sunt încântați de această religie la modă nu le place ideea distrugerii omului vechi cu faptele lui și aducerea în supunere față de Hristos a oricăror gânduri de răzvrătire. Ei nu doresc să se supună controlului Duhului lui Dumnezeu, care lucrează în inima omenească pentru a stârpi orice corupție și a stabili principiile vitale ale virtuții, temperanței, bunătății, amabilității frățești și iubirii creștine. Totuși cei care primesc spiritul lui Dumnezeu, cu toate că erau morți în păcate și nelegiuiri, vor experimenta lucrarea activă a acelei puteri care L-a înviat pe Isus din moarte. Puterea vitală a Duhului Sfânt va învia pe cei care își recunosc starea lor neajutorată și care vin la Isus mărturisindu-și păcatele și crezând în El. Toate capacitățile trebuie să fie aduse sub controlul Duhului Sfânt. Omenirea neajutorată poate să lupte cu toate puterile ei, poate exercita rațiunea, elocvența și filozofia, căutând să repare ruinele lumii căzute și dezorganizate; oamenii pot asculta teoriile omenești, dar întrebarea este; care sunt rezultatele? Isus răspunde: «Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.» Când toată înțelepciunea școlilor, toate cunoștințele abilității omenești sunt așezate asupra celor ce sunt morți în nelegiuiri și păcate, ele nu pot face nimic pentru schimbarea caracterului. Egoismul omenesc rămâne în toată depravarea lui. Doar Duhul lui Dumnezeu poate face și păstra pe om curat. Lucrarea Lui asupra sufletului este prezentată ca dând viață celui mort și eliberând sufletul din robia păcatului care l-a adus sub condamnarea Legii, unde mânia și nenorocirea au căzut asupra fiecărui răufăcător. Doar mila lui Hristos este aceea care aduce mântuire fiecăruia care o primește. Cei ce sunt transformați experimentează pacea și siguranța pentru totdeauna.” -- (The Signs of the Times, 5 noiembrie, 1894.)
„Isus îi înrolează pe oameni în serviciul Său. El direcționează puterile lor pervertite în așa fel încât, prin harul Său, ei pot deveni agenți pentru a face bine oricărui alt om și fiecare devine fratele lui păzitor în dragoste dezinteresată iar astfel lumea este readusă la Dumnezeu. Prin credința în Isus Hristos, lanțul dependenței mutuale este legat de tronul lui Dumnezeu și, prin mijlocirea omului, umanitatea este întoarsă la Dumnezeu. Dumnezeu a promis Duhul Său, cea mai mare putere din univers, să fie întrupat în oameni ca, prin credința în Isus Hristos, omenirea să poată fi înălțată. O influență radiind de la Dumnezeu strânge și concentrează puterea universului ca un neam pierdut și răzvrătit să poată fi reîmpăcat și întors la Dumnezeu.” -- (The Signs of the Times, 4 septembrie, 1893.)
Omul fără Duhul Sfânt
„Hristos arată că fără puterea Duhului Sfânt, omenirea este o putere teribilă spre rău.” -- (The S. D. A. Bible Commentary 5:1122.)