În fiecare perioadă a istoriei acestui pământ, Dumnezeu a avut oameni pregătiți pentru orice ocazie în care a fost nevoie de ei, oameni cărora le-a spus: „Voi sunteți martorii Mei”. În fiecare epocă au existat oameni evlavioși, care au adunat razele de lumină ce străluceau pe calea lor și au vestit cuvintele lui Dumnezeu. Enoh, Noe, Moise, Daniel și lista lungă de patriarhi și profeți -- toți aceștia au fost slujitori ai neprihănirii. Ei nu au fost infailibili, ci oameni slabi și supuși greșelii, dar Domnul a lucrat prin ei, pentru că s-au consacrat în slujba Sa.
De la înălțarea Sa la cer, Domnul Hristos, Capul bisericii, a continuat să lucreze în lume, folosindu-Se de ambasadorii Săi aleși, prin care le-a vorbit oamenilor și a împlinit nevoile lor. Poziția celor chemați de Dumnezeu în lucrarea de sfătuire și de propovăduire a învățăturii necesare pentru zidirea bisericii este caracterizată de o responsabilitate deosebit de serioasă. Ca slujitori ai lui Hristos, ei trebuie să-i îndemne stăruitor pe oameni să se împace cu Dumnezeu și pot aduce la îndeplinire această misiune doar dacă primesc înțelepciune și putere din cer.
Slujitorii lui Dumnezeu sunt simbolizați prin șapte stele aflate sub protecția și grija specială a Aceluia care este „Cel dintâi și Cel de pe urmă”. Influența plăcută, ce trebuie să domnească în biserică, depinde de acești slujitori ai lui Dumnezeu, care au datoria de a reprezenta iubirea lui Hristos. Stelele cerului se află sub conducerea lui Dumnezeu. El le face să strălucească și călăuzește mișcarea lor. Fără această lucrare a lui Dumnezeu, ele ar ajunge niște stele căzătoare. Tot așa este și cu slujitorii Săi. Ei sunt doar niște unelte în mâinile Sale, iar binele pe care îl îndeplinesc este înfăptuit prin puterea Sa.
Domnul Hristos este onorat de faptul că, prin lucrarea Duhului Sfânt, face din slujitorii Săi o binecuvântare pentru biserică, mai mare decât sunt stelele pentru pământ. Mântuitorul trebuie să fie temeiul reușitei lor. Dacă vor privi la Isus așa cum a privit El la Tatăl Său, vor aduce la îndeplinire lucrările Sale. Când vor depinde întru totul de Dumnezeu, El le va da strălucirea Sa pentru ca ei să o reflecte în lume.
Străjeri spirituali
Slujitorii Domnului Hristos sunt păzitorii spirituali ai poporului care le-a fost încredințat spre îngrijire. Lucrarea lor a fost asemănată cu aceea a unor străjeri. În timpurile străvechi, deseori, santinelele stăteau pe zidurile cetăților, în poziții favorabile, de unde puteau să supravegheze punctele importante, ce trebuiau păzite, și puteau să semnaleze apropierea unui vrăjmaș. Siguranța tuturor celor aflați în cetate depindea de credincioșia străjerilor. La intervale de timp stabilite, li se cerea să se strige unul pe altul, ca să se asigure că toți veghează și că nici unuia nu i s-a întâmplat vreun rău. Strigătul voios de salut sau de alarmă era purtat de la unul la altul, fiecare repetând chemarea, până când aceasta făcea înconjurul cetății.
Domnul îi declară fiecărui slujitor al Său: „Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea. Când zic celui rău: «Răule, vei muri negreșit!» și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, … tu îți vei mântui sufletul” (Ezechiel 33, 7-9).
Aceste cuvinte ale profetului declară responsabilitatea solemnă a acelora care sunt chemați să fie păzitorii bisericii, ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Ei trebuie să stea ca niște străjeri pe zidurile Sionului pentru a da semnalul de alarmă, când se apropie vrăjmașul. Dacă, din vreun motiv, simțurile lor spirituale devin atât de amorțite, încât nu sunt în stare să sesizeze pericolul, și poporul piere, pentru că ei nu au reușit să dea semnalul de alarmă, Dumnezeu va cere din mâna lor sângele celor pierduți.
Străjerii de pe zidurile Sionului au privilegiul de a trăi așa de aproape de Dumnezeu și de a fi atât de sensibili la influența Duhului
Său, încât El să poată lucra prin ei pentru a le spune celor păcătoși că sunt în pericol și pentru a-i îndruma spre locul de adăpost. În calitate de aleși ai lui Dumnezeu, pecetluiți cu sângele consacrării, ei trebuie să-i salveze pe oameni de la distrugerea iminentă. Ei trebuie să-i avertizeze cu credincioșie pe semenii lor cu privire la rezultatul sigur al fărădelegii și să apere interesele bisericii. Străjerii lui Dumnezeu nu-și pot permite niciodată să-și micșoreze vigilența. Lucrarea care le-a fost încredințată necesită exercitarea tuturor capacităților lor. Glasurile lor trebuie să se înalțe asemenea unui sunet de trâmbiță și să nu transmită niciodată o notă șovăitoare și nesigură. Ei nu trebuie să lucreze pentru un salariu, ci pentru că nu pot face altfel, deoarece își dau seama că, dacă vor da greș în ce privește predicarea Evangheliei, asupra lor planează un blestem.
Credincioșia în slujire
Pastorul care este conlucrător cu Domnul Hristos va fi pe deplin conștient de sfințenia lucrării lui și de munca și sacrificiul care i se cer pentru a o aduce la îndeplinire cu succes. El nu caută comoditatea și confortul propriu. El uită de sine. Când merge în căutarea oii pierdute, un astfel de lucrător nu-și dă seama că el însuși este obosit, înfometat și înfrigurat. El are în vedere un singur scop -- salvarea celor pierduți.
Adesea, cel care slujește sub steagul însângerat al lui Emanuel este solicitat să depună un efort eroic și să manifeste o îndelungă răbdare. Dar soldatul crucii stă, fără să clintească, în prima linie a bătăliei. Când vrăjmașul îl asaltează cu înverșunare, el se îndreaptă spre cetatea de scăpare pentru a primi ajutor. El face apel la făgăduințele Domnului și este întărit pentru îndeplinirea îndatoririlor prezente. El este conștient de faptul că are nevoie de putere cerească. Biruințele pe care le câștigă nu-l conduc la înălțare de sine, ci îl fac să se bazeze din ce în ce mai mult pe Cel Atotputernic. În timp ce își pune toată încrederea în această putere, el este făcut în stare să prezinte solia mântuirii atât de convingător, încât aceasta sensibilizează inima ascultătorilor și îi determină să răspundă.
Domnul Își trimite slujitorii să vestească solia Cuvântului vieții. El nu-i trimite să predice „o filozofie și o amăgire deșartă”, nici „știința pe nedrept numită astfel”, ci Evanghelia, „puterea lui
Dumnezeu pentru mântuire” (Coloseni 2, 8; 1 Timotei 6, 20; Romani 1, 16). Apostolul Pavel îi scria lui Timotei următoarele: „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa: propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, și își vor da învățători după poftele lor. Își vor întoarce urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba” (2 Timotei 4, 1-5).
Slujitorii Evangheliei, solii lui Dumnezeu pentru semenii lor, nu ar trebui să piardă niciodată din vedere misiunea și responsabilitățile pe care le au. Dacă pierd legătura cu Dumnezeu, ei se află într-un pericol mai mare decât ceilalți oameni și pot exercita o influență spre rău mai puternică. Satana veghează continuu asupra lor, așteptând ca ei să cultive vreo slăbiciune prin care să poată lansa un atac plin de succes împotriva lor. Cât de triumfător se simte el când reușește să-i învingă! Un ambasador al lui Hristos care nu veghează și este surprins nepregătit îi permite marelui vrăjmaș să câștige multe suflete de partea lui.
Adevăratul slujitor al Evangheliei nu va face nici o faptă care ar putea micșora sfințenia poziției lui. El se va comporta circumspect și va fi înțelept în conduita lui. Va lucra așa cum a lucrat Hristos și va proceda în toate situațiile așa cum a procedat Domnul. El își va folosi capacitățile pentru a le vesti mântuirea tuturor celor ce nu o cunosc. Inima lui va fi plină de o dorință arzătoare după neprihănirea lui Hristos. Înțelegându-și nevoia proprie, el va căuta stăruitor puterea pe care trebuie să o primească pentru a putea prezenta adevărul cu simplitate, umilință și credincioșie, așa cum este el în Isus Hristos.
Exemple de statornicie
Slujitorii lui Dumnezeu nu primesc nici onoare, nici recunoaștere din partea lumii. ștefan a fost ucis cu pietre pentru că L-a predicat pe Hristos cel răstignit. Pavel a fost închis, bătut, lovit cu pietre și, în cele din urmă, condamnat la moarte deoarece a fost un sol credincios al lui Dumnezeu pentru neamuri. Apostolul Ioan a fost exilat pe Insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1, 9). Pentru lume, aceste exemple ale statorniciei manifestate prin puterea divină sunt o mărturie a credincioșiei făgăduințelor lui Dumnezeu, a prezenței Sale continue și a harului Său susținător.
Viitorul vrăjmașilor lui Dumnezeu nu este luminat de nici o speranță a nemuririi glorioase. Marii conducători militari cuceresc națiuni și zdrobesc jumătate din armatele lumii, dar mor dezamăgiți și exilați. Adesea, filozofii care străbat universul cu gândul lor descoperă pretutindeni manifestările puterii lui Dumnezeu și sunt încântați de armonia lor, dar nu reușesc să vadă în aceste minuni uimitoare Mâna divină, care le-a făcut pe toate. „Omul pus în cinste, și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai” (Psalmii 49, 20). Dar eroii credinței sunt beneficiarii unei moșteniri de o valoare mai mare decât orice bogăție pământească, o moștenire care va împlini dorințele arzătoare ale sufletului lor. Poate că lumea nu-i cunoaște și nici nu vrea să-i recunoască, dar ei sunt înscriși în raportul cărților cerești ca fiind cetățeni ai cerului și vor avea parte de măreția și de slava veșnică.
Cea mai mare lucrare, cel mai nobil efort, în care se pot angaja oamenii este acela de a-i îndruma pe cei păcătoși spre Mielul lui Dumnezeu. Adevărații pastori sunt colaboratori cu Domnul în îndeplinirea scopurilor Sale. Dumnezeu le spune: „Mergeți, învățați și predicați-L pe Hristos. Instruiți-i și educați-i pe toți cei care nu cunosc harul Său, bunătatea și mila Sa. Învățați-i pe oameni. «Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?»” (Romani 10, 14).
„Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărățește!» Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, și răscumpără Ierusalimul. Domnul Își descoperă brațul Său cel sfânt, înaintea tuturor neamurilor, și toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Isaia 52, 7.9.10).
Cei care lucrează pentru Hristos nu trebuie să gândească niciodată și, cu atât mai puțin, să vorbească despre eșecul lucrării lor. Domnul Isus ne face eficienți în toate lucrurile. Duhul Său trebuie să fie sursa inspirației noastre și, dacă ne așezăm în mâinile Sale spre a fi niște mijloace de răspândire a luminii, resursele noastre pentru facerea binelui nu se vor epuiza niciodată. Putem lua din plinătatea Sa și putem primi din harul Său, care nu cunoaște nici o limită.