Pastorul este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu pentru oameni și trebuie să-L reprezinte pe Domnul său prin gândurile, prin cuvintele și prin faptele lui. Când a fost ales ca sol al legământului, lui Moise i s-a spus: „Fii tâlmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu” (Exod 18, 19). În zilele noastre, Dumnezeu alege oameni pentru a fi solii Săi, așa cum l-a ales pe Moise, și mare este blestemul care poate veni asupra acelora care dezonorează chemarea sfântă sau micșorează standardul care le-a fost stabilit prin viața și lucrarea Fiului lui Dumnezeu.
Pedeapsa care a venit peste Nadab și Abihu, fiii lui Aaron, arată cum îi privește Dumnezeu pe acei slujitori ai Săi care își dezonorează slujba sfântă. Acești oameni erau consacrați în lucrarea preoției, dar nu învățaseră să se stăpânească pe ei înșiși. Obiceiul îngăduinței de sine, îndelung cultivat, câștigase controlul asupra lor într-o asemenea măsură, încât nici chiar responsabilitatea slujbei lor nu a avut puterea de a-l învinge.
În timpul serviciilor de închinare, când rugăciunile și laudele poporului se înălțau spre Dumnezeu, Nadab și Abihu, aflați parțial sub influența alcoolului, și-au luat cădelnițele, au pus foc în ele și au aprins tămâie. Dar ei au încălcat porunca lui Dumnezeu, folosind „foc străin” în locul focului sfânt, pe care îl aprinsese Dumnezeu Însuși. Din cauza acestui păcat, un foc a coborât de la Dumnezeu și i-a mistuit sub privirile poporului. „Moise a zis lui Aaron: «Aceasta este ce a spus Domnul, când a zis: «Voi fi sfințit de cei ce se apropie de Mine și voi fi proslăvit în fața întregului popor»»” (vezi Levitic 10, 1).
Misiunea lui Isaia
Când a intenționat să-l trimită pe Isaia cu o solie pentru poporul Său, Dumnezeu i-a dat mai întâi o viziune, îngăduindu-i să vadă Sfânta Sfintelor din interiorul Sanctuarului. Deodată, poarta și perdeaua interioară a templului au fost date la o parte și profetului i s-a permis să privească înăuntru, în Sfânta Sfintelor, unde nu putea să intre nici măcar profetul. Acolo L-a văzut pe Iehova șezând pe un tron înalt, iar slava Sa umplea templul. În jurul tronului stăteau serafimii, asemenea unor gărzi care se aflau lângă Marele Împărat și reflectau slava care îi învăluia. Cântecele lor de laudă și adorare răsunau în tonuri tot mai înalte, iar stâlpii porții se cutremurau, ca și când ar fi fost zguduite de un cutremur. Acești îngeri cu buze neîntinate de păcat rosteau laude la adresa lui Dumnezeu. „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor!” strigau ei. „Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (vezi Isaia 6, 1-8).
Când vedeau slava lui Dumnezeu, serafimii aflați în jurul tronului erau atât de plini de respect, încât nu îndrăzneau nici măcar o singură clipă să privească unii la alții cu admirație. Laudele lor erau pentru Domnul oștirilor. Iar când priveau în viitor, spre timpul în care întregul pământ urma să fie umplut de slava Lui, cântecul triumfător răsuna, repetându-se de la unul la altul, într-un cor melodios: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor”. Ei Îl slăveau pe Dumnezeu plini de recunoștință pentru că se aflau în prezența Sa, bucurându-se de zâmbetul aprobării Sale, și nu își doreau nimic mai mult. Cea mai înaltă dorință a lor era împlinită prin faptul că purtau chipul Său, împlineau poruncile Sale și I se închinau.
În timp ce profetul asculta aceste cântece de laudă, slava, puterea și maiestatea Domnului se desfășurau sub ochii lui, iar, în lumina acestei descoperiri, propria întinare sufletească i se dezvăluia cu o claritate izbitoare. Chiar și cuvintele lui i se păreau murdare și respingătoare. Cu o profundă umilință, el a strigat: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate… și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” (Isaia 6, 5).
Umilirea lui Isaia a fost sinceră. Când a văzut contrastul clar dintre caracterul divin și cel omenesc, el s-a simțit întru totul neputincios și nevrednic. Cum putea să-i vorbească poporului despre cerințele sfinte ale lui Iehova?
„Dar”, scrie el, „unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el și a zis: «Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit!»” (Isaia 6, 6.7).
Apoi, Isaia a auzit glasul Domnului spunând: „Pe cine să trimit, și cine va merge pentru Noi?” și Domnul l-a întărit prin atingerea divină. El a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6, 8).
Când privesc prin credință în Sfânta Sfintelor și văd lucrarea Marelui nostru Preot din Sanctuarul ceresc, slujitorii lui Dumnezeu își dau seama că sunt niște oameni cu buze necurate, care au rostit adesea cuvinte fără rost. Când văd contrastul dintre propria nevrednicie și desăvârșirea Domnului Hristos, ei sunt disperați. Cu inima smerită, simțindu-se întru totul nevrednici și nepotriviți pentru marea lor lucrare, ei strigă: „Sunt pierdut”. Dar, dacă își umilesc inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea lui Isaia, lucrarea făcută pentru profet va fi adusă la îndeplinire și pentru ei. Buzele lor vor fi atinse de cărbunele aprins de pe altar și, uitând de ei înșiși, vor fi cuprinși de simțământul măreției, al puterii și al dorinței lui Dumnezeu de a-i ajuta. Ei vor fi conștienți de sfințenia lucrării care le este încredințată și vor detesta orice i-ar putea face să-L dezonoreze pe Acela care i-a trimis să vestească solia Sa.
Atingerea cărbunelui aprins simbolizează curățirea și reprezintă, de asemenea, puterea eforturilor adevăraților slujitori ai lui Dumnezeu. Tuturor celor care se consacră pe deplin, așa încât Domnul să poată atinge buzele lor, le sunt adresate cuvintele: „Holdele sunt gata pentru seceriș. Mergeți să lucrați și Eu voi coopera cu voi”.
Pastorul care a fost pregătit în felul acesta va avea o mare putere de influență spre bine în lume. Cuvintele lui vor fi potrivite, curate și adevărate, pline de simpatie și de iubire. Faptele lui bune vor fi un ajutor și o binecuvântare pentru cei slabi. Domnul Hristos va fi alături de ei fără încetare, conducându-le gândurile, cuvintele și faptele. Un astfel de lucrător este hotărât să-și biruie mândria, invidia și egoismul și, pe măsură ce se străduiește să-și aducă la îndeplinire acest angajament, dobândește tot mai multă putere spirituală. Printr-o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, el devine puternic în ce privește cunoașterea Sfintelor Scripturi. El are părtășie cu Tatăl și cu Fiul și, respectând continuu voința divină, ajunge să fie tot mai bine pregătit pentru a adresa cuvintele potrivite spre a îndruma sufletele rătăcitoare la staulul lui Hristos.