„Pe când trecea pe lângă Marea Galileii, Isus a văzut doi frați: pe Simon, zis Petru, și pe fratele său, Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: «Veniți după Mine, și vă voi face pescari de oameni». Îndată ei au lăsat mrejele și au mers după El. De acolo a mers mai departe și a văzut pe alți doi frați: pe Iacov, fiul lui Zebedei, și pe Ioan, fratele lui, care erau într-o corabie cu tatăl lor, Zebedei, și își cârpeau mrejele. El i-a chemat. și îndată, ei au lăsat corabia și pe tatăl lor și au mers după El” (Matei 4, 18-22).
Ascultarea promptă și necondiționată a acestor oameni, fără a li se promite nici un fel de salariu, pare remarcabilă, dar chemarea Domnului Hristos a avut o putere de convingere deplină. Domnul Hristos dorea ca, prin legătura cu Sine, să facă din acești pescari umili mijlocul prin care oamenii urmau să fie scoși din slujba lui Satana și aduși în slujba lui Dumnezeu. În această lucrare, ei aveau să devină martorii Săi, vestind lumii adevărul Său, neamestecat cu tradițiile și speculațiile filozofice ale oamenilor. Însoțindu-L pretutindeni și însușindu-și virtuțile Sale, ei urmau să fie calificați pentru a deveni pescari de oameni.
Așa au fost chemați primii ucenici în slujba Evangheliei. Timp de trei ani, ei au lucrat în colaborare cu Mântuitorul și, prin învățăturile Sale, prin lucrările Sale de vindecare și prin exemplul Său, au fost pregătiți să ducă mai departe lucrarea pe care a început-o El. Prin simplitatea credinței și printr-o slujire umilă și curată, ucenicii au fost învățați să poarte responsabilități în lucrarea lui Dumnezeu.
Acestea sunt niște lecții pe care trebuie să le învățăm din experiența apostolilor. Ei au avut o loialitate de fier față de principii. Apostolii nu au fost niște oameni care să cadă sau să se descurajeze, ci au fost plini de respect și de zel pentru Dumnezeu, fiind motivați doar de scopuri și aspirații nobile. Deși au fost la fel de slabi și de neajutorați ca orice alt slujitor care este angajat în lucrarea lui
Dumnezeu, ei și-au pus toată încrederea în Domnul. Bogăția lor a fost cultura minții și a sufletului și oricine Îl va face pe Dumnezeu cel dintâi, cel de pe urmă și totul în toate poate avea această bogăție. Apostolii au trudit mult ca să învețe lecțiile primite în școala lui Hristos, dar nu au trudit în zadar. Ei s-au atașat de cea mai mare putere și au dorit arzător și continuu o înțelegere mai profundă, mai înaltă și mai vastă a realităților veșnice, ca să-i poată prezenta cu succes lumii nevoiașe comorile adevărului.
Astfel de lucrători sunt necesari acum, oameni care se vor consacra fără rezerve pentru a descoperi Împărăția lui Dumnezeu unei lumi care zace în nelegiuire. Lumea are nevoie de oameni cu o gândire vastă, oameni principiali, care își dezvoltă fără încetare capacitatea de înțelegere și discernământul. Este o mare nevoie de oameni care pot folosi tiparul cu rezultatele cele mai bune, pentru ca adevărul să prindă aripi, ajungând cât mai repede la orice neam, la orice limbă și la orice popor.
Evanghelia vestită în toate țările
Lumina adevărului trebuie să strălucească pretutindeni, pentru ca inimile să poată fi sensibilizate și convertite. Evanghelia trebuie să fie propovăduită în toate țările. Slujitorii lui Dumnezeu să lucreze atât în apropiere, cât și în depărtare, mărind parcelele cultivate ale viei Domnului și mergând în regiunile îndepărtate. Ei trebuie să lucreze în aceste zile din urmă, pentru că vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra. Păcătoșii trebuie să fie îndrumați la Mântuitorul cel înălțat pe cruce, iar invitația: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii” trebuie să fie adresată de multe voci. Când lucrătorii vor merge în alte țări, plini de zel și de dragoste față de Dumnezeu, bisericile de acasă vor fi înviorate, deoarece fiecare membru al bisericii va considera succesul lucrătorilor ca fiind subiectul unei preocupări personale profunde.
Este nevoie de oameni serioși și plini de sacrificiu de sine, care să apeleze la Dumnezeu și să se roage, mijlocind cu un strigăt puternic și cu lacrimi pentru sufletele aflate în pragul ruinei. Fără semănarea seminței nu poate exista nici un seceriș și fără efort nu poate fi nici un rezultat. Avraam a fost chemat să plece din locul natal, spre a fi un purtător de lumină pentru păgâni. El a ascultat necondiționat. „Prin credință Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc… și a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11, 8). Tot așa, în zilele noastre, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să meargă acolo unde îi cheamă El, încrezându-se în Domnul pentru a-i călăuzi și pentru a le da succes în lucrarea lor.
Starea cumplită a lumii pare să arate că moartea Domnului Hristos a fost aproape zadarnică și că Satana a triumfat. Majoritatea locuitorilor acestui pământ au ales să i se supună vrăjmașului. Dar noi nu am fost amăgiți. Fără a lua în considerare triumful aparent al lui Satana, Domnul Hristos Își continuă lucrarea în Sanctuarul ceresc și pe pământ. Cuvântul lui Dumnezeu descrie nelegiuirea și decăderea morală care există în lume, în zilele noastre. Când vedem împlinirea profeției, credința noastră în triumful final al Împărăției lui Hristos ar trebui să fie întărită.
Avertizarea sfântă și solemnă trebuie să fie proclamată în zonele cele mai dificile și în orașele cele mai păcătoase, în orice loc unde lumina întreitei solii a Evangheliei încă nu a ajuns. Fiecare om trebuie să audă ultima invitație la ospățul nunții Mielului. Solia adevărului prezent trebuie să fie propovăduită din oraș în oraș, din țară în țară, nu cu paradă, ci prin puterea Duhului Sfânt. Când principiile pe care Mântuitorul nostru a venit să le descopere prin cuvintele și prin viața Sa sunt prezentate cu simplitatea Evangheliei, puterea soliei se va face simțită de la sine. În acest veac, fiecare lucrător trebuie să primească o viață nouă, care vine de la Izvorul vieții. Oh, cât de puțin înțelegem dimensiunile vaste ale misiunii noastre! Avem nevoie de o credință stăruitoare și hotărâtă și de un curaj ferm. Timpul nostru este scurt și trebuie să lucrăm cu un zel susținut.
„Câmpul este lumea” (Matei 13, 38). Noi înțelegem ce cuprinde această expresie mai bine decât apostolii care au primit însărcinarea de a predica Evanghelia. Întreaga lume este un câmp misionar vast, iar noi, cei care cunoaștem de multă vreme solia Evangheliei, ar trebui să fim încurajați de gândul că, în zonele care au fost cândva greu accesibile, acum putem intra cu ușurință. țări care până nu demult erau închise față de Evanghelie își deschid porțile și cer să le fie explicat Cuvântul lui Dumnezeu. Regii și prințesele deschid porțile care au fost închise mult timp, invitându-i să intre pe cei ce vestesc crucea lui Hristos. Secerișul este într-adevăr mare. Numai veșnicia va dezvălui rezultatele eforturilor bine orientate, care se depun acum.
Providența merge înaintea noastră și Puterea infinită conlucrează cu eforturile omenești. Ochii care nu văd cum lucrează Domnul sunt cu adevărat orbi și urechile care nu aud chemarea adresată de Marele Păstor oilor Sale sunt surde.
Domnul Hristos dorește mult să-și extindă influența asupra tuturor minților omenești. El dorește nespus să pună amprenta chipului și a caracterului Său asupra fiecărui suflet. Când a fost pe pământ, Domnul a simțit o nevoie nespusă după simpatie și cooperare, pentru ca Împărăția Sa să se poată extinde și să cuprindă întreaga lume. Acest pământ este proprietatea Sa, pe care a cumpărat-o cu un preț, și Domnul dorește să-i facă pe oameni liberi, curați și sfinți. „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea” (Evrei 12, 2). Peregrinajul Său pe pământ a fost însuflețit de gândul că toate eforturile Sale istovitoare nu vor fi în zadar, ci vor câștiga omul înapoi la loialitatea față de Dumnezeu. Prin sângele care a fost vărsat pentru lume, încă mai sunt de câștigat biruințe care vor aduce o slavă veșnică lui Dumnezeu și Mielului. Neamurile vor primi moștenirea Sa și zonele cele mai îndepărtate ale pământului vor intra în proprietatea Lui. Domnul Hristos va vedea rodul muncii Sale și va fi mulțumit (vezi Isaia 53, 11).
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul, și negură mare popoarele, dar peste tine răsare Domnul, și slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta, și împărați în strălucirea razelor tale. Ridică-ți ochii împrejur, și privește: toți se strâng și vin spre tine! Fiii tăi vin de departe, și fiicele tale sunt purtate pe brațe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, și îți va bate inima și se va lărgi, căci bogățiile mării se vor întoarce spre tine, și vistieriile neamurilor vor veni la tine”. „Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui, și după cum o grădină face să încolțească semănăturile ei, așa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea și lauda în fața tuturor neamurilor” (Isaia 60, 1-5; 61, 11).
Misiunea încredințată ucenicilor ne este încredințată și nouă. și astăzi, la fel ca atunci, Mântuitorul crucificat și înviat trebuie să fie înălțat înaintea tuturor celor care sunt fără Dumnezeu și fără speranță în lume. Dumnezeu are nevoie de păstori, de învățători și de evangheliști. Slujitorii Săi trebuie să proclame solia mântuirii, mergând de la ușă la ușă. Vestea iertării prin Hristos trebuie să fie dusă la fiecare neam, la fiecare seminție, la fiecare limbă și la fiecare popor. Solia aceasta nu trebuie să fie vestită în cuvinte timide și lipsite de viață, ci într-o manieră clară, hotărâtă și răscolitoare. Sute de oameni așteaptă să fie avertizați să-și salveze viața. Lumea are nevoie să vadă în creștini o dovadă a puterii religiei lor. Soliile milei nu sunt necesare doar în câteva locuri, ci în întreaga lume.
Gândurile celui care va înțelege iubirea inegalabilă a Mântuitorului vor fi înnobilate, inima lui va fi curățită și caracterul lui va fi schimbat. El va deveni o lumină a lumii, reflectând într-o anumită măsură această iubire uimitoare. Cu cât vom contempla mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuși cuvintele apostolului care a spus: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6, 14).