Apostolul Pavel îi scria lui Timotei următoarele: „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa: propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” (2 Timotei 4, 1.2).
Această însărcinare solemnă, încredințată unui om atât de zelos și de credincios cum era Timotei, este o mărturie puternică în privința importanței și a responsabilității lucrării slujitorilor Evangheliei. Chemându-l pe Timotei înaintea curții de judecată a lui Dumnezeu,apostolul Pavel îi poruncește să predice doar Cuvântul, nu obiceiurile și zicalele omenești, și să fie gata să mărturisească pentru Dumnezeu oricând i s-ar ivi o ocazie favorabilă -- în fața unor adunări numeroase sau în cercuri particulare, în călătorie sau la gura sobei, vorbindu-le atât prietenilor, cât și dușmanilor, indiferent dacă se află în siguranță sau este expus la greutăți, la pericole, la critici și la pierderi.
Temându-se că blândețea lui Timotei și caracterul lui reconciliant ar putea să-l determine să evite o parte esențială a lucrării sale, Pavel l-a îndemnat să fie credincios în ce privește dezaprobarea păcatului și chiar să-i mustre cu asprime pe cei care erau vinovați de păcate grave. Totuși el trebuia să îndeplinească această lucrare cu „toată blândețea și învățătura”. Timotei trebuia să dezvăluie răbdarea și dragostea lui Hristos, explicându-și și confirmându-și mustrările prin adevărurile Cuvântului.
A urî și a mustra păcatul și, în același timp, a arăta milă și duioșie față de cel păcătos este o realizare dificilă. Cu cât vom fi mai stăruitori în eforturile noastre de a atinge sfințirea inimii și a vieții, cu atât vom fi mai sensibili în ce privește sesizarea păcatului și cu atât îl vom dezaproba cu mai multă hotărâre. Trebuie să ne ferim de o severitate necuvenită față de cei care greșesc, dar, de asemenea, să fim atenți să nu pierdem din vedere caracterul extrem de rău al păcatului. Față de cei greșiți trebuie să arătăm o răbdare și o dragoste asemenea Domnului Hristos, dar în același timp să ne ferim de pericolul de a manifesta o toleranță atât de mare față de greșelile lor, încât să considere că nu merită nici o mustrare și să o respingă, tratând-o ca pe ceva necuvenit și nedrept.
Responsabilitatea pentru suflete
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ajungă într-o legătură apropiată cu Domnul Hristos și să urmeze exemplul Său în toate lucrurile -- în curăția vieții, în renunțarea la sine, în bunăvoință, în sârguință și perseverență. Câștigarea de suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu trebuie să fie preocuparea lor principală. Ei trebuie să lucreze așa cum a lucrat Hristos, cu iubire răbdătoare și cu un simțământ de întristare pentru păcat, depunând un efort hotărât și neîncetat.
John Welch, un slujitor al Evangheliei, simțea o responsabilitate atât de mare pentru suflete, încât se trezea adesea în timpul nopții ca să înalțe înaintea lui Dumnezeu rugăciunile sale de mijlocire pentru salvarea lor. Într-o ocazie, soția lui l-a rugat să se gândească la sănătatea lui și să nu riște atât de mult, expunându-se pericolului de a se îmbolnăvi. Răspunsul lui a fost: „Oh, femeie, eu trebuie să răspund pentru trei sute de suflete și nu știu ce se întâmplă cu ele”.
Într-un orășel din New England a fost săpată o fântână. Când lucrarea era aproape încheiată, pământul s-a surpat, acoperind un om care se afla încă pe fundul fântânii. Imediat au fost chemate ajutoare, iar mecanicii, fermierii, comercianții și juriștii din apropiere s-au grăbit să-l salveze fără întârziere. Mâini binevoitoare au adus îndată frânghii, scări, cazmale și lopeți. Toți strigau: „Salvați-l! Oh, salvați-l!”
Oamenii au lucrat cu disperare, până când fruntea li s-a acoperit de sudoare și brațele au început să le tremure din pricina efortului. În adâncul fântânii a fost introdusă o țeavă lungă prin care l-au strigat pe omul îngropat, cerându-i să răspundă, dacă mai este în viață. Atunci s-a auzit răspunsul: „Sunt în viață, dar grăbiți-vă. Este îngrozitor aici, înăuntru”. Ei și-au înnoit eforturile cu un strigăt de bucurie. În cele din urmă, omul a fost găsit și salvat, iar bucuria tuturor părea să ajungă până la ceruri. Vestea: „Este salvat!” a răsunat pe toate străzile orașului.
Oare a fost un zel, un interes și un entuziasm prea mari pentru a salva doar un singur om? Cu siguranță că nu, dar ce este pierderea vieții trecătoare, în comparație cu pierderea mântuirii? Dacă pericolul pierderii unei vieți stârnește un simțământ așa de puternic în inimile omenești, nu ar trebui ca pierderea unui suflet să stârnească un interes mult mai profund în inima celor care pretind că înțeleg pericolul în care se află cei ce sunt despărțiți de Hristos? Oare, în lucrarea de salvare a sufletelor, slujitorii lui Dumnezeu nu vor manifesta un zel tot așa de mare cum a fost zelul manifestat pentru salvarea vieții acelui om îngropat într-o fântână?
Foamea după pâinea vieții
O femeie evlavioasă a făcut odată următoarea remarcă: „Oh, dacă am putea auzi Evanghelia curată, care era predicată cândva la amvon! Pastorul nostru este un om bun, dar nu înțelege nevoile spirituale ale oamenilor. El împodobește crucea de pe Golgota cu flori frumoase, care ascund toată rușinea și batjocurile. Sufletul meu înfometează după Pâinea vieții. Cât de înviorător ar fi pentru sutele de suflete sărmane asemenea mie să audă cuvinte biblice, simple și clare, care să hrănească inima noastră!”
Este nevoie de oameni ai credinței, care să fie preocupați nu numai să predice, ci și să păstorească poporul. Este nevoie de oameni care să umble zilnic cu Dumnezeu, care să aibă o legătură vie cu Cerul, ale căror cuvinte să aibă puterea de a aduce convingerea în inimi. Pastorii trebuie să lucreze nu doar pentru a-și putea etala talentele și inteligența, ci pentru ca adevărul să poată străpunge sufletul, asemenea unei săgeți venite de la Cel Preaînalt. După ce a ținut o predică inspirată din Biblie, care a adus o convingere profundă în inima unuia dintre ascultătorii lui, un pastor a fost întrebat:
. Crezi cu adevărat ce ai predicat?
. Desigur, a răspuns el.
. Dar este cu adevărat așa? a întrebat nerăbdător ascultătorul.
. Desigur, a spus pastorul, în timp ce își căuta Biblia.
Atunci omul a izbucnit:
. Oh, dacă acesta este adevărul, ce trebuie să facem noi?
„Ce trebuie să facem noi?” s-a gândit pastorul. „Noi”? Ce voia să spună omul acela? Întrebarea s-a strecurat în sufletul lui. Pastorul s-a retras pentru a-L ruga pe Dumnezeu să-i spună ce să facă. În timp ce se ruga, mintea lui a fost stăpânită de gândul copleșitor că trebuia să prezinte lumii muribunde realitățile solemne ale veșniciei. Timp de trei săptămâni, locul său la amvon a fost liber. El căuta un răspuns la întrebarea: „Ce trebuie să facem?”
Pastorul s-a întors la datorie cu o nouă ungere de la Cel Sfânt. El și-a dat seama că predicarea lui din trecut lăsase o mică impresie asupra ascultătorilor. Acum simțea povara unei responsabilități teribile pentru suflete. Când a venit la amvon, nu a fost singur. El avea de făcut o mare lucrare, dar știa că Dumnezeu nu-L va părăsi. Acest pastor a înălțat pe Mântuitorul și iubirea Sa inegalabilă înaintea ascultătorilor. În biserica lui a avut loc o descoperire a Fiului lui Dumnezeu și o înviorare spirituală a început să se răspândească în bisericile din districtele apropiate.
Urgența lucrării lui Hristos
Dacă și-ar da seama cât de curând vor fi chemați locuitorii pământului înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, pastorii noștri ar lucra mai stăruitor pentru a-i conduce pe oameni la Hristos. Ultima încercare va veni în curând asupra tuturor oamenilor. Vocea harului va continua să fie auzită doar puțin timp. Invitația plină de bunătate: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7, 37) nu va mai putea fi vestită multă vreme. Dumnezeu le adresează oamenilor de pretutindeni invitația Evangheliei. Solii pe care îi trimite Dumnezeu trebuie să lucreze armonios și neobosit, așa încât toți să știe că ei au fost cu Isus și au învățat de la El.
Despre Aaron, marele preot al poporului Israel, este scris că „va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecății, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului” (Exod 28, 29). Ce simbol frumos și elocvent este acesta cu privire la iubirea neschimbătoare a Domnului Hristos pentru biserica Sa! Marele nostru Preot, pe care Îl reprezenta Aaron, îi poartă pe copiii Săi în inima Sa. Oare slujitorii Săi de pe pământ nu ar trebui să împărtășească iubirea, simpatia și interesul Lui?
Numai puterea divină va înmuia inima celui păcătos și îl va aduce la Hristos în pocăință. Prin propriile puteri, nici un mare reformator sau învățător, nici măcar Luther, Melanchthon, Wesley sau Whitefield, nu ar fi putut găsi calea spre inimi și nici nu ar fi avut rezultatele pe care le-au avut acești oameni. Dar Dumnezeu a vorbit prin ei. Oamenii au simțit influența unei puteri superioare și, involuntar, au cedat în fața ei. În zilele noastre, aceia care uită de ei înșiși și se bazează pe Dumnezeu pentru succesul în lucrarea de salvare a sufletelor vor beneficia de cooperarea divină și eforturile lor vor avea rezultate glorioase.
Mă simt obligată să spun că activitatea multora dintre pastorii noștri este lipsită de putere. Dumnezeu așteaptă să-și reverse harul asupra lor, dar ei lasă să treacă zi după zi, având doar o credință rece și formală, prezentând numai teoria adevărului, dar fără acea putere vitală, care vine dintr-o legătură cu Dumnezeu și care trimite cuvintele rostite direct în inima oamenilor. Ei sunt pe jumătate adormiți, în timp ce pretutindeni în jurul lor se află suflete care pier în întuneric și greșeală.
Acei slujitori ai lui Dumnezeu a căror inimă radiază de iubirea față de Domnul Hristos și față de semenii lor caută să-i aducă la viață pe cei ce sunt morți în fărădelegile lor. Avertizările și îndemnurile voastre stăruitoare trebuie să pătrundă în conștiința lor. Rugăciunile voastre fierbinți trebuie să le sensibilizeze inima și să-i conducă plini de pocăință la Mântuitorul. Voi sunteți ambasadorii lui Hristos, trimiși să proclame solia mântuirii. Aduceți-vă aminte că lipsa consacrării și a înțelepciunii voastre poate schimba decizia unui suflet, trimițându-l la moarte veșnică. Nu vă puteți permite să fiți neglijenți și indiferenți. Aveți nevoie de putere, iar Dumnezeu este dispus să vă dea această putere, fără nici o reținere. Tot ce vă cere El este o inimă umilă și pocăită, care dorește să creadă și să accepte făgăduințele Sale. Trebuie doar să folosiți mijloacele pe care Dumnezeu le-a așezat la îndemâna voastră și veți obține binecuvântarea.