Domnul nostru Isus Hristos a venit în lumea aceasta ca un slujitor neobosit al nevoilor omenești. „El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8, 17), ca să poată împlini fiecare nevoie a omenirii. El a venit să îndepărteze povara bolii, a mizeriei și a păcatului. Misiunea Sa a fost să le aducă oamenilor o vindecare deplină. El a venit să le dea sănătate, pace și desăvârșirea caracterului.
Situațiile și nevoile celor care au căutat ajutorul Său au fost diferite, dar nici unul dintre cei care au venit la El nu a plecat fără a fi ajutat. Din El se revărsau valuri de putere vindecătoare și oamenii erau făcuți sănătoși din punct de vedere trupesc, mintal și sufletesc.
Lucrarea Mântuitorului nu a fost restrânsă la un timp sau un loc anumit. Mila Sa nu a avut limite. El și-a extins lucrarea de vindecare și de învățare la o scară atât de vastă, încât nu a existat în Palestina nici o clădire suficient de spațioasă pentru a primi mulțimile care se adunau în jurul Său. Spitalul Său se afla pe dealurile înverzite ale Galileii, pe drumurile principale, pe malul mării, în sinagogi și în orice loc unde bolnavii puteau fi aduși la El. În fiecare oraș și în fiecare sat prin care trecea, Își punea mâinile peste cei suferinzi și îi vindeca. Ori de câte ori inimile erau pregătite să primească solia Sa, El le mângâia cu asigurarea iubirii Tatălui lor ceresc. Pe parcursul zilei, Domnul le slujea tuturor celor care veneau la El, iar seara le acorda atenție acelora care trebuiau să muncească în timpul zilei pentru a-și întreține familiile.
Domnul Isus a simțit o responsabilitate copleșitoare pentru mântuirea oamenilor. El a știut că, dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă a principiilor și scopurilor neamului omenesc, toți oamenii urmau să fie pierduți. Aceasta a fost povara sufletului Său și nimeni nu a putut aprecia greutatea care apăsa asupra Sa. Atât în copilărie, cât și în tinerețe și la maturitate, El a fost singur. Totuși era minunat să fii în prezența Sa. Zi de zi întâmpina încercări și ispite, zi de zi venea în contact cu răul și simțea puterea lui asupra celor pe care căuta să-i binecuvânteze și să-i mântuiască. Cu toate acesta, El nu a căzut și nici nu S-a descurajat.
În toate lucrurile, Domnul a renunțat la dorințele personale, subordonându-le cu strictețe misiunii Sale. El și-a proslăvit viața, îndeplinind totul cu supunere față de voința Tatălui Său. În tinerețe, când mama Sa, găsindu-L în școala rabinilor, I-a spus: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi?”, El a răspuns: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 48.49).
Domnul Isus a trăit o viață de continuu sacrificiu de sine. El nu a avut nici o casă în lumea aceasta, cu excepția adăpostului pe care I-l ofereau prietenii binevoitori, care Îl găzduiau ca pe un călător. El a venit să trăiască în locul nostru ca unul dintre oamenii cei mai săraci, să umble și să lucreze printre cei nevoiași și suferinzi. Fără a fi recunoscut și onorat, El a trăit în mijlocul acelora pentru care a făcut atât de mult.
Isus Hristos a fost întotdeauna răbdător și voios, iar cei necăjiți Îl salutau ca pe un sol al vieții și al păcii. El a înțeles nevoile bărbaților și femeilor, ale copiilor și tinerilor și le-a adresat tuturor invitația: „Veniți la Mine”.
În timpul slujirii Sale, Domnul Isus a dedicat mai mult timp lucrării de vindecare a bolnavilor decât activității de predicare. Minunile Sale au dovedit adevărul cuvintelor pe care le-a rostit, că El a venit nu să-i nimicească pe oameni, ci să-i mântuiască. Oriunde mergea, toți cei care beneficiau de mila Lui se bucurau de sănătate și își puneau la încercare puterile redescoperite. Mulțimile se adunau în jurul lor pentru a-i auzi vorbind despre lucrările pe care le făcuse Domnul. Pentru mulți, vocea Sa a fost primul sunet pe care l-au auzit vreodată. Numele Său a fost primul cuvânt pe care l-au rostit vreodată. Chipul Său a fost primul chip pe care l-au privit vreodată. Cum să nu-L iubească ei pe Domnul Isus și cum să nu-L laude? Când trecea prin orașe și prin cetăți, Domnul era asemenea unui râu care răspândea viață și bucurie…
Mântuitorul a făcut din fiecare lucrare de vindecare o ocazie de a sădi principiile divine în mintea și în sufletul oamenilor. Acesta a fost scopul activității Sale. El a împărțit binecuvântări pământești, ca să poată influența inima oamenilor să accepte Evanghelia harului Său.
Domnul Hristos ar fi putut ocupa locul cel mai înalt printre învățătorii națiunii iudaice, dar a preferat mai degrabă să le vestească Evanghelia celor săraci. El a mers din loc în loc, pentru ca aceia care se aflau pe drumuri și la răspântii să poată auzi cuvintele adevărului. Vocea Sa era auzită explicând Sfintele Scripturi pe malul mării, pe coasta muntelui, pe străzile cetăților și în sinagogi. Adesea îi învăța pe oameni în curtea de afară a templului, pentru ca neamurile să poată auzi cuvintele Sale.
Învățăturile lui Hristos cu privire la Scriptură erau atât de diferite de explicațiile cărturarilor și fariseilor, încât captivau întru totul atenția oamenilor. Rabinii insistau asupra tradiției și asupra teoriilor și speculațiilor omenești. Adesea, scrierile și învățăturile unor oameni cu privire la Scriptură erau așezate în locul Scripturii înseși. Subiectul învățăturii lui Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. Celor care Îi puneau întrebări, le răspundea simplu: „Stă scris”, „Ce spune Scriptura?”, „Cum citești în Scriptură”. În orice ocazie favorabilă, când un prieten sau un dușman stârnea interesul ascultătorilor, Domnul prezenta Cuvântul. El a predicat solia Evangheliei cu claritate și putere. Cuvintele Sale răspândeau un potop de lumină asupra învățăturilor patriarhilor și profeților, iar Scripturile erau ascultate de oameni ca și când ar fi fost o descoperire nouă. Ascultătorii Săi nu mai percepuseră o semnificație atât de profundă niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu.
Simplitatea învățăturii lui Hristos
Niciodată nu a mai existat un evanghelist asemenea Domnului Hristos. El era Maiestatea cerului, dar S-a umilit, luând asupra Sa natura noastră, ca să-i poată întâlni pe oameni acolo unde se aflau ei. Domnul Hristos, Solul legământului, a adus veștile bune ale mântuirii, adresându-le tuturor oamenilor, bogați și săraci, liberi și robi. Renumele Său ca Mare Vindecător s-a răspândit pretutindeni în Palestina. Ca să-I poată cere ajutorul, bolnavii mergeau în locurile prin care urma El să treacă. În aceleași locuri veneau, de asemenea, mulți oameni nerăbdători să asculte cuvintele Sale și să primească atingerea mâinii Sale. În felul acesta, El a mers din oraș în oraș, predicând Evanghelia și vindecându-i pe cei suferinzi, ca Împărat al slavei, îmbrăcat în haina umilă a naturii umane.
Domnul Isus a participat la marile sărbători anuale ale poporului și le-a vorbit nenumăraților participanți absorbiți de ceremoniile exterioare, aducând veșnicia în atenția lor. El le-a adus tuturor comorile aflate în tezaurul înțelepciunii. Limbajul pe care l-a folosit era așa de simplu, încât ascultătorii Săi nu puteau să nu-l înțeleagă. Prin metodele Sale specifice, Domnul i-a ajutat pe toți cei necăjiți și suferinzi. Cu duioșie, cu bunătate și amabilitate, El le-a slujit sufletelor bolnave de păcat, aducându-le vindecare și putere.
Ca Prinț al învățătorilor, El a căutat să ajungă la inima oamenilor, vorbindu-le despre lucrurile pe care le cunoșteau cel mai bine și care le erau familiare. Domnul le-a prezentat ascultătorilor adevărul, așa încât să rămână pentru totdeauna în mintea lor, împletit cu amintirile cele mai sfinte. El i-a învățat în așa fel, încât îi făcea să simtă că se identifică pe deplin cu interesele și fericirea lor. Învățătura Sa era directă, ilustrațiile Sale erau așa de potrivite, cuvintele Sale așa de sensibile și încurajatoare, încât ascultătorii Săi erau fermecați. Simplitatea și seriozitatea caracterizau fiecare cuvânt pe care îl adresa celor nevoiași.
Pentru bogați și pentru săraci, deopotrivă
Domnul Hristos a trăit o viață așa de ocupată! Zi de zi, putea fi văzut intrând în locuințele umile ale sărăciei și necazului, adresându-le celor descurajați cuvinte de speranță și liniștindu-i pe cei tulburați. El mergea pretutindeni, plin de bunătate, duioșie și milă, încurajându-i pe cei disperați și mângâindu-i pe cei întristați. Oriunde mergea, Domnul aducea cu Sine binecuvântarea.
Deși slujea nevoilor celor săraci, Isus urmărea de asemenea să găsească mijloace de a ajunge la cei bogați. El căuta să-i cunoască pe fariseii înstăriți și educați, pe nobilii iudei și pe conducătorii romani. El accepta invitațiile lor, participa la sărbătorile lor și Se familiariza cu interesele și ocupațiile lor, ca să poată găsi calea spre inima lor și să le poată dezvălui bogățiile nepieritoare.
Domnul Hristos a venit în lumea aceasta pentru a arăta că, primind puterea cerească, omul poate trăi o viață curată. El a împlinit nevoile oamenilor cu o răbdare neobosită și o dispoziție plină de simpatie de a veni în ajutorul lor. Prin atingerea blândă a harului, El a alungat îndoiala și neliniștea din suflet, schimbând vrăjmășia în iubire și necredința în încredere...
Domnul Hristos nu a recunoscut nici o deosebire de naționalitate, poziție socială sau crez. Cărturarii și fariseii au dorit să obțină din darurile Cerului un beneficiu local și național și să excludă restul familiei lui Dumnezeu care se afla în lume. Dar Hristos a venit să dărâme orice zid de despărțire. El a venit să arate că darul milei și al iubirii Sale este la fel de neîngrădit ca aerul, lumina sau ploaia care înviorează pământul.
Viața Domnului Hristos a pus bazele unei religii în care nu există caste, o religie prin care iudeii și neamurile, oamenii liberi și sclavii sunt frați și egali înaintea lui Dumnezeu. Faptele Sale nu erau influențate de nici o problemă politică. El nu făcea nici o deosebire între prieteni și vrăjmași, vecini sau străini. Inima Sa era sensibilă la orice suflet care înseta după apa vieții.
El nu trecea cu vederea nici o ființă umană, ca și când ar fi fost lipsită de valoare, ci căuta să-i ofere remediul vindecător fiecărui suflet. Indiferent cine erau cei care se aflau în compania Sa, El le prezenta o învățătură potrivită cu timpul și circumstanțele. Fiecare atitudine de neglijență sau de insultă manifestată de oameni față de semenii lor Îl făcea mai conștient de nevoia lor după simpatia Sa divino-umană. El căuta să le inspire speranță celor mai aspri și mai neatrăgători oameni, prezentându-le asigurarea că pot deveni nevinovați și buni, ajungând să aibă un asemenea caracter, încât toți să vadă că sunt copii ai lui Dumnezeu.
Adesea, Domnul Isus cunoștea persoane care alunecaseră sub controlul lui Satana și nu aveau nici o putere de a se smulge din capcanele lui. Acestor oameni descurajați, bolnavi, ispitiți și căzuți, Domnul le adresa cuvinte pline de mila cea mai duioasă, cuvinte de care aveau nevoie și pe care le puteau înțelege. Alții se găseau într-o luptă crâncenă cu vrăjmașul sufletelor. Pe aceștia îi încuraja să persevereze, asigurându-i că vor birui, pentru că îngerii lui Dumnezeu erau de partea lor și aveau să le dea biruința.
El a stat ca oaspete de onoare la masa vameșilor și, exprimându-și simpatia și prietenia, a recunoscut demnitatea naturii umane, iar oamenii doreau nespus să ajungă vrednici de încrederea Sa. Cuvintele
Sale aduceau în inimile însetate o binecuvântare și o putere dătătoare de viață. Ele inspirau noi îndemnuri spre bine, iar celor alungați de societate li se oferea posibilitatea de a trăi o viață nouă.
Deși a fost iudeu, Domnul Isus S-a asociat fără rețineri cu samaritenii, anulând obiceiurile fariseice ale națiunii Sale. El a acceptat ospitalitatea acestor oameni disprețuiți, în ciuda prejudecăților lor. A dormit sub același acoperiș cu ei, a stat la masa lor și a mâncat hrana pregătită și servită de mâinile lor, a predicat pe străzile lor și i-a tratat cu amabilitate și cu bunătatea cea mai mare. În timp ce-i atrăgea la Sine, câștigându-le inima prin legăturile simpatiei omenești, harul Său divin le aducea mântuirea pe care iudeii o respinseseră. -- The Ministry of Healing, 17-26.