Experiența lui Enoh și a lui Ioan Botezătorul arată cum ar trebui să fie experiența noastră. Trebuie să studiem mult mai bine viața acestor bărbați, dintre care primul a fost înălțat la cer fără să vadă moartea, iar al doilea a fost chemat înainte de prima venire a lui Hristos, pentru a pregăti calea Domnului.
Experiența lui Enoh
Despre Enoh este scris că a trăit șaizeci și cinci de ani și a avut un fiu. După aceea, el a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani. Enoh Îl iubise și Îl respectase pe Dumnezeu și păzise poruncile Sale și înainte de această perioadă, dar, după nașterea primului său fiu, el a ajuns la o experiență mai înaltă, dezvoltând o legătură mai apropiată cu Dumnezeu. Când a văzut dragostea copilului față de tatăl său, încrederea simplă în protecția sa și când a simțit în propria inimă duioșia
profundă față de întâiul său născut, Enoh a învățat o lecție prețioasă cu privire la iubirea minunată pe care a arătat-o Dumnezeu față de oameni, prin darul Fiului Său, și cu privire la încrederea pe care o pot avea copiii lui Dumnezeu în Tatăl lor ceresc. Iubirea infinită și de nepătruns pe care a dovedit-o Dumnezeu prin Hristos a devenit subiectul meditației lui, zi și noapte. El a căutat cu tot zelul sufletului să le descopere această iubire oamenilor care trăiau în jurul lui.
Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu nu a fost într-o stare de transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle vieții lui de zi cu zi. Enoh nu a devenit un pustnic, retrăgându-se cu totul din lume, pentru că el avea de făcut o lucrare pentru Dumnezeu în lume. El a fost un slujitor statornic al lui Dumnezeu în familie și în relațiile lui cu semenii, ca soț, părinte, prieten și cetățean.
În timp ce trăia o viață de muncă activă, Enoh își păstra cu fermitate comuniunea cu Dumnezeu. Cu cât lucrările lui erau mai mari și mai urgente, cu atât rugăciunile lui erau mai stăruitoare și mai perseverente. Din când în când, pentru anumite perioade de timp, el întrerupea legătura cu societatea. După ce stătea o vreme printre oameni, lucrând pentru binele lor prin învățăturile și exemplul său, Enoh se retrăgea un timp în singurătate și liniște, însetat după acea cunoaștere pe care numai Dumnezeu o poate oferi.
Printr-o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Fața lui radia de o lumină sfântă, aceeași lumină care a strălucit pe chipul Domnului Isus. După ce revenea din aceste perioade de comuniune divină, chiar și cei nereligioși vedeau cu uimire amprenta Cerului pe chipul lui.
O dată cu trecerea secolelor, credința lui a devenit tot mai puternică și iubirea lui tot mai arzătoare. Pentru Enoh, rugăciunea era ca o respirație a sufletului. El trăia în atmosfera Cerului.
După ce au început să-i fie descoperite evenimentele viitoare, Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, vestindu-le solia lui Dumnezeu tuturor celor care voiau să audă cuvintele de avertizare. Chiar în țara unde Cain încercase să fugă de prezența divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscute evenimentele minunate care îi fuseseră descoperite în viziune. „Iată”, declara el, „că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, și de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți” (Iuda 14.15).
Puterea lui Dumnezeu care lucra împreună cu slujitorul Său era simțită de toți ascultătorii. Unii au acordat atenție avertizării și au renunțat la păcatele lor, dar mulțimea și-a bătut joc de solia lui solemnă. Slujitorii lui Dumnezeu vor trebui să vestească lumii din ultimele zile o solie asemănătoare, și această solie va fi tratată de majoritatea oamenilor în același fel, cu neîncredere și batjocuri.
Pe măsură ce anii treceau și valul vinovăției omenești devenea tot mai adânc, norii judecății divine se întunecau din ce în ce mai tare. Cu toate acestea, Enoh, martorul credinței, și-a păstrat comportamentul, avertizând, invitând, învățând și luptându-se să stăvilească valul nelegiuirii și să oprească săgețile răzbunării.
Oamenii din acea generație își băteau joc de Enoh și îl considerau nebun, pentru că nu căuta să adune aur sau argint sau să dobândească proprietăți pe acest pământ. Inima lui era îndreptată spre comorile veșnice. El privise cetatea cerească. Îl văzuse pe Împărat în slava Sa, stând în mijlocul Sionului. Cu cât nelegiuirea devenea mai mare, cu atât mai fierbinte era dorul lui după căminul lui Dumnezeu. Deși se afla încă pe pământ, el locuia prin credință în Împărăția luminii.
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5, 8). Timp de trei sute de ani, Enoh căutase curăția inimii, ca să poată fi în armonie cu Dumnezeu. El umblase cu Dumnezeu, timp de trei secole. Zi de zi, el dorise nespus o legătură mai apropiată cu Dumnezeu, iar comuniunea aceasta a ajuns atât de apropiată, încât Dumnezeu l-a luat la Sine. Enoh stătuse în pragul lumii veșnice, fiind doar la un pas de țara sfinților, iar în cele din urmă, porțile cerești s-au deschis. În cele din urmă, umblarea lui cu Dumnezeu, care se desfășurase așa de mult timp pe pământ, a continuat, iar Enoh a pășit pe porțile cetății sfinte, fiind primul om care a intrat acolo.
„Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea... Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11, 5).
La o asemenea comuniune ne cheamă Dumnezeu. Sfințenia caracterului celor care vor fi răscumpărați dintre oameni la cea de a doua venire a Domnului trebuie să fie ca a lui Enoh.
Experiența lui Ioan Botezătorul
În timp ce își trăia viața în ținuturi pustii, Ioan Botezătorul era învățat de Dumnezeu. El studia revelația lui Dumnezeu în natură. Fiind călăuzit de Duhul Sfânt, el cerceta sulurile profetice. Domnul Hristos a fost subiectul studiului și al meditației lui, zi și noapte, până când mintea, inima și sufletul lui au fost umplute de viziunea glorioasă a venirii Sale.
El L-a văzut pe Împărat în toată frumusețea Sa și s-a pierdut din vedere pe sine. Ioan Botezătorul a văzut maiestatea sfințeniei și și-a dat seama că el este un om nevrednic și lipsit de putere. Dar solia pe care trebuia să o proclame era solia lui Dumnezeu. El urma să reziste prin puterea și neprihănirea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul a fost pregătit să îndeplinească lucrarea de sol al Cerului, fără să fie intimidat de oameni, pentru că privirile lui fuseseră ațintite spre Cel Divin. El a putut să stea fără teamă în prezența monarhilor pământești, deoarece se închinase tremurând înaintea Împăratului împăraților.
Ioan și-a proclamat solia fără argumente complicate și fără teorii subtile. Vocea lui s-a auzit în pustie, surprinzătoare și serioasă, totuși plină de speranță, spunând: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3, 2). Această solie i-a impresionat pe oameni cu o putere nouă și neobișnuită, stârnind interesul întregii națiuni. Mulțimile au venit în pustie.
țăranii neînvățați și pescarii din împrejurimi, soldații romani din subordinea lui Irod, căpitanii cu săbiile la brâu, pregătiți să reprime orice manifestare care ar fi semănat cu o răscoală, avarii colectori de taxe din gheretele lor și preoții, membri ai Sinedriului, îmbrăcați în filacteriile lor, toți îl ascultau pe Ioan ca fermecați, chiar și fariseii și saducheii, batjocoritorii insensibili și reci, toți plecau cu zâmbetul înghețat pe buze și cu inima străpunsă de simțământul vinovăției pentru păcatele lor. Irod a ascultat solia chiar din palatul lui și, deși era un conducător mândru și împietrit de păcate, a tremurat la auzul chemării la pocăință.
În veacul acesta, când ne aflăm chiar înainte de cea de-a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului, trebuie să se îndeplinească o lucrare asemănătoare lucrării lui Ioan Botezătorul. Dumnezeu cheamă oameni capabili, care vor pregăti un popor pentru a sta în picioare în ziua cea mare a Domnului. Solia care a precedat lucrarea publică a Domnului Hristos a fost: Vameși și păcătoși, pocăiți-vă! Farisei și saduchei, „pocăiți-vă, căci Împărăția cerului este aproape!” Ca un popor care crede în apropiata revenire a Domnului Hristos, noi avem de vestit o solie: „Pregătește-te să-L întâlnești pe Dumnezeul tău” (Amos 4, 12).
Solia noastră trebuie să fie tot așa de directă ca solia lui Ioan. El i-a mustrat pe regi pentru nelegiuirea lor. El nu a ezitat să proclame Cuvântul lui Dumnezeu, fără a ține cont de faptul că viața lui era în pericol. Lucrarea noastră în acest veac trebuie îndeplinită cu aceeași credincioșie.
Pentru a vesti o astfel de solie așa cum a vestit-o Ioan, trebuie să avem o experiență spirituală asemenea lui. În viața noastră trebuie să aibă loc aceeași lucrare. Să-L vedem pe Dumnezeu și, privindu-L, să ne pierdem din vedere pe noi înșine.
Ioan a avut o fire cu greșelile și slăbiciunile comune tuturor oamenilor, dar atingerea iubirii divine l-a schimbat. După ce Domnul Hristos și-a început lucrarea, ucenicii lui Ioan au venit la el, plângându-se că toți oamenii Îl urmează pe noul Învățător. Atunci, Ioan a arătat cât de clar înțelegea el relația lui cu Mesia și câtă bucurie simțea întâmpinându-L pe Cel căruia Îi pregătise calea.
„Omul nu poate primi”, a spus el, „decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: «Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă, este mire, dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină»” (Ioan 3, 27-30).
Privind la Mântuitorul, prin credință, Ioan s-a ridicat la înălțimea renunțării de sine. El nu a căutat să-i atragă pe oameni, ci să înalțe gândurile lor tot mai sus, până la Mielul lui Dumnezeu. El însuși a fost doar un glas, un strigăt în pustie. Acum acceptase cu bucurie tăcerea și retragerea în anonimat, pentru ca ochii tuturor să poată fi întorși spre Lumina vieții.
Cei loiali chemării lor ca soli ai lui Dumnezeu nu vor căuta propria onoare. Iubirea de sine va fi înghițită de dragostea pentru Hristos. Ei vor recunoaște că lucrarea lor este să proclame, asemenea lui Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29).
Sufletul profetului, golit de sine, a fost umplut de lumina divină. Prin cuvintele sale, care erau aproape un corespondent al cuvintelor lui Hristos Însuși, Ioan a mărturisit spre slava Mântuitorului: „Cel ce vine din cer”, a spus el, „este mai presus de toți, cel ce este de pe pământ, este pământesc vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toți”. „Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3, 31.34).
Aceasta este slava lui Hristos, pe care o împărtășesc toți urmașii Săi. Mântuitorul a putut să spună: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5, 30). Iar Ioan a declarat: „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”. Tot așa este și în privința urmașilor lui Hristos. Noi putem primi lumina cerului numai când suntem dispui să fim goliți de sine. Putem înțelege caracterul lui Dumnezeu și putem să-L acceptăm pe Domnul Hristos prin credință numai dacă suntem de acord să aducem fiecare gând în supunere față de Hristos. și tuturor celor care fac așa, Duhul Sfânt le este dat fără măsură. În Hristos „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 2, 9.10).
Ioan nu a trăit o viață inactivă, caracterizată de o tristețe ascetică sau de izolare egoistă. Din când în când, el mergea printre oameni și era în permanență un observator atent al lucrurilor care se petreceau în lume. Din refugiul lui liniștit, Ioan privea desfășurarea evenimentelor. Cu o înțelegere luminată de Duhul Divin, el studia caracterul oamenilor, ca să poată înțelege modul în care trebuia să le vestească solia cerului, așa încât să ajungă la inima lor. Ioan Botezătorul a avut un simțământ de responsabilitate față de misiunea lui. Prin meditație și rugăciune, în singurătate, el a căutat să-și pregătească sufletul pentru lucrarea vieții sale.