În toată lucrarea noastră pastorală, ar trebui să fie acordată mai multă atenție cultivării vocii. Poate că avem cunoștințe, dar, dacă nu știm cum să folosim corect vocea, lucrarea noastră va da greș. Dacă nu putem îmbrăca ideile noastre într-un limbaj potrivit, ce valoare are educația dobândită? Cunoașterea va fi doar un mic avantaj pentru noi, dacă nu vom cultiva talentul vorbirii, dar, combinată cu abilitatea de a vorbi cu înțelepciune, folosind cuvinte potrivite, rostite într-o manieră care să atragă atenția, cunoașterea este o putere minunată.
Studenții care se așteaptă să devină lucrători ai lui Dumnezeu ar trebui instruiți să vorbească într-o manieră clară și directă, deoarece altfel vor fi lipsiți de o jumătate din influența lor spre bine. Abilitatea de a vorbi limpede, cu tonuri pline, este de neprețuit în orice ramură a lucrării. Această calificare este indispensabilă pentru cei care doresc să devină pastori, evangheliști, lucrători biblici sau colportori. Cei care plănuiesc să intre în aceste domenii ale lucrării ar trebui să fie învățați să folosească vocea într-o asemenea manieră, încât, atunci când le vorbesc oamenilor despre adevăr, să producă o impresie hotărâtă în favoarea binelui. Adevărul nu trebuie prejudiciat printr-o comunicare deficitară.
Colportorul care poate vorbi clar și distinct despre meritele cărții pe care dorește să o vândă va vedea că acest fapt îl va ajuta mult în lucrarea lui. Poate că are ocazia de a citi cu glas tare un capitol din carte și, prin muzicalitatea vocii lui și prin accentuarea cuvintelor, el va putea face în așa fel, încât scena descrisă în carte să se contureze în mintea ascultătorului cu o asemenea claritate ca și când ar putea să o vadă în realitate.
Cel care prezintă lecturi biblice în adunare sau în familie ar trebui să fie în stare să citească într-un ritm liniștit și melodios, care să-i încânte pe ascultători.
Slujitorii Evangheliei ar trebui să știe cum să vorbească expresiv și cu putere, făcând cuvintele vieții veșnice așa de impresionante, încât ascultătorii să nu poată să nu simtă importanța lor. Mă doare când aud vocile defectuoase ale multora dintre pastorii noștri. Asemenea pastori Îl jefuiesc pe Dumnezeu de slava pe care ar fi putut să o aibă, dacă ei s-ar fi educat să adreseze Cuvântul cu putere.
Biruirea defectelor
Nimeni să nu se considere pregătit să intre în lucrarea de slujire pastorală până când nu și-a învins, printr-un efort perseverent, orice defect de exprimare. Dacă încearcă să le vorbească oamenilor fără să știe cum să folosească talentul vorbirii, jumătate din influența lui este pierdută, deoarece nu are suficientă putere pentru a menține atenția ascultătorilor.
Oricând ar avea loc chemarea în lucrare, fiecare persoană ar trebui să învețe să-și controleze vocea, așa încât, atunci când ceva nu merge bine, să nu vorbească pe un ton care să stârnească pasiunile cele mai rele ale inimii. Prea adesea, vorbitorul și cel căruia i se adresează vorbesc într-o manieră aspră și tăioasă. Cuvintele tăioase, dictatoriale, rostite pe un ton aspru, au despărțit prieteni și au dus la pierderea de suflete…
Îndeosebi în adunările de părtășie este nevoie de o exprimare clară și distinctă, pentru ca toți să poată auzi mărturiile rostite și să poată fi binecuvântați prin ele. Când oamenii lui Dumnezeu își relatează experiențele într-o adunare de părtășie, dificultățile sunt îndepărtate și se oferă ajutor. Dar, prea adesea, mărturiile sunt împărtășite cu o exprimare defectuoasă și neclară și este imposibil să înțelegi corect ce se spune. În felul acesta, deseori, binecuvântarea se pierde.
Cei care se roagă și cei care vorbesc să pronunțe corect cuvintele și să vorbească în tonuri clare, distincte și bine accentuate. Dacă este rostită corespunzător, rugăciunea este o putere spre bine. Ea constituie unul dintre mijloacele folosite de Domnul pentru a le transmite oamenilor comorile prețioase ale adevărului. Dar rugăciunea nu este ce ar trebui să fie, din cauza vocilor deficitare ale celor care o rostesc. Satana se bucură atunci când rugăciunile înălțate spre Dumnezeu sunt aproape imposibil de auzit.
Oamenii lui Dumnezeu trebuie să învețe cum să vorbească și cum să se roage într-o manieră care să reprezinte corespunzător marile adevăruri pe care le dețin. Mărturiile și rugăciunile să fie clare și distincte. În acest fel, Dumnezeu va fi slăvit. Toți trebuie să-și dezvolte cât mai bine cu putință talentul vorbirii.
Dumnezeu ne cheamă să tindem spre o slujire înaltă și desăvârșită. El este dezonorat de exprimarea imperfectă a unuia care, dacă ar depune un efort stăruitor, ar putea deveni un bun mesager al Său. Adevărul este prea adesea prejudiciat de acela care îl vestește.
Domnul îi cheamă pe cei care se află în legătură cu slujirea Sa să acorde atenție cultivării vocii, ca să poată rosti în mod corect adevărurile mari și solemne pe care li le-a încredințat. Nimeni să nu distrugă adevărul printr-o exprimare defectuoasă. Nici unul dintre cei care au neglijat să-și cultive talentul vorbirii să nu presupună că este calificat pentru lucrarea pastorală, deoarece mai întâi trebuie să obțină capacitatea de a comunica eficient.
Enunțurile distincte
Când vorbiți, fiecare cuvânt să fie bine pronunțat, fiecare propoziție să fie clară și distinctă, până la ultimul cuvânt. Mulți coboară tonul vocii când se apropie de sfârșitul propoziției, vorbind așa de neclar, încât puterea ideii este distrusă. Cuvintele care merită să fie adresate merită să fie rostite cu o voce clară și distinctă, cu accente corecte și expresivitate. Dar să nu căutați niciodată cuvinte care să dea impresia că sunteți niște oameni învățați. Cu cât veți fi mai simpli, cu atât cuvintele voastre vor fi înțelese mai bine.
Tineri și tinere, a așezat Dumnezeu în inima voastră dorința de a îndeplini un serviciu pentru El? Atunci, cultivați-vă vocea, dezvoltându-vă la maximum aptitudinea, așa încât să le puteți prezenta cu claritate altora adevărul prețios. Nu cădeți în obiceiul de a vă ruga așa de neclar și cu un ton așa de scăzut, încât rugăciunile voastre să aibă nevoie de cineva care să le explice. Rugați-vă simplu, dar clar și distinct. A lăsa vocea să cadă așa de jos, încât să nu poată fi auzită, nu constituie o dovadă a umilinței.
Celor care plănuiesc să intre în slujba lui Dumnezeu ca pastori, doresc să le spun: „Străduiți-vă cu hotărâre să fiți desăvârșiți în vorbire. Cereți-I lui Dumnezeu să vă ajute în atingerea acestui mare scop. Când vă oferiți să vă rugați în adunare, aduceți-vă aminte că Îi vorbiți lui Dumnezeu și că El dorește să vorbiți în așa fel, încât toți cei prezenți să poată auzi și să-și poată uni cererile cu ale voastre. O rugăciune rostită repede, în care cuvintele sunt amestecate, nu este o onoare pentru Dumnezeu și nu le face nici un bine ascultătorilor. Pastorii și cei ce înalță rugăciuni publice să învețe să se roage astfel, încât Dumnezeu să fie slăvit, iar ascultătorii să fie binecuvântați. Aceste persoane să vorbească rar și distinct, cu un ton suficient de puternic pentru a fi auzite de toți, iar ascultătorii să li se poată alătura, spunând «Amin»”. -- Testimonies for the Church 6:380-383.
Unii dintre cei mai talentați pastori ai noștri produc o mare pagubă prin felul lor defectuos de a vorbi. Ei nu ar trebui să fie găsiți încălcând legile lui Dumnezeu cu privire la viață și sănătate, în timp ce îi învață pe oameni despre datoria de a asculta Legea morală a lui Dumnezeu. Pastorii trebuie să stea drept și să vorbească rar, ferm și distinct, să respire adânc la fiecare propoziție și, când pronunță cuvintele, să folosească mușchii abdominali. Dacă vor respecta această regulă simplă, acordând atenție legilor sănătății și în alte privințe, ei își pot păstra viața și capacitatea de a fi folositori o perioadă mult mai lungă decât cei care practică oricare altă profesie. Toracele va deveni mai larg, iar vorbitorul nu va răguși atât de des, chiar dacă va vorbi continuu, un timp mai lung. În loc de a ajunge bolnavi de tuberculoză, dacă vor avea grijă, pastorii vor învinge orice tendință spre această boală.
Dacă pastorii nu se educă să vorbească în conformitate cu legile fizice, își vor sacrifica viața și mulți vor jeli pierderea „acestor martiri ai cauzei adevărului”, în timp ce, în realitate, prin faptul că și-au permis să practice obiceiuri greșite, ei au făcut rău atât pentru ei înșiși, cât și pentru adevărul pe care l-au reprezentat și au jefuit pe Dumnezeu și lumea de serviciul pe care l-ar fi putut aduce. Dumnezeu ar fi avut plăcere ca ei să trăiască, dar ei au comis un suicid lent.
Adesea, felul în care este prezentat adevărul are o mare contribuție în ce privește hotărârea de a fi acceptat sau respins. Toți cei implicați în marea lucrare a reformei ar trebui să cerceteze cum să devină niște lucrători eficienți, ca să poată realiza cât mai mult bine cu putință și să nu diminueze puterea adevărului prin defectele lor.
Pastorii și profesorii ar trebui să se educe în așa fel, încât să articuleze cuvintele cu claritate și distinct, pronunțând fiecare cuvânt cu un sunet plin. Cei care vorbesc repede, din gât, amestecând cuvintele, și își ridică vocea, atingând tonuri înalte și nenaturale, vor răguși repede, iar cuvintele vor pierde jumătate din puterea pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost rostite rar, distinct și nu așa de puternic. Ei atrag compătimirea ascultătorilor, deoarece aceștia își dau seama că vorbitorul își face singur rău și se tem că poate cădea în orice clipă. Faptul că un vorbitor se chinuiește singur, printr-o agitație și o gesticulare frenetică, nu este o dovadă că are zel pentru Dumnezeu. „Deprinderea trupească”, spune apostolul Pavel, „este de puțin folos” (1 Timotei 4, 8).
Mântuitorul lumii dorește să aibă colaboratori care să Îl reprezinte și, cu cât un om este într-o legătură mai strânsă cu Dumnezeu, cu atât felul lui de a vorbi, comportamentul lui, atitudinea și gesturile lui vor fi mai lipsite de greșeli. Manierele aspre, necizelate, nu au fost văzute niciodată la Modelul nostru, Isus Hristos. El a fost un reprezentant al Cerului, iar urmașii Săi trebuie să fie asemenea Lui.
Unii gândesc că Domnul îl va pregăti pe om, prin Duhul Său Sfânt, să vorbească așa cum dorește El, dar Domnul nu-și propune să facă o lucrare pe care i-a dat-o omului să o facă. El ne-a dat capacitatea de a gândi și ocazii de a ne educa mintea și comportamentul. Iar după ce noi am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru propria dezvoltare, folosind cât mai bine avantajele care s-au aflat la dispoziția noastră, putem aștepta ca Dumnezeu să răspundă la rugăciunile noastre stăruitoare și să facă, prin Duhul Său, ce nu putem face noi înșine. -- Testimonies for the Church 4:404, 405.