Pentru ca o persoană să fie un pastor plin de succes, este esențial să dețină ceva mai mult decât o cunoaștere teoretică. Cel care lucrează pentru suflete are nevoie de consacrare, integritate, inteligență, hărnicie, energie și tact. Dacă deține aceste calități, nimeni nu poate fi inferior, dimpotrivă, o astfel de persoană va avea o influență impresionantă spre bine.
Domnul Hristos a renunțat la dorințele și preferințele proprii, supunându-le cu strictețe față de misiunea Sa. El a subordonat totul lucrării pe care venise să o aducă la îndeplinire în lumea aceasta. În tinerețe, când mama Sa L-a găsit în școala rabinilor și I-a spus: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi? Iată că tatăl Tău și eu Te-am căutat cu îngrijorare”, El a răspuns: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 48.49), iar acest răspuns este nota dominantă a întregii Sale vieți și activități.
Același devotament, aceeași consacrare și aceeași supunere față de cerințele Cuvântului lui Dumnezeu, care s-au evidențiat în viața lui Hristos, trebuie să se vadă și la slujitorii Săi. El și-a părăsit căminul în care avea siguranță și pace, a lăsat slava pe care o avea la Tatăl înainte de întemeierea lumii, a renunțat la poziția Sa pe tronul universului și a venit să sufere, ca om supus ispitelor, să trăiască în singurătate, să semene cu lacrimi semințele vieții și să le ude cu sângele Său, vărsat pentru o lume pierdută.
Slujitorii Săi trebuie să meargă să semene semințele adevărului în același fel. Când a fost chemat să devină un semănător al semințelor adevărului, lui Avraam i s-a poruncit: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12, 1). „El… a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce” (Evrei 11, 8), ca purtător al luminii lui Dumnezeu, pentru a păstra memoria Numelui Său pe pământ. El și-a părăsit țara, căminul, rudele și toate legăturile sociale plăcute din viața lui pământească, pentru a deveni un peregrin și un străin.
Tot așa apostolul Pavel, în timp ce se ruga în templul din Ierusalim, a primit solia: „Du-te, căci te voi trimite departe la neamuri” (Faptele Apostolilor 22, 21). Prin urmare, toți cei care sunt chemați să I se alăture lui Hristos trebuie să lase totul, ca să-L urmeze. Ei trebuie să rupă vechile relații sociale, să renunțe la planurile vieții și să abandoneze speranțele pământești. Semințele adevărului trebuie să fie semănate cu trudă și lacrimi, în solitudine și cu sacrificiu.
Cei care se consacră lui Dumnezeu cu trupul, sufletul și mintea lor vor primi continuu o nouă înzestrare cu putere fizică, mintală și spirituală. Resursele inepuizabile ale cerurilor se află la dispoziția lor. Hristos le dă suflarea Duhului Său și viață din viața Sa. Duhul Sfânt Își pune la lucru cele mai înalte energii spre a lucra în inimă și în minte. Harul lui Dumnezeu mărește și înmulțește capacitățile lor și fiecare însușire desăvârșită a naturii divine îi ajută în lucrarea de salvare a sufletelor. Prin cooperarea cu Hristos, ei sunt făcuți desăvârșiți în El și, în ciuda slăbiciunii lor omenești, sunt înzestrați cu puterea de a îndeplini lucrările Celui Atotputernic.
Mântuitorul nu va accepta o slujire parțială. Cel care lucrează pentru Dumnezeu trebuie să învețe zi de zi ce înseamnă renunțarea la sine. El trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu spre a-i cunoaște semnificația și spre a respecta preceptele lui. În felul acesta, el poate să atingă standardul excelenței creștine. Zi de zi, Dumnezeu Se ocupă de el, desăvârșindu-i caracterul, așa încât să reziste în timpul testului final. Zi de zi, cel credincios constituie un experiment sublim, care se desfășoară în prezența oamenilor și a îngerilor, arătând ce poate face Evanghelia pentru ființele omenești căzute.
Când i-a chemat pe ucenicii Săi să-L urmeze, Domnul Hristos nu le-a oferit nici o perspectivă încântătoare în viața aceasta. El nu le-a făcut nici o promisiune cu privire la câștig sau la cinstea lumească și nici ucenicii nu au stabilit vreo condiție cu privire la ce anume ar trebui să primească. În timp ce Matei stătea în locul unde se plăteau taxele, Mântuitorul i-a spus: „«Vino după Mine». Omul acela s-a sculat, și a mers după El” (Matei 9, 9). Matei nu a așteptat ca, înainte de a face vreun serviciu pentru Isus, să ceară un anumit salariu, egal cu venitul obținut din vechea lui ocupație. Fără nici o întrebare sau ezitare, el L-a urmat pe Isus. Pentru el a fost suficient că avea să fie cu Mântuitorul, că putea să audă cuvintele Sale și să se asocieze cu El în lucrarea Sa.
Tot așa s-a întâmplat și cu ucenicii chemați anterior. Când Domnul Isus i-a îndemnat să-L urmeze, Petru și tovarășii lui și-au lăsat imediat corăbiile și năvoadele. Unii dintre acești ucenici aveau prieteni care depindeau de ei în ce privește întreținerea financiară, dar, când au acceptat invitația Mântuitorului, ei nu au ezitat, întrebând: Cum voi trăi și cum îmi voi întreține familia? Ei au ascultat chemarea , iar după aceea, când Domnul Isus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?”-- ei au putut să-I răspundă: „De nimic” (Luca 22, 35).
Astăzi, Mântuitorul ne cheamă în lucrarea Sa așa cum i-a chemat pe Matei, pe Ioan și pe Petru. Dacă inima noastră este impresionată de iubirea Sa, problema recompensei nu va predomina în mintea noastră. Ne vom bucura să fim colaboratori cu Domnul Hristos și nu ne vom teme să ne încredem în purtarea Sa de grijă. Dacă vom alege să depindem de puterea lui Dumnezeu, vom avea o înțelegere clară cu privire la datoria noastră și vom cultiva aspirații neegoiste, viața noastră va fi motivată de un scop nobil, care ne va ridica mai presus de motivele josnice.
Mulți oameni pe care Domnul i-ar putea folosi în lucrarea Sa nu vor auzi vocea Sa mai bine decât oricare altul. Rudele și prietenii, vechile obiceiuri și legături sociale au o influență atât de puternică asupra lor, încât Dumnezeu nu le poate oferi prea multe îndrumări și nu le poate transmite decât o mică măsură a cunoașterii scopurilor Sale. Domnul ar fi făcut mult mai mult pentru slujitorii Săi, dacă ar fi fost pe deplin consacrați față de El și ar fi așezat slujirea Sa mai presus de relația cu rudele și mai presus de orice legătură socială pământească.
Necesitatea unei consacrări mai profunde
Timpul în care trăim cere o eficiență mai mare și o consacrare mai profundă. Strig către Dumnezeu: Trimite soli plini de simțământul responsabilității, oameni în a căror inimă a fost răstignită egolatria ce stă la temelia tuturor păcatelor, oameni dispuși să se consacre fără nici o reținere în slujba lui Dumnezeu, al căror suflet este sensibil față de caracterul sfânt al lucrării și față de responsabilitatea chemării lor, oameni hotărâți să nu-I aducă lui Dumnezeu o jertfă schilodită, care nu-i costă nici efort, nici rugăciune.
Odată, ducele de Wellington era prezent în mijlocul unei grupe de creștini care discutau despre posibilitatea de a avea succes în lucrarea misionară pentru păgâni. Ei l-au rugat pe duce să le spună dacă, după părerea lui, asemenea eforturi aveau șansa de a se dovedi un succes pe măsura cheltuielilor. Bătrânul soldat a răspuns:
„Domnilor, care sunt ordinele dumneavoastră de luptă? Succesul nu este o problemă pe care trebuie să o discutați dumneavoastră. Dacă eu am citit corect ordinele, ele sună astfel: «Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură». Domnilor, respectați-vă ordinele de luptă!”
Frații mei, Domnul vine, iar noi trebuie să depunem toate energiile pentru îndeplinirea lucrării care ne stă în față. Vă adresez apelul de a vă dedica în totalitate lucrării. Domnul Hristos și-a dăruit timpul, sufletul și toată puterea Sa ca să lucreze pentru binele și binecuvântarea omenirii. El a dedicat zile întregi pentru muncă și a petrecut nopți întregi în rugăciune ca să poată fi întărit pentru confruntarea cu vrăjmașul și să poată fi capabil să-i ajute pe cei care veneau la El pentru vindecare. Așa cum putem urmări traseul unui râu după linia de verdeață pe care o produce, tot așa Hristos poate fi văzut în faptele pline de milă care au marcat calea Sa la fiecare pas. Sănătatea a izvorât oriunde a mers El, iar fericirea a rămas în toate locurile prin care a trecut El. Domnul a prezentat cuvintele vieții așa de simplu, încât și un copil le-a putut înțelege. Tinerii au împărtășit spiritul Său de slujire și au căutat să urmeze modelul faptelor Sale pline de milă, susținându-i pe cei care aveau nevoie de ajutor. Orbii și surzii s-au bucurat de prezența Sa. Cuvintele adresate de El celor neștiutori și păcătoși au fost pentru ei un izvor de viață. Domnul și-a împărțit binecuvântările din abundență și fără încetare. În persoana lui Hristos, Tatăl i-a dăruit omului toate bogățiile adunate în tezaurul veșniciei.
Cei care lucrează pentru Dumnezeu ar trebui să înțeleagă într-o măsură la fel de sigură că nu-și aparțin lor înșiși, ca și când ar fi fost sigilați deja cu pecetea lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie stropiți cu sângele jertfei lui Hristos și, în spiritul unei consacrări depline, să fie hotărâți ca, prin harul lui Hristos, să trăiască asemenea unor jertfe vii. Dar cât de puțini dintre noi privesc mântuirea celor păcătoși în lumina în care este văzută de Cer -- ca un plan alcătuit din veșnicie de Dumnezeu! Cât de puțini dintre noi au inima unită cu inima Răscumpărătorului în această solemnă lucrare finală! Abia dacă se manifestă a zecea parte din mila care ar trebui să existe față de cei nemântuiți. Este nevoie de așa de mulți lucrători și totuși cât de puțini simt împreună cu Dumnezeu suficient de mult încât să fie totul sau nimic, doar ca să poată vedea sufletele câștigate pentru Hristos!
Când era pe punctul de a-l părăsi pe Elisei, Ilie i-a spus: „«Cere ce vrei să-ți fac, înainte ca să fiu răpit de la tine». Elisei a răspuns: «Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău!»” (2 Regi 2, 9). Elisei nu a cerut cinste lumească sau un loc printre oamenii mari de pe pământ. El a dorit nespus de mult o cantitate sporită din duhul dat aceluia pe care Dumnezeu urma să-l onoreze, înălțându-l la cer. El a știut că nimic altceva nu-l putea face capabil pentru lucrarea care i se va cere.
Slujitori ai Evangheliei, dacă această întrebare v-ar fi fost adresată vouă, ce ați fi răspuns? Care este dorința cea mai mare a inimii voastre, în timp ce vă angajați în slujba lui Dumnezeu?