Simpatia
Dumnezeu dorește să-i unească pe lucrătorii Săi printr-o simpatie și o afecțiune reciprocă. Sufletul celui credincios este înconjurat de o iubire creștină, care îl face să fie o mireasmă de viață spre viață și Îi dă lui Dumnezeu posibilitatea de a binecuvânta eforturile lui. Creștinismul nu ridică nici un zid de despărțire între om și semenul lui, ci leagă ființele omenești de Dumnezeu și una de alta.
Observați cât de duios și de milos este Domnul în felul în care le tratează pe creaturile Sale. El Își iubește copilul care greșește și îl îndeamnă să se întoarcă. Brațul Tatălui îl cuprinde pe fiul Său pocăit, veșmântul Tatălui îi acoperă zdrențele, inelul este pus pe degetul lui ca semn al apartenenței regale. Totuși cât de mulți privesc la fiul risipitor nu doar cu indiferență, ci și cu dispreț. Asemenea fariseului, ei spun: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18, 11). Dar cum credeți voi că îi privește Dumnezeu pe aceia care, în timp ce pretind că sunt conlucrători cu Hristos, stau lângă sufletul care luptă împotriva potopului de ispite, asemenea fratelui din parabolă, cu încăpățânare, rea voință și dispreț?
Cât de puțin împărtășim noi simpatia lui Hristos în ce privește acea atitudine care ar trebui să constituie legătura cea mai puternică dintre noi și El, și anume compasiunea față de sufletele decăzute, vinovate și suferinde, moarte în nelegiuiri și păcate! Atitudinea inumană a omului față de om este păcatul nostru cel mai mare. Mulți cred că reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, în timp ce dau greș în totalitate în a reprezenta duioșia și marea Sa iubire. Adesea, aceia pe care îi tratează cu asprime și severitate se află sub presiunea ispitei. Satana luptă cu aceste suflete, iar cuvintele aspre și lipsite de simpatie le descurajează și le fac să cadă pradă puterii ispititorului…
Avem nevoie de mai multă simpatie creștinească, nu doar față de cei care ni se par a fi fără greșeală, ci față de sufletele sărmane, suferinde, care luptă și cad adesea în greșeli, păcătuind și pocăindu-se, ispitite și descurajate. Noi trebuie să mergem la semenii noștri, asemenea Marelui nostru Preot milos, cu duioșie, având milă de slăbiciunile lor. -- The Ministry of Healing, 163, 164.
Integritatea
Pentru timpul acesta este nevoie de oameni cu un curaj încercat și cu o integritate puternică, oameni care nu se tem să-și ridice vocea în apărarea binelui. Fiecărui lucrător aș dori să-i spun: „În toate îndatoririle tale oficiale, fiecare faptă să fie caracterizată de integritate. Toți banii și toate zecimile care îți sunt încredințate pentru un scop special trebuie să fie puse cu promptitudine în locul care le revine. Banii dați pentru lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să fie însușiți pentru folosul propriu, cu gândul că pot fi restituiți mai târziu. Domnul interzice acest lucru. Aceasta este o ispită de la cel care face numai și numai răul. Pastorul care primește fonduri din vistieria Domnului trebuie să-i dea donatorului o chitanță scrisă, cu suma și data respectivă. Apoi, fără să aștepte ca propriile dificultăți financiare să-l ispitească să folosească acești bani pentru sine, să-i depună atunci când sunt ceruți și acolo unde trebuie, ca să fie disponibili.”
Unitatea cu Hristos
O legătură vitală cu Marele Păstor îl va face pe subpăstor o reprezentare vie a Domnului Hristos, o adevărată lumină pentru lume. Înțelegerea tuturor punctelor credinței noastre este esențială, dar este de o importanță chiar mai mare ca pastorul să fie sfințit prin adevărul pe care îl prezintă.
Lucrătorul care știe ce înseamnă a fi una cu Hristos are o dorință și o capacitate tot mai mare de a înțelege însemnătatea slujirii aduse lui Dumnezeu. Cunoștințele lui se măresc, deoarece a crește în har înseamnă a avea o abilitate tot mai mare de a înțelege Scripturile. Un asemenea lucrător este cu adevărat un colaborator cu Dumnezeu. El înțelege că nu este altceva decât o unealtă care trebuie să se lase folosită de mâna Maestrului. El va fi trecut prin încercări, deoarece, dacă nu este verificat în felul acesta, nu-și va cunoaște niciodată lipsa de înțelepciune și de experiență. Dar, dacă Îl caută pe Domnul cu umilință și cu încredere, fiecare încercare va fi spre binele lui. Poate că uneori pare să cadă, dar căderea lui aparentă poate să fie tocmai calea prin care Dumnezeu îl conduce la un adevărat progres și poate să fie un mijloc de a se cunoaște mai bine pe el însuși și de a se încrede mai ferm în Dumnezeu. Este posibil să facă în continuare greșeli, dar învață să nu le repete. El devine mai puternic și mai capabil de a se împotrivi răului, iar ceilalți beneficiază de pe urma exemplului Său.
Umilința
Slujitorul lui Dumnezeu ar trebui să aibă o umilință ușor de remarcat. Cei care au experiența cea mai adâncă în ce privește lucrurile lui Dumnezeu sunt cât se poate de departe de mândrie și înălțare de sine. Deoarece au o concepție înaltă despre slava lui Dumnezeu, ei consideră că locul cel mai umil în slujba Sa este prea onorabil pentru ei.
Când a coborât de pe munte, după patruzeci de zile petrecute în comuniune cu Dumnezeu, Moise nu știa că fața lui strălucea așa de tare, încât îi îngrozea pe cei care îl priveau.
Apostolul Pavel avea o părere foarte umilă despre progresul lui în viața de credință. El vorbea despre sine, numindu-se cel dintâi dintre păcătoși. De asemenea, el a spus: „Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit” (Filipeni 3, 12). Totuși Pavel fusese deosebit de onorat de Domnul.
Mântuitorul nostru a declarat că Ioan Botezătorul a fost cel mai mare dintre profeți. Cu toate acestea, când a fost întrebat dacă este Mesia, Ioan a spus despre sine că este nevrednic chiar și să dezlege curelele încălțămintei Domnului său. Când ucenicii lui au venit să se plângă de faptul că toți oamenii mergeau să-L asculte pe noul Învățător, Ioan le-a amintit că el însuși este doar un vestitor al Celui ce urma să vină.
În zilele noastre este nevoie de lucrători care să aibă o astfel de atitudine. Lucrarea lui Dumnezeu se poate lipsi de cei care sunt mulțumiți de ei înșiși. Domnul nostru cheamă lucrători care, simțindu-și nevoia personală după sângele ispășitor al lui Hristos, își îndeplinesc lucrarea încredințată nu cu îngâmfare sau cu mulțumire de sine, ci plini de asigurarea credinței, dându-și seama că vor avea nevoie întotdeauna de ajutorul lui Hristos pentru a ști cum să lucreze cu oamenii.
Zelul
Este nevoie de un zel mai mare. Timpul trece repede și sunt necesari oameni care doresc să lucreze așa cum a lucrat Hristos. Nu este suficient să trăiești o viață liniștită, de rugăciune. Doar meditația nu va împlini nevoia lumii. Religia nu trebuie să fie o influență subiectivă în viața noastră. Noi trebuie să fim niște creștini energici, receptivi, zeloși, plini de dorința de a le vesti altora adevărul.
Oamenii trebuie să audă veștile bune ale mântuirii prin credința în Hristos și solia trebuie să le fie vestită printr-un efort conștiincios și plin de zel. Să li se adreseze apeluri stăruitoare și să se înalțe rugăciuni fierbinți pentru ei. Rugăciunile noastre timide și lipsite de viață trebuie să devină cereri pline de zel.
Consecvența
Caracterul multora dintre cei care se pretind a fi evlavioși este imperfect și unilateral. Ei dovedesc faptul că sunt niște elevi, în școala lui Hristos, care și-au învățat lecțiile insuficient. Unii care au învățat să-L imite pe Domnul Hristos în ce privește blândețea nu arată aceeași sârguință în facerea binelui. Alții sunt activi și zeloși, dar sunt îngâmfați, ei nu au învățat niciodată să fie umili. Iar alții Îl lasă pe Domnul Hristos în afara lucrării lor. Ei pot avea un comportament plăcut, pot arăta simpatie față de semenii lor, dar Mântuitorul nu Se află în inima lor și nu au învățat limbajul cerului. Ei nu se roagă așa cum S-a rugat Hristos și nu prețuiesc oamenii așa cum i-a prețuit El. Acești lucrători nu au învățat să îndure greutăți în eforturile lor de a salva suflete. Unii care nu cunosc puterea transformatoare a harului devin egoiști, aspri și înclinați spre critică. Alții sunt instabili și ușor influențabili, înclinând să urmeze o cale sau alta, cu scopul de a fi pe placul semenilor lor.
Oricât de zelos ar putea fi susținut adevărul, dacă viața de zi cu zi nu dovedește puterea lui sfințitoare, cuvintele rostite nu vor avea nici o valoare. Un comportament inconsecvent împietrește inima și îngustează mintea lucrătorului, așezând pricini de poticnire în calea celor pentru care lucrează.
Viața de zi cu zi
Pastorul ar trebui să evite orice dificultate trecătoare și inutilă, ca să se poată consacra pe deplin chemării lui sfinte. El ar trebui să se roage mult și să se supună disciplinei lui Dumnezeu, pentru ca viața lui să poată manifesta roadele unei adevărate stăpâniri de sine. Vocabularul lui trebuie să fie corect, așa încât pe buzele lui să nu fie auzite argouri și expresii ieftine. Îmbrăcămintea lui trebuie să fie în armonie cu demnitatea lucrării pe care o îndeplinește. Pastorii și educatorii să se străduiască să atingă standardul prezentat de Sfintele Scripturi. Să nu neglijeze lucrurile mici, care sunt privite adesea ca fiind lipsite de importanță. Deseori, neglijența în ce privește lucrurile mici conduce la neglijența în ce privește responsabilitățile mai mari.
Cei care lucrează în via Domnului au un exemplu care îi încurajează cu privire la ce este și va fi bine în toate veacurile. Ei au de asemenea iubirea lui Dumnezeu, ajutorul îngerilor, simpatia lui Isus și speranța de a câștiga sufletele pentru calea cea dreaptă. „Cei înțelepți vor străluci ca strălucirea cerului și cei ce vor învăța pe mulți să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac și în veci de veci” (Daniel 12, 3).