„Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa: propovăduiește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura” (2 Timotei 4, 1.2).
În aceste cuvinte directe și convingătoare, datoria slujitorului lui Hristos este exprimată cu claritate. „A propovădui Cuvântul” înseamnă a nu predica păreri și tradiții omenești, fabule plăcute și povestiri senzaționale, cu scopul de a stimula fantezia și de a stârni emoțiile. Pastorul nu trebuie să se înalțe pe sine, ci să stea în fața lumii care piere și să predice Cuvântul ca și când s-ar afla în prezența lui Dumnezeu. În predica lui să nu fie expresii ușuratice, glume sau interpretări fanteziste, ci să vorbească într-o manieră sinceră, cu o seriozitate profundă, ca o voce a lui Dumnezeu, care prezintă Sfintele Scripturi. El trebuie să le expună ascultătorilor lucrurile care sunt legate în cea mai mare măsură de binele lor prezent și veșnic.
Frații mei pastori, când stați în fața oamenilor, vorbiți-le despre acele lucruri care sunt esențiale și instructive. Învățați-i marile adevăruri practice, pe care trebuie să le aplice în viața de zi cu zi. Învățați-i despre puterea mântuitoare a lui Isus, „în care avem răscumpărarea… iertarea păcatelor” (Coloseni 1, 14). Străduiți-vă să-i faceți pe ascultătorii voștri să înțeleagă puterea adevărului.
Pastorii ar trebui să prezinte cuvântul sigur al profeției ca fiind temelia credinței adventiștilor de ziua a șaptea. Profețiile din Daniel și Apocalipsa ar trebui să fie studiate cu atenție și, în legătură cu acestea, cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1, 29).
Capitolul 24 din Evanghelia după Matei îmi este prezentat din nou și din nou ca fiind un subiect ce trebuie adus în atenția tuturor. Acum trăim într-un timp când profețiile din acest capitol se împlinesc. Pastorii și educatorii noștri să le explice aceste profeții acelora pe care îi învață. Să lase afară din predicile lor aspectele care au o consecință minoră și să prezinte adevărurile care vor hotărî destinul sufletelor.
Timpul în care trăim impune o vigilență continuă, iar slujitorii lui Dumnezeu trebuie să prezinte lumina cu privire la subiectul Sabatului. Ei ar trebui să-i avertizeze pe locuitorii pământului că Hristos va veni în curând, cu putere și cu mare slavă. Ultima solie de avertizare a lumii trebuie să-i determine pe oameni să înțeleagă importanța pe care Dumnezeu o acordă Legii Sale. Adevărul care urmează a fi prezentat este așa de clar, încât nici un om nelegiuit, care îl aude, să nu se poată scuza, spunând că nu a reușit să înțeleagă importanța ascultării de poruncile lui Dumnezeu.
Mi s-a poruncit să spun: Adunați din Scripturi dovezile că Dumnezeu a sfințit ziua a șaptea și prezentați aceste dovezi în adunări. Celor care nu au auzit adevărul, să li se arate că toți cei care întorc spatele unui „Așa vorbește Domnul” trebuie să suporte rezultatul comportamentului lor. Sabatul a fost testul loialității față de Dumnezeu în toate veacurile. „Aceasta va fi între Mine și copiii lui Israel un semn veșnic”, spune Domnul (Exod 31, 17).
Diplomația în tratarea lucrurilor sfinte
Acum, Evanghelia întâmpină opoziție din toate părțile. Niciodată confederația răului nu a fost mai puternică decât este în prezent. Duhurile răului se asociază cu oamenii pentru a lupta împotriva poruncilor lui Dumnezeu. Tradiția și erorile sunt înălțate mai presus de Sfintele Scripturi, rațiunea și știința mai presus de revelație, talentul omenesc mai presus de învățăturile Duhului Sfânt, formele și ceremoniile mai presus de puterea vitală a evlaviei. Păcatele grave i-au despărțit pe oameni de Dumnezeu. Necredința ajunge cu repeziciune o modă. Declarația a mii de oameni este: „Nu vrem ca omul acesta să împărățească peste noi”. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să-și ridice vocea ca o trâmbiță și să le arate oamenilor nelegiuirile lor. Predicile ușoare, care sunt rostite adesea, nu lasă nici o impresie durabilă. Oamenii nu-și simt inima străpunsă, deoarece nu le sunt adresate adevărurile clare și tăioase ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă și-ar exprima adevăratele sentimente, mulți dintre cei care pretind a crede adevărul ar spune: De ce este nevoie să se vorbească așa de deschis? De asemenea, ei ar putea să întrebe: De ce Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor: „Pui de năpârci, cine v-a învățat să fugiți de mânia viitoare?” (Matei 3, 7). De ce a trebuit el să provoace furia lui Irod, spunându-i că este un păcat să trăiască împreună cu soția fratelui lui? Pentru că a vorbit așa deschis, el și-a pierdut viața. De ce nu a putut el să-și continue activitatea fără a stârni furia lui Irod?
Unii oameni au adus atâtea argumente de acest fel, până când diplomația a luat locul credincioșiei. Păcatul este îngăduit fără a fi mustrat. Oare când se va mai auzi din nou în biserică vocea mustrării credincioase: „Tu ești omul acesta!”? (vezi 2 Samuel 12, 7). Dacă aceste cuvinte nu ar fi așa de rare, am asista la o mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu. Solii Domnului nu trebuie să se plângă de faptul că eforturile lor sunt fără rezultat, atâta vreme cât nu se pocăiesc de plăcerea de a fi aprobați și de dorința de a fi pe placul oamenilor, care îi determină să se abțină de la rostirea adevărului și să strige: „Pace!”, în ciuda faptului că Dumnezeu nu spune pace.
Ar fi fost bine dacă fiecare slujitor al lui Dumnezeu ar fi înțeles sfințenia lucrării și a chemării lui. Ca soli rânduiți de Dumnezeu, pastorii au o responsabilitate teribilă. Ei trebuie să lucreze în Numele lui Hristos, ca niște ispravnici ai tainelor Cerului, încurajându-i pe cei ascultători și avertizându-i pe cei neascultători. Diplomația lumească nu trebuie să aibă nici o influență asupra lor. Ei trebuie să nu se abată niciodată de la calea pe care Isus le-a poruncit să meargă. Să înainteze prin credință, aducându-și aminte că sunt înconjurați de un nor de martori. Ei nu sunt chemați să spună propriile cuvinte, ci să transmită cuvintele pe care Unul mai mare decât conducătorii pământului le-a poruncit să le spună. Solia lor trebuie să fie „Așa vorbește Domnul”.
Dumnezeu cheamă oameni care să vestească solia Sa, asemenea lui Natan, Ilie și Ioan, fără teamă și fără să țină cont de consecințe, oameni care să rostească adevărul, chiar dacă aceasta le va cere să sacrifice tot ce au.
Ca niște săgeți ascuțite
Cuvintele lui Hristos erau ca niște săgeți ascuțite, care ajungeau la țintă și străpungeau inima ascultătorilor Săi. De fiecare dată când li Se adresa oamenilor, indiferent dacă audiența Sa era mică sau numeroasă, cuvintele Sale aveau un efect mântuitor asupra sufletului. Nici o solie adresată de El nu s-a pierdut. Fiecare cuvânt pe care l-a rostit așeza o responsabilitate nouă asupra celor care îl auzeau. În zilele noastre, pastorii care vestesc cu sinceritate ultima solie a harului pentru lume și se bazează pe puterea lui Dumnezeu nu trebuie să se teamă că eforturile lor vor fi zadarnice. Deși nici un ochi omenesc nu poate vedea traseul săgeții adevărului, cine poate spune că săgeata nu și-a atins ținta și nu a străpuns sufletul celor care au ascultat? Deși nici o ureche omenească nu a auzit strigătul sufletului rănit, adevărul și-a făcut calea în inimă într-o manieră tăcută. Dumnezeu i-a vorbit sufletului și, în ziua judecății finale, slujitorii Săi credincioși vor sta alături de trofeele harului răscumpărător, slăvindu-L pe Hristos.
Nimeni nu poate spune ce se pierde prin încercarea de a predica fără ungerea Duhului Sfânt. În fiecare comunitate există suflete care ezită, deși sunt hotărâte să treacă întru totul de partea lui Dumnezeu. Sunt luate decizii, dar prea adesea solia pastorului este lipsită de putere, iar celor care tremură în cumpănă nu le este adresat nici un apel direct.
În acest veac al întunericului moral, pentru a impresiona sufletele, va fi nevoie de ceva mai mult decât de o teorie seacă. Pastorii trebuie să aibă o legătură vie cu Dumnezeu. Ei trebuie să predice ca unii care cred ce spun. Adevărurile vii, care ies de pe buzele omului lui Dumnezeu, îi vor face pe cei păcătoși să tremure și pe cei ce se simt condamnați să strige: „Iehova este Dumnezeul meu, sunt hotărât să fiu întru totul de partea Domnului”.
Solul lui Dumnezeu nu ar trebui să-și înceteze niciodată eforturile de a obține o lumină și o putere mai mare. El trebuie să trudească în acest sens, să se roage și să spere în mijlocul descurajării și al întunericului, cu hotărârea de a obține o cunoaștere cuprinzătoare a Scripturilor și de a nu rămâne lipsit de nici un dar. Atâta vreme cât mai există un suflet de binecuvântat, el trebuie să înainteze stăruitor, manifestând un curaj nou la fiecare efort. Având în vedere că Domnul Isus a spus: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5), că fiecărui biruitor îi este oferită coroana neprihănirii și că Apărătorul nostru mijlocește pentru cel păcătos, slujitorii lui Hristos trebuie să lucreze cu o energie neobosită și plină de speranță și cu o credință perseverentă.
Oamenii care își asumă responsabilitatea de a le vesti altora cuvântul care le-a fost dat de Dumnezeu se fac răspunzători de influența pe care o exercită asupra ascultătorilor lor. Dacă sunt niște adevărați oameni ai lui Dumnezeu, ei vor ști că predicarea nu are scopul de a amuza. Ea nu are scopul de a transmite doar informații, nici de a convinge din punct de vedere intelectual.
Este important ca predicarea Cuvântului să apeleze la intelect și să ofere cunoștințe, dar ea trebuie să facă mai mult decât atât. Pentru a avea efect, cuvintele pastorului trebuie să ajungă la inima ascultătorilor lui. Pastorul să nu introducă povestiri amuzante în predicile lui, ci să se străduiască să înțeleagă marea nevoie și dorința fierbinte a sufletului. Când stă în fața comunității sale, să-și aducă aminte că printre ascultătorii lui există unii care se luptă cu îndoiala și au ajuns aproape la disperare, aproape cu totul lipsiți de speranță, și să-și aducă aminte că există unii care sunt chinuiți fără încetare de ispită și duc o luptă grea cu vrăjmașul sufletului. Pastorul să-I ceară Mântuitorului să-i inspire cuvinte care vor întări aceste suflete în lupta cu răul.