S-au făcut multe observații cu privire la faptul că vorbitorii noștri au insistat în predicile lor asupra subiectului Legii, și nu asupra lui Isus. Această afirmație nu este întru totul adevărată, dar oare nu există și unele motive îndreptățite pentru care a fost făcută? Oare nu au stat la amvon oameni care nu aveau o experiență adevărată în ce privește lucrurile lui Dumnezeu, oameni care nu au primit neprihănirea lui Hristos? Mulți dintre pastorii noștri nu au făcut altceva decât să predice, prezentând argumente logice în apărarea subiectelor lor și menționând doar rareori puterea răscumpărătoare a Mântuitorului. Mărturia lor a fost lipsită de sângele mântuitor al lui Hristos. Jertfa lor s-a asemănat cu jertfa lui Cain, care I-a adus Domnului roadele pământului. Acestea erau bune în ele însele, dar, oricât de bune ar fi fost, jertfa era lipsită de adevărata ei valoare -- sângele mielului înjunghiat, care reprezintă sângele lui Hristos. Tot așa se întâmplă și cu predicile din care Domnul Hristos lipsește. Ele nu ajung la inima ascultătorilor, iar ei nu sunt determinați să întrebe: Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?
Dintre toți cei ce poartă numele de creștini, adventiștii de ziua a șaptea ar trebui să fie cei mai remarcabili în ce privește înălțarea lui Hristos în fața lumii. Propovăduirea soliei îngerului al treilea cere să fie prezentat adevărul despre Sabat. Acest adevăr trebuie să fie predicat alături de altele aflate în solie, dar marele centru de atracție, Isus Hristos, să nu fie lăsat pe dinafară. Crucea este locul unde bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută. Păcătosul trebuie să fie determinat să privească la Golgota și să se încreadă în meritele Mântuitorului cu acea credință simplă a unui copilaș, acceptând neprihănirea Sa și încrezându-se în mila Sa.
Iubirea lui Dumnezeu
Prin iubirea lui Dumnezeu, comorile harului Său au fost puse la dispoziția bisericii și a lumii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16). Ce iubire uimitoare și de nepătruns L-a determinat pe Hristos să moară pentru noi, pe când eram încă păcătoși! și cât de mare este pierderea suferită de sufletul care, deși înțelege cerințele imperative ale Legii, nu reușește să recunoască faptul că, acolo unde păcatul se înmulțește, harul lui Hristos se înmulțește și mai mult!
Când este prezentată așa cum ar trebui, Legea descoperă iubirea lui Dumnezeu. Nu este de mirare că inimile nu sunt impresionate nici chiar de adevăr, dacă acesta este prezentat într-o formă rece și lipsită de viață. și nu este de mirare că făgăduințele lui Dumnezeu sunt așa de greu de crezut, dacă pastorii și lucrătorii nu prezintă pe Isus și legătura Sa cu Legea.
Unii dintre cei care lucrează pentru Dumnezeu au fost prea înclinați să rostească acuzații împotriva celui păcătos, în timp ce iubirea Tatălui, exprimată prin faptul că L-a dat pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc, a fost ținută în umbră. Învățătorul adevărului trebuie să-i descopere păcătosului ce este Dumnezeu cu adevărat, adică un Tată care îl așteaptă pe fiul risipitor cu o dragoste plină de dor și îl primește nu adresându-i acuzații furioase, ci pregătind un ospăț de bun-venit pentru întoarcerea lui. Oh, dacă am putea învăța cu toții calea Domnului în ce privește câștigarea de suflete!
Dumnezeu ar dori să îndrume mintea oamenilor de la o convingere bazată pe logică la o convingere mai profundă, mai înaltă, mai curată și mai glorioasă. Adesea, logica omenească aproape că a stins lumina pe care Dumnezeu dorea să o transmită în raze limpezi, spre a-i convinge pe oameni că Domnul naturii este vrednic de toată lauda și slava, pentru că El este Creatorul tuturor lucrurilor.
Unii pastori greșesc prin faptul că își alcătuiesc predicile în întregime din argumente logice. Unii ascultă teoria adevărului și sunt impresionați de dovezile evidențiate, apoi, când Domnul Hristos le este prezentat ca Mântuitor al lumii, semințele semănate pot răsări și pot aduce roade spre slava lui Dumnezeu. Dar, adesea, oamenilor nu le este prezentată crucea Golgotei. Poate că predica respectivă este ultima predică pe care unii o vor asculta vreodată și ocazia de aur va fi pierdută pentru totdeauna. Dacă Hristos și iubirea Sa răscumpărătoare s-ar fi propovăduit în legătură cu teoria adevărului, acei oameni ar fi putut fi câștigați de partea Sa.
Calea spre Hristos
Există mai mulți oameni decât credem noi, care doresc cu ardoare să descopere calea spre Hristos. Cei care predică ultima solie de har ar trebui să-și amintească fără încetare că trebuie să-L înalțe pe Hristos ca fiind singura scăpare a celui păcătos. Unii pastori cred că nu este necesar să predice despre pocăință și despre credință. Ei consideră ca fiind de la sine înțeles faptul că ascultătorii lor sunt familiarizați cu Evanghelia și că, pentru a le susține atenția, trebuie să le prezinte subiecte de altă natură. Dar, din nefericire, mulți oameni sunt neștiutori cu privire la Planul de Mântuire. Ei au nevoie să fie învățați despre acest subiect foarte important mai mult decât despre oricare alt subiect.
Prelegerile teoretice sunt esențiale, pentru ca oamenii să poată înțelege lanțul adevărului, verigă cu verigă, unindu-se într-un întreg desăvârșit, dar nici o prelegere nu ar trebui să fie ținută fără o prezentare a lui Hristos cel răstignit, care este chiar temelia Evangheliei. Pastorii ar reuși să ajungă la mai multe inimi, dacă ar insista mai mult asupra evlaviei practice. Adesea, când se depun eforturi pentru a prezenta adevărul în teritorii noi, majoritatea prelegerilor sunt teoretice. Oamenii sunt tulburați de lucrurile pe care le aud. Mulți înțeleg puterea adevărului și sunt nerăbdători să-și așeze picioarele pe o temelie sigură. Acesta este momentul când religia lui Hristos trebuie să fie imprimată mai presus de orice în conștiința lor. Dacă se îngăduie ca adunările să se încheie fără această lucrare practică, are loc o mare pierdere.
Uneori, oamenii se hotărăsc în favoarea adevărului datorită puterii dovezilor prezentate, dar nu sunt convertiți. Lucrarea pastorului nu este încheiată, până când nu i-a îndemnat pe ascultători cu privire la necesitatea unei schimbări a inimii. În fiecare predică trebuie să fie adresate apeluri fierbinți, pentru a-i face pe oameni să renunțe la păcatele lor și să se întoarcă la Domnul Hristos. Păcatele obișnuite și plăcerile din zilele noastre ar trebui să fie condamnate, iar evlavia practică să fie susținută. Profund conștient de importanța cuvintelor pe care le rostește, adevăratul pastor nu-și poate stăpâni preocuparea față de sufletul celor pentru care lucrează.
O, dacă aș putea găsi un limbaj suficient de puternic pentru a impresiona cu privire la gândul pe care doresc să-l transmit colaboratorilor mei în lucrarea Evangheliei! Frații mei, voi mânuiți cuvintele vieții și aveți de-a face cu minți capabile de cea mai înaltă dezvoltare. Hristos cel răstignit, Hristos cel înviat, Hristos cel înălțat
la ceruri, Hristos cel ce vine din nou ar trebui să umple mintea pastorului, să o schimbe și să o facă plină de bucurie, așa încât să le prezinte oamenilor aceste adevăruri cu iubire și cu o adâncă seriozitate. Atunci, pastorul va fi pierdut din vedere, iar Domnul Isus va fi văzut de toți.
Voi, cei care îi învățați pe oameni: înălțați-L pe Domnul Isus în predici, în cântări și în rugăciune. Toate capacitățile voastre să aibă scopul de a conduce la „Mielul lui Dumnezeu” sufletele înstrăinate, rătăcite și încurcate. Înălțați-L pe Mântuitorul cel înviat și spuneți-le tuturor celor ce aud: Veniți la Acela care „ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi” (Efeseni 5, 2). Faceți ca știința mântuirii să fie scopul fiecărei predici, subiectul fiecărui cântec. Să fie exprimată în fiecare rugăciune. Nu aduceți în predicarea voastră nici o învățătură care să-L completeze pe Hristos, care este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Prezentați fără încetare Cuvântul vieții, prezentați-L pe Isus ca fiind speranța celui pocăit și cetatea de scăpare a fiecărui credincios. Celui tulburat și descurajat descoperiți-i calea păcii și arătați în permanență spre harul și desăvârșirea Mântuitorului.
Există o singură cale ce conduce de la întuneric la lumină și ajunge până la tronul lui Dumnezeu -- calea credinței. Această cale nu este întunecată și nesigură, nu este calea minților limitate, nu este o cale făcută de mâini omenești, prin încasarea unei taxe de drum de la fiecare călător. Dreptul de a merge pe ea nu este obținut prin fapte de penitență.
Calea pe care a prevăzut-o Dumnezeu este desăvârșită, iar omul nu o poate completa prin nici o lucrare pe care ar putea să o îndeplinească. Ea este suficient de largă pentru a-l primi pe cel mai mare dintre păcătoși, dacă se pocăiește cu adevărat, și totuși este așa de îngustă, încât păcatul nu-și poate găsi locul pe ea. Aceasta este calea deschisă pentru cei răscumpărați de Domnul.